Grue Grozovanul de Dumitru Almas 

Cuvînt despre cei trei prieteni, eroi ai acestei povestiri

Printre preţioasele poezii populare culese de Vasile Alecsandri se află şi o baladă intitulata „Român Grue Grozovanul”... Porecla „Grozovanul” eroul şi-a cîştigat-o în luptă cu „Ghirai hanul cel bătrîn / Cu hamger bogat la sîn”, şi înseamnă „Viteaz mare”, după cum ne spune poetul culegător. Român Grue întruchipează, deci, pe acei voinici curajoşi care, în vremu­rile vechi, luptau cu duşmanii, izbutind să scoată din robia lor băieţi ori fete române. Legenda zice că el, Grue Grozovanul „a sărăcit pe hanul”, dezrobind de la tătari multe fete frumoase. Dar, odată, a căzut însuşi rob la nogai. Cine l-a eliberat? Vitejia, curajul, isteţimea, norocul şi întîmplarea.

A scăpat tocmai cînd era gata-gata să fie tras în ţeapă :

„Barda-n mînă apuca 

Şi-n tătari se azvîrlea 

Ca un vînt înfiorat 

Într-un lan de grîu uscat”.

Apoi, intrînd în grajdul hantătarului, Român Grue Grozo­vanul zări un cal negru, tînăr, frumos, „care soare n-a văzut” şi; dintr-o ochire a înţeles că acesta este izbăvitorul său din robie. Şi, repede

„Afară mi-l scotea, 

Frumuşel mi-l înşăua, 

Înşăua şi-l înfrîna 

Şi pe ochi îl săruta 

Şi pe dînsul s-arunca”.

De-a călare, făcu prăpăd în tătărime şi aşa se întoarse, slobod şi teafăr, acasă, în Moldova lui. Aici, cu averile luate de la nogai, a înzestrat şi cununat opt fete sărace, cumpărîndu-le gră-dini şi case. De asemeni, a îngrijit bătrîni bolnavi, a pus şipoîe la izvoare, să bea drumeţii însetaţi şi să zică bogdaproste. Deci flăcău cum se cade şi omenos era Grue, milos şi cu dobitoacele cele necuvântătoare. De pildă, pe armăsarul lui, Lăstun numit, îl iubea ca pe un frate, cum se cîntă şi în baladă :

„Că românu-i frate bun

C-orice cal viteaz nebun”.

Şi me­rita să-i zică frate, pentru că acest „cal viteaz nebun” l-a scos nu numai din robia tătară, dar şi din alte multe necazuri. Cum arăta Lăstun? Ar­măsar focos, negru sticlit, ţintat în frunte, pintenog de piciorul drept din faţă, coamă rotată, urechi mici, nări largi, piept lat, vîrtos, copite negre, sprintene, coadă stufoasă, ochi mari şi blînzi, umblet lin, nechez puternic, răsunător. Ii plăcea să pască trifoi şi mohor tînăr ; dar mai ales ronţăia cu plăcere orzul din traistă de pînză deasă de cînepă. Avea o singură me­teahnă, sau poate două : nu bea decît apă proaspătă, limpede ca roua şi nu suferea om prost ori rău. Îl amirosea de departe, îl prubuluia din ochi şi-l împroşca, strănutînd ori îl plesnea cu coada, îl muşca şi chiar se în­torcea cu spatele şi, azvîrlind cu copitele de dinapoi, da prostul şi răul de-a berbeleacul, cu cinci coaste rupte.

Dar se vede că ocîrmuitorilor de atunci nu le-au prea plăcut purtările şi faima lui Român Grue Grozovanul. Ba s-a mai întîmplat ca „Ghirai hanul cel bătrîn” să ceară voievodului să i-l înapoieze, ca prizonier, ori să-l dea pe mîna călăului, altminteri pradă şi arde Moldova. Vodă însă nu s-a îndurat să piardă tînăr viteaz şi frumos : i-a trimis vorbă să se ascundă unde-o şti. Aşa, Român Grue nevoit a fost să pribegească. Făcînd popas în han la Buhuş, s-a întîmplat să se aşeze la masă cu doi flăcăi, cu cîte o ulcică de vin în faţă. Privindu-se, măsurîndu-se şi cîntărindu-se, în gînd, fiecare pe fiecare, s-au văzut de-o seamă, abia trecuţi de două­zeci de ani. Dar dacă unuia i se citea isteţimea pe faţa smeadă, iar privirea iscoditoare, şoltică ori buza de jos uşor tremurătoare dovedeau uşurinţă în vorbire, în schimb, chipul i se cam încrunta din pricina sprîncenelor dese, negre şi îmbinate, a mustăţilor şi a părului pană de corb, a ochilor lucitori ca smoala. De altfel trăsăturile chipului şi le schimba cu o uşurinţă aproape nefireasă : vesele, triste, adormite, îngrijorate, speriate. Fugit de acasă, de răul stăpînului moşiei Bodeşti, hoinărea de la şaisprezece ani. A ajuns pînă la Ragusa, unde, la optsprezece ani, s-a tocmit lefegiu în oaste, cu gînd să strîngă avere. Dar repede a înţeles că nu era făcut pentru trista meserie de căsăpit oameni. Şi, după trei ani de războire în Dalma­ţia, s-a întors acasă, la fel de sărac cum plecase. Şi-a zis : „Rău cu rău, dar parcă-i şi mai rău fără rău”. Cînd oamenii au băgat de seamă că, pentru orice împrejurare, are o zicală, i-au zis „firoscosul, fratele lui Păcală”. Celălalt, cu ochii verzi, nu era ceea ce se cheamă un flăcău frumos, ci unul bun, blînd, îngîndurat, cu zîmbet duios şi trist. Judecind după săbiile de la şold, oricine înţelegea că ştiu să le mînuiască, dibaci şi neînfricaţi.

Ci acolo, la masa din han, cel dintîi, smeadul, a întrebat zîmbind : „Tăceţi, fraţilor, şi nu ştiţi că mutul şi cu muta au mîncat turta, iar eu, Ion Calapăr, îi iau în răspăr?”

„Aşa! a încuviinţat cel cu ochii verzi. Eu sînt Tudor al lui Moţoc, poreclit Dorondoc, flăcău fără noroc”. „Eu sînt Român Grue, flăcăilor”.

„Român Grue Grozovanul care l-a bătut pe hanul tătarilor şi răul răilor?” „Cam aşa, flăcăilor”, a răspuns Grue.

Din puţine cuvinte au înţeles că pe tustrei îi oropsea stăpînirea şi căutau a se surghiuni. S-au întovărăşit, deci, au plătit vinul, au încălecat şi, la drum. Au trecut, pe la Oituz, în Transilvania. Pe drum şi-au po-

vestit viaţa. Tudor al lui Moţoc îşi avea părinţii bejeniţi la Feldioara. Au tras la ei. Dar cum era înzestrat cu harul de a ticlui cîntece şi poveşti în stihuri vesele, în care şfichiuia pe unii şi pe alţii, cei mari nu-l iubeau. De pildă şi-a izvodit un descîntec, ştiut curînd de tot satul : „Tu, Doron-doc al lui Moţoc, floare de soc, făr' de noroc, fugi din acest loc : un grof pintenog vrea să te-nece în scoc ori să te-ardă-n foc. Drace fă... poc! să am noroc şi eu Dorondoc să-nfloresc boboc”. Lui Român Grue i-a plăcut descîntecul „dorondocesc”, dar mai ales omul, că-i semăna : sprinten la trup ca şi la minte, bun călăreţ, luptător cu sabia şi cu buzduganul.

Izgoniţi din Feldioara, tustrei au trecut Munţii Făgăraş, însoţind o turmă de oi. În acele săptămîni s-au dat la ciobănie, mulgînd oile, înche-gînd caşul, apărînd turma de fiare sălbatice, luptîndu-se cu un urs bătrîn şi rău, ascultîndu-şi, seara la foc, întîmplări din viaţă, cei trei şi-au în­tărit prietenia. Calapăr şi Moţoc s-au încredinţat că, deşi păţise multe şi înfăptuise isprăvi de faimă, Român Grue nu se ţinea fudul şi nici amărît ori înrăit nu se arăta. Îşi păstrase toată încrederea în sine şi mo­destia cuvenită. Cînd au ajuns în culmea Făgăraşilor, la vîrful Negoiu, s-au întins pe lespezile netede, la soare, au privit ţara şi cerul şi toată lăr­gimea din jur. Pe Calapăr l-a prins un fel de bucurie lăuntrică, nestăpî-nită şi a grăit : „Mă fac frate de cruce cu tine, Român Grue Grozovanul. Dar să ştii : cine mult se făleşte şi puţine împlineşte, în batjocoră sfîr-şeşte. Şi bine-i totdeauna să cinsteşti pe cel harnic, viteaz şi bun, că pe tine însuţi te cinsteşti”.

Vorba asta mult i-a plăcut lui Grue, socotind-o de temei în întocmirea prieteniei şi a frăţiei de cruce, legată cu jurămînt, în piscul cel înalt al Negoiului, de unde se vedea ţara toată.

Coborînd în Argeş, s-au oprit la Novăceşti, sat de moşneni harnici şi cuprinşi ; gîndeau să se aşeze aici, gospodari între gospodari. Mai ales că şi novăciţele erau fete frumoase. Aici s-au făcut repede cunoscuţi : unul prin zicale, altul prin strigături şi doine, prin hărnicia, priceperea şi cum-secădenia lor. Român Grue avea un dar în plus : frumuseţea bărbătească. Nalt, sprinten, vînjos ca nuiaua de corn, cu mustăcioară subţire, gălbuie ca spicul copt, ca şi pletele, totdeauna zîmbitor, cu ochi mari albaştri, vioi şi calzi, cînd cătau spre om bun, cinstit şi înţelept ; reci, cu săgetări de gheaţă cînd întilneau om rău, şarlatan oii prost ; iar atunci cînd avea duşmani în faţă privirile-i împroşcau seîntei de foc. Fetele, toate, îl so­coteau drept Făt-Frumos. Iar dacă la horă juca mai mult cu una, cele­lalte lăcrimau, înveninate de ciudă ; căci toate rîvneau a fi jucate de Român Grue, deşi ştiau că de bărbat numai una putea să-l ia. Ci, într-o zi, Voichiţa, fata vornicului Toma Neagu, care avea bun obicei să adune fîn în Poiana Alunilor, la rînd cu celelalte novăciţe, a rostit o vorbă ciu­dată : „Voi, fetelor, de-o vreme, faceţi căpiţele mai înalte, ca să vă adă­postească dragostele cu acest venetic poreclit Grozovanul”.

Fetele nu se supărau ; fata boierului spunea adevărul. Doar Măria lui Pătraşcu a zfl| „Ba m^e mi~l drag Tudor Moţoc zis Dorondoc!” Celorlalte li se amăr^ uscat cerul gurii, văzînd că ist flăcău căta cam lung şi cam galeş ia Voichiţa, cea care-l ponegrea „venetic”. Pentru asta îl dojeneau, cu as­prime, dar numai în gînd, deocamdată : „Te uiţi cam prea sus, necugeta-tule, şi cine nu-şi cunoaşte lungul nasului îşi frînge gîtul”. Şi-n adevăr : o odraslă de boier nu se uită, n-are voie a se uita, la un răzeş fără răzeşie, pripăşit de neştine, fără altă zestre decît calul, armele şi neperechea-i fru­museţe. Se mai temeau fetele din Novăceşti şi pentru că li se părea că Grue era fire nestatornică, pripăşit pe la uşi multe : azi aici mîine cine ştie unde. Cum glumea şi Dorondoc : „Uite-l colo, uite-l ici, parc-ar sta tot pe furnici”. La o şezătoare de tors şi depănat, unde se afla şi Voichiţa, Grue de trei ori a venit şi tot de-atîtea ori a plecat. Văzîndu-i treapătul, Măria lui Pătraşcu a chiuit o strigătură : „Român Grue, Român Grue, uite-l nu e! Român Grue, uite-l colo, uite-l ici, parc-ar sta tot pe urzici. Mîndru şi fălos, ca un Făt-Frumos, care-aduce fragi, pentru fete dragi”. Unele fete spun că strigătură asta ar fi fost ticluită de Voichiţa însăşi, ca să rîdă de dragostea lui Grue. Oricum, s-a răspîndit, repede, în tot satul ;, mai ales că fetele au început s-o şi cînte, ca pe-o doină. O cînta şi Voi­chiţa, dar mai mult în derîdere. De atunci se auzea prin sat : „A venit şi... Uite-l nu e”. Sau : „M-am întîlnit cu... Uite-l nu e”... Destul că el, Grozovanul, nu s-a supărat, pentru această nouă poreclă. Dimpotrivă : de cîte ori auzea strigătură, doina ori porecla i se aprindea şi mai tare dra-» gostea pentru fata boierului Neagu. Dar dacă prietenul Tudor Moţoc lăuda simţămîntul ce înflorea în inima lui Român Gri*e pentru Voichiţa, Calapăr îl cam osîndea : „Nu te juca, prietene, cu focul, că dragostea peste fire n-are lecuire, iar dragostea boierească-i drept rîie căprească”. Hărnicia, curajul, cumsecădenia, omenia lui Român Grue l-au făcut trebuitor oa­menilor din Novăceşti. Moş Tudor Pelin, starostele satului şi mare iubitor de vin, l-a luat ca un sfătuitor şi împlinitor de taină, mai ales atunci cînd cuteza a-l înfrunta pe Toma Neagu, boier cam hapsîn, rîvnitor a înrobi satul, ca să pună mîna pe pămîntul moşnenilor. Îşi bizuia hapsînia pe spri­jinul lui vodă Alexandru, căruia lumea îi spunea „cel Rău”. 

De la vornicul Toma Neagu sau de la vreo iscoadă a lui, vodă a auzit despre anume purtări ale celor trei pribegi şi a cerut stăpînului moşiei să-i mătrăşească din sat. Ci Român Grue nu pleca din Novăceşti, pentru că voia să împiedice pe Toma Neagu a răşlui pămînturile moşnenilor şi pentru că-i era dragă Voichiţa. Se încredinţase că fata asta, frumoasă şi bărbătoasă, nu semăna defel la fire şi la purtări cu taică-su. Credea chiar c-ar putea să şi-o facă aliat în bătălia care se urzea între el şi boier Neagu. Cumva se adeverea vorba lui Calapăr : „Cînd un flăcău mîndru, voinic şi îndrăzneţ, vede o fată frumoasă şi deşteaptă, parcă i se lipesc tălpile de pămînt şi începe a-l furnica prin inimă simţind dragoste şi pentru spinul care ocroteşte cuibul unde trăieşte privighetoarea iubită”.

Acestea fiind ştiute, cred că-i bine să urmărim pe Român Grue Gro­zovanul şi prietenii lui, Ion Calapăr şi Tudor Moţoc zis Dorondoc. Să-i urmărim cu ochii şi urechile minţii şi să le aflăm isprăvile mai deosebite.