Viewing Single Post
AnnaE
#0

In casa bunicilor de Ionel Teodoreanu

NINGE NAIV.

Poate că pe o fereastră aburită, un deget mic a desemnat o căsuţă cu o uşă, două ferestre şi hogeacul din care iesă codiţa unui cârlionţ de fum. Satul fulgilor e numai în ochii copiilor.

Geamul e o filă veche din cartea îngerilor.

Aşa începe iarna: într-o dimineaţă albă, cu copaci moşnegi şi alţii copii.

 

BUNICUL A FOST, BUNICA ESTE

 

E TERIBILĂ CASA bunicilor!

Uf! de câte ori trebuie să se ducă la bunici cu părinţii, copiii se uită chiorâş unul la altui, strâmbă din buze, dau din cap, şi sunt ca zmeele descălecate de pe vânturi şi arestate în dulap, cu cozile înfăşurate, sfoara depănată şi zbârnâietoarea mută.

Mâinile trebuie să fie curate şi dulci la pipăit, unghiile tăiate, părul pieptănat — dar nu cu mâinile —, hainele periate, ghetele lustruite.

— Să nu vorbiţi tare şi neîntrebaţi, să nu râdeţi prosteşte, să nu puneţi mâna pe lucruri, să nu v-atingeţi de pisici, să nu faceţi obrăznicii...

— Atunci ce să facem?

— Să fiţi cuminţi.

Să nu, să nu, să nu. Asta-i casa bunicilor: zidurile între care nepoţii n-au voie să fie copii. E mai rău decât la biserică. Acolo măcar e lume multă, mare şi cam surdă, iar copiii — printre babe şi moşnegi — sunt ca în pădurea veche: îşi fac semne şi râd pe furiş şi înfundate. Dar bunicii sunt doi, fiecare în câte un fotoliu; părinţii, doi, fiecare pe un scaun; iar copiii, prizonieri între oche­larii bunicilor şi ochii părinţilor. Bunicul a fost procuror general, adică generalul procurorilor.

Tata spune:

— Nimeni nu crâcnea în faţa tatei.

— Stăteau toţi smirnă?

— Toţi.

— Chiar şi mata?

— Chiar şi eu.

Teribil!

— Şi bunica? urmează logic glasul inocent.

Tata vrea să se încrunte, dar zâmbeşte cu ochii mici.

— Mama? se întreabă el. Straşnică femeie! Râde şi nu mai spune nimic.

Aşa e tata: când nu vrea să spună ceva, îi vine să râdă. Cu mama râde des. Mama se supără, şi tata parcă e copilul mamei, ca şi ceilalţi.

Bunicul a fost şi primar şi decanul avocaţilor, bunicul a fost decorat: decoraţiile le ţine bunica în şifonieră, şi portretul buni­cului, din salon, pe tot pieptul fracului.

— Tată, bunicul e ca o poveste.

— De ce?

— Fiindcă începe cu „a fost”.

  Tata zâmbeşte. Asta nu înseamnă întotdeauna că o vesel. Dar nici nu se supără.

Acum bunicul e alb şi zâmbeşte. Chiar şi primăvara el e tot ca un copăcel nins. Are ceas de aur cu muzicuţă, ochelari cu ramă de aur — şi stă. Stă acasă toată ziua. E foarte bine să fii bunic.

Bunica a fost şi ea tânără, adică a fost mireasă când bunicul nu era bunic, când tata nu era tată, şi când copiii tatei nu erau deloc. Numai gândindu-se la tinereţea ei, mintea copiilor se în­ceţoşează de aţe de păianjeni mai colbăite decât cele din pod de pe cărţile cu litere chirilice.

Când o fi fost tânără şi bunica?

Atât de încâlcită-i socoteala tinereţii ei, încât nepoţii se gândesc la tinereţea bunicii ca la altceva, cum e de pildă portretul doamnei frumoase din salon, de lângă portretul cu decoraţii al bunicului, — dar simt câtă vechime e în fosta mireasă a bunicului.

Teribil!

Lumea spune bunicii „Coana Elencu” şi bunicului „Cuconu Alecu”. Iar bunicii între ei îşi spun Alecu şi Elencu, şi nu-şi vor­besc cu ,,tu" ca tata şi cu mama, ci cu „mata", ca şi cum ar fi în vizită unul la altul.

Nepoţilor le vine să râdă.

Dar:

— Să nu...

 

VIZITA

 

PORNESC SPRE CASA bunicilor în trăsura comandată de tata. Se cunoaşte! Un muscal numai de catifea, ca un mitropolit cu şapcă, obrajii de duduie, bici galben ca de aur, roţi cu ochelari de cauciuc, perne moi, covoraş la picioare şi cai negri, cu coamă şi coade lungi de fată care s-a lăut. Dar sunt armăsari, fiindcă numai armăsarii pot fugi cu atâta străşnicie năzdrăvană. Unul dintre copii ar vrea să vadă luceferii de foc, care s-aprind în mers pe pieptul armăsarilor. Dar copiii stau pe scăunaş, cu spatele la muscal, nas în nas cu ochii mamei.

Mama e nervoasă. Pe genunchi are o cutie de bomboane legată cu şnur de aur. Cu toate că sînt în mănuşi, degetele maniei fac game pe capacul cutiei. Copiii ştiu ce înseamnă când mama face game fără pian. Deci stau cuminţi.

Tata fumează şi salută în dreapta şi în stingă. Toată lumea îl cunoaşte pe tata.

Au ajuns în „Beilic”. Dar trăsura nu intră în ogradă. Stă smerită la poartă, ca la mănăstire. Mama în frunte, cu foşnetul rochiei, umbreluţa şi cutia de bomboane; tata după mama, cu scârţâitul ghetelor, uitându-se la copaci; copiii în urmă, unul după altul, târându-şi paşii, cu capetele mereu întoarse după armăsarii de la poartă.

Dintâi intră cutia cu bomboane cu mâinile mamei, apoi mama cu sărutările. Tata aruncă ţigara, îşi şterge buzele cu batista care miroasă frumos a apă de colonie, se descoperă şi intră, sărutând pe rând mâna bunicilor. Bunicii îl sărută pe frunte. Tata nu mai e tata: e copilul bunicilor.

Copiii, şi mai mici, rămaşi parcă fără tată, aşteaptă pe treptele antreului să le vie rândul la bunici. Treptele sunt de piatră vopsită albastru deschis. Antreul este de lemn gălbui, cu ferestre.

Mâna bunicii e plină de inele cu pietre colorate şi ouşoare de mărgăritar. Miroasă ca turtele de Crăciun, a migdale şi apă de flori.

— Sărută, nepricopsitule, ca lumea. Aşa se sărută?

Nepotul sărută din nou — apăsat şi cu „ţoc” — mâna care parcă are un ochi în palmă ca bolta bisericii. Mâna bunicii, chiar când o săruţi, o simţi urzicându-ţi urechea.

Mâna bunicului bate-n gălbui şi miroasă a frunză uscată de nuc. Copiii ar vrea să fie în casa bunicilor ca la pomul de Crăciun. Dar e altfel.

În casa bunicilor totul e cuminte — ca în somn — şi nu se mişcă din loc, începând cu nepoţii aşezaţi la rând pe trei scaune prea înalte pentru ei.

Stau. Stau. Stau.

Le vine să se strâmbe ca la fotograf. Dar: „Să nu"...

Tac. Tac. Tac.

Le vine câte-un „oac" de broască, câte-un „ham" de câine, câte-un „bâz" de muscă-bâzălău, câte-un „muu” de vacă.

Dar: „Să nu"...

Şi nu fac nimic, nimic, nimic.

Degeră de urât.

Unul cască sincer: „Uăăă!"

— Caşti o gură cât o şură! spune bunica. Are să-ţi intre muş­tele. Ia să văd: te speli bine pe dinţi?

— De ce nu-ţi acoperi gura când iţi vine să caşti? intervine mama, trimeţindu-i o privire mai împungătoare decât acul de pălărie.

Ceilalţi nu mai cască, deşi simt câte-o gură de peşteră cu ba­lauri în fălcile încleştate.

În schimb, cel mai mic strănută.

— Moaşa-n pod, spune bunica. Da' unde ţi-i balista?

N-are.

— Nu ţi-am spus, — începe mama.

I-a spus, dar n-are.

— Iaca ţi-o dau pe-a mea, — spune bunicul. Suflă bine.

Mama nu admite batiste străine în mâna copiilor. Dar asta se va vedea acasă, la înapoiere, după ce trăsura cu doi armăsari îl va duce pe tata la club.

Bunica a făcut cafeaua, a umplut filigenele cu semilună, le întinde pe rând. începând cu bunicul, varsă ca din greşeală puţină cafea în farfurioara tatei, şi spune, privindu-l pe sub ochelari:

— Ai să iei parale.

— Dea Domnul! Poate se sparge ghinionul!

— Tot nu te-ai lăsat? îl cercetează bunica, cu glasul gros şi sprâncenele îmbinate.

Tata râde, mama oftează, bunica dă din cap a pagubă şi bea cafeaua răcoritoare în farfurioară, făcând „sfrr” cu buzele, ca o vrabie când zboară de jos pe creangă.

— Da' istora ce să le dau? o întreabă pe mama, ştergându-şi cu batista mustăţile de cafea.

— Nu-i mai răsfăţa, mamae. Lasă că au de-ajuns acasă.

Nepoţii îşi încrucişează privirile asupra cutiei cu bomboane. Deşi bunica are ochi şi-n palmă — pentru nepoţi —, nu vede. Strânge cutia cu bomboane proaspete în dulap, şi le dă din cutia cu bomboane vechi.

— Voi aveţi dinţi de lup, gâgâlicilor, nu ca mine, femeie bătrână.

După cafea, tata se duce în odaia de alături. Nasul bunicii parcă se ascute adulmecând urma tatei.

Trece câtva timp cu miros de fum de tutun, şi tata se întoarce, ştergându-şi mustăţile cu batista parfumată. Bunica îl priveşte, îşi duce şi ea batista la nas, ia de pe o poliţă cornetul de coajă de brad cu răşină, pune un cărbune din sobă, şi suflând şi tot suflând se duce cu fumul albastru în cele patru colţuri ale odăii cum ai face semnul crucii într-un loc spurcat de Necuratul.

Copiii sînt mândri că tatăl lor a cutezat să fumeze în casa bunicilor.

— Tată de când fumezi mata? îl cercetează ei în taină.

Tata se uită la mama cu coada ochiului, zâmbeşte ca şi cum ar vrea să tacă, dar răspunde totuşi:

— Parcă de când m-am căsătorit. Nu?

— Da, confirmă mama, ridicând din umeri.

— Cum credeţi voi — continuă tata mult mai convins — că aş fi îndrăznit să fumez în casa părinţilor mei? Nici acuma...

E teribilă casa bunicilor!

 

NASUL BUNICEI ŞI PĂCATELE NEPOŢILOR

 

Nepoţii au crescut şi cresc „văzând cu ochii", spune mama care trebuie să cumpere din ce în ce mai mulţi metri de stofă pentru uniformele lor. Ghinionul tatei tot nu s-a spart, cu toate că în fiecare zi, după ce tata-şi bea cafeaua neagră, faţa de masă are pete de noroc.

Părinţii nu mai sînt atât de tineri: au băieţi mari, care le scot peri albi.

Dar bunicii au rămas aceiaşi. Numai că nasul bunicei s-a as­cuţit şi mai tare şi parcă are lucirea unui acuşor la pândă, drept în vârf. Bunica e neam de grec. Nepoţii au aflat din Eminescu despre „grecotei cu nas subţire". În schimb, nasurile nepoţilor se îngroaşă patriotic,

Când vin copiii în vizită — tot cu părinţii —, bunica, după ce le spune nepricopsiţilor să nu-şi ia nasul la purtare şi să-i sărute mâna cum trebuie, — îi iscodeşte pe rând cu nasul ei subţire, aflând se vede toate miroznele păcatului, căci se uită crâncen la ei, îmbinându-şi cu afurisenie sprâncenele stufoase.

Nepoţii sînt într-adevăr plini de păcate. Când se uită la ei, din fundul pământului, Scaraoţchi îşi linge buzele, şi trei fire din coadă i se zburlesc, cu număr.

Cel mic, pare are păr de aur creţ şi graseiază râzând cu toată faţa — ca şi cum mereu l-ar bate soarele în ochi — e bătăuş, trage cu puşca în ciorile de pe crucea bisericii sfântului Ion Gură de Aur, dă cu praştia nu numai în vrăbii şi în gutuile Nănoaiei — care suferă de ficat — dar şi-n ferestrele oamenilor răi, cum ar fi popa Tuchi şi dascălul Ghiţă-Sughiţă, şi merge cu bicicleta — fără număr, ca şi uniforma — cu mâinile la spate, printre tramvaie şi trăsuri, scoţând limba şi făcând schime necuviincioase birjarilor, sergenţilor şi oamenilor serioşi.

Cel mijlociu, cu păr buclat de culoarea castanelor sălbatice şi obraji de măicuţă, fură ţigări din biroul tatei, întârzie dimineaţa la şcoală, are note proaste la matematică, ştiinţe naturale, chimie, germană şi religie, e îngândurat ca o salcie ninsă, tăcut ca o oglindă din pod, şi nu face nimic: nici la şcoală, nici acasă. Când era mic, visa şi când era treaz; acum doarme şi când nu doarme. Nuferi cresc, sau broaşte, în apele somnului lui? Mai ales el nu ştie. Se simte ca un fum care se încolăceşte în semn de întrebare, înainte de-a se destrăma.

Cât despre cel mare, să afumi cu tămâie şi să stropeşti cu aghiazmă înaintea şi pe urma lui. Trebuie dat la Şcoala Militară. Altfel nu mai merge. Joacă barbut în banca repetenţilor din fundul clasei, fumează cu ţigaretă de cireş — tabacherea i-a confiscat-o domnul pedagog Jenică Bantaş —, s-a fotografiat picior peste pi­cior cu cărare la mijloc şi monoclu cu şnur, vinde cărţile şcolare înainte de Crăciun, poartă pantaloni „cloche", primeşte bilete parfumate, fredonează şansonete, face epigrame, are ticuri — închide ochii, scoate limba şi mişcă din urechi —, a fost surprins de pro­fesorul de gimnastică uitându-se tocmai în sus, căţărat pe prăjină, cu binoclul mamei în etacul domnului director...

Directorul 1-a convocat pe tata la şcoală şi i-ar fi spus:

— Nu mai merge. E un rău. Ruşinea unei şcoli model...

Se vede că i-a mai spus ceva, fiindcă tata, după ce-a reprodus solemn vorbele directorului, a zâmbit cu faţa în şervet, şi n-a mai spus nimic.

— Nu mai merge. Te dau la Şcoala Militară, — a hotărât mama.

Dar a rămas tot la liceu.

Răi copii!

Ştie mama — şi pune la inimă —, ştie tata — şi tace —, ştiu profesorii, pedagogii, sergenţii, comisarii, Popa Tuchi, dascălul Ghiţă-Sughiţă, Nănoaia şi toate babele de la ferestrele oraşului.

Huieşte târgul.

Bieţii părinţi!

Dar bunicii? Să afle bunicii! Ar fi teribil!

 

ŞI IATĂ CA...

 

ÎNTR-O ZI VINE cu temperatură cel mai mic. Şi după el — sau de la el — şi cel mai mare.

Doctor, termometru, reţete, pază, grijă.

Al treilea, cel mijlociu, teafăr ca prin minune — parcă i-a fost lene să se-mbolnăvească — va fi expediat de mama la bunici.

Se pregăteşte de plecare cu inima mai grea decât picioarele de iarnă, cu ghete şi şoşoni. Un geamandan ticsit; ciorapi cârpiţi, rufele vămuite de ochii mamei, săpun de glicerină, periuţă de dinţi nouă, două pijamale şi trei mandarine. În geantă: cărţile, caietele şi o cutie de bomboane trimisă de părinţi bunicilor. Iar în bu­zunar, două pachete de ţigări, furate de la tata.

Sania trage la scară. Viscoleşte. Blanşa se gudură, din coadă.

E foarte solemn. Inima fotografiază tot.

Prin uşa întredeschisă, lumina din casă — de acasă — e caldă şi bună ca un samovar aprins alături de cozonaci. Gheorghe aduce cu tărăboanţa lemne pentru foc.

Călătorul oftează. Rău e să fii sănătos.

Ninge din toate părţile cu spume de fum.

Cling-cling-cling.

— Şi să nu superi pe bunici, — răsună din urmă glasul mamei, suprem ca şi crucea bisericii sfântului Ion Gură de Aur.

Până şi clopoţeii spun: să nu, să nu, să nu, cling-cling.

 

ŞI S-A TOT DUS

 

HII, CĂLUŢ, HII, un greier necăjit e şi mai greu decât un car cu fân.

Noapte mare de iarnă. Casele nu se mai cunosc, străzile nu se mai văd. Ferestrele aprinse sunt de aur ca pâinea scoasă din cuptor. Fulgii se uită unii la alţii, clipind, până când ameţesc în scrânciobul viforniţei.

Surghiunitul aprinde o ţigară, cu mare greu, dar o aprinde. N-a fumat niciodată pe stradă. Fulgii vor să-i stingă ţigara. Îi goneşte ca pe ţânţari, suflându-le fum. Se lungeşte în sanie ca un boier mare, răsturnându-si ceafa pe spetează. Nu-i mai pasă de nimic. I-atât de pesimist c-a devenit eroic.

Cling-cling-cling.

Dar a uitat că merge la bunici. Dumnezeule! Se leapădă de ţigară. Prea târziu. Sania s-a şi oprit la poarta ogrăzii în care trăsurile nu intră.

Şi nasul bunicii...

Se zburleşte ninsoarea ca o pisică rea.

 

 gasiti aici teatru radiofonic la microfon..............https://latimp.eu/in-casa-bunicilor-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-la-microfon/

Attachments