AnnaE
#0

Lorelei de Ionel Teodoreanu

Partea Întâi

 

TRENUL SE OPRI LENEŞ, CU UN fumător posomorit la fereastra unui compartiment de clasa întîi.

Gară mică.

Tot aşa trec, cu literă mică, versurile lui Francis Jammes, ducînd în trap mărunt, spre cerul cel mai dulce, şi-n văratec parfum de sulfină, livănţică, mintă şi romaniţă, numele fetelor de altădată.

Oprire de trei minute. Numai trei. Dar iată ce se întîmpla în lumină de iunie. Sosise în dosul gării o vastă trăsură de ţară, veche şi ponosită, adusă de nişte căluţi zburliţi şi urecheaţi, cam rudă cu măgăruşii. Un zîmbet aburise lumina deasupra acestei trăsuri venită parcă dintr-un odinioară al amintirii, prin lanuri de grîu şi maci.

La gîtul cailor cînta lin cling-cling de clopoţei.

O fată vorbea tare cu vrăbiile în luna cireşelor, şi rîdea cu dinţi proaspeţi; a doua, mai cuminte, mai măicuţă la umbra genelor negre, avea în braţe un mănunchi de flori cîmpeneşti, sprinten multicolore. Purtau pe cap acele pălării „de pai, împletite în Ardeal, abea puse pe creştet plutind în soare ca lotuşii pe ape — şi prinse cu elastic pe subt bărbie, să nu le răstoarne vîntul. Rochii de pînză, cam mototolite; cu mîneci scurte. Sandale. Din spate, deopotrivă de înalte, păreau surori, din faţă, prietene tinere care s-ar scoborî din acelaşi scrînciob, unde-au plutit rîzînd alături aninate în soare, cer şi vînt, la fel vii, la fel ameţite de vară, aducînd pe pămînt un neastâmpăr aerian.

Şi în jurul lor, atunci revărsate din trăsură, într-o îmbulzire şi o foială de hulubi speriaţi, pachete, pacheţele şi coşuri de papură, toate făcute şi legate ca vai de lume. Pe deasupra, un geamandan bucşit, încins cu sfoară şi frînghiuţă, un termos şi o liotă de pui de găină cu glasuri suprasoprane de rîndunele piuind subt o streşină. Din trăsură mai coborîse a babă cernită; de pe capră, un moşneag cu musteţi fudule şi coada biciului înfiptă în carîmbur cizmei. Iar cinele ciobănesc, niţos, hirsut şi plin de scaieţi, se tolănise la umbra trăsurii, cu palpitaţii trandafirii de limbă lungă, răstind u-se c-o bruscă tresăltare mînioasă la cîte-o muscă.

Fetele se mişcară iute ca puii secundelor, în timp ce baba şi moşneşgul, cu grabă terestră de broaşte ţestoase, aduceau spre tren calabalîcul.

Fata cu glas vesel sosea cu biletele, ţinînd un coşuleţ într-o mînă. Dar chiar lingă scara vagonului se împiedică şi căzu, răsturnînd coşul cu cireşe negre drept în faţa trenului. Bombate şi elastice, hui toanele se risipiră ca o turmă de mînji sălbateci într-o depărtare văzută de sus.

— Vai de mine!

Se şi ridicase. Pălăria îi căzuse pe spate, rămînînd atîrnată de elasticul alunecat în jurul gîtului. Negru, des şi creţ, părul îi împrejmuia compact”tîmplele şi ceafa, umflîndu-se tumultuos, c-un fel de mişunare sălbatecă şi ageră, ca hoardele barbare, călări venite şi cu suliţi, în jurul unei însorite cetăţi cu portocali în floare. Căci fruntea, obrajii şi gîtul erau în ceasul cel mai luminos fraged al tinereţii.

Mina celeilalte îi cuprinse afectuos umărul, împingînd-o uşor spre scară.

— Hai, Luli, hai, pleacă trenul.

Silabele numelui sunară în lumină — Lu-li — ciocnindu-se uşoare ca o chemare de pasăre nevăzută, sus, printre frunzişuri de crîng.

Luli făcu o mişcare de cumpănă nehotărîtă între tren şi cireşe, dar învinsă de gorniţa plecării, se sui, cu două lacrimi alungite pe obraji.

Atît. Trei minute,

Dar între miliardele de minute ale vieţii, sure ca pînza păianjenilor morţi, acestea se iviseră cu graţia şi prospeţimea unor acuarele de Tonitza.

Trenul porni.

Un căluţ întoarse capul după tren, trimeţindu-i zvon blînd de clopoţei rămaşi în soare de iunie, cu numele fetelor de altădată.

Fumătorul posomorit de la fereastra compartimentului de clasa întîi aprinse o nouă ţigară de la focul celei pe sfîrşite, dar nu pentru timpul Încet şi lung, ci pentru bătaia de inimă înviorată pe care-o ai atunci cînd într-o carte anostă descoperi un citat încîntător.

*

C-un deget, Luli îşi scoase elasticul care-o strîngea de gît, răsturnîndu-şi pălăria pe genunchi. De obicei, după ce se descopăr, femeile îşi potrivesc părul cu mînile, instinctiv. Luli însă, n-avea nevoie. Părul ei se pieptăna singur, parcă sculptat într-o izbucnire de vînt, afirmind conturul vitalităţii lui vibrante. Şi avea gîtul acela avîntat, galeş şi mlădiu, înduioşător de pur, al adolescenţilor decapitaţi în vechimea timpurilor, care-au devenit apoi mucenici tineri în moarte pe icoanele bisericilor. Şi ca şi aceştia, rămaşi la fereastra creştină a veşniciei lor —, cu tot copilărescul colorit al obrajilor umeziţi de lacrimile picurate după cireşe, Luli avea o gravitate meditativă, ea şi cum ar fi ascultat zvonuri şi coruri într-o depărtare a sufletului ţi a vremii.

Parcă o uitase pe Gabriela, deşi numai ele erau în compartimentul de clasa doua, faţă în faţă, lingă fereastră, hurducate de roţile aceluiaşi tren care o ducea pe Luli spre bacalaureat. Gabriela acoperise geamul din dreptul ei cu perdeluţa cafenie, rămînînd în umbră. Lumina de afară avea splendoarea toridă a verii pe stînci calcaroase; arşiţă de iunie secetos. Dar nu se înduplecase să tragă storul şi în dreptul lui Luli. Nu numai c-o înfrumuseţa învăluirea soarelui, dar parcă o şi hrănea ca pe fructele tropicale.

Alături de Luli, Gabriela nu mai simţea nevoia cărţilor, măcar ţinute pe braţe, dacă nu şi cetite. Ca o fereastră deschisă pe-o mare lumină de lună cu abur de lilieci înfloriţi, preajma lui Luli îi dădea o uşoară exaltare visătoare. Dacă ar fi fost bărbat, Gabriela ar fi simţit delaolaltă teama şi ispita unei pasionate îndrăgostiri. Era însă o nuanţă care înlătura echivocul. Un lied de Schumann te tulbură cu prezenţa dragostii la optsprezece ani, fără să-ţi dea nevoia de-a-l strînge în braţe, de-a-l avea numai pentru tine, de-a-i spune „tu” ochi în ochi, respirîndu-l posesiv. Aşa se simţea alături de Luli: cuprinsă de o proaspătă încîntare contemplativă care-o seducea, fără să-i dea imboldul de-a seduce. Căci raporturile ei verbale cu Luli aveau acelaşi firesc, acelaşi calm şi aceeaşi intimitate ca şi pînă atunci, pe care, din alt punct de vedere, nici noua ei situaţie de profesoară a lui Luli, nu le alterase. Schimbarea din ea faţă de Luli coincidă cu surpriza apariţiei, după o despărţire de patru ani, a unei fetiţe numită „Luli-boy” odinioară, revăzută atunci, pe peronul gării Galaţi, cu mirare, alta deşi aceeaşir nouă ca şi numele Luli rămas singur pe buzele Gabrielei, deprinsă ani de-a rîndul să-i spuie Luli-boy, adică băieţelul Luli.

Cînd se cunoscuseră, Luli avea cinci ani, Gabriela, nouă. Un plod şi o fetiţă. Tatăl lui Luli, pînă atunci judecător de instrucţie la Bîrlad, fusese avansat judecător de instrucţie cu grad de preşedinte la Galaţi, unde tatăl Gabrielei era avocat, tot de la Bîrlad venit înainte de căsătorie.

— Gabriela, vei avea o nouă prietenă. Vezi să fii drăguţă cu ea.  

E greu să fii „drăguţă” cu prietinele impuse de capriciul tatei, mai ales cînd eşti fetiţă singură la părinţi, abea cuprinsă de pasiunea lecturilor. Dar Lucica Novleanu era într-adevăr dezagreabilă. I se spunea şi „Cica” fiindcă numele Lucica, dat de părinţi, nu încăpuse încă întreg prin guriţa ei pînă la trei ani, iar de atunci, mîndră se vede că toate poveştile apăreau cu numele ei „Ci-că” drept steag şi goarnă, începea şi ea mai toate frazele, cu un „ci-că” spus c-un fel de trufie zburdalnică de mînzoc care nechează cu capul în sus, scuturîndu-şi coama.

— Ci-că tu cine eşti?

— Gabriela Nei.

— Spune şi mata frumos cum te cheamă, o îndemnase tatăl ei, de la spate.

Dar Lucica scuturase capul negativ. Cum era cu putinţă ca o fetiţă ştiutoare de poveşti să nu cunoască numele ei cel care mergea în fruntea alaiului zînelor, zmeilor şi feţilor-frumoşi?...

— O cheamă Lucica, dar noi îi spunem Cica. Ştiţi, e cam sălbatecă, o scuzase zîmbind magistratul.

La acea epocă, Lucica Novleanu era numai ochi şi păr. Un păr şi nişte ochi de Herodiadă. Gene zburlite, păr creţ, slabă ca un greier de iarnă, o paloare caldă, şi un arzător clocot în ochii prea mari pentru trupul ei. Cotrobăia cu ochii, ca o ţigancă cu mînile, tot ce vedea în jurul ei. Asta durase cît timp stătuse captivă pe scaunul din salon. Apoi venise fatalul: „Hai, Gabriela, arată fetiţei jucăriile tale”.

Gabriela o luase de mînă să o distreze. Dar mînuţa cu degete lungi îi scăpase din mîni ca o şopîrlă.

— Ci-că fii tu calul meu.

Imperativ.

Gabriela fusese; era binecrescută.

— Ci-că tu ai păpuşi?

Le avea intacte în somnul lor de domniţe vrăjite. Lucica le mobilizase imediat, ducîndu-le la război în pas de defilare, cu trâmbiţe în glas şi armate duşmane în mîni.

— Ci-că, tu ai doctor?

N-avea.

Avea în schimb lacrimi de văduvă, fiindcă păpuşile făcuseră atîtea vitejii, spunea Lucica, încît erau numai bune de înmormîntat.

Peste puţin timp, Gabriela aflase cu o adevărată groază că părinţii micului ciclon cumpăraseră casa de alături. Şi cîteva zile după mutare, Lucica apăruse singură la ei în ogradă — se strecurase se vede fără de ştirea părinţilor —, intrase pe la bucătărie şi o descoperise pe Gabriela tot în odaia măcelului, unde îi pusese în braţe o păpuşă gătită ca miresele, spunîndu-i cu un ton de protectoare dojană:

— Ci-că să nu mai plîngi la război.

Şi fugise cum venise.

Păpuşa fusese curcubeul de după furtună.

Lucica Novleanu era. mai puţin ciclon decît părea Ia primul contact Putea să asculte poveşti ceasuri de-a rândul, mult mai concentrată decît copiii cuminţi. Le asculta însă, fără lene, fără somnolenţă, fără „cap în poală”, cu dinţii încleştaţi, cu bărbia proiectată în afară, rezemîndu-şi capul slab şi palid în mînuţa uscată cu degete prelungi. Atitudinea ei avea ceva primitiv oriental. Iţi venea s-o îmbraci cu şalvari, punîndu-i mărgele albastre la gîî, brăţări în jurul gleznelor, şi pe cap, basma de culoarea macului.

Gabriela nu se mai putea gîndi la poveşti, fără să nu-i apară întipărită în minte, Lucica, ascultîndu-le. La început, poveştile erau un fel de bir: hrană balaurului ca să fie blînd.

Lucica nu-i mulţumea. In schimb, însă, apărea din senin, aducîndu-i cele mai ciudate daruri: burateci, greieri, fluturi, clei de cireş, pui de şopîrlă, broaşte ţestoase, licurici, — cu o demnitate de şef de trib african împrietenit cu o faţă albă. După un an însă, Lucica nu mai era acceptată ca o fatalitate, ci dorită. Absenţa ei lăsa un gol în Gabriela, pe care nici o distracţie nu-l putea acoperi. Avea, fireşte, prietene de vîrsta ei, cu care se putea juca în felul fetelor, şi vorbi. Nici una însă nu se api'opiase de ea ca Lucica, în clipele cînd o asculta, privind-o cu ochi de ţigancă ghicitoare în ghioc. Subt formă de ciclon nu-i mai apăruse de la războiul păpuşelor. La „Gabica” era cuminte. Cînd era însă la ea acasă, Gabriela o „auzea”: drac împielîţat Era în ograda ei ca o ploaie de vară, pînă şi pe acoperiş, pîntînd, rîzînd, tiialogînd cu ea, cu pietrele, cu copacii, cu cînii şi pisicile, organizînd mereu războaie din care nu ieşea mai cruţată decît păpuşele Gabrielei, căci genunchii, coatele şi fruntea ei, de la cucui pînă la zgancă, purtau toate semnele eroice.

Apoi venise faza „Luly-boy”.

La şaisprezece ani, Gabriela era domnişoară cu admiratori, pe cîtă vreme, vecina ei era o Scufiţă Roşie din cursul inferior cu nota şase la conduită. Avea obraji sănătoşi de ulcică ţărănească plină de căpşune, aceiaşi ochi splendizi de şatră, şi un năsuc tot atît de impertinent ca şi răspunsurile ei. Dar abea crescuse.

Vecine, veneau la şcoală împreună, şi împreună se întorceau acasă. De cînd începuse să înveţe englezeşte, Gabriela îi spunea „Luli-boy”. Îi bătea dimineaţa La fereastră, şi Luli-boy apărea cu bereta pe-o ureche, mîncînd totdeauna pe stradă o felie de pîne unsă cu unt. Era foarte apreciată în clasa a şasea, de cînd cu răspunsul dat profesoarei de matematecă, domnişoara Ţitron: galbenă ca lămîia — ficat — şi c-o uşoară dicţiune grecească. Gabriela avea teză. Luli-boy venise într-un suflet să-i aducă sticluţa cu cerneală uitată la ea. Domnişoara Ţitron o surprinsese înconjurată de fetele care-i admirau părul, genele şi vivacitatea de veveriţă îmblînzită.

— Ce cauţi aci, fetiţo?

— Am venit la prietena mea.

— Care prietenă? Ce prietenă? Cine îndrăzneşte?

Dar Luli nu-şi pierduse cumpătul. Scuturîndu-şi părul, cu mişcarea-aceea de mînz care nechează — păstrată din întîia copilărie —, răspunsese pompos, cum ar spune un rege, „poporul meu”:

— Clasa a şasea.

Zîmbise şi profesoara.

De atunci, şi în cancelarie, Novleanu Lucia era numită prietena clasei a şasea. Evident, măgulirea era de partea lui Luli-boy: oricum, fetiţă din cursul inferior. Dar cu toată diferenţa de vîrstă, de rang şcolar, şi cu tot prestigiul pe care-l avea Gabriela faţă de ea, Luli-boy nu era ordonanţa Gabrielei, ci mai degrabă pajul ei răsfăţat. Tovărăşia lor surprindea mai ales pe prietenele Gabrielei, care se bucura de o mare reputaţie şcolară.

— Ce poţi tu vorbi cu dracul acesta!

A vorbi, în sensul orgolios adolescent: adică schimb de gînduri, filosofare în doi, confidenţe, proiecte împărtăşite, complicitate mîndră de generaţie nouă.

Mirarea prietenelor Gabrielei nu izvora numai din contrastul vrîstelor — ireductibil pentru fete abea tinere —, dar şi din natura lui Luli-boy, atît de opusă Gabrielei. Căci Luli-boy era un fel de Aghiuţă care stimula în recreaţii duhul băieţesc al cursului inferior, organizînd tot războaie, oarecum sportive: cu mingea, săniuţa şi chiar sabia de lemn, — de pe urma cărora, participantele stîngace sau temerare se alegeau cu semne ca şi păpuşile Gabrielei.

— Parcă-i fată de militar, nu de magistrat, se spunea la liceu.

Pe cîtă vreme Gabriela, cu toate că învăţa tenis, patinaj, înot şi călărie, şi dansa pe deasupra, era socotită şi şcolar şi extraşcolar ca o „intelectuala”.

Şi totuşi, Luli era încorporată în intimitatea Gabrielei, fiind, ca şi mai înainte, „auditoriul” ei. Îi istorisea toate lecturile, comentîndu-le, parcă neluînd în seamă diferenţa de vrîstă. Şi ochi lui Luli-boy se deschideau gravi şi arzători, ca şi odinioară cînd era o mică ţigăncuşă albă care asculta poveşti. Parcă erau două fiinţe în ea: una care trăia exterior, pasionat şi copilăros, vorbareţă, agresivă, numai clocot şi neastîmpăr; şi alta care asculta transmisiunile Gabrielei cu o prematură concentrare în ochi.

Tot aşa intra, fără s-o ştie şi s-o audă nimeni — cînii n-o lătrau: avea darul de-a se împrieteni de îndată cu toate dobitoacele — şi se instala în odaia Gabrielei jos pe covor, cu spatele rezemat de părete. Gabriela o simţea cu coada ochiului. Dacă lucra, continua pînă ce isprăvea, fără grabă, trimeţîndu-i în treacăt un zîmbet prietenos. Nu numai că n-o deranja, dar prezenţa ei înviora intimitatea, ca ochii unei stele deschişi în fiecare seară la fereastră, într-acelaşi loc al cerului. Era de acolo, deşi venea de afară. Dacă ardea focul în sobă, mai aducea un lemn de la bucătărie şi se uita apoi la foc. Alteori se uita la Gabriela cum lucrează, ca şi la foc. Alteori, cu capul răsturnat pe spate, se uita în sus, ca un ciobănaş pe un vîrf de munte.

— La ce te gîndeşti tu, Luli-boy? o întrebase odată Gabriela, cu condeiul în mînă, intrigată de perfecta ei pasivitate.

— Aşa... departe...

Şi mîna ei îngustă cu degete fine făcuse un gest graţios, uşor, ca şi cum şi^ar fi muiat degetele în coardele unei harfe: mîna cu care făcea numai drăcii, pe-afară.

Locul acela de lingă zid era al ei, ca şi cum ar fi germinat acolo.

Mai avea şi alte drepturi în casa Gabrielei. La bucătărie, primăvara, ea învîrtea puii în frigare, deasupra jarului, ronţăind un morcov crud. La bucătărie i se spunea Luluţa, şi era foarte bine primită. Se interesa de pisici, de cîni, de puii lor, şi de tot ce se întîmpla cu fructele şi legumele în apă şi foc.

— Ei, Luluţa nu-i ca duduia noastră, spunea bucătăreasa. Are să fie o gospodină... Îşi vîra năsucul în toate oalele cercetînd şi adulmecînd, aducînd Gabrielei miros de bucătărie şi informaţii despre „ce-aveţi la masă”. Avusese un singur conflict la bucătărie. Dăruise odată Gabrielei un pui de cioară, prins de ea. Peste cîtva timp, darul căpătase glas de bariton şi năravuri păsăreşti. Gabriela îl expulzase la bucătărie. Ion, aşa îl botezase Luli, era un cioroi privilegiat: se îngrăşase din cale-afară, făcînd burtă de crap — cum spunea Luli — fiindcă bucătăreasa era convinsă că ea l-a îmblînzit şi că nu pleacă de dragul ei, cu toate că-i cam tăia aripele. Într-o zi, Ion dispăruse. Că l-au mîncat pisicile, c-a zburat... Dar bucătăreasa se uita de-atunci cam chiorîş la Luluţa.

— Tu? o întrebase Gabriela confidenţial.

— El, răspunse Luli, bătînd din palme în chip de zbor.

Cărţile Gabrielei ea le tăia cu un cuţit de masă, care

părea paloş în mînuţa ei. Aşa că era la curent cu toate lecturile Gabrielei, întîi prin titluri şi fraze culese la în tîmplare, apoi prin istorisirile devenite o tradiţie. Cu lecturile personale şi directe ajunsese la muşchetarii lui Dumas. Prin Gabriela însă, trecuse de Loti, Farrère şi Turgheniev, ajungînd pînă la Dostoievski. Făptura ei minusculă, cu numele eroilor lui Dostoievski în gură, dădea impresia furnicelor care duc fire de pai uriaşe, cu o mare seriozitate.

La începutul primăverii, Luli-boy dispărea inexplicabil.

— De ce n-ai venit aseară? o întreba Gabriela dimineaţa cînd se duceau la şcoală.

— Am avut treabă, răspundea mica şcolărită, evitînd s-o privească pe cea din cursul superior.

Pînă cînd, într-o seară a unui început de primăvară, intrigată de anuala repetare a acestor dispariţii şi simţind lipsa ei în odaie, Gabriela plecase în investigare. O căutase acasă. Dar acasă toţi o credeau la Gabriela. Nu era nicăieri. In sfîrşit, printr-un pur hazard, ridicînd ochii spre cerul înserării, Gabriela o descoperise pe acoperiş.

— Ce faci acolo, Luli-boy?

— Sst! îi răspunse Luli-boy cu un deget pe gură, apărînd din cerul hornurilor. Şi scoborîndu-se de acolo îi încredinţase la ureche secretul: aştepta cocorii. Exact reeditarea prieteniei cu clasa a şasea.

Cum pui pe marginea ferestrei fărîmituri pentru vrăbiile familiare, Gabriela îi pregătea uneori cîte o surpriză: bomboane, fructe, alune, turtă dulce, ascunse alături de locul ei, subt faldul unei perdele. Pe aceea, mîna lui Luli, după ce se aşeza, făcea cîte o mică inspecţie laterală. Gabriela o auzea ronţăind. De mulţumit, nu mulţumea. Dar odată o rugase pe Gabriela să se plimbe numai cu ea. Ieşiseră împreună. Luli o condusese la da- barcader.

— Gabico, hai să facem o plimbare cu barca, o invitase ea, arătînd o barcă multicoloră, cu motor şi steguleţ.

— Luli-boy, n-am bani la mine.

— Dar am eu, zise Luli deschizînd mîna cu tezauruL

Cînd venise, ceasul despărţirii, Luli-boy era încă în

cursul inferior. Gabriela absolvise liceul.

Tatăl ei obţinuse un loc de avocat în contenciosul Băncii Naţionale de la Bucureşti, aşa că plecarea ei la universitate însemna şi părăsirea Galaţilor, a camaradelor dc şcoală, a casei copilăriei şi a lui Luli-boy. Mai cu seamă.

Accentul acestei melancolii de hotar cădea pe Luli-boy. In ea se incarna intimitatea anilor de copilărie şi de şcoală. Ea era puiul rămas în cuibul gol, în clipa călătoriei spre viaţă. Şi totuşi, niciodată Luli-boy nu fusese mai veselă dedt în ceasurile împachetării. Zburda prin odăi, parcă încîntată de sonoritatea de biserică a casei care se golea. Ea fusese zîmbetul mutării, zîmbetul copilăriei de care te desparţi. Mică în sine, părea şi mai mică alături de dulapurile scoase pe uşă şi alături de camioanele cu cai normanzi.

La gară, lume multă venită să-şi ia rămas bun. Luli, nicăieri. Gabriela o căutase pe subt canapele, printre paltoane, convinsă că iar le face vrea farsă. Dar nu-i dăduse de urmă, cu toate-că minutarele deveneau solemne ca genele unei agonii. Şi abea în clipa clopoţelului care mai amintea parcă o ultimă oară sunetul recreaţiilor şcolare, Gabriela, uitîndu-se din întîmplare pe fereastra care dădea pe cealaltă parte a trenului, o descoperise pe Luli-boy plîngînd cu ochii ţintă la fereastră, mică şi singură în faţa trenului ca greierul baladei lui Topîrceanu: „Cri-cri-cri, toamnă gri, tare-s mic şi amărît”. Nici n-avusese timp să o sărute. Trenul se urnea, în timp ce Gabriela lupta” să deschidă fereastra. Dar Luli-boy. sub ochii ei înspăimîntaţi, după ce trenul pornise, se luase după tren c-un trap iute, şi zvîrlise pe fereastră un mare pachet plat: ediţia de lux a poeziilor lui Eminescu. Ş-apoi, fiindcă mai toţi călătorii priveau scena, ţipînd la ea: „Ia seama, fetiţo, are să te calce trenul!” — îşi scuturase iar capul şi, cu ochii zburliţi de fulgere, scosese o limbă drăcească, lăsînd trenul să defileze prin faţa ei.

Cu tot plînsul, Luli fusese tot zîmbet în ultima clipă a despărţirii.

De-atunci, căile lor se despărţiseră, parcă pentru totdeauna. Luli-boy rămăsese la Galaţi, printre vechile amintiri, devenind „fetiţa cu care mă jucam în copilărie”. Aşa se păstrase în mintea Gabrielei: miniaturală, graţioasă şi zburdalnică, iluminând uneori asupra somnului,. În clipa unei întîmplătoare amintiri, faţa Gabrielei, cu un zîmbet care exprimat în vorbe ar fi însemnat:

„Ce drăguţ copil”. Se gîndea la ea tot mai rar, fiindcă trăia intens anii universităţii: altă muncă, alte distracţii, alţi camarazi, alt oraş. Cîtă vreme trăiseră alături, şi-o încorporase ca pe-o amuletă, făcînd-o să participe astfel la viaţa vrîstei ei. Acum însă, de cînd se despărţiseră, vrîsta devenise ocean între ele, păstrînd-o pe Luli la un orizont, invizibil de mică, abea punct.

După ce-şi luase licenţa, îndemnată pe de o parte de situaţia modestă a părinţilor ei încurcaţi băneşte în vremuri din ce în ce mai grele — boli, ipoteci intrate în conversiune —, iar pe de altă parte cuprinsă de dorinţa vieţii neatîrnate, caracteristică mai ales generaţiilor de după război, sătulă de tutelă şi sedentarism, căutase o posibilitate de cîştig oricît de modest, hotărîtă să-şi treacă doctoratul în litere fără de ajutorul părinţilor. Ocazia se ivise. Fosta ei profesoară de franceză de la Galaţi îi oferea suplinirea catedrei în timpul congediului nelimitat obţinut prin politică. La început, Gabriela şovăise. Despărţirea de Bucureşti nu era atît de uşoară. Dar zîmbetul glumeţ al unei telegrame o hotărîse brusc, cum te-ar determina o grădină întrezărită să apuci pe un drum, în loc să apuci pe altul.

Iată textul telegramei:

 

Vă aşteptăm.

Clasa opta.

 

Ştiuse de îndată că pluralul o ascunde pe Luli-boy.

Îi răspunse lui Luli:

 

Sosesc.

Gabriela.

 

De la Bucureşti pînă la Galaţi zîmbise de atîtea ori, încît vecinii, curtenitori din clipa cînd se instalaseră, deveniseră întreprinzători. Natural, n-aveau nici un amestec cu zîmbetul întors peste ani. De-a lungul acestei călătorii şi spre trecut Luli era ca prezenţa sprintenă a stâlpilor de telegraf cu clipiri de rîndunele, la ferestrele goanei. Şi se mai întîmpla ceva în sufletul Gabrielei: involuntara mîndrie a celui care vine de departe, călător cu enigma pe umăr ca un şoim de vînătoare, spre cei care-au rămas pe loc înconjuraţi de cunoscut. Plecase abea ridicată pe de băncile şcolii, ducînd încă timiditatea şi stîngăcia provincială. Se întorcea de la Bucureşti licenţiată, profesoara fostelor ei camarade de liceu, ca după o victorie cînd eşti tînăr. După anii de Bucureşti, Galaţul îi apărea mic şi intim, clădit parcă pe un covor al unei odăi familiare, să-l cuprinzi într-o mînă, cu Luli-boy în el, ca un cărăbuş zburlit de zbor,

În clipa cînd luminile Galaţului se iviseră cu ochi fosforescenţi de buhne şi pisici, o revăzuse pe Luli cu limba scoasă şi bereta strîmbă, în faţa trenului.

Asta se întîmpla cu ani în urmă, căci în clipa opririi trenului, după ce se uitase pe fereastra compartimentului fără să zărească pe peron ceea ce căuta, cînd văzuse la uşă capul tînăr şi solemn în paloarea lui de argint, ca un răsărit de lună pe mare — exclamase:

— Luli... rămînînd cu ochii mari deschişi spre ea, ca şi cum ar fi întrebat-o intimidată: „Domnişoară, unde-i Luli-boy?”

Înaltă cît şi Gabriela, de la Luli-boy nu mai păstrase decît ochii, părul şi mînile înguste cu degete prelungi. Îţi venea s-o respiri, nu s-o priveşti. Şi în acea clipă chiar, cu toate că Luli îi întinsese braţele, spunîndu-i: „Ce bine-mi pare că te revăd, Gabico”, — şoimul enigmatic nu mai era pe umărul Gabrielei, ci pe-al lui Luli. Parcă ea venea de departe, dintr-o misterioasă călătorie, deşi Gabriela sosea pe vechile locuri, regăsind-o tot acolo, alta însă.

De-atunci începuse faza Luli.

Şi de-atunci, Gabriela o observase necontenit, mirarea şi încîntarea primei revederi prelungindu-se şi înnoindu-se. Era profesoara ei şi pe deasupra locuiau împreună, căci părinţii lui Luli nici nu concepeau ca prietena ei din copilărie să locuiască în altă parte. De fapt, noua atmosferă de familie, cu deprinderi la care trebuie să te adaptezi, cedînd din capriciile libertăţii tale, n-o atrăgea deloc pe Gabriela; tocmai de aşa ceva dorea să scape Dar o atrăgea Luli. Din cauza, ei numai cedase stăruinţelor, silind însă pe părinţii lui Luli să accepte compromisul unei aşa-zise chirii.

Aşadar se vedeau mereu, trăind alături, şi totuşi Luli mereu o intriga şi o emoţiona, ca şi cum ar fi zărit-o numai* fără să-i ştie glasul şi mintea, fără să-i cunoască intimitatea şi trecutul. Impresia aceasta însă o păstra în ea ca pe un secret, nu fiindcă ar fi avut un caracter indivulgabil dar pentru că n-avea cui să-l împărtăşească Nici notele din catalog, nici comentariile din cancelarie, nici reputaţia printre cunoscuţi nu confereau lui Luli o personalitate excepţională. La şcoală era printre fruntaşe, fără să fie faima unei , promoţii, cum fusese Gabriela.

— Prietena clasei a şasea s-a muiat de cînd a crescut, îi spusese domnişoara Ţitron. Am mai îmblînzit-o noi, revenise ea, transformînd într-un merit personal ceea ce spontan atribuise vrîstei.

Într-adevăr, la şcoală Luli era o elevă cuminte şi normai bună. Nu se singulariza prin nimic. Printre colegele el mai erau încă multe fete frumoase — spuneau profesoarele, — aşa că şi din acest punct de vedere, Luli era integrată într-o pluralitate. Cei de-acasă o adorau, dar pentru ei nu era decît o Luli-boy devenită „domnişoară”, gata-gata să intre în balul vieţii. Lipsa de mirare şi de încîntare exclamativă a celorlalţi faţă de Luli dădea Gabrielei certitudinea că ei n-o văd, nu că ea se înşeală. Şi totuşi, nici ea nu putea defini profund cauza care, în sufletul ei, o singulariza pe Luli încîntător între celelalte fete, fie cunoscute, fie străine. Plăcerea de-a trăi alături de Luli, de-a o însoţi în plimbări, de-a sta de vorbă cu ea, de-a o avea alături, de-a o privi — o domina acaparînd-o, făcînd-o parcă să renunţe temporar la afirmarea propriei ei feminităţi, deşi era tînără, abea cu patru ani mai mare decît Luli. Dar pentru Gabriela, tinereţea lui Luli era altceva, parcă abea atunci întîia oară întîlnire Luli îi apărea într-o veşnică lumină de lună, care dădea o îndulcire de taină albă trupului şi sufletului ei.

Odinioară, Luli-boy era auditorul Gabrielei şi oarecum spectatorul ei intim. Acum, Gabriela luase rolul de atunci al lui Luli-boy. Raporturile dintre ele erau perfect normale, afectuoase, neatinse de nici o constrîngere. Atît numai că Luli parcă evita să vorbească despre ea. Gabriela o invitase indirect, făcîndu-i cîteva confidenţe. Dar Luli alunecase spre generalităţi, tocmai în clipa cînd tăcerea interogativă a Gabrielei aştepta parca pasul spovedaniei. Luli observase dezamăgirea Gabrielei, şi-o spusese mai tîrziu, prietenos, dar c-un fel de jenă, şi în treacăt:

— Ce vrei să-ţi spun eu despre mine Gabico? Tu nu mă vezi...

Avînd aerul să-i spuie: „Sînt o fată ca toate fetele. Nimic interesant.”

De la o vreme însă, şi fără ca nimic exterior să justifice aşa ceva, Gabriela o crezuse îndrăgostită. Permanenţa tăinuită a unei pasiuni putea să comunice şi Gabrielei o tulburare fără cauză aparentă, dai cu atît mai intensă, ca acele unde de parfum aduse pînă-n largul mărilor de brizele uşoare ale primăverii, fără ca ţărmul înflorit să apară ochiului.

Cine?...

Nici un bărbat nu dăduse Gabrielei bătaia de inimă adusă de această întrebare care-o privea pe Luli. Răspunsul nu-l putea găsi privind în jurul lor, printre cunoscuţi. Unde era acest „cine?‘‘ a cărui prezenţă în Luli îi dădea o aspiraţie nostalgică? Cine putea fi? Cum era?...

Întrebări care depăşeau cu mult simpla curiozitate, căci rădăcinile lor erau in inima Gabrielei — de unde-şi trăgeau hrana —, nu în mintea ei unde numai apăreau.

Niciodată Gabriela nu simţise o aspiraţie mai profundă spre obscura splendoare a dragostii, decît de-a-lungul acestei epoci cînd căuta să întrevadă în Luli, ca într-o altă năframă a Sfintei Veronica, chipul necunoscut al unui bărbat.

Şi această aspiraţie, în loc s-o răsfrîngă asupra sufletului adus de la Bucureşti, în loc s-o determine să întindă în sfîrşit braţele celui de-acolo, care-i scria în fiecare zi, dimpotrivă, o îndepărta de el, lăsîndu-l încolo pe un ţărm rămas, cu sufletul palpitînd alături de Luli, ca în pînza unei corăbii care-o ducea şi pe ea spre necunoscut.

La început venise cu intenţia să plece în fiecare străbată la Bucureşti. Amînase de cîteva ori, sub diferite pretexte, pînă cînd renunţase. La scrisorile pe care le primea zilnic, răspundea tot mai rar şi c-un efort tot mai penibil, căci fiecare zi agrava raporturile dintre ea şi cel care se socotea înainte de plecarea ei la Galaţi, aproape logodnicul ei. Îl iubise vreodată? La Bucureşti sperase că-l va iubi, stimîndu-l, fiind camarada lui, deprinsă să-l ştie alături de ea devotat şi ocrotitor, acordîndu-i ei întîietate cu toate că era pasionat de medicină, cu fanatismul acela al adevăraţilor oameni de ştiinţă. Înainte de-a o întîlni pe Gabriela, Matei Dima era poreclit de camarazii lui „amantul microbilor”. Lucra la laboratorul „Babeş”, fiind deocamdată conferenţiar universitar. Se îndrăgostise de Gabriela

De cînd însă trăia alături de Luli, simţea categoric că nu-şi mai poate ţine cuvîntul. Ceea ce la Bucureşti îi apăruse ca o răsplată firească din partea ei, acum îi apărea ca un sacrificiu de care nu se simţea capabilă.

Primea zilnic scrisori care nu păreau scrise într-un laborator, ci într-un alt veac. Dar ceea ce pînă mai ieri îi apăruse proaspăt, juvenil, — acum îi apărea demodat şi fad.

După vreo două luni de despărţire, Matei Dima îi ceruse voie într-o scrisoare să vie la Galaţi s-o vadă.

„Prietenă scumpă — nu îndrăznea să-i spuie altfel — nu vreau să devin fetişist alături de o fotografie. Dă-mi voie să-ţi aud glasul...”

Poate că era cam desuetă delicateţa timorată a gestului; dar Gabriela-i văzuse numai ridicolul. Ca şi cum ai cere voie unei femei s-o săruţi. Îi răspunsese că nu vrea să fie tulburată, fiindcă-şi lucrează teza de doctorat şi are nevoie de perfectă izolare.

Matei Dima acceptase fără murmur. Dar după alte cinci luni, venise la Galaţi, neanunţat. O aşteptase în faţa şcolii, apariţia lui dînd Gabrielei o contracţie repulsivă, îl prezentase lui Luli — „Doctorul Dima, un vechi prieten” — şi-ntr-adevăr, prezenţa lui Luli dîndu-i numai o semnificaţie de vechi prieten, îl acceptase ca atare, cu o cordialitate nesilită, care-l situa însă cu totul în afara Gabrielei; căci în lăuntru îl repudia, cu inima închisă. De-a lungul plimbării şi vizitei, Gabriela n-o lăsase pe Luli de lîngă ei nici o clipă. Iar la plecare, cînd o întîmplătoare dar scurtă izolare îi pusese faţă în faţă, Matei Dima o întrebase c-un tremur abea stăpînit în glas şi-îi mîini:

— Spune-mi, Gabriela, iubeşti pe altcineva?

— Nu iubesc pe nimeni.

Net.

De-atunci nu-l revăzuse. Scrisorile lui oftau umil, nu ca frunzişurile, ci ca frunzele care se tîrăsc. Gabriela îi răspundea din cînd în cînd — cam de două ori pe lună, — dar atît de impersonal, încît scrisorile ei aveau caracterul unei buletin informativ. Natural* nimic despre Luli: deci, nimic despre ea. In această situaţie, apropierea vacanţei, în loc să însemne bucuria verii după un an de muncă, o îngheţa. Din cauza lui Matei Dima avea oroare de Bucureşti. Iată de ce, după sfîrşitul anului şcolar, subt pretextul că vrea s-o pregătească pe Luli pentru bacalaureat, asistînd-o şi în timpului examenului, îşi amînase iar plecarea.

— Ştiţi ce? le propusese tatăl lui Luli. Ce-ar fi dacă aţi pleca la vie? Aer curat, linişte...

Acceptaseră încîntate. Via era în judeţul Tuto va. Cîteva ceasuri de tren, două cu trăsura. Libere: ele două însoţite de umbra lui Luli, dadaia, o ţărancă posomorită care-o crescuse pe Luli cu poveşti, faţă severă şi ochi blînzi.

Aşadar plecaseră cu dadaia. La gară le aştepta moş Ciocîrdel cu trăsura. Luli sărise din tren înainte de-a se opri de-a binelea. Gabriela o găsise cu obrazul lipit pe rînd de gîtul căluţilor trăsurii care le aştepta cu lumina vacanţei în ea.

— Săracii ei. moşneguţii mei, cu urechi de iepurachi...

Şi cu toate că dadaia era o autoritate îndărătnică, Luli nu se lăsase pînă ce nu obţinuse de la ea, din fundul fundului geamantanului legat cu sfoară, zahăr pentru căluţii deprinşi să mănînce din palma ei.

Locurile şi via erau blînde şi modeste ca şi căluţii. Dar Luli se lipea de ele, ca şi de căluţi, hrănindu-le parcă din palma amintirii.

Şi acolo abea, Gabriela descoperise secretul lui Luli, la sfîrşitul săptămînii.

Îşi petrecuseră zilele recapitulând scrupulos materiile pentru bacalaureat. Bineînţeles, pe iarbă în livadă,- aşezate pe un pled? Gabriela acoperită cu „pagoda”, pălăria ardelenească, Luli — cu capul gol. Gabriela se cam temea de albine, viespi, şopîrle, lilieci, şerpi şi hoţi; Luli, deloc. Cu greu o hotărîse pe Gabriela să doarmă afară, în cerdac.

Învăţau împreună.

— „Vides ut alta stet...” începea Gabriela.

Şi Luli trebuia să continue oda lui Horaţiu: „...stet hive candidum...”

Dar cum să vorbeşti despre zăpadă, chiar cînd acoperă sfântă un vers de-al lui Horaţiu, alături de un păr busuioc, al cărui parfum, încins de soare, curge ca o miere darnică...

Şi Gabriela, c-o tresărire veselă, o vedea De Luli sărind ca o lăcustă, ridicînduse, agăţîndu-se, căţărîndu-se, înălţîndu-se — şi de sus, dintre busuioacele cu obraji de ţărăncuţă, scuturînd asupra ei dulce potop de iunie, ş-apoi spunînd în întregime oda lui Horaţiu, cu atîta tinereţă printre frunze de fruct şi subt cer de soare, încît textul clasic respira, cu firele de argint ale lui Horaţiu, aprinse în zîmbet alb...

Aşa că îndeobşte, Luli îi răspundea de la etajul vegetal unde apare obrazul fructelor mici şi unde-s glasurile cu aripi.

Dar uneori nici acolo nu era. Dispărea. Un ceas, două. Apoi se întorcea cu paşi înceţi.

— De unde vii, Luli?

— M-am plimbat

Dar Gabriela observase o particularitate. Luli nu scria decît obligată: la şcoală. Încolo, deloc. In schimb, cînd~ dispărea ea, dispărea şi creionul Gabrielei: un creion cu mină. Într-o zi, Gabriela o pîndise şi o urmărise. Ajunseseră aşa una după alta, tocmai departe. Iarbă, flori mărunte, cer, greieri, soare.

Nici un om. Cîte-un cocostîrc ţinea pe cîmp locul oamenilor. O singurătate fericită ca rîsul unui obraz de copil adormit. Soare blond în depărtare, cer albastru.

Un loc unde nu te puteai întîlni decît cu tine în dumineca celei mai curate singurătăţi.

Inima Gabrielei bătea greu în aurul toropit al verii. Acum era sigură: Luli scria trişori de dragoste. O vedea mai departe, culcată cu faţa în jos, cu coatele turtite In lături, scriind singură între iarbă şi cer.

Apoi se ridicase brusc, rupsese, aruncase şi plecase. Gabriela se culcase la pămînt ca pieile-roşii cînd urmăresc. Luli ar fi putut s-o vadă. Dar n-o văzuse fiindcă n-avea ochi de cercetare decît pentru sufletul ei. Se înapoia iute, concentrată c-un fel de mînie.

Singură, Gabriela se îndreptase spre focul lui Luli. Găsise foaia ruptă. Şi urma trupului ei culcat în iarbă. Acolo s-aşezase, la fel, plutind cu faţa la pamînt. Ierburile erau numai cîntec: coruri de argint subţire ca tremurul stelelor şi-al apelor.

Libelule dansau cu aripi străvezii ca nişte mici iele ale amiezii.

Scrisul lui Luli apărea în orbirea dănţuitoare a verii, subt ochii Gabrielei. Două rînduri. Scrise pe iarbă, nervos, cuvintele străpungeau foaia, cu corniţe parcă, într-un fel de zvîcnire dezordonată, nevoind să accepte captivitatea pe foaia îngustă şi plată.

 

„Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sînt începutul urnii mare cîntec şi tremurul mîinii care-l caută.”

 

Atît.

— Luli! Luli!...

Asta era dar Luli.

La întors Gabriela parcă aducea pe buze întîile versuri ale lumii culese din rouă.

— Gabico, de unde vii?

— M-am plimbat...

Dar nu se putuse împiedica să nu-i dezmierde fruntea uşor, zîmbindu-i ca unei zări străvezii în misterul sosirilor de primăvară.

— La ce te gîndeşti, Luli-boy?

— ...Aşa... departe...

O revedea aşezată ca o ţigăncuşă albă pe covor, lingă zid, parcă dezmierdînd coarde cu degetele subţiri.

— Ce faci acolo, Luli-boy?

— Sst. Aştept cocorii.

Luli-boy îi aştepta pe acoperişul casei.

Acum îi aştepta în ea, înălţată spre cerul ei lăuntric, nouă în vechimea lumii, cu trupul ei de dansatoare arabă şi obrazul ei alb de argintul sufletului, în care ochii apăreau negri ca de subt un voal oriental.

Ciudată reacţie: o înduioşase şi o îmbunase atît de tare secretul lui Luli, încît simţise nevoia să facă o faptă bună, generoasă. Şi cum ai jertfi o mieluţă pe un altar, scrisese lui Matei Dima chiar în acea zi, o scrisoare afectuoasă. Toate cuvintele acelei scrisori erau foarte tinere şi alergau sprinten în soarele verii:

„Mîna mea încălzită şi pîrlită de soarele de aici, îţi strînge mîna, credincios prieten”.

Apoi venise ultima noapte. Se deprinsese şi Gabriela să doarmă în cerdac, dar cu pază. Cum? Ele două dormeau pe două saltele alăturate, aşezate într-un capăt al cerdacului. În celălalt capăt dormea dadaia. Pe treptele cerdacului dormea Gavrilă I-iu: un cîne ciobănesc cu piept de zimbru. În ogradă, culcat pe cojoc, tuşea moş Ciorîrdel, cînd nu horăia, alături de o puşcă străveche, parcă de pe vremea turcilor, care totuşi îşi păstrase prestigiul ei de puşcă. Şi mai erau încă. Subt streşina cerdacului, dormitor pe aripi lîngă dormitor, cuiburi de rîndunele. Pe cerdac, Gavrilă al II-lea, un motan rural, fălcos ca o gutuie, negru pe trup şi cu picioarele albe ca un gospodar noaptea, în nădragi. Şi în sfîrşit, ca nişte lebede bîlbîite, un cîrd de gîşte care clămpăneau şi prin somn.

Aşa că într-o astfel de cetate întărită, frica nu putea să intre.

Dar în ultima noapte intrase luna plină.

Dintîi noaptea fusese neagră ca o mulţime de rîndunele, pană lîngă pană, adormindu-l pe străjerul cu flintă.

Apoi, parcă zburaseră deodată miliardele de rîndunele, descoperind trupul unei imensităţi de marmură antică.

Asta se întîmpla tîrziu, mult după „noapte-bună”.

gasiti aici teatru radiofonic la microfon..............
 https://latimp.eu/lorelei-de-ionel-teodoreanu-teatru-radiofonic-la-microfon-drama-1989/

Attachments
Lorelei de Ionel Teodoreanu.doc 1.79 Mb . 245 Views