Viewing Single Post
AnnaE
#0

Sa vie Bazarcă! 

Partea  I

 

 

DIMINEAŢA LUI INGRID


 

Cap. I

 

 

În vînt, în vîntul de primăvară, de primăvară crudă, tînără, arzător verde, — haina femeilor nu mai era vesmînt care acopere şi ascunde, ci flacără, răsucire, tresăltare nervoasă, unduire, spirală dezlănţuită. Cele tinere izbucneau sculptural în pîlpîirea fustelor, ca marmura Victoriei din Samotrace, — vîntul amesteca fulgerile soarelui cu strălucirea frunzelor, a ierburi­lor şi albăstrimea cerului, într-un tumult de topaze, jasp şi cobalt. Nimic nu dormea. Totul era dincolo de somn, ca în larg de mare stîrnită, asemeni valului, spu­melor, pînzelor, avîntîndu-se, clătinîndu-se, ţîşnind, fluturînd într-o ondulată şi ascuţită plutire în verdea pri­măvară nouă.

În coşurile ţigăncilor, din răspîntie-n răspîntie, ca un vînăt de furtună, dar cu frăgezimi înfiorate de azur în zori, — toporaşii, uzii toporaşi, miraţii, naivii, privirea de copil a florilor de primăvară.

— Hai la toporaşii — toporaşii!

Toparaşii de azur vînăt, ţigăncile cu mîna de lut ars, fum acrişor de frunze din ani vechi, — şi vîntul, vîntul în soare, vîntul în frunze, vîntul în ierburi, vîn­tul în fustele detunate, răsucite pînă peste genunchi.

Ţiganca smolit rubinie, cu salbe şi brăţare zornăitoare, cozi de prună afumată, jeg de şatră măslinie şi dinţi de Domniţă (bună-dimineaţa, dinţi albi), răsări ca din ver­dele primăverii, drăceşte vie, — uliu.

— Să-ţi ghicească baba, dă inimă, dă daruri, dă în­tîlniri în drum, dă pagube, dă vătămături, dă una şi dă alta şi dă tot ce vrei şi-ţi pofteşte inima, că frumoasă eşti, că ochioasă eşti, că tînără eşti şi te şi văd împărăteasă în braţele ăluia de-l aştepţi....

Fata bălană era atît de dusă-n gîndul ei şi-n tot vîn­tul care i-l fura, jucîndu-i-l pe frunze şi pe ierburi pînă-n ceruri, încît se lăsă cuprinsă şi cetită de ţigancă în palma desfăcută. Începu bodogăneala interogativă a ghicitului, cu opriri galeşe, cu vorbe în două luntre, cu ocoluri, cu fereli, cu tumbe-n glas şi întunecimi isco­ditoare de sub gene.

Şi totuşi, deodată, văzu ceva, nu pricepu şi izbucni:

— Zi! De ce-ţi schimbi numele: uite, s-arată: iei nume nou. Dar nu te măriţi cu inel, că nu-l văd lucind. O fi ceva cu poliţia? O fi ceva cu răsuceală, cu răscoa­lă? Zi, ce? Că-ţi spune şi baba mai mult. Dă-i un bob, că-ţi întoarce ea un spic.

Dar fata, cu ochi şi mai albaştri alături de ţiganca de cafea amară, nu auzea şi poate nici nu vedea că uneori în ochii ei plutea golul lunar al orbilor. O bubuia un glas: atît. Restul era ca din somn, cu transparenţe[ii] de visuri.

— Văzuşi? Văzuşi? Mai zi ceva! Ce-mi dai, frumoaso, mînca-te-aş? Dă-i babei, că ţi-a împodobit urechea cu fe­lurimi de veşti, să-şi umple şi baba luleaua, că i-au cres­cut ciuperci babei în lulea de atîta sărăcie[iii].

Fata bălană ridică din umeri.

— Ţi-aş da, dar n-am, — murmură ea cu buze spuzite şi cu moale lehamite.

Şi iar porni în fruntea vîntului. Ţiganca o urmări ca un vîrtej de gunoaie, bodogănind-o şi afurisind-o cu în­tunecate şi pocite vorbe. Pînă cînd, sătulă, o lepădă vîn- turilor, c-un scuipat şi-un: „du-te naibii”.

Du-te!

Se ducea, fără să ştie unde şi de ce. Era atît de lihnită de foame, încît primăvara i se legăna în ochi ca o corabie.

Trecuse de Fîntîna Mioriţei şi de Lacuri.

Era singură, ca pe ceea lume.

Dacă nu un drumeţ cu trup şi chip, ci un glas ar fi întrebat-o (cum s-o fi întîmplînd în lumea albăstrimilor troienite, unde nu-i nici întristare, nici suspin).

— Unde te duci?

I-ar fi răspuns cu glasul gîndului:

— Mă duc la Dumnezeu, să-i spun că mor de foame, că mor, că vreau să mor, că m-am săturat de viaţă şi de oameni. Mor! Ăsta e cuvîntul vieţii mele.

Gîndit, din bătaia inimii pînă-n golul craniului, cuvîn­tul negru era mai înalt decît plopii verzi ai primăverii.

Dar unde era?

Ieşise din Bucureşti, — ca un om grăbit, ca un om care pleacă. Şi de ce pleca? Şi unde pleca? De ce-şi mai chi­nuia picioarele? (Cînd era mică, tot aşa mergea în „frun­tea vînturilor”, cu mingea sau cu cercul, vorbind sin­gură, mîndră de armata din urmă, uitînd că e de o şchioapă, socotindu-se mai uriaşă decît munţii).

Se opri la marginea drumului, fără trecut şi fără viitor, în secunda mereu schimbată şi totuşi aceeaşi.

Treceau automobile spre munţi.

Era sîmbătă: ziua plecărilor din Bucureşti.

Îşi aminti deodată de mîna întinsă a cerşetorilor. Sigur! E aşa de simplu! Întinzi mîna şi cineva îţi dă... Obolul, aşa se cheamă.

Cerşetor? Ei şi? Ca moţii.

Nu-i era ruşine: îi era lene. Nu mai cerea pîne. Cerea somn. Şi să urască-i era lene. Dacă ar fi avut în mînă o bombă în stare să arunce în aer toată Valea Pra­hovei, cu Sinaia meselor verzi, ar fi lăsat-o să doarmă în mîna ei închisă. Nu că-i iubea pe oameni, dar îi era lene să-i urască. Se despărţise de ei. Stătea pe marginea lor, pe malul vieţii, privindu-i cum curg în automobile elegant[iv] lăcuite, zîmbitori, ghiftuiţi, fălcoşi şi rumeni, bine îmbrăcaţi, fumegînd nicotină scumpă[v], cu sclipiri pe degete, blănuri albastre şi lene cu patru roţi de cauciuc.

Era singură, ca un far între vînturi amare.

Blondă, cu păr amestecat din două ape, una castanie, alta aurie, cu ochi albaştri, trup avîntat (nimeni n-ar fi crezut că-i deznădăjduit de flămîndă), într-o rochie de stambă proastă, cu picioarele goale în sandale tocite. Dar era atîta dimineaţă în tinereţa ei şi atîta miere în culoare, că ochiul care o cerceta nu putea ajunge pînă la foamea trupului şi întunecata lene a sufletului.

Şi vîntul mereu o învăluia, fîlfîind-o parcă, înlocuindu-i voinţa amorţită cu ademeniri şi îndemnuri venite din zvîcnirile de inimă nebună ale vîntului.

Şî totuşi, şi totuşi, pămîntul fulgerat de primăvară, cu ţărînele lui, deschise a floare, cu cerul lui răsunător

 

albastru, cu soarele lui de aur adînc şi cu aromele şi suflările fulgerătoare ale vîntului, — era fioros de frumos.

Viaţa! Moartea! Mugeau sirene de vapoare în cuvin­tele alăturate.

Numele cui e Anna Carenina? numele în care a ră­mas un ţipăt. Al cuiva care a fost? sau al nimănui?

Roţi care trec, trec, trec... Şi-s oameni, nu-s roţi, şi la fel te calcă. Ah! ţipătul locomotivelor! Ce adevăr e în ţipăt!

Du-te!

Ţiganca!

Se duse ascuţit înainte; cu vîntul, ca urmărită de ţigancă.

Automobilul cafeniu gemu, scrîşni şi scîrţîi, frînat nă- praznic, — cosit.

— Ce faci, femeie? izbucni cu clocot de sudalmă gla­sul şoferului.

Dar omul de la spate, deşi descumpănit de clocotul opririi, — cu soare şi cu vin în „Ce-am avut şi ce-am pierdut” al feţii zîmbitoare, deschise uşa, întinse mîna şi, fără mirare, ca şi cum ar fi venit exact la întîlnire, spuse, parcă recunoscînd-o:

— Poftim.

Se sui stupid, c-un nou gol în stomac şi cu genunchii moi. Automobilul era decapotat. Avu ciudata impresie că s-a trezit într-o casă fără tavan, după un cutremur de pămînt, în fulguranţa unei lumini copleşitoare, într-o cascadă de moloz şi tencuială. Clipea năuc. Vîntul o bătea din toate părţile. O motocicletă trecu detunător, lăsînd fum ca un revolver după împuşcătură[vi].

Porniră zmuncit.

— Dar cine eşti dumneata? îl întrebă fata clipind mereu, ţinîndu-şi părul cu toată întinderea palmelor, neştiind bine: vorbeşte cu glas tare ca să vadă dacă-i trează? sau vrea să spuie ceva cuiva?

— Un om, — răspunse filozofal omul întîlnit sub cerul şi în vîntul acelei clipe.

Făcu o pauză interogativă, cu tîmpla înclinată, ca un violonist care şi-a sunat o strună, meditîndu-i sunetul. Apoi, dădu din cap cu regăsire, cu încuviinţare şi c-o expresie hilar indulgentă.

— Un om beat.

Şi faţa i se acoperi de creţurile marelui zîmbet al vinului, în timp ce degetul arătător se ridică în sus cu luare aminte, ca după un: dixi!

 

 

p. 29: unduire/ pornire

 

[ii] p. 30: Transparenţe/desmăţ

 

[iii] p. 30: sărăcie/ calicie

 

[iv] p. 31: elegant/ falnic

 

[v]p. 31: fumegînd nicotină scumpă/ aburind tutunuri scumpe

 

[vi] p. 32: după împuşcătură/ după glonte

 

 

Attachments