Intalnirea din pamanturi de Marin Preda
ÎN CEATĂ
I
Uitaţi-vă la el, sări-i-ar bolboşile ochilor! De ce tăceţi din gură? Am treizeci de clăi de grâu. Îi sparg capul ăluia care s-o apropia de mine. Mecanicul mănâncă, mă duc la şira mea, o stropesc puţin şi-i dau foc. Dau foc şi la maşină, mă duc la fiecare şiră şi o aprind, la toate tărgile astea cu paie, dau foc la toată aria! Dacă sunt eu tânăr şi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiţi nişte hoţi? Nu mă bat cu pumnii în piept şi în cap, fiindcă mi-e frică de voi. Al dracului să fiu dacă nu pun mâna pe un par şi vă zbor. Nimic nu se mai alege din voi. În viaţa mea nu m-am atins de nimeni, niciodată! Asta o ştiţi cu toţii şi aţi crezut că sunt prost. Vedeţi aria asta unde treieră atâta lume? Cu voi toţi mă bat, cu toată aria! Muncesc de două zile pentru voi şi niciunul nu vede. Să vă spui eu: în timpul treieratului, să mă fi dat jos de pe batoză şi să fi pus umărul dedesubtul ei, aşa bine! Să fi dat-o cu cracile în sus. Abia atunci aţi fi băgat de seamă: „Ia te uită, mă, al dracului, a răsturnat maşina!” Dar că am muncit două zile, singur cu muierea, pentru voi, pentru o ceată întreagă de haidamaci şi de puturoşi, şi că n-am treierat niciun spic şi voi vreţi să mă lăsaţi, asta nu! N-aţi băgat de seamă! Vă zvânt! Vă sparg capetele. Vă gonesc cât e izlazul ăsta de mare, niciunul nu mai prind, dacă mă reped în voi. Aţi crezut că Ilie Resteu e ca şi când n-ar mai fi. Şi acuma tăceţi toţi din gură, nu vă uitaţi nici la mine, nici la voi. Uitaţi-vă la mine, care are curaj.
Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale. Şi n-aş fi zis nimic. N-am cai. N-am căruţă. N-am copii. N-am ajutoare. N-am targă. Nici furci pentru mine şi muiere n-am. Nici cel puţin de mâncare pentru mecanici. Am ştiut; am zis: am două mâini, dar gândiţi-vă că am două mâini! Nu mi-e ruşine de dumneata, părinte, nu te uita aşa la mine! Crezi că, dacă eşti popă, pentru dumneata nu vorbesc? Că dumneata m-ai scos din ţâţâni! Dumneata ai venit la urmă… dar ce mai vorbesc eu aicea? Ia-o repede pe poteci… Şi vezi, calcă mai de sus, să nu-ţi intre pleavă în pantofi…
Vă uitaţi unii la alţii şi ziceţi că-s nebun… Poţi să te superi, părinte, vezi dealul ăsta al nostru de lângă sat? Du-te acolo în vârf, lasă-ţi pantalonii şi izmenele jos şi dă-ţi drumul la vale pe pielea goală. O să-ţi treacă atunci supărarea, că nu te arde inima ca pe mine. Cum viscoleşte soarele ăsta, ce vipie! îmi scot sufletul din piept, îmi bag secerea în piept şi-mi scot sufletul de-acolo afară!… Habar de grijă la voi, pentru Ilie Resteu. Singur ştiu ce e acum şi ce a fost nu mai târziu decât la începutul anului. Arde soarele ăsta ca fundul iadului. Şi dacă acum am o botă plină cu apă rece, pe care o duc la gură şi-mi sting arsurile din burtă… Dar ce vorbesc eu?!
A fost un şarpe aici şi v-aţi uitat la el şi tăceţi din gură. A luat-o la goană înaintea popii, dar nu luaţi în seamă ce ţip eu aicea. Eu sunt nebun, o să-mi iau câmpii, aşa ziceţi voi. Dar eu n-am omorât pe nimeni în viaţa mea. Paţanghele, tu eşti vecin cu mine şi mă cunoşti, Miai, Crâşmac, voi mă cunoaşteţi; e prânzul acum, ascultaţi. Să-mi sară ochii din cap, ăsta sunt. Îmi dau foc la şiră, iau muierea asta şi-i dau drumul să facă ce-o şti şi plec d-aici din sat. Dacă voi nu vreţi să mă-ascultaţi cu dreptate…
II
Nu mă potolesc, Paţanghele, nu se poate, asta e din cale-afară… Bine, stau jos, am să stau, dar spuneţi şi voi, că v-aţi adunat aici toată ceata… Un suflet avem şi dacă ni-l încărcăm şi pe ăsta!… Ascultaţi! Voi aţi treierat pe rând, cu toţii, poate nu ştiţi, n-aţi văzut, dar zilele astea numai eu şi muierea mea le cunoaştem. Care ştiţi cum mi-am cărat eu grâul aici? Dar să las asta, să încep de-alaltăieri, când ne-am făcut ceata. Eu n-am ştiut nimic. Întreb şi eu: cine l-a ales în ceată pe Beleagă?… Ştiu, aţi zis fiecare: e om bătrân… şi dacă în viaţa mea nu m-am atins de nimeni, să vă spun: sub o claie, când încărcăm grâul, văd că se ridică un şarpe mare, gros ca o coadă de sapă, şi începe să se înfăşoare pe un snop. L-am luat de coadă – mi se urcase sângele la cap – şi cât era de lung, am început să-l învârtesc ca pe-o frânghie pe deasupra capului. Fluiera ca vântul şi încerca să se încovoaie. L-am învârtit şi l-am izbit de oiştea căruţei până i-au sărit creierii pe mirişte. Aşa am ameţit, când l-am văzut pe Beleagă cu popa.
Dar nu, Paţanghele. Nu asta. Nu pentru că era el, Beleagă. Nu alaltăieri şi nici ieri. Şi nici azi-dimineaţă. Acum, în câteva ceasuri. Au fost numai câţiva oameni din altă ceată, n-aţi fost toţi. Crâşmac ştie… Ascultaţi. M-am suit la coş, ziceam aşa şi-i spuneam şi muierii: noi n-avem de niciunele, să stau eu la coş toată ziua şi tu lângă mine, şi la sfârşit să ne-ajute şi nouă ceata; unul o căruţă, unul caii, unul un băiat, altul altă căruţă, altul alt om şi să treierăm şi noi. Aşa a fost:
— Beleagă, nouă când ne vine rândul? l-am întrebat.
— Mai aşteaptă. Ai venit şi tu – câine surd, la vânat, aşa mi-a răspuns.
— Beleagă…
— Unde ţi-e căruţa? s-a răstit, ca şi când aş fi fost sluga lui.
— Beleagă, dar eu stau de azi-dimineaţă la coş! i-am mai spus.
N-am ţinut seama de neamul meu, de neamul muierii mele, am să v-o spun şi p-asta, dar am zis: are dreptate. Să mai muncesc încă o zi. Să vedem. De ce să încurce iţele. Dar voi nu ştiţi; vi se pare că-s nebun, că nu m-aţi văzut niciodată ca azi. Aşa cum a fost şarpele ăsta de om, şi Dumnezeu i-ar fi spart capul. Când m-am însurat cu muierea asta… uite, n-am vrut s-o spui niciodată, dar acum nu pot să mai rabd.
Ascultaţi.
Nu m-am gândit la păcatul ei de fată mare. A îndurat mult de pe urma copilului pe care l-a adus cu ea şi care a murit. Dar cum a murit, am să vă spun acuma ca să înţelegeţi.
Beleagă e văr de-al doilea cu muierea asta a mea şi vine la noi după ce mă însurai eu cu ea: „Eu n-am copii, îi zice muierii, dă-mi mie fetiţa ta de suflet şi după ce mor eu, că sunt bătrân, i-o rămâne ei averea.” Muierea asta se cam codea. Zic: „Dă-i-o, de ce să nu i-o dai?” Şi i-am dat-o. Avea cinci-şase ani, săraca, şi era aşa, mititică, într-o zi, după asta, după vreo câteva săptămâni, mă duc într-o luni pe la târg, la Balaci. Ne-am dus amândoi… Nu-ş’ ce-am cumpărat noi, nu-ş’ ce-am mai stat – şi plecăm. Când să trecem drumul de fier, odată o aud pe muierea asta a mea:
— Ilie, nu e aia Ioana, care păzeşte vitele?
Mă uit peste locurile burdenilor şi o văz. Era Ioana, mititică, cu capul gol, fugea şchiopătând după nişte ale dracului de vaci. Opresc căruţa şi muierea asta a mea sare jos şi o ia la fugă spre ea. Scot şi eu pălăria şi încep să-i fac semne şi s-o strig. N-auzea nimic, că era departe. Stăteam în căruţă şi-mi făceam o ţigare, îmi părea rău că aveam mâna goală, nu-mi venise în gând să iau ceva din târg. Cine ştia? Când o văz că vine, îmi cade biciul din mână. Arsă de soare, cu cămaşa ruptă pe ea şi şchiopătând.
— Mă, fetiţo, mă! Ce e cu tine? am întrebat-o.
— Ilie, ăştia mi-au nenorocit fata, plângea nevasta. Ia te uită, zice. Picioarele îi sunt umflate, pline de mărăcini. Ia uită-te, cum îi umblă păduchii în cap!…
Mă uit mai aproape, mă dau jos din căruţă. Mă: câine să fi fost şi tot ar fi îngrijit-o mai bine. Era numai piele şi oase. Înnegrită, zgâriată, cu buzele arse de sete, plină de praf… Păduchii se plimbau prin părul ei ca într-un cuibar.
— Fata tatii, zic eu, sui’te în căruţă. De ce n-ai venit acasă, dacă ai văzut aşa?…
— Vacile, suflă ea.
— Dă-le în Cristosul lor de vaci şi sui’te în căruţă!
Fierbea sângele în mine. Îmi venea să trag caii spre Burdeni, s-o iau spre Beleagă şi să-i trag o sfântă de bătaie… dar m-am gândit. Am luat-o acasă şi la început îmi părea rău. Eram mâhnit, mă gândeam la Dumnezeu. Cum poate să rabde asta? Am înghiţit în mine, şi-mi ziceam că nu se poate, fiecare trebuie să-şi primească ce e al lui. Dar numai asta n-o mai aşteptam: mă pomenesc cu el a doua zi că intră în curte. Când l-am mai şi văzut, mi s-a făcut negru înaintea ochilor.
— Ce, ce, mă? zic. Ce Cristosul mă-tii mai vrei?
El se uită, roşu la faţă. Şi ţipă. Că de ce mi-aţi luat fata, şi mi-aţi lăsat vacile, şi au intrat în nişte otavă de mături, şi s-au umflat…
— Fi-ţi-ar vacile ale dracu’, că dacă n-au plesnit toate, o să te umflu eu acum, cât eşti de bătrân. Neam de om eşti tu, mă? Nici să te fi gândit că e fata unei rude, da’ aşa, a nimănui…
El se umflă la mine şi pe urmă iese şi muierea asta a mea:
— Du-te, ţipă ea, să nu mai auz de voi. Câinilor!
— Nu plec până nu-mi daţi fata, să-mi slujească, pân-o plăti vaca. Mi-a lăsat vacile în mături, şi una s-a umflat şi a murit.
Am rămas aşa. De, mă, al dracului, să pun acu’ mâna pe el şi să-l deznod. M-am dus încet spre el şi, când m-a văzut, a început să meargă de-a-ndaratele spre poartă. A deschis poarta, a ieşit, am ieşit pe urma lui la şosea, a întins-o! Mă uitam după el cu mâinile în şolduri. Nu ştiu, n-am scos nicio vorbă, da’ nici el n-a mai zis nimic şi mergea iute. Lumea ştia, văzuse. Unii ziceau: De treabă Resteu. Altu’ i-ar fi făcut capul ţăndări.
A plecat, n-am mai auzit de el. Spre seară fetiţa s-a culcat şi a adormit. Făcuse muierea nişte pâine caldă. Stătea pe prispă, cu picioarele ei mici atârnate în jos şi abia îşi mişca mâinile. Pe urmă văd că începe să închidă ochii, ca şi când ar fi usturat-o, şi-i cade felia de pâine din mână. Mă duc la ea şi-o iau în braţe. Îngălbenise şi abia mai sufla.
— Fata tatii, ce ai?
— Mi-e somn…
Am întins-o pe prispă, dar n-a durat mult. N-am mai văzut…
I se îngălbenise tot trupul ca o turtă de ceară. Se îmbolnăvise. A zăcut multe zile. Pe urmă, odată, pe la miezul nopţii, când o întreba maică-sa ceva, aia mă cheamă speriată că fata nu mai vorbeşte. S-a stins repede; îşi ridicase mâinile în sus şi se zbătea cu ochii daţi peste cap. Un pic s-a înroşit la obraji, s-a liniştit, râdea ca o floare… Pe urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învineţit, a început să-şi întindă gâtul şi a murit biata fetiţă!
Ce s-a întâmplat am aflat mai târziu. Şarpele şi nevastă-sa o băteau în fiecare zi, şi când o trimiteau cu vacile, în loc de mâncare îi puneau în traistă cruduciuni, prune acre şi ceapă şi-i dădeau drumul.
Au trecut apoi doi ani, credeam că nenorocirile mai îmbunează pe om. Uitaţi-vă acuma.
Două săptămâni mi s-a scurs sudoarea în ochi, până am secerat bruma asta de grâu. Te uiţi pe aria asta şi vezi atâtea şire. Dar pentru unul ca mine, ce-a fost asta, chiar dacă o ştie orişicine, nu orişicine o ştie pe spinarea lui. Dar s-o iau de alaltăieri-dimineaţă, că fiecare v-aţi văzut de treabă şi n-aţi băgat de seamă.
III
Când s-a făcut ceata, în seara aia, mi se pare cu o zi înainte de treierat, chiar atunci veneam d-aici, eram ostenit mort, abia isprăvisem şira şi m-am dus acasă. Mi se părea că izlazul ăsta se leagănă cu mine, o să caz şi n-am să mă mai scol. Pe drum, îi spun muierii:
— Fă, du-te tu şi vezi ce ceată e gata pentru mâine, că eu nu mai pot. Vezi ce e acolo, în arie, şi bagă de seamă, spune-le la oameni că n-avem de niciunele, ca să ştie… şi spune-i ăluia care o fi şeful cetei să te scrie acolo, în numele meu.
Nu ştiu ce-o fi făcut, că după ce am ajuns acasă nici nu mai ştiu dacă am mâncat ceva. M-am culcat şi am adormit până dimineaţa ca un buştean. Când m-am sculat dimineaţa, ochii mi se lipiseră şi parcă mă bătuse cineva cu măciuca.
— Ilie, hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta.
— Te-a trecut acolo? La rând? o întreb.
— Da, ne-a trecut.
— Cine e şeful cetei?
— Nu ştiu, zice ea, nici nu ştiu, am vorbit cu alde Paţanghel…
„Dacă veni vorba de Paţanghel, zic eu, e bine. Vecinii noştri!”
Ne-am luat furcile la spinare şi am plecat aici. O mai întreb iar pe nevastă:
— Fă, tu le-ai spus că n-avem căruţă, n-avem cai?…
— Le-am spus…
— Uite ce e, îi spun eu. La coş, pe batoză, e munca cea mai grea. O să muncim şi noi, fără să ne schimbăm de la coş şi când ne-o veni rândul, să ne treiere ceata.
Aţi văzut. Care aţi văzut! Nicio zi, barem! Atât să mă fi odihnit. M-am suit pe batoză şi parcă nu ştiu ce m-a apucat, când am văzut gura aia sfârâind. Mă gândeam că azi o să muncesc şi pe urmă o veni şi rândul snopişorilor mei. Şi am început să arunc la snopi în maşină. Aruncă, aruncă, dezleagă, răsfiră şi potriveşte, prinde şi iar aruncă. Nici nu ştiu când a venit prânzul şi când am mâncat. Făcuse biata muierea asta nişte teci de fasole şi o mămăliguţă de parcă ziceai că cine ştie ce bunătate este. Am înghiţit vreo douăzeci-treizeci de dumicaţi şi m-am suit iar la maşină! Cine poate să ştie câţi snopi am aruncat!… Până seara… m-am snopit, dar nu simţeam nimic, că abia aşteptam; atâtea mizerii, o iarnă ca asta cum n-am pomenit.
A venit noaptea; când m-am dat jos, se învârteau şirile astea cu mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi acuma şi aici am murit până dimineaţa. Muierea asta mă tot întreba şi mă zgâlţâia, că nu iau ceva în gură? Ce să iau? Mai simţeam ceva? Două zile întregi am înecat maşina cu snopi. Iad. Blestemul iadului. Parcă îmi fierbea capul de arşiţă. Azi-dimineaţă nici nu răsărise soarele, când m-am deşteptat. Fochistul ăsta de la vapor se uita la mine lung.
— Nea Ilie, parcă ai fi de fier. Dar, lasă, azi scapi şi dumneata.
Aşa ziceam şi eu. Mă sui iar pe batoză şi când se traseră căruţele la scară îl văz şi pe Beleagă. Nu ştiu cum mi-a venit, întreb pe mecanicul de lângă vapor:
— Ce tot învârteşte ăsta p-aici-m’?
— Cum, ce învârteşte? Păi, nu e cu ceata ta, nu e el şeful cetei?…
— Beleagă?!
— Beleagă!
Îl văz că vine spre batoză.
— Resteu, zice, tu ai treierat? Da’ mai întâi ai cai, ai căruţă? Cu câţi inşi eşti tu?
Mă opresc din prins, eram chiar cu un snop în mână. Tac din gură. Încep să bag snopi şi pe urmă odată mă opresc.
— Beleagă, zic, să vie cineva la snopi, aici la coş, că trebuie să-ncarc şi să treier şi eu.
S-a făcut că nu m-aude. Mă uitam după el. Maşina ţipa goală şi toată lumea se oprise şi se uita la mine. Aha, ce, nu se vede? Las coşul şi încep să mă dau jos. M-am dat la o parte şi m-am proptit într-o furcă. Nu mai puteam. Mai era unul de treierat şi veneam eu la rând. Îl văz pe Beleagă c-o ia spre sat. Strig la el:
— Beleagă, stai aici, că n-am treierat şi să nu plece cineva, să mă lase aşa…
— Ai căruţă şi cai? întreabă el, fără să se întoarcă.
— Beleagă, zic eu, niţel mai tare.
El se întoarce.
— Ce ţipi aşa, Resteu? Ţi-am spus: ai căruţă, treieri. Nu? Nu!
Nu-mi venea să cred. L-am lăsat în pace, nu m-am supărat. Se duse muierea asta şi vorbi cu alde Miai, cu Crâşmac, pe urmă mă pomenesc cu ea. Abia îndrăznea să vorbească, parcă cine ştie ce-ar fi făcut.
— Ilie, oamenii au plecat aproape toţi. Ce facem noi? O să intre altă ceată şi vai de capul nostru, ne rămâne grâul în arie…
IV
Mi s-a făcut roşu înaintea ochilor. Mă aşez jos, zăpăcit. Nici eu nu mai ştiam ce să fac. Pe cine să iai de gât? Nimiezul se apropia, ceata nouă era gata… M-aţi văzut vreunul că n-am treierat? Păi de unde să ştiţi voi rândul la atâţia oameni? Dar şarpele… Staţi niţel… Când mă ridic de jos, vă văz pe toţi în partea ailaltă, grămadă. Voi terminaserăţi. Beleagă se întorsese cu popa şi vorbeau cu mecanicul. Nu pricepeam. Mă uit la maşină. Alde Ene era pe terminate, dar în urma lui veneau alte căruţe, încărcate. Îl întreb pe Ene ăsta:
— Mă, tu ai terminat?
— Da, am terminat.
— Da’ ale cui sunt căruţele alea, care vin?
— Nu ştiu.
Un şir de căruţe aşteptau gata să tragă la maşină şi eu parcă murisem. Nu mai vedeam. Beleagă cu popa făceau semn la căruţe să tragă la maşină. Caii şi grâul popii, am înţeles eu şi mi-am dat seama că o să-mi pierd firea. Beleagă plecase în sat şi vorbise că să-l treiere şi pe popa, fără să ţină seama de mine. Toate câte vin după afacerea asta şi pe care le înţelegeţi voi destul, le las la o parte. Până acum, vă spun, prea bine nu ştiam ce are să se întâmple cu mine. Când a murit fetiţa, de durere, îl uitasem. Acum era în faţa mea…
— Opreşte maşina, am ţipat.
Am pus mâna pe furcă şi am vrut să mă reped după Beleagă. Mă zăpăcisem. Voi n-aţi văzut nimic, nu ştiaţi nimic. Când am ridicat furca şi am izbit în caii popii, atunci eram ca şi nebun. S-au ridicat cu picioarele în sus şi au căzut grămadă sub oişte. Vă uitaţi la mine şi nu înţelegeaţi nimic, dar vă uitaţi ca la un smintit care şi-a luat câmpii… Am lăsat furca, am pus mâna pe un par şi m-am luat după Beleagă. M-am opintit o dată şi am azvârlit parul drept după el, să-l deşel. Vă uitaţi după el, şi tăceaţi, şi popa mai stătea aici, să mă afurisească.
Fugea cât era de bătrân printre şiri în loc să stea aici, să-l vadă toţi şi să vorbească. Şi acum îmi ţiuie capul ca un fier… Abia mai pot să vorbesc… Mă doare pieptul… Şi tâmplele…
Aşa s-a întâmplat şi îmi pare rău că nu l-am prins adineauri pe bătrân. Cum l-aţi ales voi şef de ceată? Spuneţi-mi, nu cumva sunteţi nebuni?
Am pomenit să se adune om cu om şi să se înţeleagă omeneşte. Aşa se treiera odată. Tu spui, Paţanghele, că trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun? Toată ziua am stat ieri sus… Mă vedeai de la o poştă dar nu mă vedeai, trebuia să mă fi dat jos, să-mi fi desfăcut brâul şi s-o fi luat-o la goană printre şiri, urlând: „Băăă! Uitaţi-vă la mine. Uitaţi-vă că muncesc!” Nu, Paţanghele, asta nu.
Că nu vă supăraţi… n-aţi ştiut… Nici eu nu zic nimica. Acum e mai răcoare şi câteva ceasuri până treier şi eu, n-o să mă doară mai mult ca după atâtea săptămâni.
Dar niciodată nu mi s-a întâmplat. Parcă o văz pe biata fetiţă murind, galbenă şi slabă, de pe urma lui. Eram copil şi când am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima şi mi-era frică. Vedeam ceata forfotind şi cum viscoleşte praful şi pleava; se mai certau oamenii, se băteau şi cu furcile, dar treierau toţi. Că nu sunt cetele, cete de nebuni, e câte-un şarpe negru sub buze, ca Beleagă; sări-i-ar bolboşile ochilor.
