Viewing Single Post
AnnaE
#0

Jurnal intim de Marin Preda

Jurnal intim

Partea a doua

 

Sinaia 24 august ’58[1]

 

Mă aflu la Sinaia în convalescenţă[2], dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiţii atât de rele: nevasta mea are chef de despărţire. Dacă aş fi fost complet restabilit aş fi ştiut să primesc cum se cuvine acest fapt plin de gravitate, dar m-a prins pe picior greşit şi am avut un minut de spaimă. A fost suficient: odată breşa produsă (în inima mea, bineînţeles) răzbunătoarea din orice femeie a jubilat la spaima mea. Atunci m-am clătinat şi mai mult. Fatală clătinare; nevastă-mea s-a instalat şi mai bine în inima mea rănită şi mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo. N-am cerut niciun fel de explicaţii, dar nu m-am putut împiedica să-i spun să rămână. Fireşte, era şi mai rău, pentru că fără să-mi dau seama deveneam o ţintă a răutăţii şi cruzimii femeieşti.[3]

Acum suntem amândoi aici şi ea lipseşte, s-a dus la părinţi, la Cornu. Inutil să mai descriu prin ce-am trecut de la 28 iulie, când încheiam ultima pagină a însemnărilor din spital, până acum, 24 august, când mă aflu aci cu Aurora în convalescenţă. Destul că avantajul pe care ea l-a obţinut făcându-mi declaraţia de despărţire s-a spulberat şi asta datorită faptului că am izbutit aproape în întregime să văd situaţia cu un ochi realist. Vrea să se despartă: foarte bine! Nu e indicat să scutim oamenii de suferinţele care îi aşteaptă, sunt ale lor, să-i lăsăm să le îndure ca să se facă mai buni. Aurora nu e o femeie bună şi generoasă şi de aceea va avea de îndurat infinite vexaţiuni şi umilinţe, pentru că e foarte orgolioasă. Are două soluţii de ales: să devină bună şi generoasă înghiţind cantităţi de suferinţă sau să devină şi mai trufaşă, respingând agresiunile care o aşteaptă. Dar pronosticurile nu sunt bune şi nici n-aş zice că mai mă privesc îndeaproape toate acestea. Ea e poetă şi îşi urmează destinul (bun sau rău), o felicit pentru curajul de a l înfrunta singură (aşa cel puţin pretinde, că nu se va mai mărita niciodată).

Spuneam că avantajul obţinut de ea prin declaraţia făcută s-a spulberat aproape în întregime datorită mie. Pentru a fi drept trebuie să recunosc că meritul meu nu este total, fiindcă Aurora mă iubeşte încă şi după câteva zile de declaraţii ostentative cu privire la despărţire ea a cedat insistenţelor mele de a nu mai pomeni despre acest subiect atâta vreme cât punerea lui în practică nu e posibilă (convalescenţa mea) şi a revenit la comportarea şi obiceiurile dinainte, adică trăim împreună ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.[4] Nu mă interesează cât calcul există la ea în această postură – probabil că foarte mult –, dar asta nu e treaba mea, pentru mine important şi necesar este să ştiu că totuşi mă iubeşte. N-am să intru cu ea într-un joc primejdios de contabilitate amoroasă, cu reproşuri şi strigăte, joc pe care femeile nu-l refuză niciodată pentru că sunt foarte pricepute în a-l manevra (Aurora se aşteaptă să-l încep chiar imediat şi de câteva ori chiar m-a provocat, dar n-am răspuns). Bineînţeles că nu voi rămâne pasiv la lupta care se dă, fiindcă o luptă între noi tot se dă, nu sunt chiar atât de naiv să cred într-o ruptură fără dureri. Nu voi accepta ca sufletul meu să fie teatrul despărţirii, să îndure toate durerile, să se joace piesa numai în universul meu. Despărţirea (dacă va fi!) va trebui suportată de amândoi, în egală măsură. Iar dacă Aurora îşi închipuie că va putea ieşi de aici singură şi victorioasă, se înşală. Eu voi fi de asemenea victorios şi nu ştiu dacă luptă fără învinşi e posibilă. Întrebarea care se pune e următoarea: de ce să nu accept eu o despărţire cum vrea ea, din moment ce pretind că o iubesc? De ce nu sunt generos? Ei, ba da, tocmai că sunt generos şi voi accepta o despărţire cum doreşte ea, fiindcă o iubesc. Dar ea nu va voi o asemenea despărţire în care eu să rămân victorios pe poziţie, pentru că o asemenea despărţire e o înfrângere pentru ea: nu ne despărţim niciodată fără un sentiment[5] de înfrângere când ştim că fugim de dragostea adevărată a cuiva; ca să ne despărţim de cineva cu inima uşoară – adică să încetăm să mai iubim pe cineva şi să rămânem liberi pentru altă iubire – trebuie mai întâi să ne convingem că acel cineva nu ne mai iubeşte el însuşi; de aceea Aurora nu va accepta ideea că eu o iubesc şi va căuta să se convingă că n-o mai iubesc, va încerca chiar să mă determine să n-o mai iubesc, pentru a se putea despărţi victorioasă. În această încercare a ei de a mă împinge afară din universul sentimentelor mele va consta lupta dintre noi. În clipa când scriu aceste rânduri mi se pune însă cu acuitate întrebarea: dar pentru ce, la urma urmei, vrea ea să se despartă? De ce? Sunt tentat să răspund: foarte simplu; ea n-a fost şi nu este partenera mea convinsă la dragoste şi căsătorie, ci doar partenera mea cucerită. Ăsta a fost semnul legăturii noastre de la început şi am ţinut-o până în acest în – al patrulea – când, îmbolnăvindu-mă, ea a rămas singură, fără paza iubirii mele. Acum vrea să plece şi faptul că mi-a făcut declaraţia de despărţire a doua zi după ce am ieşit din spital arată frica ei de a nu intra din nou sub controlul meu afectiv. Atât de mult, încât nu s-a mai gândit că poate să-mi agraveze boala, că chiar din punctul de vedere al propriilor ei interese era mai bine dacă amâna declaraţia. Starea aceasta a ei de rău afectiv sub raza sentimentelor mele mă nedumereşte şi mă angoasează: chiar aşa de apăsătoare să fi fost iubirea mea, încât să dorească cu atâta exasperare eliberarea? Sau poate că ea e făcută să domine şi situaţia de dominată contrazice întreaga ei fire? N-aş putea să răspund cu certitudine acestor întrebări şi mă sfătuiesc să nu avansez prea mult în ele: nu voi afla nimic bun nici pentru mine, nici pentru adevăr. Nu trebuie să caut acum dureri care nu mi se cuvin şi să uit situaţia în care mă aflu, şi anume că sunt un bărbat care a dorit o femeie frumoasă, cu orice preţ, deşi avea dovezi strigătoare la cer că iubirea unei asemenea femei nu e pentru căsătorie şi viaţă îndelungată. Am dorit-o, am cucerit-o şi păstrat-o cât timp m-am ocupat de ea şi, cum era şi firesc, am pierdut-o îndată ce acest lucru n-a mai fost posibil. Boala a fost un accident oarecare, nu trebuie să-mi închipui că, de pildă, dacă începeam să lucrez, ar fi fost mai bine: m-ar fi părăsit chiar în toiul entuziasmului creator, făcând o butadă, că aşa procedează ea, părăseşte omul când e puternic, nu când e slab. Ar fi fost mai bine dacă mă părăsea lucrând? Ar fi fost mai rău, sunt sigur de asta.

Şi acum, după încercarea aceasta de a înşuruba bine adevărul în sufletul meu, îmi dau voie să mă lamentez, să spun că mi-e foarte greu şi că îmi simt sufletul apăsat şi trist. Nu m-am putut împiedica s-o iubesc pe fata asta, să mă ataşez de ea, am uitat că n-am acest drept, că soarta îmi interzice să mă dăruiesc total, că sunt greu de suportat… Nu mă plâng de destinul meu, mă plâng de slăbiciunea mea. N-am voie să eliberez inima mea de sub aspra observaţie a raţiunii, inima mea e copleşitoare şi echilibrată în scris, în viaţa reală ori se ascunde, nedumerind prin ariditate, ori se revarsă uimind prin inumană bogăţie. Ori, eu am uitat că nu există primejdie mai mare pentru mine decât de a mă îndrăgosti total de o femeie care nu mi-e destinată decât parţial. Pentru a nu mă înşela pe mine însumi trebuie să-mi reamintesc, în acelaşi timp, că a fost vorba doar de o perioadă scurtă când mi-am pierdut capul complet, şi anume la început, după care – mijind primejdia – am început să mai retrag din sentimente! Vai mie, ce-am retras! Nimic în comparaţie cu ceea ce trebuia! Dumnezeule! Şi acum ce e de făcut? Să retrag sentimentele mele pentru ea? Văd că trebuie, dar nu înţeleg, exact ca un băiat de 17 ani, de ce! De ce ne îndrăgostim pentru ca pe urmă să ne silim a uita, a smulge din noi fiinţa iubită?

În prezent am evitat cu succes deznădejdea, dar se pare că mă pândeşte de prin colţuri: Aurora e fermecătoare, iar eu o iubesc mai mult ca oricând; ca niciodată observ că are un corp minunat, deşi acelaşi corp pe care l-am mângâiat şi iubit patru ani; are un joc de expresie tulburător, mă subjugă prin amestecul de candoare şi duritate; are glasul ei care totdeauna m-a înfiorat de bucurie, exclamaţiile din gât, inimitabile, unice. Oh, această singularitate, această rupere de context a fiinţei iubite şi obsesia ei – nu există ceva mai sfâşietor când trebuie să te desparţi. Iată primejdia – ea îşi desfăşoară în faţa mea toate virtuţile, pentru ca la un moment dat să le retragă brutal: ai uitat că nu-ţi mai aparţin?

Ah, dar destul cu lamentările, e ceva înspăimântător cât rău poate să-şi facă un om lui însuşi. Destul pe astăzi.

 

Orele două după-amiază.

 

Destul pe astăzi, dar ce să fac până diseară? A sunat de masă şi nu mi-e foame; am o puternică revenire a bolii, mi-e rău, am ameţeli şi o senzaţie dintre cele vechi de excitaţie în partea stângă a creierului. Am luat un medicament homeopatic şi văd că nu trece. Aş ieşi în oraş să mă plimb, dar dacă la întoarcere găsesc odaia tot goală, atunci de ce să mai plec?

 

Orele 5 după-amiază.

 

Am ieşit să mă plimb puţin şi mi-a fost destul de rău. Ca să nu exagerez, răul nu era insuportabil, mi-a fost mai mult rău că mi-era rău – senzaţie de exasperare că boala mă ameninţă din nou cu obsesia ei. Mă resemnam tocmai cu destinul că va mai trebui încă să sufăr, când văd o maşină urcând pe alee. Primul meu gând, fireşte, a fost că e Aurora, deşi îmi dădeam seama că, la ora 3 1/2 cât era în clipa aceea, ea nu putea veni nici de acasă, nici din Sinaia. Numai că Aurora n-are o logică tot aşa de strânsă ca a mea şi iată că este chiar ea, nu vine nici din Sinaia, nici de la Cornu, ci de la Buşteni, unde a mers la întâmplare cu o verişoară întâlnită la gară.

Acum e alături în odaia ei, doarme, iar eu mă simt mai bine, simt cum răbdarea de care am nevoie pentru vindecare completă – oricât de mult timp ar dura, chiar şi în cazul unei reveniri cu o nouă internare – se întoarce din nou în mine, aducându-mi o linişte şi un echilibru relativ. Chindi[6] spunea că gândurile pe care le provoacă o boală sunt emanaţia bolii, dar nu corespund câtuşi de puţin cu boala, adică nu reprezintă deloc gradul de gravitate al ei. El spune că toţi bolnavii de nevroză se plâng de impulsiuni nepermise, ar lovi, ar da cu cuţitul etc., dar nu i s-a prezentat niciun caz în care bolnavul să fi urmat impulsul. Are dreptate. Eu însumi, din exasperare, m-am gândit la sinucidere, dar îmi dădeam seama că niciodată n-aş putea pune în practică aşa ceva.[7]

Fapt este că iubita mea Aurora îmi dădu de rezolvat o nouă obsesie – fiinţa ei –, după ce abia reuşisem să mai scap de obsesia propriei mele fiinţe. „Te cureţi de toate”, s-a justificat ea, ceea ce la o adică n-ar fi rău dacă lucrurile nu s-ar agrava unele pe altele: boala de amor cu oboseala psihică. Oh, se zice că timpul este un vraci infailibil, şi dacă el face ca o dragoste să se nască, tot el e acela care o face să se şi stingă. Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreşit să mă vindec de dragostea pentru ea, şi numai timpul mă poate ajuta. Să mă vindec de tot însă nu vreau şi nici nu pot să concep, ci doar atât cât să-i pot reda libertatea şi trăi fără ea. Suntem însă de acord că o nouă criză s-a abătut asupra sufletului meu? E o criză veritabilă, care nu ştiu cum se va soluţiona: cu cât înaintez în complicaţiile ei, cu atât simt nevoia să mă retrag şi să amân pe mai târziu lupta cu ea. O singură măsură e necesară: să conduc eu această criză, şi nu criza pe mine.

 

Orele 6 după-amiază.

 

Ce bine aş conduce-o eu, această criză, dacă psihicul meu nu s-ar resimţi încă de pe urma bolii. Altfel simt o nevoie irezistibilă de a mă ridica de la masă şi de a mă duce dincolo s-o privesc, s-o ating. Fiinţa ei a absorbit ani de afecţiune din fiinţa mea şi sub această afecţiune simt nevoia să mă duc şi să mă adăpostesc. Ea nu mă refuză, dar uneori protestează, mă goneşte. Ea păstrează încă un avantaj serios faţă de mine, şi anume că ea nu este silită de nimic să se gândească la despărţire. Ea a aruncat piatra şi acum îşi vede de treabă, dacă o fi să ne despărţim, foarte bine, dacă nu, iarăşi bine, lăsând, la urma urmei, pe seama mea să forţez lucrurile într-un sens sau altul. Ea e gata de orice, afară de un singur lucru: să rămână măritată în condiţiile vechi. Ori eu ce noutăţi îi pot oferi, când bucuria mea de a trăi este chinuită? Oare trebuie inevitabil s-o pierd, datorită tocmai acestui fapt? Oare sunt vinovat de ceva? Poate că da, dar nu sunt vinovat faţă de o nevinovată, problema nu trebuie pusă niciodată în acest fel. Atunci ce e de făcut, Dumnezeule, cum s-o aduc acasă şi mai ales cum s-o păstrez?!

Eu continui aici lamentările şi uit mereu că adevărul în problema aceasta nu poate fi altul decât cel enunţat în primele pagini, şi anume că m-ar fi părăsit oricând, în clipa când aş fi încetat să mă ocup de ea. Ori acest lucru era inevitabil pentru că trebuia, mai devreme sau mai târziu, să încep să lucrez. Destul cu fleacurile, încetează stupida analiză! A fost şi rămâne o femeie de lux, nu o tovarăşă de bucurii şi suferinţe, cum e orice femeie obişnuită. Ea nu e o femeie obişnuită, e o femeie în primul rând complicată, cum complicat e oricine creează sau vrea să creeze artă. (Ori ea e roasă de o devorantă ambiţie de a crea, atât de devorantă încât, în această fază a vieţii, ar fi în stare să treacă peste cadavre, dacă asta i-ar aduce cel mai mic avantaj artistic; despărţirea de mine şi momentul ales nu reprezintă oare avantajul „libertăţii”?) Ca totdeauna enigmele amorului pot fi rezolvate mai uşor sau mai greu după gradul de afecţiune al unuia dintre parteneri. Dacă unul dintre parteneri iubeşte cu adevărat, despărţirea nu e posibilă. Eu o iubesc cu adevărat pe Aurora, aşadar despărţirea nu e posibilă. Atunci pentru ce sufăr, totuşi? Enigma aceasta… Ah, dar uit de la o pagină la alta esenţialul. Aurora nu rezistă la suferinţă, nu este şi nu va fi niciodată o mângâiere pentru un bărbat de genul meu, lipsit de spectaculos. Dacă suferinţa mea… Ah, dar mi-e silă să tot pomenesc de suferinţă şi iarăşi de suferinţă. Destul. Mi-e până peste gât!

 

Orele 7 după-amiază.

 

Aurora s-a sculat, a făcut zeci de gingăşii şi exclamaţii fermecătoare, a intrat la mine în odaie, iar eu m-am îmbătat, îmbrăţişând-o. Acum stă şi îmi pune întrebarea dacă toate femeile sunt drăguţe şi fermecătoare în intimitate.

— Eu nu cunosc decât una, i-am răspuns.

 

Orele 11 seara.

 

Aurora îmi spune că despărţirea noastră e o fatalitate, s-o iau ca atare şi că ei o să-i meargă foarte prost, o să ajungă aşa şi pe dincolo.

— N-o să fie atât de rău, îi răspund eu, încât să preferi să nu pleci.

Ea râde foarte veselă (fiindcă şi eu sunt foarte vesel) şi nu simt deloc durerea despărţirii. Mi-e mai bine cu sănătatea, iată explicaţia. A ştiut ea Aurora ce moment şi-a ales pentru rezolvarea acestei crize casnice.

După masă am întâlnit o veche cunoştinţă, o fată de vreo 17 ani, fata Tamarei Gane[8]. Dumnezeule, ce mare s-a făcut, sunt patru ani de când n-am mai văzut-o şi iat-o femeie! (pe atunci, în 1954, eram prieteni buni, dar după însurătoarea mea Aurora mi-a dat de înţeles că nu-i convine amiciţia cu familia Gane). Acum o să reiau această amiciţie, căci am rămas singur şi mai ales mă simt singur.

Oh, doamne, am scris – fără prea mare efort – opt pagini. Dacă aş putea concepe o lucrare literară!

 

25 august orele 10 dimineaţa.

 

Aurora îmi spune că poemul ei despre China nu va fi cel mai grozav poem al ei. Încerc un sentiment amestecat. Iată despre ce e vorba: pentru a scrie acest poem m-a părăsit ea atât de urgent când am fost internat în spital. Azi la orele 11 am fost internat, la orele 13 a plecat cu maşina, cu Ludemis[9], la Sinaia, nu mai putea de nerăbdare. Iată deci rodul acelei grabe. În altă parte a jurnalului meu din spital scriam că îi doresc să-i reuşească, pentru a fi bine şi în amor, dar iată că nu e bine în poezie şi nu e bine nici în amor. Adevărul e că, chiar dacă ar fi fost bine în poezie, n-ar fi fost mai bine în amor.

Această amintire cu plecarea ei la Sinaia îmi face bine, în loc să-mi facă rău, cum ar trebui. Îmi dau seama că rea gândire am avut contând pe un sprijin consecvent din partea ei. E slabă şi ajunge repede la exasperare. Mi-amintesc de o altă întâmplare petrecută în cabinetul d-rului Tiberiu Ionescu, un homeopat. Lucrurile au avut următorul context. De vreo două săptămâni mi-era mai bine, mergeam spre vindecare, când într-o zi Aurora zice:

— Sâmbătă e bal la Uniunea Scriitorilor. Să mergem şi noi, iar eu să ies cu rochia violetă adusă de tine din Vietnam.[10]

Ei, când am auzit eu că e vorba de rochia aceea adusă de mine din Vietnam, nici n-am mai stat pe gânduri. Se putea?! Am fost la bal, am dansat, am venit acasă pe la trei, am dormit vreo cinci ceasuri, a doua zi am revenit la Mogoşoaia, unde pritoceam boala de vreo două luni. La Mogoşoaia, tare şi mare, plimbări cu barca pe lac, conversaţie cu Ianis Ritsos[11] şi Ludemis etc. Ritsos îmi spunea că a citit poemul Aurorei La déesse au sourcil blanc[12] şi că sunt în el lucruri de adevărată poezie etc. L-am invitat să-i spună ei toate acestea, ceea ce Ritsos a şi făcut. În sfârşit vine seara şi observ eu cum lucrurile în noapte mi se par cam stranii, dar mi-am zis că e o senzaţie trecătoare. Pe la orele 11 m-am culcat. După o jumătate de oră mă trezesc cu una dintre cele mai violente crize pe care le-am avut în perioada aceea, o senzaţie insuportabilă de agonie. Mi-am băgat o grămadă de ace în plex, în cap, în mâini, după sistemul acupuncturii (a fost singurul tratament pe care l-am urmat până la internare consecvent, ducându-mă de două ori pe săptămână la d-rul Bratu), dar criza a continuat cu violenţă până pe la orele patru dimineaţa, când am adormit istovit şi deprimat, îmi spuneam totuşi că e o criză care nu va mai reveni, că sunt sănătos etc., numai că după-amiază mi-a fost din nou rău şi atunci am chemat de urgenţă maşina redacţiei şi am plecat cu Aurora la homeopatul dr. Tib[eriu] Ionescu. Am urcat sus, eu m-am aşezat în faţa doctorului şi am început să-i spun despre ce e vorba. Atunci Aurorei i s-a făcut rău. N-am înţeles de ce, ea mi-a explicat mai târziu, zicând că a avut revelaţia că viaţa nu mă cruţă şi că nici ea însăşi, Aurora, nu e mai blândă (se gândea că nu mai poate să stea cu mine şi vroia să plece la Sinaia). Întâmplarea ilustrează incapacitatea ei de a face faţă la încercări mai grele, lipsa ei de experienţă, tinereţea ei prea necoaptă şi egoistă, în care generozitatea şi ataşamentul încă n-au apărut. Bineînţeles că în faza aceasta şi în contextul acesta nu puteau să ţâşnească din inima ei cine ştie ce accente zguduitoare cu privire la revoluţia chineză. Ea nu ştie că, dacă oamenii acceptă să facă o revoluţie, asta înseamnă că ei nu mai pot îndura un complex de suferinţe, complex care îi striveşte atât de tare încât viaţa demnă nu mai e cu putinţă. Atunci răspund la chemare: la luptă împotriva răului! Şi jertfesc o viaţă care şi aşa nu mai putea să continue. Ce ştie Aurora de asemenea acumulări de dureri, când ea nu e în stare să asiste o fiinţă apropiată, cum e bărbatul ei, fără să-şi piardă capul? Hotărât că aceste surse de inspiraţie – durerea umană – îi sunt la vârsta aceasta, bineînţeles, interzise. Desigur, revoluţia are şi un aspect exterior de energie în mişcare, a cărei măreţie poate fi foarte bine cântată de un poet. Dar să nu uităm totuşi că, fără mânia lui Ahile, Iliada ar fi ucigător de neinteresantă.

 

Orele 2 după-amiază.

 

Vorbeam ieri de o primejdie care mă pândeşte, aceea ca Aurora, după scene de iubire, să-mi amintească brutal că nu s-a schimbat nimic în bine pentru mine. O face acum:

— Marine, zice, când mă duc la Bucureşti, cred că e bine să-i dau drumul lui Erzi.

 

— Şi eu ce fac fără bucătăreasă? îi răspund.

— Păi dacă împărţim apartamentul poate că n-o să mai ai unde s-o ţii.

Simt că mă înfior şi o excitaţie nesuferită mi se urcă în creier. Aurora continuă cu necruţare inconştientă:

— Ah, nu-mi place să stau pe locul crimei.

— Ce crimă?

— Doar eu sunt criminala, nu? Eu desfac această căsnicie.

— A fost vorba să nu discutăm acest subiect până la 15 septembrie, zic eu simţind că mi se face rău.

Mă scol de la masă unde scriam în acest jurnal şi mă duc la ea în camera vecină. Stă pe pat şi are o expresie albă de nemulţumire şi nerăbdare. Ceva nu merge, ceva îi displace.

— Eu, dacă îmi consum energia în aşteptarea unui act pe care să-l înfăptuiesc, când vine momentul respectiv, nu mai pot să-l pun în practică.

— Iubito, îi spun, am să te ajut eu exact în sensul în care doreşti, dar aşteaptă până la 15 sept[embrie].

— Să mă ajuţi să am casă!

— Am să te ajut.

— Ce-ai să poţi face? Ştiu eu că n-ai să poţi face nimic, cunosc toate mijloacele şi posibilităţile existente în R.P.R.

— Să aşteptăm până la 15, repet eu, să nu discutăm nimic până atunci.

Nesuferit e faptul că sensibilitatea mea este exagerat de promptă. În această discuţie toate cuvintele spuse de Aurora devin, pentru multe ceasuri, obsesii, cu toate că ele nu conţin nicio noutate. Ceea ce lipseşte este nepăsarea. Doamne sfinte, când va veni această nepăsare, acest dulce balsam?

 

Orele 5 după-amiază.

 

De la orele 2, de când cu discuţia de mai sus, continuă să-mi fie rău, de astă dată un rău sufletesc, o depresiune, o cumplită melancolie. Aurora a încetat să mai fie sursă a obsesiei, dar răul declanşat face ravagii. Îmi spun că totul va trece şi totul va fi spre bine, că totul se datoreşte unei sensibilităţi căreia îi plătesc acum un tribut. În viaţă trebuie, din când în când, să şi plătim. Da, dar e aşa de rău, e atât de sfâşietor. În viaţa mea, până acum, am părăsit două femei şi nu-mi aduc aminte să-mi fi trecut prin cap ce rău imens e să părăseşti pe cineva. Se declanşează în suflet o durere, o tristeţe fără margini, care apoi acţionează independent de obiect. E un focar obsesiv pe care numai timpul îl vindecă şi care uneori lasă o cicatrice sensibilă pentru foarte multă vreme. Oamenii ar trebui să înveţe de mici să nu dea lovituri fiindcă în clipa când dai lovitura creezi implicit în tine însuţi condiţia care te va aduce mai târziu în situaţia să primeşti la rândul tău o lovitură de la altcineva. Oamenii care dau lovituri sunt oameni slabi, Aurora din slăbiciune a făcut ceea ce a făcut.[13]

Bineînţeles, una e lovitura pe care o dai apărându-te şi alta aceea pe care o dai cu intenţia de a distruge. Aurora cred că din apărare m-a lovit, căci probabil existenţa mea începea s-o înăbuşe şi nu vedea cum putea să se elibereze. Ceea ce pare reprobabil e momentul ales, dar mă întreb dacă, de pildă, peste câteva luni sau un an ar fi fost mai bine. E posibil ca disperarea mea să fi fost mai mare, având în vedere faptul că fiind sănătos aş fi recepţionat mult mai puternic declaraţia. Ori, în seara declaraţiei, eu am dormit totuşi cinci ore şi, dacă nu mă înşel, am şi mâncat.[14] Iar de-atunci până acum n-am avut nicio noapte de insomnie şi n-am scăpat nicio masă (fireşte că împins doar de instinct şi nu pentru că aveam chef să dorm sau să mănânc). Pentru a fi apoi în armonie cu realitatea, nu trebuie să uit că aceste depresiuni sfâşietoare, de care mă plâng aici, le-am avut eu şi în prima zi a ieşirii din spital, în special dimineaţa şi seara. Probabil că s-ar fi manifestat şi acum, chiar dacă Aurora n-ar fi venit cu problema ei. Ar fi fost mai uşor de suportat? Mă îndoiesc. Ba acum am un pretext, despărţirea, dar atunci n-aş fi avut niciunul, ceea ce ar fi fost mult mai groaznic. În fond, de ce n-aş avea eu comportarea mea pe care mi-am dorit-o mereu, şi anume cea mai profitabilă în caz de suferinţă din amor: să nu resping dragostea care îmi sfâşie inima după fiinţa iubită, ci s-o consum, s-o trăiesc, să fiu senin şi să-mi spun: faptul că fiinţa iubită nu mai e proprietatea mea nu mă împiedică s-o iubesc mai departe. Fireşte că nu e deloc uşor de îndurat ideea pierderii ei, dar la o adică de ce să pronunţăm cuvântul pierdere? Pierdere ar fi dacă ar muri, şi nici atunci. E adevărat că iubire înseamnă dăruire şi devotament, şi dacă fiinţa iubită lipseşte, nu mai ai cum te dărui şi cum fi devotat. Dar în cazul Aurorei nu e aşa, ea deocamdată nu lipseşte, apoi, până la despărţire mai e, apoi, nici nu ştiu daca va fi sau nu despărţire şi, în sfârşit, despărţirea va dura câtva timp, şi după despărţire nu va apărea nicidecum un zid chinezesc între noi – toate acestea depind de mine să se petreacă astfel, cu o singură condiţie, ca Aurora să nu aibă chef de răzbunări. Ori, după cât se pare, ea nu doreşte conştient să-mi facă rău, fiindcă astăzi, după discuţia cu „locul crimei”, i-a părut rău, mi-a spus că mă iubeşte şi că să nu acord cuvintelor ei prea mare importanţă. Asta e cheia: să nu acord cuvintelor ei o importanţă exagerată, nu e realist, e o pierdere a dreptei judecăţi, o slăbiciune. Nu trebuie cedat slăbiciunii, trebuie avut în vedere că, în timp ce eu sufăr aici de amor, pe pământ se petrec tragedii mai mari – e un lux şi nu o pedeapsă suferinţa din amor. Iubeşte, dacă iubeşti, las-o pe fiinţa iubită să facă ce vrea, în general schimbă perspectiva asupra lucrurilor şi raţionează că ar trebui să fii fericit pur şi simplu că eşti în viaţă, deşi ai trăit un război mondial şi nenumărate alte zguduiri sociale, unde oamenii şi-au pierdut viaţa (Ungaria). Ai fost în Vietnam şi ai fost primit cu prietenie şi plăcere, ţi s-a povestit biografia lui Ho Şi Min[15], oare nu eşti în stare să reflectezi puţin la toate acestea şi să-ţi echilibrezi sufletul obsedat? Ho Şi Min a străbătut China de Sud, cu mâinile legate, pe arşiţă şi prin ploi, prin munţi şi văgăuni, din închisoare în închisoare. De atâta astenie îşi pierduse vederea şi de atâta trudă se împuţinase la trup, cât un copil. În ultima închisoare, nici somnul binefăcător nu i se îngădui. Era atâta înghesuială încât trebuia să doarmă pe closet. Numai că, îndată ce aţipea, era trezit pentru a face loc să fie folosit closetul.

Orb fiind, trudit şi sărac şi gol, flacăra idealului l-a ţinut însă în viaţă, a venit eliberarea şi a început războiul cu francezii. Ho Şi Mân a luat conducerea luptei de rezistentă şi a învins, lupta i-a redat şi vederea, şi puterea trupească. Acum conduce jumătate din ţară şi e venerat şi iubit în întreaga Asie. Pentru ce nu scrii nimic despre acest om? E marele tău erou, umilit şi obidit cu întregul său popor, apoi învingător prin marea sa puritate spirituală. Scrie[16]![17] Fă-ţi datoria şi toate obsesiile se vor risipi, toate lucrurile îşi vor avea justa lor dimensiune în afectele tale. Crezi oare în mod serios că celula ta nervoasă e inferioară celei a lui Ho Şi Min? Că are mai puţină energie? Adevărul e că a ta e mai puternică, mai bine hrănită, mai tânără, mai nefolosită. Vrei oare s-o uzezi doar în plăceri şi obsesii? Jos obsesiile, jos lamentările, jos suferinţa absurdă din amor. Singurătatea nu există decât dacă pui un zid între tine şi lume, între tine şi natură, rupi legăturile şi retezi timpul exterior, rămânând doar la timpul organismului tău care e absurd şi fără sens. Restabileşte circulaţia vieţii în spiritul tău şi oboseala va trebui să cedeze. Alta soluţie nu există.

 

Orele 10 seara.

 

Sunt liniştit şi împăcat cu destinul meu, care[18] mi se pare că nu e deloc prea dramatic. Faptul că m-am îmbolnăvit de oboseală şi faptul că trebuie să mă despart de o femeie nu mi se pare deloc că îmi justifică lamentările. Oare ce-aş fi făcut eu în locul lui Anton Pavlovici[19], la aceeaşi vârstă, lovit de o boală atât de primejdioasă la vremea aceea cum era tuberculoza? Ar trebui să-mi fie ruşine pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă. Trebuie să mă apuc de îndată de scris, chiar din seara asta, şi să lucrez scrâşnind din dinţi. Este intolerabil cât timp am pierdut cu propria-mi persoană, câte griji şi cât efort pentru vanităţi mărunte şi satisfacţii inferioare. Da, chiar de mâine să încep să lucrez şi să nu mai mă opresc, chiar dacă voi simţi că se clatină pământul cu mine. Pământul se va clătina şi se va restabili singur, eu să nu mă clintesc şi să nu dau voie obsesiilor şi spaimelor să pună stăpânire pe mine. Destul cu obsesiile! Jos obsesiile! Dacă în mod fizic, în carnea mea, am uitat care este sensul vieţii, asta s-a petrecut din pricina infinitelor satisfacţii mărunte după care am alergat în aceşti din urmă doi ani. A-ţi face datoria – acest cuvânt tocit de sensuri – nu înseamnă nimic altceva decât a-ţi crea condiţiile pentru liniştea şi armonia spirituală. Satisfacţiile care se obţin după împlinirea datoriei sunt durabile şi dau vieţii sensul căutat, bucuria creaţiei, liniştea şi odihna, contemplarea naturii, iubirea pentru femeie. Totul gravitează în jurul gestului creator. În jurul gestului steril această gravitaţie încetează, mişcarea se opreşte pe loc, iar sufletul oboseşte şi bucuria de a trăi se epuizează. Unde am putut ajunge? Cum am putut să-mi batjocoresc astfel sensibilitatea, închipuindu-mi că dispun de putere pentru a reţine totdeauna cu mine o femeie frumoasă şi plină de vanităţi? Plătesc deşertăciunea căreia i-am slujit inutil doi ani – căci ceilalţi doi au fost buni, ne-am iubit cu adevărat – şi cu asta să încheiem procesul. Altă obsesie să nu mai existe în afară de scris, altă pasiune să nu mai mă viziteze. Arta nu trădează niciodată dacă jertfeşti consecvent tot ceea ce ai mai bun. E singura pasiune care creşte din propriul ei foc şi pe care numai moartea o curmă. Acum trebuie să închei pentru astăzi, a curs destulă cerneală!

 

26 august orele 10,30 dimineaţa.

 

Sunt la iarbă verde, întins la soare, singur şi am venit cu intenţia de a-mi construi subiectul vietnamez. Trebuie să lucrez, jos obsesia şi suferinţa din amor. Deocamdată, pentru început, să notez un dialog autentic povestit ieri la masă de un profesor de pian. L-a surprins pe stradă la Constanţa între un bărbat şi o femeie care tocmai făcuseră cunoştinţă.

— Ce profesiune aveţi? întreabă femeia.

— Contabil, răspunde bărbatul.

Tăcere. Apoi femeia:

— Propriu-zis?

— Propriu-zis, răspunde el.

Merg în tăcere, gânditori, după care bărbatul:

— Dar dumneavoastră?

— Planificatoare.

— Propriu-zisă?

 

[1] Acest manuscris cuprinde jurnalul intim al despărţirii de Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda (34 coli A4, xerocopiate, numerotate de către scriitor, începând cu a doua pagină, de la 52 la 118, la care se adaugă o ultimă pagină, nenumerotată, reprezentând xerocopia unui tablou al lui Tonitza).

 

[2] Nu se ştie cu precizie câte perioade de spitalizare a suportat Marin Preda. Aurora Cornu face câteva referiri la boala scriitorului în Eugen Simion, Aurora Cornu, Marin Preda. Scrisori câtre Aurora. Convorbiri despre Marin Preda, cu o postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Ed. Albatros, 1998,380 pag. (vezi pag. 121, 122,191,223-228 etc).

 

[3] În manuscris urmează două rânduri tăiate, ilizibile.

 

[4] În Eugen Simion, Aurora Cornu, op. cât. (pag. 191), Aurora Cornu vorbeşte şi ea despre acest episod al despărţirii lor: „Eu i-am spus: «Marine, vreau să plec de la tine», şi el mi-a spus: «Dacă eşti drăguţă, aşteaptă până la 15 septembrie când vin eu de la spital», că intra în spital, avea o astenie foarte rea.” Vezi şi Anexa 1 (pag. 59-61), în care am selectat, din sursa citată anterior, şi alte fragmente referitoare la personalitatea lui Marin Preda, precum şi la diferitele episoade ale relaţiei sale cu Aurora Cornu, pentru a fi puse în paralel cu notaţiile din jurnal.

 

[5] În manuscris urmează cinci rânduri tăiate, ilizibile.

 

[6] Chindi (Kindy) Sonnenreich (n. 1923), medic psihiatru; arestat şi închis în anii ’50 sub acuzaţia de homosexualitate; a emigrat în Brazilia, la Sao Paolo, unde şi-a deschis un sanatoriu. A fost unul dintre medicii care l-au tratat pe Marin Preda în perioada spitalizării. Mai multe informaţii despre Kindy, precum şi câteva supoziţii în privinţa cauzelor bolii lui Marin Preda se pot afla în Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea I, Ed. Institutului Cultural Român, 2003, în special pag. 174-175.

 

[7] În manuscris urmează trei rânduri tăiate, ilizibile.

 

[8] Tamara Gane (1909–1992), profesor universitar şi traducător din limba rusă. Un timp a lucrat şi la Ambasada română de la Moscova. Autoare a unui studiu despre Lermontov (1964); a mai semnat articole de critică ideologică şi diferite prefeţe.

 

[9] Menelaos Ludemis, scriitor grec (prozator şi poet), refugiat în România. Dintre scrierile sale amintim romanele Îngerul cu aripi de ghips, Moara muta., Năluca Marathonului, Strada Abisul nr. 0, Vinul laşilor etc. şi volumele de versuri Cerul se înnourează., Cântece sugrumate. Dedal etc.

 

[10] Marin Preda a vizitat Vietnamul în 1957. Prozatorul povesteşte pe larg despre această călătorie a sa în Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros, 1973 (pag. 164-206). Rod al experienţei vietnameze este nuvela Friguri (1963).

 

[11] Yannis Ritsos, poet grec, refugiat în România. Dintre volumele sale de versuri amintim A patra dimensiune, Arhitectura copacilor, întoarcerea atrizilor, Poeme, Poezii etc.

 

[12] Poemul Zeiţa cu sprânceana albă este inclus în volumul Distanţe, Bucureşti, EPL, 1962.

 

[13] În manuscris urmează trei rânduri tăiate, ilizibile.

 

[14] Aceleaşi gesturi le va face şi Constanţa, eroina din romanul Risipitorii (despre care autorul declara că reprezintă un alter-ego al său), în momentul despărţirii de doctorul Munteanu.

 

[15] Om politic vietnamez; fondator al partidului comunist indochinez (1930) şi creatorul „Ligii pentru Independenţa Vietnamului”; preşedinte al Republicii Vietnam şi al Republicii Democrate Vietnam (Vietnamul de Nord, 1916–1969), iar din 1956–1960 secretar general al Partidului Comunist.

 

[16] În manuscris, cuvânt subliniat cu două linii.

 

[17] Acest personaj nu apare în niciuna dintre scrierile lui Marin Preda.

 

[18] În manuscris urmează două rânduri tăiate, ilizibile..

 

[19] Cehov.

 

Attachments
Jurnal intim de Marin Preda.doc 2.78 Mb . 674 Views