Risipitorii de Marin Preda
PARTEA ÎNTÂI
I
Când Petre Sterian pătrunse în casa unui negustor de pe Calea Griviţei şi ceru în căsătorie pe aceea dintre fiicele lui care se numea Rodica, el nu avu atunci sentimentul că nu se va mai putea apoi despărţi de fata aceea. Tinerii nu se simt tulburaţi de gravitatea marilor acte ale existenţei, şi primul lucru pe care îl făcu el a doua zi când intră în secţie şi se opri în faţa dulapurilor să-şi îmbrace salopeta fu să se laude că a dat gata una bogată şi că o să-şi ridice o casă în cartier.
Adevărul era însă altul. Fata nu se mirase atât de tare că dinspre partea aceea a casei lor, dinspre Ateliere, îi venise ei un băiat. De când era foarte mică parcă îl cunoscuse. Stătea ca o pisică lângă geam şi când suna sirena tresărea şi deschidea ochii mari. Ştia că acum o să iasă de-acolo, din spatele porţilor înalte, de sub acoperişurile lungi, valuri de oameni, îşi turtea nasul de geam şi începea să se uite. Le urmărea mersul şi le auzea ca prin vată şi vocile. Treceau câte doi şi câte trei, cu şepcile pe ceafa, cu mâinile băgate până la cot în buzunare, legănându-se. Urmărea un grup până nu se mai vedea, apoi alegea un altul, care îi plăcea ei mai mult, pentru un amănunt ştiut numai de ea, un nas mai lung al unuia dintre băieţi, sau o ceafa mai netunsă. Când se făcu mai mare începu să coboare în prăvălie, şi din prăvălie în stradă, chiar printre ei, privindu-i cu un zâmbet naiv şi familiar. Şi tinerii treceau pe lângă ea ferindu-se să n-o atingă, fără s-o ia în seamă, legănându-se mai departe cu mersul lor liniştit şi egal.
Într-o după-amiază lungă de vară, la ora când cumpărătorii erau foarte rari şi părinţii urcau sus în odaia lor, începu să apară în prăvălie un domn. Era, după cum aflară curând, fiul proprietarului unui magazin de fierărie, „La omul de fier”. El călca pragul şi dădea bună ziua într-un fel aparte, având aerul că săvârşeşte o ispravă pentru care trebuie negreşit să fie remarcat şi admirat, iar de după tejghea, cu metrul în mână, îl întâmpina cea mai mare dintre surori, cu aceeaşi expresie; buzele li se subţiau la amândoi, privirea le sticlea, vocea căpăta accente străine, şi cuvintele pe care le schimbau împreună se ciocneau între ele într-un fel foarte vesel: „Domnişoara vrea să-mi acorde câteva minute întreţinere?” începea de obicei tânărul. „Pardon, domnule, răspundea atunci fata, întreţineţi-vă cu cine v-aţi mai întreţinut.” „La cine faceţi aluzie?” „La dumneavoastră.” „Mă confundaţi.” Şi asta dura minute şi uneori ceasuri întregi. Se pândeau şi triumfau unul faţă de celălalt într-un fel de neînţeles, parcă ar fi făcut cunoştinţă anume ca să se poată înfrunta. Deseori el se despărţea de ea cu un aer trufaş şi muşcător, pentru ca în ziua următoare, revenind, să plece ofensat şi băţos, iar sora cea mare rămânea după tejghea furioasă şi roşie de jignire sau jubilând de răspunsul cât mai usturător pe care i-l dăduse. Voiau parcă să-şi dovedească unul altuia ceva, dar ce anume nu se putea şti şi se supuneau acestei porniri cu convingerea cea mai liniştită că aşa face toată lumea şi că aşa se poartă un cavaler şi o domnişoară. După ce se căsătoriră, fata venea deseori pe-acasă, se închidea cu mama în odaie şi ceasuri întregi i se auzeau de acolo smiorcăiala şi drăcuielile. Continuau, se pare, aşa cum începuseră. Venea apoi bărbatul după ea şi o lua acasă cu „scuze”, dar se vedea după ochi că n-o ierta pe soţia lui decât pentru moment.
Fata mijlocie coborî la tejghea în locul celei mari şi într-o zi un alt tânăr începu să întârzie şi el în prăvălie ca şi celălalt. El nu voia însă să-i dovedească fetei nimic, nu era deloc băţos s-o invite astfel: „Domnişoară, vreţi să împărtăşiţi două scaune cu mine diseară în grădină?” Nu se pricepea, şi surâzând în sinea ei, fata găsea că acest domn era cam plicticos. Totuşi, nu uita nici după atâţia ani acest unic curtezan al ei, pentru care, cu vremea, începuse să aibă o curioasă nostalgie. Scena pe care o povestea despre el ajunsese să capete cu timpul o mare precizie şi în acelaşi timp o neclaritate afectivă tulburătoare, căci sugera copiilor tinereţea mamei, tainică şi plină de farmec. „Stăteam în prăvălie, când văd că intră cineva, mi-am dat eu seama că nu era un client, începea de obicei mama. A spus bună ziua şi a întrebat dacă avem nu ştiu ce. N-avem, zic. Şi a plecat. A doua oară când a venit a rămas aşa, pe gânduri: Dumneavoastră, zice, staţi la tejghea? Da, zic. Şi, zice, părinţii dumneavoastră, domnul Petraşincu, unde este? E sus. Şi dumnealui, zice, stă dimineaţa şi dumneavoastră după-masă? Nu, stă şi după-masă, dar numai după ce doarme niţel. Dar de ce, zic, aveţi ceva cu el? Nu, zice, n-am nimic…” Şi aici mama se oprea pufnind în râs, nedumerindu-i pe copii, şi niciodată nu trecea mai departe, ca şi când ar fi ajuns la o poartă prin care nu putea să intre decât singură şi despre care nu se vorbeşte nimic nimănui. Într-adevăr, după câteva săptămâni, curtezanul ei o invitase la un bal, şi acolo se petrecuse acel ceva despre care ea nu voia să mai povestească. La numai câteva minute de la sosire, intrase pe uşă un tânăr cu mustaţa deasă, răsucită în sus, şi cu nişte ochi mari şi strălucitori, şi dintre toţi, deodată nu-l mai văzuse decât pe el. Era îmbrăcat ca şi fiii de negustori care organizaseră balul, cu ghete negre, pantaloni rotunzi, fără dungă şi fără manşetă, jiletcă, guler alb şi ţeapăn, ridicat sub bărbie şi cu cravată cu nodul enorm, cum era moda pe-atunci… El îşi plimba privirea peste sală, căuta parcă pe cineva. „Pe mine mă caută”, a gândit ea atunci cuprinsă de veselie, şi tot privindu-l îşi spunea, fără să creadă prea mult, că numai pe ea putea s-o caute, fiindcă numai ea, dintre toate fetele care erau acolo, îşi dădea seama cine era el, cu mâinile lui mari, cu costumul lui de împrumut, cu privirea lui îndrăzneaţă, căutând nici el nu ştia pe cine, dar prefăcându-se că ştie, ca să-şi ascundă stinghereala. Deodată, el a văzut-o şi a pornit spre ea. I s-a făcut frică, a cuprins-o brusc ameţeala şi au început să-i tremure picioarele. A vrut să se refugieze sub protecţia cavalerului ei, dar era prea târziu, necunoscutul i se şi plantase în faţă, şi o invita, printr-o înclinare mută, la dans.
„Dacă vrei să te nenoroceşti, mărită-te cu el, spuse tatăl după ce Sterian le făcu o vizită şi o ceru, câteva luni mai târziu, în căsătorie, îl vezi aşa subţirel şi cu mustaţă, dar nici măcar hainele de pe el nu sunt ale lui. Şi încă asta n-ar fi nimic, e băiat tânăr şi calificat în meserie, ar putea să-şi facă şi să trăiască bine, dar eu îi cunosc pe ăştia, sunt beţivi şi curvari. O să se poarte bine cu tine un an sau doi, şi pe urmă, după ce o să faci copii, o să-ţi dea cu piciorul. De la Ateliere o să tragă direct la cârciumă şi o să se întoarcă acasă la miezul nopţii, plin de noroi şi cu chenzina pe jumătate. O să se trântească în pat să-l descalţi şi să-i tragi pantalonii şi dacă o să scoţi o vorbă o să-ţi umple gura de sânge. Iar bruma de zestre pe care o să ţi-o dau o să ţi-o toace şi pe aia şi o să fie vai de capul tău. Ce-ai să faci dacă ajungi în mizerie şi nenorocită, cu copii în braţe? continuă tatăl, posomorât şi potrivnic. Unde ai să te duci cu ei? Că altceva de la mine n-o să mai ai parte, că nu eşti numai tu!”
Şi la această întrebare se oprise şi se uitaseră la ea toţi care mai erau de faţă, mama, surorile, cumnatul şi două mătuşi. Se lăsase o tăcere grea. Ce avea să facă? Unde avea să se ducă? Aşteptau s-o vadă şovăind, cuprinsă de îndoieli, renunţând, sau dacă nu, apărându-se, încercând să-i convingă că ea îl cunoaşte bine şi ştie că n-o să fie aşa cum îi proroceau ei. Ea parcă tresări, îşi îndreptă umerii şi deodată întrebă cu o voce limpede: „Atunci, cu cine să mă mărit?”
Răsuflară uşuraţi. Asta era altceva. Tatăl făcu un gest: se găsesc destui băieţi buni. Şi după câteva clipe, aruncă un nume din lumea lor de mici negustori. Fata surâse şi ascultând numele rămase parcă pe gânduri, apoi deodată spuse iarăşi cu aceeaşi voce distinctă, având însă ceva în plus, care te putea face să crezi că e beată: „Nu, mai bine mor!” Şi nu mai adăugă nimic, nicio explicaţie care măcar să le fi uşurat înţelegerea şi să poată, la urma urmei, s-o lase să se mărite cum voia ea.
O lăsară, totuşi, în pace vreun an, să-şi vină în fire, să-şi facă loc spre mintea ei sfaturile şi ameninţările lor. Dar pe urmă înţeleseră că nu era nimic de sperat; minte avea, dar ea nu era o fată prea frumoasă, şi îi căzuse rău băiatul acela ochios; orice încercare de a o sili să nu-l mai vadă n-ar fi făcut decât s-o lege şi mai tare de el. Consimţiră, dar îşi luară toate măsurile de prevedere: zestrea fetei să rămână pe numele ei, casa pe care aveau să şi-o ridice şi mobilierul dat de părinţi. Spre uimirea lor, tânărul dădu din umeri acceptând. „S-o văd şi pe-asta, zise el, să mă dea ea pe mine afară din casă; plec şi mă însor cu alta!” Rubedeniile protestară: n-o să-l dea nimeni afară din casă, dar e bine aşa cum zic ei, fiindcă femeia este aceea care face copii, şi copiii trebuie să fie la adăpost de un tată care ar lua-o razna. Şi lui Sterian i se păru firesc acest răspuns, şi nu zise nimic.
II
Pe vremea aceea, cartierul nici nu exista, Bucureştiul se oprea undeva prin spatele Atelierelor, după care veneau gropi, rampe de gunoi, câmpie întinsă, bătea crivăţul iarna şi spulbera zăpada. Au ales un loc şi au început să muncească să-şi facă o casă. Bătrânul Sterian veni anume de la Olteniţa, să-i ajute fiului „să-şi dureze un cămin”. Era dulgher. Casa a fost ridicată într-un an, cu fundaţia de cărămidă, „solidă”, cum spunea bătrânul, părând mică pe din afară, dar spaţioasă înăuntru, cu trei odăi, dintre care cea din mijloc sufragerie şi salon, primind soarele în ferestre de la răsăritul până la apusul lui, cu bucătăria în spate şi o mică verandă în faţă.
În al doilea an, întorcându-se într-o zi mai târziu de la nişte prieteni, Sterian îşi găsi soţia afară stând tăcută pe un scăunel. O întrebă ce are. Ea nu-i răspunse nimic. I se întâmplase ceva, nu mai vorbea. „Am fost la club”, îi spuse el, şi cum ea nu dădea niciun semn de recunoaştere: „Rodico, s-a întâmplat ceva la voi, a murit cineva?” Tăcerea ei era însă prea îngheţată ca să confirme o nenorocire de acest fel. Atunci el folosi cuvintele care exprimau bucuriile ştiute numai de ei doi. Drept răspuns, ea avu un gest de dezgust cu înţelesuri care lui îi scăpară. El dădu din umeri: n-avea decât să tacă, dacă asta îi plăcea!
Dar zilele treceau şi se părea că puterile ei în această tăcere erau foarte mari. Atunci el se mohorî, se înfurie, începu să bea, şi gândul despărţirii fu cel dintâi care i se strecură în minte când se întrebă unde avea să ajungă traiul cu ea. Când se întorcea de la Ateliere ameţit de zgomotele asurzitoare ale ciocanelor de la cazangerie şi ştia că în pragul casei îl aşteaptă o tăcută, i se părea uşor şi de neînlăturat să se despartă de ea, şi gândul că această căsătorie care începuse atât de bine avea să se strice curând îi apărea firesc, obişnuit, şi fără urmări pentru cineva. Ba chiar începu să se simtă mândru şi să-şi bată joc în sinea lui de cei care, în aceeaşi situaţie, făceau tărăboi mare, îşi ameninţau femeia cu moartea şi altele asemănătoare. „Da’ de unde, îşi zise, nici de un fir din părul ei n-o să mă ating. Nu mai vrea să trăiască cu mine, treaba ei, nu pot s-o ţin cu sila. În ce priveşte casa, o să i-o las, să nu spună pe urmă rubedeniilor ei c-am vrut să-i mănânc zestrea; dar copilul mi-l iau.”
Astfel au trăit câteva luni. Între timp, casa începuse să arate jalnic; odăile erau murdare, rufele împrăştiate prin colţuri, pereţii plini de păianjeni, bucătăria murdară şi rău mirositoare, patul conjugal veşnic desfăcut, copilul nespălat şi flămând… Mai ales acest pat, cu pernele storcoşite şi încreţite, cu albiturile neschimbate de multă vreme, arăta cu prisosinţă starea de decădere în care ajunsese şi se complăcea femeia lui. „Uite ce e, se pomeni spunându-i într-o dimineaţă de duminică, uite ce e, dragă Rodico – şi înainte de a pronunţa ceea ce avea să urmeze, el făcu întâi un gest tăindu-şi gâtul cu palma foarte aproape de bărbie –, mi-e până peste gât, zise el, de aerele tale de fată de negustor care nu ştie ce e munca. Asta e, dacă vrei să ştii, mi-e până peste gât.”
Şi pentru întâia oară ieşiră din gura lui înjurături pe care ea nu le mai auzise. Femeia se uită la el cu un ochi imobil, contemplând parcă înjurăturile şi cuvintele lui lipsite de sens, străine de ei doi, din care reieşea că ea a avut aerele acelea de fată de negustor care nu ştie ce e munca încă de la început şi că el le-a tot răbdat… Cuvinte prosteşti de bărbat tânăr care nu mai ştie nici el ce-i iese din gură. „Mai bine să ne despărţim”, zise ea cu un glas istovit şi cu o expresie de silă disperată pe chipul ei neatins până atunci de suferinţă.
Pe neaşteptate, venind nu se ştie din ce zonă ascunsă a sufletului, a urcat în clipa aceea în el o senzaţie de spaimă proaspătă şi cumplită ca o tăietură de brici adâncă şi rece. Cum adică? Rodica lui, pe care a văzut-o… ai cărei ochi i-a întâlnit când a intrat în sala aceea de bal… să nu mai fie, să n-o mai vadă?…
Ea începu să-şi clatine capul într-o parte şi-n alta, fără o lacrimă, fără un geamăt, suferind de un rău adânc şi inexplicabil, care secase totul în sufletul ei, parcă chiar şi suferinţa însăşi. Seceta nu se abate numai asupra pământului, când moare iarba şi tânjesc plantele şi copacii, ci şi asupra simţirii oamenilor, când se ofilesc şi se usucă toate sentimentele. În asemenea epocă, totul este chinuitor pentru cel lovit de această calamitate naturală, şi adesea cei mai apropiaţi şi cei mai iubiţi, tocmai ei sunt cei care sporesc prin prezenţa şi devoţiunea lor chinurile celui care nu mai poate absorbi nici această dragoste şi nici această devoţiune. Abia acum, văzând-o cum suferea, a înţeles el ce se întâmplase în seara aceea la bal: ea era a lui pentru totdeauna, n-o mai putea părăsi; nu numai el o dăduse gata pe ea, ci şi ea pe el. „Nu, mai bine mor, dar de tine nu mă despart”, răspunse tânărul cazangiu venindu-şi în fire.
Aceste cuvinte îi făcură însă ei parcă cel mai mare rău, dar el nu se lăsă înşelat, înţelese că prin preajma lor dă târcoale nenorocirea şi că trebuie să rămână numai la ce simte el pentru ea, şi nu la ce simte ea pentru el. Ea începu să zacă, mânca puţin şi dormea tot timpul. O ridica în capul oaselor şi îi căuta privirea. Rareori tresărea, îşi oprea o clipă ochii asupra trăsăturilor lui îngrijorate, stătea o clipă cu braţele aninate fără vlagă de gâtul lui, apoi braţele îi alunecau în jos, privirea i se stingea, îşi întorcea faţa de la el şi aceeaşi expresie chinuită de disperare şi dezgust schimonosea trăsăturile ei cunoscute. În epoca aceea el se îndrăgosti parcă a doua oară de braţele ei subţiri şi de trupul ei care zăcea cu genunchii la gură ca un animal în culcuş… În somnul ei nesfârşit avea adeseori coşmaruri. O auzea gemând şi atunci o lua în braţe. Ea se trezea şi se desfăcea din îmbrăţişare, se ghemuia şi mai mult în singurătatea aceea a ei căreia îi căzuse prizonieră.
O toamnă şi o iarnă a ţinut-o această boală fără să-i fie bine dintr-odată fiindcă o chinuia tristeţea, plângea, tresărea la cel mai mic zgomot, îi era mereu frică de ceva.
Abia odată cu primăvara îşi reveni şi se vindecă. Se înzdrăveni atât de bine, că deşi adevărata greutate a vieţii abia după aceea se lăsă asupra casei lor, ea nu numai că n-o resimţi, dar făcu deseori, când umerii lui slăbiră, să treacă pe ai ei mai mult decât putea să îndure o femeie. Născu de patru ori şi crescu trei copii.
III
Răbdarea aceasta care îl făcuse să-şi cucerească şi apoi să-şi păstreze soţia era la el ceva înnăscut, dar nu-i venea din familie, fiindcă fratele său, deşi semăna fizic cu el, era pe undeva mai uşuratic, îi plăceau femeile şi petrecerile şi avea un instinct al familiei mai slab, lipsindu-i acel dramatism necesar în a presimţi şi preîntâmpina primejdiile care o pândesc. În schimb, instinctul social era mai slab la fratele cel mare şi mai puternic la petrecăreţul cel mic. Cazangiul nu-şi dădea de pildă seama de primejdiile care puteau ameninţa din afară o familie şi mulţi ani n-a înţeles care era pricina că administraţia nu voia în ruptul capului să-i adauge la salariu un anumit spor de care cazangiii de-o vechime cu el se bucurau. Şi nici alţii nu i-au spus tot pentru că nu-şi putuseră închipui că el n-a înţeles singur un lucru atât de la mintea oricui. Faptele erau simple. O dată Sterian părăsi locul său şi în văzul tuturor se opri în faţa unuia pe care toţi îl ştiau că se duce la direcţie şi toarnă. I se întâmplase unuia dintre ei o neplăcere, unui cazangiu care pe mulţi îi învăţase meseria; îl învăţase şi pe el; fusese amendat de un funcţionar nou şi zelos şi bănuiau bineînţeles că acest funcţionar deţinea informaţiile de la turnătorul acela, şi nu atât amenda, cât desconsiderarea făcuse ca obrazul bătrânului să rămână atât de lungă vreme împurpurat şi să nu poată trece peste jignire. Nici marea vechime într-o meserie aşa de grea nu poate obţine respectul patronului şi mai ales al funcţionarilor săi? „Ascultă, mă, se adresă Sterian turnătorului, ce-ai făcut tu nu e faptă de om! Pentru mine, omul dacă nu e om, eu nu-l respect şi-l bag în… mă-sii de om!”
Şi îi întorsese spatele să nu-i audă răspunsul şi nu făcuse apoi nicio legătură între această scenă şi sporul acela de salariu de care fu lipsit apoi o vreme atât de îndelungată. E drept însă că reacţia de moment a cazangiilor nu-l ajutase în ziua aceea să înţeleagă gravitatea faptului, trecuseră când unul, când altul pe lângă el şi foarte degajaţi îi confirmaseră că avusese dreptate şi că bine făcuse. „Aşa e, ai dreptate, spuneau ei cu aerul cel mai firesc, turnătorul nu e un om, e un căcat, bine ai făcut că l-ai băgat în mă-sa.” Dar că mulţi dintre ei nu îndrăzneau totuşi să-l blameze pe faţă pe acest turnător, asta se fereau să spună, creându-i lui Sterian impresia falsă că atitudinea lui va fi lipsită de urmări.
În preajma unei mari greve care urmă câţiva ani mai târziu, lipsa lui de instinct ieşi din nou la iveală. Era membru în Partidul Social-Democrat şi în epoca aceea Partidul Social-Democrat făcuse alianţă cu un partid nemuncitoresc, pentru a-l sprijini pe acesta să vină la putere. Drept recunoştinţă, acest partid, care îşi zicea „ţărănesc”, ordonă, scurtă vreme după ce formă guvernul, masacrul minerilor din Lupeni. „Ce facem, Toma? Ce fel de socialişti suntem noi?” îşi întrebă Petre Sterian fratele. „Nu ştiu ce fel de socialişti sunteţi, răspunse Toma, nu sunt membru al acestui partid, şi nici n-o să fiu vreodată. (Toma nu era membru al niciunui partid, dar în discuţiile cu fratele său simpatiza cu comuniştii.) Nu vezi, zise mai departe Toma, cu cine faceţi voi alianţă şi pe cine aprobaţi să tragă în noi cu puşca?” „Care în noi, răspunse Petre supărat, de unde ştii tu ce s-a întâmplat acolo?” „O să vezi când o să se întâmple şi-aici, atunci o să ştii” răspunse Toma fără să-şi dea seama ce profeţie sinistră făcea.
În sinea lui, Petre îi dădea dreptate, dar era ceva de care Toma nu ştia şi care cazangiului îi plăcea, o slăbiciune a lui: cluburile. Îi plăcea să se ducă acolo, să citească ziare şi broşuri, să discute… (mai ales să discute).
Când greva izbucni însă, cazangiul înţelese şi învăţă multe. Conducerea partidului său le cerea de pildă să nu ia parte la ea, şi ce era de făcut? Scopul final urmărit de grevişti nu mai era acum numai revendicarea economică, ci şi greva politică, manifestarea unei demnităţi care se cerea verificată: „Suportăm dominaţia acestor legi din laşitate, sau pentru că suntem puţini şi prost organizaţi?” Când împrejurările coboară sub o anumită limită preţul vieţii, oamenii nu mai ţin la această viaţă în aşa măsură încât să evite lupta de teama înfrângerii. (Înfrângerea era lucrul care speria conducerea partidului său.) Nu totdeauna victoria imediată este scopul final al unei lupte.
Greva avu loc în februarie, în acelaşi an în care în Germania venea la putere partidul lui Hitler, şi cu toate că urmă imediat represiunea sângeroasă, greviştii îşi atinseră scopul fiindcă lupta lor avea să fie retrospectiv considerată unul dintre evenimentele culminante ale activităţii politice comuniste până la luarea completă a puterii, care începu după 23 August ’44. Copiii cazangiului cunoşteau în toate amănuntele istoria marii greve precum şi felul cum se purtaseră tatăl lor şi unchiul Toma în acea perioadă. Uneori însă evenimentele mai mici sunt mai neclare şi par chiar mai dramatice decât cele mari. Prin ’51, adică la câţiva ani după naţionalizare, i se întâmplă lui Petre Sterian ceva. Era preşedinte al comitetului de întreprindere al Atelierelor şi, spre uimirea tuturor, la noile alegeri sindicale el se retrase pe neaşteptate şi ceru să fie pensionat ca vechi cazangiu. În aceeaşi perioadă se răciră şi relaţiile lui cu fiul cel mare, Anghel, şi cu soţia acestuia, Filomiţa. Ce i se întâmplase acolo la sindicat? Nu se destăinui nimănui. Copiii nu-l înţelegeau: dacă nu-i mai plăcea activitatea socială tocmai acum când, după cucerirea puterii, erau atâtea de făcut, n-avea decât să se uite la cei tineri, care urcau cu energie pe scenă, şi să surâdă filosofic, aşa cum îi stă bine unui om mai în vârstă. De ce nu surâdea?!
