AnnaE
#0

 

 

 

Accidentul de Mihail Sebastian

PARTEA ÎNTÂI

 

CAPITOLUL I

Întâiul sânge

 

Când, într-una din ultimele zile ale acelui februarie cu soare, Adriana, întoarsă la prânz de la şcoală, se opri în prag şi spuse că “nu se simte bine”, doamna Dunea înţelese că ceva neobişnuit se întâmplă cu fata ei.

Nu o durea nimic. Era doar palidă şi îşi simţea ochii calzi.

Încercă a doua zi să se ducă la şcoală, dar se întoarse din stradă, se uită o clipă spre maică-sa, rămasă în poartă s-o petreacă, şi fugi repede pe lângă ea, până în casă, să plângă pe coada pianului deschis.

Era bolnavă? Medicina domestică a familiei Dunea rămânea dezarmată în faţa acestei paciente fără dureri şi fără glas.

— Adriana, spune mamei ce te doare.

Nu ştia. Era soarele de primăvară, prea curând venită?
Era lumina dublă a dimineţii şi a zăpezii? Era mirosul acela putred şi nou, a două anotimpuri ce se întâlneau?

Nu ştia. Toate acestea sau poate altele, mai confuze, o ameţeau. Pasul ei, de obicei mic şi ferm, se deschidea acum leneş, înăbuşit în covoare, şi împiedicat parcă de o trenă imaginară, în scoborârea unei scări enorme. Adriana căută în registrul modest al cunoştinţelor ei literare o imagine şi o găsi: o infantă care se stinge de tuberculoză şi singurătate, purtându-şi rochia de paradă în sala tronului, pustie.

Chemat din oraş, domnul Iuliu Dunea, care nu le cunoştea pe eroinele fetei lui, o întrebă părinteşte dacă nu cumva îi e deranjat stomacul. Nedelicateţă la care fata răspunse cu un hohot de plâns, aruncându-se în braţele mamei, care tocmai intra pe uşă. Părinţii se întrebară din ochi, peste capul aplecat cu disperare între ei, şi nu găsiră nici unul răspunsul aşteptat. O clipă plânsul Adrianei stărui, mai domol, şi înduioşat de propria lui tragedie, în odaie…

Prudent, domnul Dunea reteză scurt scena, bunul lui simţ neîngăduindu-i să accepte în locul unei dureri de cap sau de picioare, pe care ar fi înţeles-o, o criză de lacrimi din senin.

Prostii, zise. Am să trimit doctorul.

 

…Spre seară, cu ziua care se ducea, exasperarea Adrianei scăzu. Se culcase şi – în aşternut, la acea oră neobişnuită – avu o senzaţie de moleşeală, de maladie uşoară, de convalescenţă, senzaţie care îi amintea anumite seri de vacanţă, anumite ceasuri petrecute în curte, pe şezlong, în aşteptarea somnului care întârzia.

Îi întinse doctorului o mână moale şi surâse. El o păstră în mâna lui şi îşi consultă cu destulă neglijenţă ceasornicul, numărând bătăile pulsului. Nu era dispus să-şi ia în serios bolnava, dar deveni atent când îi văzu trupul gol. Era al unui copil şi avea totuşi în liniile lui drepte o ciudată trăsătură de asimetrie şi destindere. Pieptul acela de băiat abia mai răsărit se rotunjea uşor în jurul celor două puncte roşii şi avea în mişcarea regulată a respiraţiei o înălţare aproape voluptuoasă de sân. Dacă Adriana n-ar fi ţinut cu îndărătnicie plapuma mai sus de şolduri, doctorul ar fi văzut acelaşi tăcut efort către maturitate şi în linia piciorului subţire de la gleznă la genunchi, dar plină şi desenată precis pe pulpă.

Ridică ochii spre capătul opus al patului, de unde mama urmărea îngrijorată examenul şi zâmbi cu înţeles.

— Mai nimic, mai nimic. Fata creşte.

Şi pentru că doamna Dunea ezită să înţeleagă, el stărui.

— Înţelegeţi? Adriana nu mai este un copil. Curând, foarte curând, are să fie o adevărată duduie.

Plictisită de vizita prea lungă a medicului, Adriana nu prinse pe moment înţelesul vorbelor lui. Şi le repetă indiferentă în gând şi – ca şi cum de abia atunci, în murmurul ei interior, de ar fi prins realmente un sens – tresări.

O căldură moale îi trecu pe obraji şi se răspândi prin tot corpul.

“Vai tu, ce bine!” ar fi strigat Adriana, dacă în locul mamei, la căpătâi, ar fi vegheat Cecilia, colega ei de bancă, şi ar fi bătut copilăreşte din palme. Încercă gestul. Dar un instinct sigur îi porunci să-l oprească la timp. Nu ştia precis de ce, dar simţi că este în bucuria ei un lucru nepermis. Vocea corectă a doctorului, zâmbetul stânjenit al mamei, tăcerea ce se făcuse brusc, toate acestea la un loc şi încă ceva mult mai puternic şi mai adânc decât gesturile lor, ceva care se desprindea din inima fetei şi se urca în gâtlej, ca un gâlgâit nedistinct de sânge cald şi râs nebun, îi spuseră că în fond “Adriana nu mai este un copil”, cuvintele acestea simple, care într-un salon ar fi fost luate drept o politeţă oarecare, ascundeau un mister pe care o fată cuviincioasă nu trebuie să-l priceapă în faţa părinţilor ei.

Se surprinse deci cu mâna ridicată în aer şi nu ştiu ce să facă cu ea. Căuta un gest convenabil, care, să sfârşească mişcarea începută şi, pentru că nu găsi, îşi retrase braţul repede, cu o stângăcie speriată, de care mama şi doctorul făcură haz. Adriana se temea de ei. Voia să fie singură. Se întoarse în aşternut încet, lăsându-se pe coapsa dreaptă, bucuroasă să-şi simtă greutatea, privi frumos şi spuse cu o voce caldă, alintată:

“Mi-e somn, mamă…”

 

Zilele care urmară întâmplării acesteia fură insuportabile. Adriana ameninţa casa întreagă cu accesele ei de plâns, gata să se pornească la întâia vorbă, spusă prea tare sau prea încet, în odaia alăturată, în curte sau undeva prin vecini. Nu suferea zgomotele. Nu suferea liniştea. O indispunea umbra ştearsă a serii, când pe la ceasurile şase (era în martie) lucrurile din curte, privite prin fereastră, îşi pierdeau conturul. O enerva lumina dimineţilor, albă şi crudă ca strălucirea bucăţii de fosfor, pe care odată, la pension, o tăiase, profesoara pe o hârtie sugătoare. Soarele acela sunător ce inunda străzile ca o enormă revărsare de ape transparente o ameţea şi îi făcea rău.

Obrajii aveau o culoare veştedă, închisă aproape de ochi, rotunjită acolo în cearcăne mari şi descrescând apoi până la colţul buzelor, unde săpa un surâs umbrit.

Dispoziţiile fetei variau de la o clipă la alta. Era agitată, temându-se de zgomotul cel mai depărtat, îngrozită de propriul ei glas, respirând sacadat şi grăbit ca după o fugă fantastică, privind rătăcit în jur, oprindu-se atentă în mijlocul vorbei, ca şi cum ar fi ascultat cum se dezleagă undeva înăuntrul ei o taină, revenind pe urmă cu, o grabă care nu se ştia bine dacă vrea să scuze oprirea sau vrea să evite o explicaţie. Se mişca atunci febril, cu gesturi repezi, părăsind un lucru început pentru altul, de care uitase cu o zi înainte şi pe care avea din nou să-l lase peste două minute, neîndemânatică şi proastă, ţipându-şi enervarea prin toată casa, peste capul tuturor, până ce, obosită de efortul acesta, ruşinată de aceste mici mizerii, se oprea brusc şi izbucnea în plâns.

Avea atunci impresia că inima i se rupe şi că tot sângele izbucneşte de acolo într-o surdă hemoragie. Gândul o emoţiona: se vedea neînţeleasă de toţi, singură pe lume cu marea ei sfâşiere, sortită să moară la cincisprezece ani ca o floare în prima noapte caldă, prizonieră între pereţii casei, între oamenii oraşului şi pe întinderea pământului, tristă şi singură, numai ea, săraca. Şi ofta.

Dar într-o noapte boala ei ciudată se dezlegă. Dintr-o sfârşeală, care nu-şi dădea seama dacă era leşin sau somn, o trezi târziu după miezul nopţii un fior. Adriana nu ştia ce este: să fi atins din greşeală cu piciorul bara patului şi răceala alamei să-i fi trecut pe trup ca o pânză de apă?

Simţea cum se desprinde înăuntrul ei o linie rece şi cum se pierde treptat într-un clocot surd de căldură, cum se împotmoleşte această şuviţă de frig într-o dogoare de sânge şi cum fiinţa ei întreagă se mistuie ca într-o mare şi singură văpaie. Era o senzaţie de alunecare înceată. Nicio asprime în trupul acela destrămat.

Simţea numai cum trăieşte fără dimensiuni, într-o aceeaşi carne blândă şi umedă, la fel de neprecisă pe pulpă, pe braţe, pe obraji, substanţă elastică şi moale, miez cald de pâine neîncepută, cartilaj crud de stridie palpitând într-un sânge care vrea să spargă şi nu poate.

Ar fi vrut să strige. Nu de frică, dar i se părea că glasul ei tare ar fi fost acolo singura dovadă că trăieşte şi că, în efortul de a rosti un cuvânt, s-ar fi simţit întreagă cum se încordează şi cum se rupe din această agonie, în care avea conştiinţa neclară că se pierde. Ar fi strigat cu nădejdea de a se regăsi. Tăcu totuşi. Nu era capabilă de efort: ar fi istovit-o. Se lăsă prinsă mai departe în acea nesfârşită oboseală şi se sorti învinsă nenorocului ei.

“Dacă mor?”

O lacrimă tremură între gene. Gândul o revolta. Nu, nu trebuie să moară aici, singură, fără ştirea nimănui, nenorocită în nepăsarea nopţii, sfârşindu-se de o durere fără nume, simţind că se duce şi incapabilă totuşi să se împotrivească ceasului din urmă, măcar cu un strigăt, măcar cu un suspin.

Îşi strânse pumnii – şi îi găsi. Fu întâia senzaţie fermă în acea pierdere, îi lipi de coapse şi îi apăsă băieţeşte în carne. Se afla, în sfârşit, mădular cu mădular, îşi refăcea corpul subţire între perne. Era o încordare cruntă, disperată, ce trebuia să-i înfrângă moleşeala, să-i descurce ţesuturile adormite, să-i biciuiască membrele paralizate.

Se îndulci însă ceva în această rezistenţă şi trupul se rotunji ca sub povara unei greutăţi dinăuntru. Un alt val de moleşeală zvâcni undeva în sânge, într-o palpitare domoală, rugătoare. Trebuia să se frângă ceva acolo. Corpul tot se învolbura în acea dureroasă voluptate de carne rănită. Fata încercă slab o ultimă opintire. Apoi căzu moale între perne, depărtă leneşă picioarele, îşi lăsă capul pe piept şi oftă înfrântă de plăcere şi tristeţe.

Simţi cald pe pulpe şi – depărtat, obscur – îşi aminti gustul sângelui.

 

CAPITOLUL II

“Dar nu vezi că au înflorit salcâmii?”

 

Întâmplarea trecuse fără alte complicaţii sentimentale. Mama Adrianei avea pentru crizele sufleteşti ale fiicei ei aceeaşi înţelegere îngăduitoare şi oarecum neatentă, pe care cu douăzeci de ani în urmă o avusese pentru propriile ei tulburări şi taine: ştia că au să treacă.

Dacă n-ar fi oprit-o un sentiment neobişnuit de jenă, i-ar fi spus foarte simplu fetei că supliciul acela fusese normal, că spaima are să treacă uşor, că toate acele deznădejdi inutile aveau să fie uitate şi că într-o bună zi are să plece şi ea din casa părintească, la braţul unui alt Iuliu Dunea şi are să râdă de toate acele prostii, dacă le va mai ţine minte.

Prefera însă să treacă peste cele întâmplate şi să evite explicaţii greu de dat. Pentru ea, noua vârstă a Adrianei nu însemna decât o schimbare în igiena unui copil. Atât.

La drept vorbind, avusese totuşi o clipă de emoţie. Gândul că în aceeaşi casă începe să trăiască încă o femeie şi că această femeie este propriul ei copil, trezea în sufletul ei împărţit între un început de gută, un bărbat bun şi o fată cuminte, ceva dintr-o veche cochetărie, care o făcea să simtă nedesluşit şi regretul tinereţii ce pleca pentru totdeauna şi orgoliul părintesc ai celei ce se ridica. În faţa patului Adrianei, Maria Dunea îşi aminti, ca la o margine de drum, tot ce fusese viaţa ei obscură de fiecare zi şi oftă încet. Iar Adriana din această tulburare a mamei şi din gravitatea cu care îi spusese să se odihnească, fiindcă trebuie să fie obosită (de unde ştia că are nevoie de odihnă?), păstră credinţa că în întâmplarea din noaptea trecută era un lucru tainic şi vinovat, un mister asemănător povestei unui unchi plecat de tânăr în America şi a cărui fotografie o ţineau în casă, fără ca vreodată să îndrăznească cineva să-i spună cu glas tare numele, de faţă cu ea.

De aceea poate, seara când se culcă, strângându-se toată sub plapumă, avu senzaţia ascunsă că săvârşeşte un delict.

 

Câteva zile mai târziu Adriana se întorcea la şcoală. Nu era nici leneşă, nici alintată. Dar mama ei preferase să o ţină mai mult pe lângă casă, în timpul acelor zile dificile: cunoştea curiozitatea cu care fetele de vârsta Adrianei se adună prin colţuri să-şi spună cu voce joasă o mie de prostii pe care nu le înţeleg.

Doamna Dunea nu iubea misterele. Domnul Dunea nici pe atât.

O vreme fata fu ţinută în apropierea lor, acasă, la cinematograf, sau la plimbare. Vizitele prietenelor, rare dealtminteri, erau primite în prezenţa întâmplătoare dar infailibilă a unuia din părinţi. Cât priveşte învăţătura, nu era nicio primejdie.

Câteva săptămâni de lipsă de la “Notre Dame d’Avignon”, şcoală de limbi moderne, pictură şi bune maniere, erau o pierdere reparabilă. Nici măcar premiul de la sfârşitul anului nu era în primejdie. Adriana nu primise regimul acesta cu prea multă părere de rău. Ceea ce se petrecea cu ea însăşi o interesa prea mult, ca să umble după o libertate cu care nu avea ce face. Glumele de la şcoală, rivalitatea sau prietenia colegelor, simpatia lui soeur Denise chiar – ce însemnau toate aceste lucruri, când ea se simţea gata să moară! Arunca asupra trecutului – trecutul ei de 15 ani, cu păpuşi, caiete şi fleacuri – o privire obosită ca a acelor oameni care se întorc după o mare nenorocire, într-un oraş vesel, luminat şi fără griji.

Totuşi, în dimineaţa aceea, se ducea la şcoală cu bucurie.

Nu era curioasă să vadă: aştepta să fie văzută.

Căci ce puteau să-i spună ei fetele acelea care, toate la un loc, nu ştiau ce ştia ea? Poate Margareta… Ea a fost totdeauna mai ciudată decât celelalte… Sau poate nici ea… Adriana nu se opri cum obişnuia altădată, în faţa liceului de băieţi. Nu o mai interesa banda aceea de zănateci, care urlau şi se băteau, tocmai când se întorceau fetele de la şcoală, ca să-i vadă şi să-i admire poate. Câţiva paşi mai departe, un domn se înclină respectuos din pragul unei prăvălii,

“Am onoarea, domnişoară Dunea.”

Adriana roşi. În trecere, îşi privi în oglinda unei vitrine talia înălţată şi obrazul tras. Altădată, nu mai departe decât acum două luni, i s-ar fi spus “bună ziua, drăguţă”.

Când intră în clasă, soeur Denise începuse lecţia.

O întrerupse totuşi în cinstea ei, coborî de pe catedră, o mângâie pe păr şi o săruta. Era o răsplată, pe care tânăra călugăriţă o dădea numai la sfârşitul trimestrelor, elevelor celor mai bune. Toată clasa vui de surpriză şi invidie.

Galbena Lucreţia Ginuleseu, preferata interimară a lui soeur Denise, în timpul cât lipsise Adriana, tremură de necaz. Ar fi roşit de mânie: pielea ei galbenă totdeauna nu-i permitea însă variaţii de culoare. Numai Adriana rămase insensibilă. Ea era deasupra acestor copilării şi, dacă demnitatea ei de convalescentă i-ar fi permis, ar fi surâs.

În bancă răspunse entuziasmului Ceciliei Coteanu cu o strângere de mână obosită. Îşi scoase, cu mişcări încete, blocul, linia şi creionul, dezlipi o hârtie albă şi scrise pe marginea ei de sus, caligrafic, cu litere mari şi rare: Adriana Dunea, 8 aprilie. (Aprilie? Să nu fi înflorit încă salcâmii pe bulevard sau a trecut pe lângă ei, fără să-i vadă? E şi greu să observi toate lucrurile, când eşti atât de obosită. Nici pe domnul Popescu nu l-ar fi văzut, dacă nu i-ar fi strigat el:

“Am onoarea, domnişoară Dunea!” Ce nostim era!)

Din spate o colegă îi strecură o hârtie. Adriana citi: “Mi-a adus papa un jersey ca al tău, de la Bucureşti, lavabil şi cu dungi roşii. Să vezi ce drăguţ. Vii după-masă să-l vezi?“

Adriana ridică din umeri plictisită şi încercă să deseneze.

— Ştii ce-a spus Gelu aseară? Că femeile sunt nişte năpârci şi că el…

— Vă rog, Coteanu nu mă lasă să lucrez.

Se făcu un moment de linişte. Adriana îşi pâra pe cea mai bună prietenă. Toate capetele se întoarseră surprinse spre banca ei.

O rumoare de indignare şi satisfacţie urmă întâiului  moment de uluială: se dovedea deci inima neagră a unei premiante şi se despărţeau cele mai bune prietene din şcoală.

Lucreţia Ginuleseu se miră cu glas tare: “Vai tu, ce scârboasă!” Soeur Denise preferă să nu audă nimic şi continuă să corecteze pe catedră un desen. Cecilia, după ce încercase câteva momente să-şi oprească lacrimile încruntându-se şi privind pe fereastră afară, izbucni în plâns, tocmai când calmul se restabilise în clasă. Plângea frumos şi fără zgomot, pentru plăcerea şi necazul ei.

Iar Adriana, tristă şi ea, dar de o tristeţe superioară, continua să deseneze cu o convingere şi cu o atenţie atât de profunde, încât s-ar fi spus că pentru ea nici dimineaţa care năvălea pe fereastră şi punea mari pete de lumină pe podele, nici prezenţa ostilă a colegelor, nici plânsul Ceciliei şi nici propria ei fiinţă nu existau, ci numai linia neterminată pe care vârful creionului o urmărea pe hârtie…

Totuşi Cecilia se apropie de ea în recreaţie.

— Ce ai cu mine, Adriana? De ce eşti supărată? De ce eşti rea?

Adriana zâmbi cu bunătate, se gândi puţin ca un om mare încurcat de întrebarea unui copil, căruia n-are cum să-i răspundă.

— N-am nimic cu tine. Nu sunt supărată. Şi cred că nu sunt rea.

Cecilia insistă.

— Ce ştii tu? exclamă Adriana cu un gest vag. Ce ştii tu?

Şi pentru că Cecilia rămânea mai departe tristă în faţa ei, pentru că ochii îi erau atât de rugători şi pentru că ea însăşi avea nevoie să spună cu glas tare tot ce se frământa în mintea ei de atâtea zile şi să arate măcar uneia din copilele, care alergau prosteşte prin curte, că viaţa e altceva decât un joc, că e ceva trist şi sfâşietor şi mare, un lucru pe care ea îl ştie, pentru că l-a simţit şi îl simte, pe câtă vreme ele nici nu-l bănuiesc. Adriana căută în amintire o vorbă, se uită împrejur cu băgare de seamă, ca şi cum de acolo, de la gratiile de fier, de la pietrele străzii, ar fi trebuit să afle ce să spună, ridică uşor capul şi, zărind o creangă ce se apleca albă peste poartă, prinse iluminată simbolul şi, pe de o parte convinsă că îşi dezvăluie astfel toată taina, iar pe de altă parte dezolată de a nu putea spune cu vorbe lămurite adevărul adevărat, strigă înăbuşit, cu o voce care cădea ca un om obosit lângă o poartă închisă:

— Dar nu vezi, nu vezi că au înflorit salcâmii?

Şi speriată de propriul ei glas, ruşinată de tot ce i se părea că mărturiseşte, fugi. Cecilia rămase locului, neînţelegând nimic. Un râs băieţesc izbucni deasupra ei. Era Margareta care, de la fereastra clasei, ascultase convorbirea celor două prietene.

La amiază, Adriana plecă singură din clasă, după ce fetele se grăbiseră ca de obicei să alerge spre bulevard, de teamă să nu piardă trecerea liceenilor. Altădată îi plăcea şi ei jocul ăsta. Acum…

Mergea liniştită, cu pasul şovăitor, cu privirea gravă. Se opri la colţ să respire adânc şi să privească. Bulevardul se deschidea larg purtând în mijloc, între cele două trotuare laterale, un trotuar lat şi nepietruit cu două lungi şiruri de salcâmi, ce îşi uneau coroanele într-un fel de boltă deasă prin care lumină violentă a amiezii trecea filtrată, cuminţită. Aerul era înviorător. Dacă n-ar fi ştiut ea cât e de tristă viaţa, ar fi râs şi i-ar îi privit pe liceenii care treceau.

Drept în faţa liceului, o ajunse din urmă Margareta şi o întrebă dacă o supără mergând cu ea spre casă. Adriana primi cu răceală. Câţiva băieţi care tocmai ieşiseră pe poarta liceului îşi scoaseră serioşi şepcile când ajunseră în dreptul celor două fete, dar îndată ce trecură în urma lor, izbucniră cu toţii în râs.

De peste drum un băiat scurt şi gros, care observase scena, strigă: “Crailor!”.

— Vai ce obraznic, Buţă ăsta, observă Margareta.

— Dar cine ne-a salutat adineauri? se interesă Adriana, care nu se ştia cunoscută.

— Cum, nu-i cunoşti? Alexandrescu, Proca, Victor Ioanid, Gelu. Nu-l cunoşti nici pe Buţă? Nici pe Gelu, vărul Ceciliei?

— Nici.

Adriana ar fi fost bucuroasă să afle care anume fusese Gelu, despre care Cecilia îi povestise mai de mult atâtea lucruri curioase, dar ar fi trebuit să se întoarcă şi să privească înapoi, ceea ce nu se cuvenea şi, gândindu-se bine, nici nu o prea interesa. Sunt atâtea lucruri mai grave în lume. Redeveni gânditoare şi merse tăcută lângă Margareta, care şi ea păstră o bucată de drum aceeaşi tăcere, deşi era vădit că vrea să spună ceva, numai că nu ştia cum să înceapă. Deodată se opri.

— Adriana, ştii că şi pentru mine au înflorit salcâmii?

Fu un moment de buimăceală, în care amândouă fetele nu ştiură ce să creadă, una neînţelegând de unde a putut fi aflat secretul ei, cealaltă întrebându-se dacă nu cumva se va fi înşelat asupra înţelesului vorbelor surprinse la şcoală. Până la urmă Adriana se dezmetici,

— Nu?!

— Ba da. Şi încă de mult,

Înţelegea în fine singurătatea Margaretei, dispreţul cu care privea jocurile şi certurile lor, indiferenţa cu care pierduse iubirea lui soeur Denise, aerul ei mândru şi misterios, curajul cu care spunea anumite lucruri, cărţile pe care le citea sub bancă, poeziile pe care şi le recita ei însăşi [1], înţelegea mai ales privirea ei ciudată, de atâtea ori melancolică şi de atâtea ori sclipitoare, de atâtea ori disperată şi de atâtea ori bătătoare de joc.

Ar fi vrut să-i sară de gât, să o sărute mult, mult de tot, să-şi ascundă faţa în şorţul ei şi să-i strige: “Margareta, tu eşti adevărata mea prietenă!”

Dar erau pe bulevard. Băieţii treceau gălăgioşi pe lângă ele. Fetele se uitau curioase. Nu era aici locul unei asemenea confesiuni. Merseră de aceea mai departe, fără să-şi vorbească. Margareta mândră de succes. Adriana intimidată de veste, amândouă emoţionate, fericite.

Pe pragul porţii, aştepta doamna Dunea şi le făcea de departe semn.

— Vedeţi, v-am adus-o pe Adriana până acasă, ca să n-o mănânce lupii.

— Eşti o fată bună, Margareta. Eram într-adevăr îngrijorată. Ştii, după gripa pe care a avut-o…

Doamna Dunea regretă imediat acest exces de discreţie. Observase pe faţa fetelor un scurt surâs de înţelegere şi, privindu-le, îşi spuse că oricum sunt prea mari, ca să le păcălească cu întâia vorbă găsită.

Îi fu foarte neplăcut să se vadă învinsă de tăcerea respectuoasă, dar nu mai puţin semnificativă a fetelor. Schimbă de aceea repede vorba, glumi puţin şi se duse să-şi vadă de treburi. Iar Margareta, înainte de a se despărţi de Adriana, îi ceru caietul ei de suveniruri şi scrise, cu o caligrafie de zile mari, această cugetare:

 

Tout est vain, tout est instable
Dans ce monde et dans cette vie,

Seule, ma chère, est désirable
L’amitié de ton amie [2].

 

Citi cu glas tare şi semnă.

 


[1] În textul de bază: înşişi

 

[2] În van e totul, toate-s trecătoare,

În viata asta si în lumea-ntreagă,

Tu draga mea doreşte cu-nfocare

Prietenia celei ce ţi-e dragă (fr.)

 

 

 

 

 

 

Attachments
#1

Vreau sa citesc Accidentul al lui Mihael Sebastian dar fondul scrisului este intunecat si nu alb. Aproape imposibil de citit

AnnaE
#2

 

Rezolvat ! Poți descarca toată cartea de la atasamente...