AnnaE
#0

RENÉE, MARTHE, ODETTE

I

Nu este încă opt. Ştefan Valeriu o ştie după bătaia soarelui care n-a ajuns decât până la marginea de jos a şezlongului. O simte cum urcă pe bara de lemn, cum îi înveleşte degetele, mâna, braţul gol, caldă ca un şal… Va mai trece un timp oarecare – cinci minute, un ceas, o eternitate – şi în jurul pleoapelor închise, va fi o pâlpâire albastră, cu vagi dungi de argint. Va fi opt atunci şi îşi va spune fără convingere că trebuie să se ridice. Ca ieri, ca alaltăieri. Dar va rămâne mai departe surâzând la gândul acestui cadran solar, pe care l-a construit din prima zi cu un şezlong şi un colţ de terasă.

Îşi simte părul fierbinte în soare, aspru ca firul de cânepă şi se gândeşte că la urma urmelor, nu e mare pagubă că a uitat la Paris, în odaia din Rue Lhomond, sticla cu petrol Hahn, singura lui cochetărie, supremă însă. Îi place să-şi treacă degetele prin părul ăsta încâlcit, din care dimineaţa pieptenele n-a izbutit să scoată decât vreo trei vârtejuri, părul ăsta pe care acum între degete îl simte cât este de blond după asprime.

Trebuie să fie foarte târziu. S-au auzit adineauri voci pe alee. Dinspre lac a strigat cineva, o voce de femeie, poate englezoaica de ieri, care îl privea înotând voiniceasca şi se mira de lupta asta cu apa, ea care nu cunoştea decât brassa.

Ştefan îşi leagănă piciorul peste bara scaunului şi caută prin iarbă, fără ciorapi cum este, urme de umezeală. Ştie el spre stânga, nu departe, spre stufiş, un loc în care roua rămâne târziu până la prânz.

Aşa. Trupul care arde somnoros în soare şi senzaţia asta de frig vegetal.

Luni seara, când coborâse în sufrageria pensiunii, după ce – abia sosit de la gară, după un drum lung – îşi schimbase în grabă cămaşa, sârboaica vorbăreaţă de la masa din fund, vorbise tare, pentru toată lumea:

— Tiens, un nouveau jeune-homme.

Ştefan îi fusese de două ori recunoscător. Pentru „nouveau” şi pentru „jeune-homme”.

Fusese bătrân o săptămână înainte, ieşind de la ultimul examen de internat. Bătrân, nu îmbătrânit. Oboseala nopţilor nedormite, dimineţile de spital, după amiezile lungi la bibliotecă, cele două ceasuri de examen, într-o sală obscură în faţa unui profesor surd, hainele groase de iarnă, gulerul care i se părea murdar…

Pe urmă, numele lacului ăstuia alpin, pe care l-a găsit întâmplător, într-o librărie, pe o hartă, biletul de tren cumpărat la întâiul birou de voiaj, cursa prin marile magazine, un pulover alb. Un pantalon gri de flanelă, o cămaşă de vară, plecarea ca o evadare.

Un nouveau jeune homme.

 

*

 

Nu cunoaşte pe nimeni. De câteva ori i s-a aruncat în treacăt un cuvânt, dar el a răspuns evaziv. Ştefan se teme de accentul lui nesigur şi i-ar fi neplăcut să se trădeze din prima zi străin. După prânz, trece grăbit printre mese, absent, aproape încruntat. Ceilalţi l-ar putea crede ursuz. El este numai leneş.

Sus, în dosul terasei, începe pădurea. E acolo un petec de pământ cu iarbă înaltă, deasă şi elastică. O striveşte toată după amiaza sub greutatea trupului lui adormit şi a doua zi, o regăseşte întreagă fir cu fir. E doborât la pământ; cu braţele aruncate de o parte şi de alta, cu picioarele întinse, cu capul cufundat între ierburi, învins de o putere cu care i-ar plăcea să se lupte.

A sărit o veveriţă dintr-un alun într-altul. Cum s-o fi spunând veveriţă pe franţuzeşte?

E o imensă tăcere… Nu. Nu e o imensă tăcere. Vorba asta e de undeva din cărţi. E o imensă învălmăşeală, un imens vacarm zoologic, greieri care ţârâie, lăcuste care se agită, cărăbuşi care se izbesc în aer, lovindu-şi elitrele sonor şi căzând pe urmă cu un sunet dens, de plumb. În toate astea, răsuflarea lui, a lui Ştefan Valeriu, e un amănunt, un semn derizoriu de viaţă, derizoriu şi capital ca al veveriţei care a sărit, ca al lăcustei care s-a oprit pe vârful ghetei lui, crezând că e o piatră. E bine să te ştii aici, un animai, o vietate, un dobitoc neimportant, care doarme şi răsuflă sub un soare al tuturor, pe un petic de doi metri pătraţi.

Dacă i-ar veni pofta să cugete, ce ar cugeta un greier despre eternitate? Şi dacă, din întâmplare eternitatea ar avea gustul după-amiezei ăsteia…

Se văd jos, pe terasa pensiunii, scaune, şaluri, rochii albe. Şi mai departe, lacul albastru, transparent, idilic. Carte poştală.

II

Seara e rece, albastră, plină de sunete stinse ce vin dinspre oraş, peste lac, dincolo de unde se văd lumini electrice depărtate. E joi şi în parcul municipal este concert militar.

Aproape toată pensiunea a plecat cu vaporaşul de la 8:27 să asiste. Ştefan Valeriu a rămas. Pe toată valea, deschisă larg în faţa terasei, e un albastru profund de lemn de vişin.

— Domnule, cunoaşteţi jocul de şah?

— Da.

De ce a răspuns „da”? Ar fi fost atât de simplu să spună „nu” şi acum ar fi fost afară, liber să-şi continue plimbarea pe terasă. Un „da” grăbit şi iată-l în hol, în faţa tablei de şah, condamnat să fie atent.

Partenerul este un bărbat înalt, osos, negru, între două vârste şi urât. Joacă rar, calculat.

— Dumneavoastră nu v-aţi dus la concert?

— Nu.

— Nici eu. Nevastă-mea ţinea morţiş să se ducă şi am lăsat-o. Eu însă…

Stefan a pierdut o tură, dar a construit în colţul stâng al tablei un atac la rege foarte strâns.

— Sunteţi din Midi?

— Nu. Sunt român.

— Imposibil! Vorbiţi ca un francez. Sau poate unde nu sunt eu obişnuit cu accentul de aici. Pentru că nici eu nu sunt din Franţa. Sunt tunisian.

— Tunisian?

— Da. Adică francez din Tunisia. Am acolo plantaţii Numele meu e Marcel Rey.

Atacul lui Ştefan a eşuat şi cum între timp îşi lăsase devastat tot câmpul, cedează partida. De altminteri se întorc din oraş cei plecaţi la concert. S-a auzit şuieratul vaporaşului la ponton.

Au ieşit din curte să-i aştepte. Voci multe, vioaie, exclamaţii, strângeri de mână, saluturi zgomotoase.

— Vai, Marcel, dacă ai ştii ce frumos a fost.

— Renée, uite un domn, care poate fi un prieten. Soţia mea.

E o femeie înaltă, subţire. Nu i se văd în obscuritate decât ochii. Ştefan îi sărută mâna. O mână mică şi rece, care nu spune nimic.

 

*

 

Au fost într-o excursie mică la Lovagy, să viziteze un castel, toţi trei. Marcel Rey, nevastă-sa şi Ştefan. Mai este Nicolle, fetiţa soţilor Rey. Au umblat mult, au râs, s-au fotografiat. Domnul Rey are un aparat mic de cinematograf, cu care filmează uneori scene, pe care le trimite în urmă la Paris, pentru developat.

— Renée, treci acolo cu domnul Valeriu. Mai departe, în lumină. Aşa, râdeţi, vorbiţi, să fie mişcare.

— Dacă e să facem o scenă de cinematograf, şopteşte Valeriu, eu aş prefera, Doamnă, una de iubire.

A spus vorba în treacăt, neglijent, ca să o poată schimba uşor într-o glumă, dacă va fi nevoie.

Renée surâde întâmplător şi nu răspunde nimic. Ştefan se joacă cu părul buclat al lui Nicolle. Domnul Rey filmează.

 

*

 

Le cunoaşte toată istoria. S-au născut amândoi în Tunisia din familii de vechi colonişti, într-un orăşel mic. El mai venise o dată în Franţa, în 1917, ca să primească un glonte la umăr, două ceasuri după ce intrase în tranşee şi să fie retrimis acasă o săptămână de la plecare. Ea nu trecuse până acum dincolo de Tunis. S-au căsătorit în 1920, au avut un copil – Nicolle – în 1921, au cumpărat o vie, în 1922, o plantaţie un an mai târziu şi pe urmă câte două în fiecare an. Djedalda, orăşelul lor, este la 50 de kilometri de Tunis. Târg mic de europeni, înconjurat de obscure triburi indigene care se strâng în jurul mahalalelor, când e secetă mare şi se plimbă pe uliţe cu uitături rele. Atunci, soţii Rey dorm cu puşca la căpătâi. Sâmbătă seara, când se face piaţa lucrătorilor din plantaţii, Renée păzeşte telefonul, ca să poată cere la timp ajutoare de la Tunis.

Povesteşte toate astea domol, fără curiozitate, puţin obosită şi Ştefan Valeriu trebuie să pună trei întrebări pentru un răspuns.

— Vrei să-mi dai şalul de colo? Mi-e frig.

El i-l aruncă peste şezlong şi, voind să i-l potrivească, mâna lui întârzie întâmplător pe genunchiul ei. Renée tresare speriată şi strigă fără sens: „Nicolle, Nicolle!”

 

 

Seara, Ştefan răspunde unei scrisori, primite de la Paris:

„Nicio cunoştinţă. Doar o familie de tunisieni, el bun şahist, ea nevastă virtuoasă. Nu cred să fie de lucru în menajul ăsta”.

 

*

 

A desprins o luntre de la pontonul pensiunii, a vâslit spre larg, de unde defileul munţilor se vede şi metric, a aruncat ancora şi s-a întins pe fundul bărcii, cu lopeţile lăsate în voia lor, după valuri.

Îi este lene, o lene simplă, fără regrete, liniştită ca o vastă absenţă. Închide ochii. Soarele îl cuprinde întreg.

Adineauri, în hol, a revăzut perechea tânără care a sosit de curând în pensiune şi a ocupat odăiţa izolată din curte, departe de toată lumea. Voiaj de nuntă probabil. Ea e admirabilă. Coborâse timid, cu o urmă de neglijenţă în ţinută şi Ştefan a bănuit, după ochii ei, ce noapte arzătoare trebuie să fi petrecut. S-ar fi spus că duce după ea, în toată casa, o aromă de alcov, cu perne calde, senzuale, cu un trup de amantă adormită, cu o lumină difuză de dimineaţă ce te surprinde iubind.

— Insuportabil! E contagios! Trebuie reclamat!

Ştefan vorbeşte tare, singur. Îi răspunde un ochi de apă ce se loveşte de barcă, strigătul depărtat al unei înotătoare, ceasul de la Saint François de Salles care sună 10, în oraş.

 

III

Este pe terasă, într-un colţ retras, o pereche care îl intrigă. I-a observat abia azi, dar poate sunt mai de mult. Femeia, nu încă bătrână, are ceva glorios în frumuseţea ei. Treizeci şi cinci de ani poate. Sau mai mult. Înaltă, calmă, cu trăsături sigure, cu un zâmbet care nu este zâmbet, ci o mare destindere a feţii. Bărbatul de lângă ea, e un băiat. Nu trebuie să fi trecut de douăzeci de ani. Şade jos, în iarbă, lângă fotoliul femeii şi vorbeşte repede, sprinten, cu gesturi mărunte. Ea îl ascultă numai pe jumătate şi îi trece mâna prin păr, mângâietoare.

Amant? Soţ? Gigolo? Ceva din fiecare, se gândeşte Ştefan Valeriu, care îşi descoperă subit un sentiment de invidie, poate unul de umilire, el, animal tânăr de douăzeci şi patru ani, viguros, odihnit şi singur, aşteptând nu ştie de unde, o pasiune care nu vine.

— Vrei să cânţi un cântec, Nicolle?

— Vreau.

E foarte târziu. Toată lumea s-a dus să se culce. Ştefan Valeriu aşteaptă singur pe terasă.

— Tinere, somnul e mai bun decât stelele, i-a strigat adineauri ducându-se la culcare, domnul Vincent, marsiliezul gros şi jovial.

N-a răspuns nimic. După cină, femeia şi pajul ei tânăr, coborâseră spre lac. Nu s-au întors încă. Ştefan le-a urmărit o vreme plimbarea de-a lungul pontonului: se vedea bine şalul ei deschis, fluturător, puloverul lui alb. Acum nu se mai distinge nimic, dar au să se întoarcă şi noaptea e mare.

 

O zguduire puternică. S-a lovit o luntre de luntrea lui. Ştefan Valeriu se ridică surprins.

— Cine e?

— Eu.

E tânărul paj. Râde confuz, bucuros parcă de întâlnire, dar cerându-şi scuze pentru accident.

— Vâsleam de-a-ndăratelea şi n-am băgat de seamă că era barca dumitale în drum. Dealtminteri e prima mea plimbare pe lac. Bună apa?

— Bună.

— Dumneata înoţi?

— Înot.

— Îmi dai voie să ancorez şi eu aici?

— Da.

Ştefan s-a culcat din nou pe fundul bărcii, decis să fie ursuz. Celălalt a încălecat peste barca lui şi se joacă cu picioarele în apă, împrăştiind departe, stropi albi în soare.

Ştefan Valeriu fluieră.

— Bolero?

— Da.

A tăcut din nou. Celălalt continuă el să fluiere cântecul început de Ştefan.

Departe, sus, pe terasa pensiunii, o rochie albă se desfăşoară în bătaia brizei ca un steag.

— Hallo, hallo..!

Tânărul paj face semne entuziaste. Un braţ îi răspunde grav de sus.

— Spuneai că înoţi, întrerupe Ştefan idila asta care îl enervează.

— Da, înot.

— Hai atunci să facem o cursă. Până la pontonul ultim, înainte şi înapoi de trei ori, fără oprire. Cine învinge îl trimite pe celălalt în oraş să cumpere ţigări. Le-am uitat pe ale mele în odaie.

Îi trebuie victoria asta. Simte că e stupid, că e copilăros, că e meschin ce face, dar are nevoie să-l umilească pe celălalt, să-i ia ceva din inconştienta lui graţie. Tânărul paj primeşte. Un moment, amândoi, drepţi în soare ca două spade… S-au aruncat.

Ar putea să-l lase câteva clipe să-i ia înainte, ar putea să-i dea iluzia victoriei şi pe urmă din două braţe, bine aruncate, să-l ajungă şi să-l întreacă. Dar nu. Trebuie să fie o înfrângere absolută, limpede, strivitoare, de la început la sfârşit. Ştefan e cu mult înainte. Celălalt face mari eforturi. Îl aude cum gâfâie, cum încetineşte ritmul, cum se întoarce pe spate să respire şi să se odihnească. Cinci metri avans. Zece. Un milion. A câştigat cursa. Adversarul a rămas de tot în urmă. Se aude dinspre pensiune clopotul care cheamă pentru dejun.

Tânărul paj a ajuns, în fine. Ştefan îl ajută să se urce în barcă. E încruntat.

— A sunat pentru dejun. Mama trebuie să fie supărată.

— Mama?

— Da. Mama. I-am promis să mă întorc la timp.

— Doamna în alb?

— Da.

— De ce nu mi-ai spus că e mama dumitale?

— Pentru că nu m-ai întrebat.

Nu îi mai spune niciun cuvânt. Nu are ce. L-ar îmbrăţişa dacă ar avea timp. Vâsleşte repede, când cu o mână, când cu alta, pentru ca între timp să-şi scoată tricoul de baie, să se şteargă, să se îmbrace. La mal, leagă prost barca de piciorul pontonului şi îl ajută pe tânărul paj să şi-o lege pe a lui.

— Hai!

Îl ia de mână şi fuge, fără să privească înapoi. Urcuşul spre pensiune e greu, soarele de amiază dogoreşte. Totuşi, va trebui să fie cât mai repede sus.

— Să ne oprim puţin.

— Nu. Cum te cheamă?

— Marc. Marc Bonneau.

La poarta pensiunii, rochia albă de adineauri aşteaptă. Ştefan o vede, se opreşte la doi paşi, surprins de întâmpinarea aceasta. Îşi dă abia acum seama că trebuie să fie ciufulit, transpirat, cu gulerul prost încheiat şi îi e ruşine în faţa femeii acesteia atât de calmă.

— Doamnă, voiam să vă cer iertare pentru Marc. A întârziat din vina mea.

— Foarte rău. Două ceasuri arest pentru amândoi. Şi n-o să beţi niciun pahar cu apă în timpul mesei. Ia priveşte cum sunteţi de transpiraţi.

Îi ia batista din buzunarul mic al cămăşii şi i-o trece pe frunte.

— Vezi?

 

*

 

Serile sunt lungi, monotone. Domnul Rey, Domnul Vincent şi Marc Bonneau joacă belota. Marthe Bonneau şi Renée Rey conversează. Ştefan Valeriu, refugiat în dosul unor coperţi de carte deschisă, fumează.

— Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus de mult la culcare. E târziu pentru copii. Ai face bine să iei exemplu de la ea.

— Încă puţin, Doamnă Bonneau, termin un capitol şi mă duc.

— Oh, copiii din ziua de azi…

Râde toată lumea, afară de Ştefan, care pare preocupat de carte şi îşi arcuieşte o sprânceană, semn de atenţie şi absenţă.

— Domnul Valeriu ăsta, spune grosul domn Vincent, e bolnav. Mai alaltăieri l-am prins pe terasă conversând cu stelele. Azi dimineaţă n-a fost pe lac, iar acum, uite-l că tace şi nu se supără. Semne sigure astea, domnule, semne sigure…

— Ba vă rog să-l lăsaţi în pace şi să nu mi-l necăjiţi. Nu sunt eu protectoarea dumitale, domnule Valeriu?

— Fără îndoială, doamnă Bonneau.

O priveşte drept, cu un surâs de supunere, fel de a privi inocent, care îi lasă libertatea interioară să pândească şi să-şi imagineze.

Nu tăinuieşte nimic femeia asta foarte frumoasă? Ochii ei mari, bine desenaţi, clipesc rar şi văd bine. Niciun moment de absenţă, nicio umbră de melancolie. Uneori, când trece pe lângă Ştefan, îşi lasă mâna pe umărul lui, gest pe care îl va repeta un minut mai târziu, pentru Marc. E liniştită, poate fiindcă se ştie apărată: apărată de maturitatea ei, de prezenţa fiului, de frumuseţea ei gravă şi stăpânită.

— Îl mai ţineţi mult pe Marc la joc?

— Până o să terminăm.

— Foarte bine, dar eu cu cine îmi fac plimbarea de seară?

— Cu tânărul Valeriu.

— Adevărat? Vrei să mă însoţeşti, domnule Valeriu?

— Dacă pot trece de acest ceas târziu, doamnă Bonneau…

— Ai dreptate. Dar îţi dăm dispensă specială pentru astă seară. Vii cu noi doamnă Rey?

— Nu. Mă tem că e prea rece spre lac, la ora asta.

Coboară amândoi aleea ce duce de la poarta pensiunii spre mal. Au tăcut brusc, de îndată ce au trecut de pragul holului în curte, surprinşi de noaptea vastă, pe care nu o bănuiau dinăuntru. Abia se văd, dar se ştiu unul lângă altul, după zgomotul sandalelor în pietriş. Pe măsură ce se apropie de lac, noaptea devine mai puţin compactă, luminată parcă de luminile interioare ale apei, lumini ce coboară de la verde la albastru. Jos de-a lungul ţărmului este o înfiorare ce nu se ştie bine de unde vine, din foşnetul pădurii, din bătaia valului în mal, calmă ca un puls, din somnul plantelor din jur, din legănatul unei bărci ce s-a desprins de ponton.

Doamna Bonneau s-a rezemat de Ştefan Valeriu. Nu e mâna care cedează şi se pierde: dimpotrivă, o mână fermă, sigură de ea, lipsită de senzualitate.

— Doamnă Bonneau, vroiam să vă spun că sunteţi foarte frumoasă.

— Şi foarte bătrână.

— Poate. Dar foarte frumoasă mai ales.

Lungă tăcere.

— Ei şi pe urmă?

— Pe urmă nimic. Asta e tot.

Trece din când în când un automobil, care aruncă înainte un con de lumină violentă, ce îi loveşte în faţă şi dispare pe urmă la întâia cotitură a şoselei, lăsându-i puţin stingheriţi, ca intrarea unui străin într-o cameră în mijlocul unei conversaţii. Ştefan Valeriu observă acest prim moment de jenă şi îl înscrie între victorii.

 

*

 

Marthe Bonneau locuieşte la parter, la extremitatea curţii. Din camera lui, la etaj, într-o aripă oblică a clădirii, Ştefan îi poate controla fereastra uşor, fără să fie suspectat.

A văzut-o adineauri, după dejun, despărţindu-se de grupul prietenilor de pe terasă şi intrând în casă. Se oprise în prag şi făcuse un semn celor rămaşi afară, semn de oboseală, semn de somn. Pe urmă, a deschis fereastra şi a lăsat storurile în jos. O clipă braţele ei au strălucit la fereastră cu lumina lor mată.

Ştefan s-a hotărât, înainte de a gândi bine ce face şi ce riscă. Coboară repede scările, străbate curtea în câţiva paşi, bate la uşă scurt şi nu aşteaptă răspuns. Va spune ce-i va trece prin cap, nu importă ce.

— Marc nu e aici?

— Ştii bine că nu poate fi aici. E la Grenoble. Nu dumneata l-ai condus la gară ieri seară?

— Atunci…

— Atunci rămâi, de vreme ce ai venit şi ai vrut să vii.

E culcată pe o sofa lângă fereastră şi ţine în mâini o carte nedeschisă. I-a răspuns, ca şi când n-ar fi fost surprinsă de intrarea lui.

— Vino mai aproape şi şezi.

Ştefan duse maşinal mâna la guler, ca şi cum ar voi să-şi dreagă nodul unei cravate imaginare. E curios cum de îndată ce se află în faţa ei, îşi aminteşte de un amănunt de îmbrăcăminte, nepotrivit sau neglijent, care i se pare umilitor în comparaţie cu înfăţişarea ei sobră, cu simplicitatea ei vigilentă. Este mai ales un colţ de păr care îl enervează căzându-i pe frunte şi pe care încearcă într-una să-l aşeze cum se cuvine, cu sentimentul că asta aduce în toată prezenţa lui un aer de neglijenţă, ce trebuie să contrasteze urât cu frumuseţea ei ordonată şi trebuie să-i displacă.

— Te-am privit adineauri, înainte de masă, cum înotai. Eram cu Renée Rey pe mal şi ne-am bucurat amândouă de spectacolul ăsta. Înoţi frumos.

— Doamnă, eu venisem să vă vorbesc de cu totul altceva.

Ar vrea să-i ia mâna într-a lui, brusc, pentru ca să simplifice lucrurile, dar îndoiala de a nu şti dacă gestul trebuie sau nu împlinit, îl face să-şi rărească vorbele, ezitând. Ea îl priveşte cu acelaşi zâmbet de ocrotire şi cu cel mai firesc aer îi prinde ea mâna, ca şi cum i-ar spune: „vezi, e foarte simplu, nu trebuie să te chinuieşti pentru un nimic ca ăsta”.

— Uite, uite, trece Renée Rey. Doamnă Rey nu vii să ne ţii de urât?

Şi pe urmă, către Ştefan:

— Îmi place femeia asta. Cum îmi place Marc, cum îmi placi dumneata. Sunteţi toţi trei tineri şi asta e frumos de privit, când ai trecut ca mine de cealaltă parte a vieţii.

 

*

 

I-a cerut să vină cu ea duminică dimineaţa la o biserică dintr-un sat vecin, în care au văzut, altă dată, în trecere, câteva curioase vitralii din veacul XVIII. E într-o rochie neagră, lungă, nedecoltată şi poartă o pălărie cu borduri mari sub care trăsăturile ei sunt calme. Stă rezemată de o coloană din centru, avându-l în dreapta pe Ştefan, iar în stânga pe Marc, amândoi în hainele lor albe de vacanţă

Ştefan Valeriu are deodată – închipuindu-şi imaginea grupului lor văzută mai de departe – sentimentul că slujeşte acolo drept simplu detaliu decorativ la un tablou, dinainte pregătit. Biserica asta anume aleasă, cele două femei bătrâne îngenuncheate împrejur, rochia austeră, cămăşile lor cu gulerul descheiat, umbra rece de sub cupolă…

— Maman que tu es belle, şopteşte Marc.

Pentru prima oară, Ştefan o priveşte cu ostilitate, fără să ridice direct ochii asupra ei, de teamă să nu-i tulbure poza, dar căutând pieziş înspre ea, din reculegerea lui simulată. Cum trebuie să fi calculat femeia aceasta locul exact, în care se va opri, colonada de care se va rezema întâmplător, mâna care va rămâne pe jumătate înmănuşată, pentru că gestul de a descheia mănuşa va avea să fie surprins de orgă şi uitat la mijloc! Cum trebuie să fi premeditat această uşoară cădere a capului pe spate, această oboseală a buzei de jos, care nu mai are puterea să-şi suporte surâsul, această slabă înfiorare a nărilor…

— Maman que tu es belle.

Doamna Bonneau îi răspunde lui Marc lăsându-şi mâna pe umărul lui cealaltă mână pe umărul lui Ştefan. Pentru simetrie.

Un moment, gândul de a se desface de grup îl ispiteşte. E un gust ascuţit de ultragiu.

Se deplasează uşor, imperceptibil spre dreapta, şi mâna ei, o clipă descumpănită, cade.

 

*

 

Ştefan Valeriu este la a treia lui zi de retragere strategică. De la incidentul din biserică, n-a întâlnit-o pe Marthe Bonneau decât în grup mare. Gluma de fiecare seară n-a mai prins.

— Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus la culcare. E târziu pentru copii.

— Aveţi dreptate, doamnă. E târziu.

S-a ridicat, a stins ţigara, a închis cartea şi a spus tuturor un politicos şi global „noapte bună”.

De câteva ori, ochii ei i-au căutat pe ai lui. El a privit-o întâmplător şi a întors repede capul cu acea tresărire de scuză pe care o ai când, fără să vrei, ţi-ai aruncat ochii asupra scrisorii unui vecin.

De câteva ori, ea l-a rugat s-o însoţească în oraş sau într-o mică excursie prin împrejurimi. Ştefan a refuzat cuviincios pe motive cu totul plauzibile.

— Sunt dezolat, doamnă, dezolat. Am făgăduit unor prieteni de la Aix – ştiţi? prietenii mei români întâlniţi sâmbăta trecută pe lac? – le-am făgăduit să viu să-i văd. Dacă aş putea să le telefonez, ar fi uşor. Dar telefon în sălbăticia asta…

Ştefan Valeriu cunoaşte de mai de mult puterea acestor impertinenţe politicoase. Îşi spune că până la urmă, ţinuta sigură a doamnei Bonneau nu are să le reziste. Semne mici de enervare par să se arate: un vag surâs jignit, un fel brusc de a-şi pune şi a-şi scoate mănuşile, o indiferenţă silită când vorbeşte.

Adineauri, imediat după dejun, când s-au ridicat de la masă şi au ieşit în curte în grupuri întâmplătoare, doamna Bonneau pe care Renée Rey o angajase într-o discuţie ce se anunţa lungă, îl căutase din ochi şi încercase să-i facă semn să aştepte, că are să-i vorbească. Dar el, fiindcă tocmai era ocupat să-şi aprindă pipa, a crezut că-şi poate permite să nu bage de seamă semnul ăsta prea discret. S-a îndepărtat şi, cu un pas foarte leneş, a prins să urce spre pădure, către locul lui obişnuit. Doamna Bonneau îl privea cu panică, neştiind cum să-i facă mai explicită rugămintea ei de a rămâne şi neputând totuşi vorbi din cauza doamnei Rey, atât de pasionată în discuţie. Ştefan îşi alesese pentru a nu înţelege cea mai inocentă expresie a lui.

Îşi repetă acum, din acest loc ascuns, scena scurtă de adineaori şi îi gustă cu răutate toate nuanţele. Râd deschis, fără modestie: a câştigat.

În sfârşit, Marthe Bonneau a rămas singură, îl caută cu privirea dincolo de grilajul terasei, îl zăreşte poate şi se îndreaptă spre pădure. Ştefan îi aude rochia care se loveşte foşnitoare de pomi. Culcat cum e în iarbă, el îşi încleştează bine degetele în pământ, ca să fie sigur de propria lui stăpânire.

— Pariez, doamnă Bonneau, că numai întâmplător aţi trecut pe aici.

— Dacă pariezi, pierzi. Am venit să te văd.

Răspunsul ei este limpede, precis şi fără abilitate. Ironia lui Ştefan Valeriu rămâne suspendată, fără obiect, ca încordarea cuiva venit să deschidă cu chei savante o uşă, pe care o găseşte deschisă. Răspunsul ei – un singur răspuns – a răsturnat dintr-o dată o victorie de trei zile, ca la şah o singură mişcare.

— Mă laşi să şed lângă dumneata?

El trântit cu totul în iarbă, ea numai pe jumătate, rezemată cu capul de un alun şi dominându-l deci prin simplul fapt că îl poate privi de sus în jos – Ştefan simte cum şi din această deosebire, poate întâmplătoare, poate nepremeditată, se vădeşte ţinuta ei de veghe de o parte, libertatea şi nepăsarea lui de altă parte. Şi râde, neştiind dacă este în arta ei de a găsi totdeauna atitudinea cea mai demnă şi mai sigură, o strategie sau un instinct. Dar strategie sau instinct, e tot una, de vreme ce din această putere de a se controla, vine frumuseţea ei clară, mai clară în soarele acesta de după amiază.

— Nu încape nicio îndoială, doamnă Bonneau, sunteţi foarte frumoasă.

— Nu, dragul meu prieten. Foarte calmă numai. E drept că uneori este acelaşi lucru.

— Bunăoară acum.

— Nu, acum, nu. Pentru că nu sunt deloc calmă: plec mâine.

Ştefan ar vorbi dar se teme, s-ar ridica în picioare, dar nu e sigur pe el. Închide ochii şi aşteaptă.

— Plec mâine şi mă întreb dacă nu plec prea târziu. O clipă prea târziu.

— Asta înseamnă?

Niciun răspuns nu vine o bucată de vreme şi nicio umbră nu coboară pe obrazul ei, pe care Ştefan, pândindu-l, l-ar voi devastat de dureri reprimate. Aceeaşi expresie certă, aceleaşi linii simetrice pe care le luminează un zâmbet vigilent.

— Asta înseamnă?

— Asta înseamnă că trecerea dumitale pe terasă dimineaţa, cu cămaşa albă, cu gâtul gol, cu numele dumitale străin, pe care nimeni din pensiune nu ştie să-l pronunţe corect, cu tinereţea dumitale decisă şi confuză, cu viaţa dumitale neştiută, cu jurnalele străine pe care le primeşti de departe, cu scrisorile care-ţi vin în plicuri ciudat timbrate, cu încruntările dumitale ursuze, cu bucuriile dumitale explozive, cu pasiunea dumitale de a citi cărţi şi de a te tăvăli prin iarbă, este o imagine plăcută.

Ştefan îi caută mâna să i-o sărute, dar i-o găseşte atât de liniştită, atât de mirată de strângerea lui înfrigurată, atât de sigură de ea, încât, neputând să i-o lase, de teamă ca gestul să nu fie prea brutal şi de asemenea neputând să o păstreze într-a lui, îi propune să plece.

— E târziu, doamnă. Nicolle nu s-a culcat încă, dar e târziu.

IV

Scena din gară a fost obişnuită, scenă de despărţire într-o gară de munte la sfârşitul unei vacanţe, cu strângeri repetate de mână, cu exclamaţii de nerăbdare, cu promisiuni de a scrie şi de a se revedea. Venise toată pensiunea să o petreacă pe Marthe Bonneau şi toţi erau gălăgioşi în jurul ei, ea singură, calmă, vag intimidată de efuziunile celorlalţi, parcă puţin încurcată de a nu putea fi mai comunicativă decât era obişnuit. O mângâia pe Nicolle şi răspundea precis la întrebări neprecise.

Într-un colţ al peronului, Marc vorbea animat cu Renée Rey şi Ştefan Valeriu, observând în treacăt detaliul acesta, se întrebă pentru prima oară dacă nu cumva fusese ceva între ei doi, fără ca el, obsedat de propriile lui aşteptări, să fi băgat de seamă. Dar gândul nu-l preocupă decât o secundă, întâmplător, şi atmosfera de festivitate a peronului, jumătate falsă, jumătate sinceră, îl fură iar. La plecarea trenului, întinzându-i mâna peste fereastră, doamna Bonneau îi strigă:

— Te aşteptăm la Paris. Sper că ai să-l vizitezi pe Marc.

Ceea ce putea fi un cuvânt secret, spus anume pentru el şi înţeles numai de el, dar mai putea fi atâta doar: „sper că ai să-l vizitezi pe Marc”.

„Caraghios!” hotărăşte Ştefan după un ceas, la întoarcere, când în curtea pensiunii, se simte foarte singur şi suspendat în faţa încă a patru săptămâni, care i se par dinainte deşarte. Şi cu acest „caraghios” decide să încheie un incident amoros, care acum, în absenţa femeii, i se pare obositor şi depărtat.

Se uită în calendar, vede că nu-i decât la jumătatea lui august, caută în ghid ce castel a rămas nevizitat prin împrejurimi, îşi aprinde luleaua şi se duce să hoinărească.

 

*

 

Seara, după cină, Ştefan are un moment de descumpănire: este în bună parte regretul de a se şti neocupat la un ceas pe care până ieri avea obişnuinţa să-l petreacă în hol cu toată lumea. Cine va fi luat locul lui Marc la belotă, cine pe al doamnei Bonneau în conversaţie? Ferestrele holului sunt deschise, se aud voci familiare dinăuntru, se vede în bătaia becurilor fumul albastru de tutun. Terasa pare mai mare decât altă dată, noaptea mai adâncă şi reflexele lacului din depărtare au ceva fix, stăpânitor. E bine, e foarte bine să-ţi asculţi sunetul paşilor pe pământul ud, să te loveşti de arborii din jur, să te rezemi de parapetul terasei, aplecat deasupra acestei întregi văi, să nu aştepţi pe nimeni şi să nu vrei nimic.

Cineva a ieşit dintre ierburi şi s-a apropiat de el în tăcere. E Renée Rey. Îi aude răsuflarea caldă lângă el, aproape de obrazul lui.

— De ce eşti trist?

Un moment Ştefan are intenţia de a răspunde sincer: „nu sunt trist de loc”. Dar până a vorbi, până a rosti întâiul cuvânt, răspunsul ia o altă întorsătură, aproape fără voia lui.

— La ce mă întrebi? O ştii prea bine.

Ochii femeii strălucesc intens.

— Adevărat?

Şi îi cade în braţe, căutându-i gura, sărutându-l la întâmplare, fără alegere, nepricepută, stângace şi fără experienţă. Dar are un moment de bănuială.

— Şi doamna Bonneau?

— Doamna Bonneau? N-ai înţeles? Era un joc, trebuia să ascund, trebuia să-ţi înşel atenţia, trebuia să-mi reprim imprudenţele posibile. Dar acum, fiindcă ai aflat, eu am să plec…

— Nu, nu, nu. Ai să rămâi aici, pentru mine, cu mine. O, dacă ai ştii, dacă ai ştii…

Şi îl sărută iar, furtunos şi neexperimentat, în timp ce din hol, vocea domnului Rey o cheamă la culcare, pentru că e după miezul nopţii şi partida de belotă s-a terminat.

 

*

 

Dimineaţa, îl trezeşte de obicei un zgomot de clopot: sunt câteva vaci care urcă pe munte, o potecă din spatele vilei, sub fereastra lui deschisă. Câteva clipe, rămâne cu ochii într-adins închişi, să întârzie în căldura somnului sfârşit şi să bănuiască printre gene soarele care i-a inundat odaia, învălmăşit cu mirosul ierburilor ude şi strigările rare ce se aud de afară.

A fost un somn impetuos, triumfător şi complet, sub care avea parcă senzaţia unei fericiri latente, cum trebuie să aibă o bucată de pământ negru senzaţia izvorului care îl străbate afund.

Această arie intimă de victorie, îl necăjeşte. Ştefan Valeriu nu se ştia suficient. Hotărât lucru, mica lovitură de teatru de aseară, care trebuia cel mult să-l distreze, îl încântă. Asta e rău.

„Sunt un imbecil!”. Se îmbracă repede, îşi trage sandalele în picioare, îşi trece de două ori degetele prin păr şi, cu tricoul de baie aruncat pe umeri, coboară scările. În curte, dimineaţa este mai strălucitoare decât o bănuia: departe, lacul are reflexe promiţătoare.

— Domnule Valeriu!

Chemarea vine de undeva de sus şi Ştefan trebuie să facă de două ori, cu privirea, ocolul vilei, până să o descopere la o fereastră pe Renée, prost ascunsă după perdele.

— Bună dimineaţa, doamnă Rey.

— Nu vii un moment până sus, să-ţi iei cartea?

— Ce carte?

— Cartea pe care mi-ai dat-o…

Ştefan urcă iar scările, de astă dată spre camera soţilor Rey. Femeia îl aşteaptă după uşă, tremurătoare, palidă şi în cămaşă. Abia s-a sculat, se vede: patul e nestrâns. Ştefan o poartă în braţe până la pat şi o aruncă între perne.

— Domnul Rey?

— Plecat.

— Nicolle?

— Plecată.

— Cum?

— Te iubesc. Dacă ai şti… Dacă ai şti…

În realitate Renée nu ştie să iubească. Prima ei îmbrăţişare este de o stângăcie vădită: nicio reticenţă sau întârziere în faptul de a ceda, dar nenumărate ezitări, care nu ţin de pudoare, ci probabil de stângăcia ei. Dar bruscheţea faptului, glasurile ce se aud jos în curte, patul ăsta răvăşit, fereastra deschisă, ora aceasta neverosimilă, totul face din momentul lor amoros ceva curios şi ilogic.

 

*

 

Renée Rey are trup urât, mâini foarte delicate, subţiri şi fragile la încheietură, picioare sperioase, obrazul brun, buzele arse de o permanentă febră şi ochii umbriţi. Îmbrăcată, are, în ciuda rochiilor ei bine tăiate, un aer stângaci, care le face străine de ea şi nepotrivite. Numai seara, când se face frig şi îşi aruncă pe umeri şalul ei de mătase brodată, care o învăluie toată, îşi recâştigă graţia de plantă, pe care Ştefan i-o observase, cu indiferenţă dealtminteri din primul ceas. Goală, devine mult mai tânără decât este şi şoldurile i se desemnează crud, impudic din cauza coapselor lungi de adolescentă.

— Renée, eşti cea mai goală femeie din lume.

— Vorbeşti prostii. Cum poate fi o femeie goală, mai goală decât altă femeie goală.

— Poate. Nu înţelegi tu, dar poate. Fiindcă a fi gol nu înseamnă a fi dezbrăcat. Sunt femei goale şi femei dezbrăcate. Tu eşti o femeie goală.

Renée se încruntă, obosită de această distincţie pe care n-o prinde şi încruntarea îi subliniază mai tare trăsăturile ascuţite ale feţei.

— A fost în familia voastră un tunisian?

— Unul adevărat?

— Da.

— N-a fost niciunul. Dar de ce?

— Ştiu eu? E ceva neeuropean în tine. Nu ştiu bine ce: părul prea aspru, corpul prea subţire, pielea prea mată şi buzele, buzele astea care ard.

— Nu. N-a fost. Aşa suntem toate acolo. Poate că e soarele…

Lui Ştefan îi place să-şi lipească obrazul de pielea ei şi să-l poarte peste trupul acesta fierbinte uneori, în ceasurile de pasiune, rece alteori, alunecos şi neaderent, ca frunza palmierilor de casă.

În momentele de linişte, când o lasă din braţele lui, obosită, cu ochii închişi, Renée rămâne lângă el, absentă, răspândind în jur un fel de mare umbră vegetală.

Pe urmă, târziu, la chemarea lui, are un acces inexplicabil de pudoare, care o face să-şi acopere faţa cu mâinile, să-şi strângă cu disperare coapsele negre, să se închidă în ea şi să se refuze încăpăţânat, absurd, violent, până ce, din oboseală sau din capriciu, se supune cu o bucurie neruşinată de copil.

După primul lor ceas de dragoste, sus, în camera ei conjugală, într-o dimineaţă pe care nimic nu o pregătise, Renée Rey se refugiase fără explicaţie, într-o perfectă ţinută de soţie virtuoasă.

— Doamnă Rey, îi şoptise Ştefan la masă, în trecere, am găsit o cameră în oraş în cartierul vechi. Mâine la trei, organizăm o mică plimbare pe lac şi întâmplător ne pierdem de grup. Mergem să vedem camera. Da?

— Nu.

Nu avusese timp s-o întrebe de ce, căci tocmai se apropiase bărbatul ei. Mai târziu, când îi ceruse explicaţii, ea îi vorbise stupid despre remuşcările ei, despre îndatoririle ei… Ceea ce n-o împiedicase, a doua zi după amiază, când toată lumea lua cafeaua în curte; să vină la el în cameră, să-i cadă în braţe, să-şi scoată rochia cu mişcări de panică şi să-l sărute dezordonat, murmurând din când în când: „numai de n-ar veni Marcel”, cu un glas pasionat, ca şi cum ăsta ar fi fost un cuvânt de dragoste nu unul de frică şi pierzându-se în braţele lui cu strigăte mici, sburlite, în timp ce prin uşa rămasă întredeschisă, se auzeau paşii celor ce treceau pe culoar.

Acum sunt în camera lor din cartierul vechi, unde Renée n-a voit să vină şi a venit, odaie cu pereţii albi, mobila metalică, ferestrele deschise, decor lipsit de mister, în mijlocul căruia imaginea „soţului ultragiat” ar fi atât de ridicolă, încât pare neprobabilă. Uneori doar, când vine vorba despre bărbatu-său, Renée îşi acoperă faţa şi spune cu o intonaţie, care nu este a ei:

— O, nu merit un bărbat ca el.

Ceea ce este o replică recent adoptată, probabil de la un spectacol de Comedie Franceză, din câte a văzut la Paris, în scurta ei trecere pe acolo.

 

*

 

Întâmplarea a fost observată sau nu? Şi una şi alta e posibil, căci dacă Renée a fost imprudentă şi patetică, Ştefan a fost măsurat şi leneş.

Dar se poate culca o femeie tânără cu un bărbat tânăr, într-o casă plină de oameni neocupaţi, fără ca lucrul să se ştie? Deocamdată, niciun indiciu. Se mai vorbeşte uneori despre Marthe Bonneau, ceea ce înlătură alte presupuneri. Domnul Rey joacă la fel de bine şah şi strângerile lui de mână nu par a fi bănuitoare.

Numai Nicolle, din senin, a izbucnit în plâns odată când Ştefan a întrebat-o ceva, un lucru cu totul indiferent.

— De ce Nicolle? De ce?

Domnul Rey a pedepsit-o imediat, pentru că „nimeni nu trebuie să facă nimic fără motiv în viaţă, nici măcar să plângă”.

Ciudat omul ăsta, gândeşte Ştefan, privindu-l cum îşi pregăteşte îndelung deplasările pieselor la şah. Mult mai ciudat în orice caz, decât această Renée obositoare, inegală şi pasionată. Ce mâini de plugar. Ce privire de pădurar. Ce tăcere încăpăţânată, monotonă, fără subînţelesuri, fără preocupări.

A fost într-o seară în oraş un spectacol de operetă şi s-au dus cu toţii. Se înţeleseseră de dimineaţă să facă o „seară mondenă”: rochii lungi şi haine negre. Când s-au întâlnit la ponton, ca să aştepte vaporaşul, apariţia lui Marcel Rey, între rochii de mătase şi smokinguri, a fost penibilă în redingota care-i sluţea silueta de om tânăr şi cu pălărie de pluş prea mare, ca de împrumut. Renée a avut un mic acces de isterie greu reprimată şi lui Ştefan i-a fost ruşine de propria lui eleganţă, atât de ieftină şi atât de triumfătoare.

Umărul drept al domnului Rey este mai înclinat decât celălalt.

— Imposibil să-l dezvăţ de obiceiul ăsta prost, se plânge Renée.

— De ce să mă dezveţi? M-am deprins aşa: pe umărul ăsta port puşca.

— Puşca! se miră speriat domnul Vincent.

— Da, în zori şi seara, când fac turul unei plantaţii la Djedaida.

Djedaida! De câte ori n-a încercat Ştefan Valeriu să-şi imagineze viaţa aspră de acolo, în familia lor de colonişti vechi, cu bunici care au apucat războaiele primei colonizări, cu verişoare tinere, care au făcut mai demult un voiaj la Paris şi au rămas de atunci melancolice, cu serile de sărbătoare, când se adună cu toţii acasă la bătrânii Rey, să asculte plăci de gramofon, cu nopţile de veghe vara, în aşteptarea vântului ars ce bate dinspre pustie şi albeşte coroana palmierilor cu un scrum fin, argintat sub lună…

— O, de ce nu vrea Marcel să ne mutăm la Paris! Gândeşte-te ce bine ar fi. Să viu la tine, să ieşim împreună, să luăm ceaiul la Berry, pe Champs-Elysées…

— Aveai dreptate, Renée, n-a fost niciun tunisian în familia voastră.

 Pentru ce spui asta?

— Pentru nimic.

Attachments
Femei de Mihail Sebastian.doc 715 Kb . 150 Views