Еллйа

Les trois graces de Mircea Eliade

— Este curios că s-a gîndit la asta... Că ultimele lui cuvinte au fost astea: Les trois Grâces...

            Aproape 39 de ani. De fapt, 39 de ani fără trei săptămîni. La cîţiva kilometri de Vevey, în pădure. Dacă nu l-ar fi trezit lătratul cîinelui, ar fi trecut pe lîngă ele fără să le vadă. Probabil că încerca din nou — pentru a cîta oară? — să găsească rima. Se încăpăţînase să păstreze, întreg, numele latinesc: Euphorbia moldavica id est impudica... A întors speriat capul; un cîine mare, negru se îndrepta spre el, pe pietriş, şi în fund, pe jumătate ascunse sub sălcii şi brazi, cele trei vile. Aşa cum nu mai văzuse pînă atunci. Păreau izolate, şi totuşi comunicau între ele; dar nu înţelegea cum. Le privea fascinat, nemaiîndrăznind să clipească. (Cîteva luni după aceea, Sidonia i-a spus, stăpînindu-şi anevoie enervarea: „Ştiu, este pur şi simplu un tic; dar, dacă ai avea puţină voinţă... Pentru că, iartă-mă că ţi-o repet, pentru cel care te priveşte..." „Dar nu clipesc întotdeauna, a întrerupt-o zîmbind. Cînd mă interesează ceva, un tablou, un peisagiu, o floare..." „Nu vorbeam de flori, reluă Sidonia. Este meseria ta..." Poate că atunci, în acea clipă, a înţeles. Cuvintele acelea, „meseria", „este meseria ta", i-au fost de-ajuns. A ridicat din umeri. „Înainte de toate, pentru mine, botanica este o pasiune; în al doilea rînd, este o ştiinţă foarte precisă... În orice caz, te asigur, ticul, dacă se poate numi aşa, nu-mi aparţine. Nu aparţine poetului, şi nici naturalistului...")

            — Da, este într-adevăr curios, vorbi Hagi Pavel. Vreau să spun că şi-a amintit de ele tocmai atunci, cînd... Se întrerupse brusc, încercînd să-şi înăbuşe un suspin: Dumnezeu să-L ierte! adăugă coborînd glasul.

            Apoi întinse mîna şi apucă paharul cu vin.

            — Les trois Grâces, repetă absent Zalomit. Les trois Grâces!...

            Ce casă de vis! Să poţi lucra aici o vară întreagă, să nu faci altceva decît să scrii!... Dar îl exaspera cîinele. Se învîrtea în jurul lui, la cîţiva metri, lătrînd tot mai strident, neîndrăznind să-L privească şi totuşi cu capul necontenit îndreptat, ameninţător, către el. Îi strigă în glumă: „Potaie!" încercînd să-L îmblînzească. Atunci dădu cu ochii de tăbliţa de aramă şi citi: Les troi Grâces. „Evident! Acum înţeleg!", şopti.

            — Dar, în fond, de ce este vorba? întrebă Nicoleanu. Ce-a vrut să spună?

            Hagi Pavel îşi îndreptă privirile spre Zalomit şi zîmbi trist.

            — Tinereţe, spune, amintiri din tinereţe. De cînd eram toţi trei la studii, în Elveţia.

            Îşi duse stîngaci mîna la ochi şi începu să se frece. Apoi, cu un oftat, îşi umplu din nou paharul.

            — Eu le-am descoperit întîi, începu Zalomit, dar în ziua următoare i-am adus şi pe ei să le admire. Les trois Grâces. Într-adevăr, nu li se potrivea alt nume. Căci, deşi erau trei, alcătuiau o unitate, dacă înţelegi ce vreau să spun. Le-a plăcut şi lor, fireşte, dar eu eram pur şi simplu îndrăgostit, de fiecare în parte şi de toate trei laolaltă. Veneam să le văd în fiecare duminică. Am venit o dată, toţi trei, pe ninsoare. Zăpada era deja de cîteva palme, dar ningea întruna şi printre brazi, după ce se aprinseseră luminile înăuntru, căci eram în ianuarie şi se întuneca repede, printre brazi parcă ne-am fi aflat deodată într-un basm norvegian cu zîne.

            — Am mai fost şi altă dată pe zăpadă, îl întrerupse Hagi Pavel. Dar n-a mai fost aşa  frumos.

            Zalomit clătină din cap.

            — Nu, te înşeli. Pe zăpadă n-am fost decît o singură dată, în duminica aceea din ianuarie, în 1929 sau 1930.

            Hagi Pavel îl privi curios.

            — În nici un caz n-a putut fi în 1929, pentru că nu mă instalasem încă la Geneva. Şi nici în 1930 n-a putut fi, pentru că vacanţa aceea de iarnă o petrecusem în ţară.

            — Poate că nu vorbiţi de acelaşi lucru, interveni Nicoleanu. După cîţiva ani... amintirile, ştiţi şi dumneavoastră...

            — Dar Les trois Grâces sînt mai mult decît amintiri din tinereţe, îl întrerupse Zalomit. Cel puţin pentru mine. Publicasem o plachetă de versuri, cu banii mei bineînţeles. Fără nici un succes, de altfel. Lucram în vara aceea la un volum, mult mai pretenţios. Eram pur şi simplu entuziasmat de Paul Valery... Cînd le-am descoperit acolo, ascunse sub sălcii şi brazi, mi-am spus: Să poţi scrie aici, o vară întreagă, singur, neştiut de nimeni...

            Hagi Pavel se întoarse spre el, încruntîndu-se.

            — Aflasem şi numele arhitectului, continuă Zalomit, şi l-am ţinut minte multă vreme, poate zece, cincisprezece ani. Dar cu toată admiraţia mea, l-am uitat. Aşa cum am uitat, de altfel, atîtea altele, adăugă încercînd să zîmbească.

            Hagi Pavel ridică de mai multe ori din umeri.

            — Nu prea înţeleg la ce faci aluzie, spuse.

            — În orice caz, e curios că astea au fost ultimele lui cuvinte, spuse Nicoleanu: Les trois Grâces.

            — Cît se poate de curios, reluă Hagi Pavel. Fiecare dintre noi am avut multe aventuri în tinereţe; pe unele le-am uitat, de altele ne amintim doar pe jumătate. Ce l-o fi făcut pe Aurelian să-şi aducă aminte tocmai de Les trois Grâces? Poate pentru că, după atîţia ani, ne aflam din nou împreună, noi, cei trei, care ne împrietenisem în timpul studiilor la Geneva. Dar aveam atîtea alte amintiri comune din Elveţia! De ce şi-o fi adus aminte de Les trois Grâces. Mai ales că, la drept vorbind, aşa cum căzuserăm de acord cu toţii, nu numai noi trei, ci şi alţi colegi de-ai noştri, numai două din ele erau pro-priu-zis grase. Yvonne era mai mult sau mai puţin aşa cum trebuia să fie o elveţiană de douăzeci şi cinci de ani.

            Zalomit schimbă brusc poziţia scaunului şi-şi încruţişă braţele pe masă.

            — Cred că vorbim de două lucruri cu totul deosebite, care n-au nimic de-a face unul cu altul. Eu îţi vorbeam de cele trei vile de lîngă Vevey, care se numeau Les trois Grâces, şi prin faţa cărora ne-am plimbat de atîtea ori; o dată într-o duminică din ianuarie şi pe ninsoare.

            — Acum, că te ascult, începu gînditor Hagi Pavel, parcă mi-aş aduce aminte de nişte pitici în curte, şi un bazin zmălţuit albastru.

            Zalomit ridică plictisit din umeri.

            — Nu. Confunzi cu alte vile şi căsuţe. Les trois Grâces n-aveau pitici şi nici bazin.

            — Poate confund, spuse Hagi Pavel. Dar sper că îţi mai aduci aminte de Yvonne şi de Henriette, şi de o a treia fată, îmi scapă acum numele, cu care ne-am avut noi bine, iar unii din noi chiar foarte bine, aproape doi ani de zile... Ţie îţi plăcea la început Yvonne, dar nu cred că a fost o mare pasiune...

            — Da, Yvonne... Evident, îmi aduc aminte numele. Dar n-aş şti să-ţi spun cum arăta... Iar despre celelalte două...

            — Henriette era destul de grasă, dar era, cum spuneam noi atunci, dată dracului, avea pe vino încoace. Şi era deşteaptă foc. Ţii minte cum te tachina cînd ne întîlneam cu toţii — noi trei, şi ele trei — la Gafe des Vosges? întîi striga grupului întreg: Vive la Roumanie! Apoi îţi căuta privirile şi adăuga: Vivent les allies!

            Zalomit ridică din nou din umeri zîmbind trist, intimidat.

            — Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu-mi mai aduc aminte...

            — Bine, înţeleg, continuă Hagi Pavel. Tu erai pasionat de poezie şi de flori. Vedeai lumea altfel decît o vedeam noi! Şi apoi, adăugă după o scurtă pauză, au trecut aproape patruzeci de ani...

            — Dar n-am uitat nici pădurea de lîngă Vevey, nici Les trois Grâces, deşi, îţi mărturisesc, nu m-am mai gîndit la anumite întîmplări din tinereţea mea de vreo douăzeci şi cinci de ani.

            Tăcură toţi, încurcaţi, evitînd să se privească. Tîrziu, Hagi Pavel apucă brusc a doua sticlă şi umplu paharele, cu mare grijă, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-i tremure mîna.

            — Âpropos de Yvonne, începu. Mai ţii minte cum le numea Aurelian la început? Le spunea: Deux ou trois Grasses...

            Zalomit îl privi din nou cu mare atenţie apoi zîmbi.

            — Asta n-o putea spune atunci, pentru că în anii aceia încă nu se tradusese în franţuzeşte cartea lui Aldous Huxley, Two or Three Grâces. Dacă a spus-o, a spus-o mai tîrziu...

            — Bine, bine, îl întrerupse Nicoleanu. Ştim cu toţii că memoria este aşa cum sînt toate celelalte funcţiuni şi facultăţi: aproximativă şi perisabilă. Dar, ca să revenim la ultimele cuvinte ale lui Aurelian Tătaru, ce credeţi că a vrut să spună?...

            — Dumnezeu să-l ierte! murmură Hagi Pavel. Poate faptul că eram toţi trei împreună, că ne reîntîlnisem toţi trei după atîţia ani, şi tocmai aici, în munţi, ca pe vremuri, cînd urcam spre Chamonix.

            — Partea asta a Carpaţilor nu prea seamănă cu Elveţia alpină, vorbi absent Zalomit. Dacă a vrut să ne spună ceva, a vrut probabil să ne spună: „îmi dau seama că sînt pierdut, dar nu mi-e frică, şi nici vouă să nu vă fie frică de moarte." Şi poate a vrut să ne spună că moartea este o împlinire, o perfectă integrare a tuturor facultăţilor înalte cu care am fost dăruiţi. Şi n-a găsit, pe loc, o altă imagine, sau poate n-a mai avut destule puteri să vorbească, şi, deschizînd ochii şi văzîndu-ne pe amîndoi acolo lîngă el, şi-a adus aminte de perfecta armonie a celor trei vile, separate şi totuşi formînd un singur corp arhitectonic, şi ne-a evocat imaginea asta: Les trois Grâces...

            — Bine, tu eşti poet, îl întrerupse Hagi Pavel. Tu vezi lucruri pe care noi, ceştilalţi...

            Zalomit îl privi cîteva clipe adînc, încruntat, apoi figura i se lumină deodată şi zîmbi.

            — Dacă vrei să ştii, află că nu mai sînt de mult poet. Din după-amiaza aceea de iulie, cînd am dat prima oară cu ochii de Les trois Grâces, n-am mai încercat să scriu un singur vers. Am rămas ce trebuia să fiu de la început: un botanist. Nici o poetică din lume nu atinge perfecţiunea şi semnificaţia celei mai timide flori... Se ridică brusc şi le întinse mîna: Şi acum, am să vă rog să mă iertaţi dacă vă las. Mă urc sus, la mine în cameră, să mă întind. M-a ajuns oboseala...

            Tresări auzind paşi pe cărare, şi întoarse capul. La început nu-l recunoscu, cu bascul îndesat mult pe frunte şi cu mantaua de ploaie pe umeri.

            — Vasăzică, nici dumitale nu ţi-e somn, spuse Nicoleanu apropiindu-se.

            Se aşeză lîngă el, în iarbă, înfăşurîndu-şi cu grijă mantaua în jurul genunchilor.

            — Chiar în miezul verii, adăugă, nopţile, aici, la munte, sînt întotdeauna reci. Să fii cu mare băgare de seamă...

            — Sînt obişnuit, vorbi Zalomit fără să-l privească. Aria mea de specializare e flora Carpaţilor. Cîtă a mai rămas, adăugă parcă mai mult pentru sine.

            — Te-ai oprit să te odihneşti chiar aici, la cîţiva metri de locul unde...

            — Cît să fie ceasul? îl întrerupse Zalomit, întorcînd brusc capul către el. Mi-am lăsat ceasornicul pe măsuţa de noapte...

            — Nu poate fi mai mult de trei. Într-un ceas răsare soarele.

            — Deci, n-au trecut decît vreo douăsprezece, treisprezece ore... Mi-e peste putinţă să înţeleg cum s-a întîmplat, reluă după cîteva clipe.

            Nicoleanu îşi strînse şi mai mult, cu înfrigurare, mantaua în jurul corpului.

            — Nici eu nu înţeleg, spuse. Cînd v-am auzit strigînd şi am sosit în goană, după două, trei minute mai tîrziu, nu-mi venea să cred ochilor. Numai un copil nepriceput, de la oraş, care ar fi urcat pentru prima oară pe munte sau cineva care şi-ar fi pierdut brusc cunoştinţa, ar fi putut aluneca şi ar fi căzut, rostogolindu-se, douăzeci, douăzeci şi cinci de metri, fără să încerce să se apuce de vreo rădăcină, sau de vreun smoc de iarbă înaltă, sau chiar de pietre...

            — Poate şi-a pierdut cunoştinţa... Sau poate o fi avut o criză cardiacă sau altceva... Cred că asta se va putea afla...

            — S-ar putea afla, îl întrerupse Nicoleanu, dacă autopsia va fi făcută la timp şi de cine trebuie...

            — Îl cunoşteai de mult? întrebă Zalomit întorcînd din nou capul către el.

            — Bine, nu l-am cunoscut decît în ultimii trei, patru ani. Evident, îl întîlnisem de cîteva ori, mai înainte. Cum însă nu aveam aceeaşi specialitate sau, mai precis, el nu o mai avea, nu am avut nici prilejul atunci, prin anii 1960-65, să ne întîlnim mai des şi să ne cunoaştem.

            — De ce spuneai că nu mai avea aceeaşi specialitate? întrebă Zalomit.

            Nicoleanu prelungea încurcat tăcerea, tot încercînd să-şi potrivească mantaua. În cele din urmă se ridică în picioare, căută mînecile mantalei, o îmbrăcă şi îşi încheie nasturii pînă sus.

            — De cînd nu v-aţi mai văzut? întrebă într-un tîrziu.

            — În ultima vreme ne întîlneam destul de rar, la cîţiva ani o dată. Dar păstram legătura, prin prieteni comuni, prin colegi; ne scriam mai rar, căci eram amîndoi foarte prinşi, fiecare cu treburile şi răspunderile noastre. Şi totuşi, cînd a aflat de la Hagi Pavel că voi veni în a doua jumătate a lui iunie la Poiana-Dornei, mi-a scris, propunîndu-mi să petrecem cîteva zile împreună, toţi trei, aici, la cabană... Dar de ce întrebi?

            Nicoleanu îşi freca încurcat mîinile.

            — Voiam să ştiu dacă erai la curent cu cercetările lui, mai precis, cu descoperirile lui de acum vreo zece ani, cînd mulţi dintre noi, cei care ne specializam în biologia medicală, credeam că doctorul Tătaru descoperise, sau era pe cale de a descoperi, tratamentul cancerului.

            — De asta auzisem mai demult. Şi chiar am discutat cîte ceva. Mai precis, îl întrebam eu, şi, deşi paralizat de modestia lui proverbială, Aurelian mi-a mărturisit o dată că, dacă nu va fi împiedicat de împrejurări, în cel mult doi, trei ani, mortalitatea provocată de cancer va fi inferioară celei provocate de tuberculoză sau de sifilis.

            — Da, e adevărat. Asta se ştia de mult; se ştia că într-o zi problema cancerului va fi rezolvată, aşa cum a fost rezolvată, bunăoară, problema ciumei şi a turbării. Dar nu ştiu dacă doctorul Tătaru a intrat în amănunte.

            — Nu cred. Spunea doar că experienţele sînt cît se poate de încurajatoare...

            — Multe experienţe au fost încurajatoare, reluă Nicoleanu, şi nu au dus la nici un rezultat. Experienţele doctorului Tătaru, care ne fascinaseră pe noi acum doisprezece-trei-sprezece ani, erau de un alt ordin; presupuneau o metodologie revoluţionară, care nu avea nimic de-a face cu tot ce se încercase pînă atunci în tratamentul ştiinţific al cancerului. E drept, cum se obişnuieşte în asemenea împrejurări, secretul trebuia păstrat pînă cînd rezultatele pozitive vor fi fost verificate în ceea ce unii numesc serii minimale, adică în cel puţin trei sau cinci clinici. Aşa că, pe atunci, nimeni dintre noi nu ştia în ce constau experienţele. Dar aflasem ceva despre presupoziţiile lor metodologice. Şi cînd, în ultimii doi, trei ani, am început să ne împrietenim, doctorul Tătaru mi-a mai spus ceva evident, nu totul, dar destul ca să înţeleg că ce aflasem noi nu erau zvonuri, cum s-a susţinut mai tîrziu... Pentru că mai tîrziu s-a susţinut...

            Se întrerupse, ca şi cum i-ar fi fost frică să încheie fraza, şi tăcu cîtva timp încurcat.

            — In sfîrşit, acum se poate spune, reîncepu brusc, pentru că, pe de o parte, Aurelian Tătaru nu mai este, iar pe de altă parte, pentru că s-ar părea, în chestiunile acestea nu se ştie niciodată sigur ce e adevăr şi ce e zvon sau propagandă, s-ar părea că experienţe similare au loc în loboratoarele din Rusia şi din Statele Unite. Pe scurt, ideea doctorului Tătaru era aceasta: cancerul este provocat de o proliferare excesivă şi anarhică a celulelor unui ţesut sau ale unui organ. Procesul fiziologic e paradoxal, chiar contradictoriu. Pentru că fenomenul de multiplicare vertiginoasă a celulelor indică o pulsiune pozitivă, şi anume regenerarea ţesutului sau organului respectiv. În sine, apariţia unui neoplasm, proliferarea masivă a celulelor, ar trebui să conducă la regenerarea totală a ţesutului şi, în cele din urmă, la regenerarea, adică la întinerirea, corpului întreg. Dar această pulsiune organică pozitivă este anulată de ritmul demenţial al proliferării celulelor şi de caracterul anarhic, haotic, al construcţiilor micro şi macrocelulare, s-ar spune că avem de-a face cu o tendinţă de creaţie devenită brusc amnezică, un proces fiziologic „ateologic", amputat de intenţionalitate, şi care „creează" în neştire şi la întîmplare, fără scop, fără plan, fără structură...

            — Extraordinar! exclamă Zalomit. Pur şi simplu extraordinar! Cît i-ar fi plăcut lui Goethe această interpretare a neoplasmului, ca o creaţie haotică şi lipsită de sens!... Şi dacă ar fi citit-o, cît i-ar fi plăcut lui Aurelian Morfologia plantelor a lui Goethe! N-am să-mi iert niciodată că n-am insistat, că nu l-am rugat mai insistent să-mi vorbească despre experienţele lui!...

            — Poate că n-ar fi spus mai mult, reluă Nicoleanu. Suferea, cum am îndrăznit să-i spun o dată, suferea de o modestie aproape patologică.

            — Şi atunci, ce s-a întîmplat? Căci n-am mai auzit vorbindu-se despre descoperirea tratamentului, şi nici el, cînd ne întîlneam, nu mai pomenea nimic de experienţele acelea atît de promiţătoare.

            Nicoleanu ofta adînc şi întinse braţul spre vale, ca şi cum ar fi vrut să-i arate ceva, apoi se răzgîndi şi-şi aşeză cuminte palma pe genunchi.

            — Ce s-a întîmplat, nu ştiu prea bine nici eu, dar a trebuit să întrerupă experienţele cînd a fost numit şeful Spitalului din Giuleşti. L-ai întîlnit cumva în acel an, prin 1960—61?

            Zalomit rămase o clipă pe gînduri.

            — Nu. Nici în 1960-61, nici în 1962.

            — Cei care l-au văzut atunci n-au remarcat nici o amărăciune. Rîdea tăcut, cum rîdea el întotdeauna. „Ce n-am descoperit eu, au să descopere alţii", spunea. Şi apoi schimba vorba...

            ... Evident, era fatal; ar fi trebuit să înţeleg asta de mult. Cu experienţa mea, ar fi trebuit. Proiectul atlasului regional, trei monografii gata de tipar, şi tot ce a urmat: zîmbetul lui Ursache, dînd cu ochii de Catastrofa-Trei-Ierarhi, dar mai ales tăcerea lor cînd a luat cuvîntul Imaculata-Concep-ţiune... Îşi simţi tot sîngele adunat în obraji şi se trezi, brusc, întorcîndu-se cu tot corpul spre Nicoleanu.

            — Dar, în fond, cum înţelegea Aurelian să rectifice procesul de proliferare a celulelor? în ce constau experienţele lui?

            — Pe cît pot reconstitui din cele ştiute de mine şi auzite de la el, Tătaru spera să pună la punct o soluţie organică, sau un ser, nu pot preciza mai mult, o soluţie care, injectată în zona unde se declarase proliferarea, ar fi produs un fenomen, cum îi spuneam noi, în glumă, de „anamneză", de „trezire" a instinctului teleologic, prezent în orice microorganism. Evident, astea sînt doar metafore. Ce credea el că era pe cale să descopere era un agent de restructurare a pulsiunii oganice. O dată mi-a spus: „în fond, descoperirea va fi utilizată mai mult în medicina întineririi decît în vindecarea cancerului. Pentru că, spunea, într-o generaţie, două, cancerul va dispărea ca flagel social, dar cu flagelul degenerării celulare şi al îmbătrînirii mai avem de furcă..."

            — Un fenomen de anamneză a instinctului teleologic prezent în orice microorganism, repetă Zalomit, pronuntînd rar, sacadat, cuvintele. Dacă a înţeles asta, a înţeles tot... Cu un gest scurt, se ridică în picioare:

            — Mi se pare că visez. Tot ce s-a întîmplat de ieri după-amiază mi se pare ireal...

            — Şi mie, spuse Nicoleanu ridicîndu-se cu o oarecare greutate. Nu pot crede că s-a împiedicat şi a alunecat douăzeci, douăzeci şi cinci de metri pe povîrniş, căci nici măcar nu e prăpastie...

            — Mi se pare ireal, continuă Zalomit plecîndu-şi capul, ireal că, după ce-am urmărit cu ochii, o bucată de vreme, maşina ambulanţei, cu trupul lui Aurelian Tătaru, ne-am întors la cabană, şi Dădu Hagi Pavel a comandat două sticle de vin... Mi-e peste putinţă să cred că aşa a fost, că asta s-a întîmplat cu adevărat.

            Îl trezi Hagi Pavel cînd, i se părea, abia adormise. — îmbracă-te repede, îi spuse. Au venit la anchetă. Au fond, mon vieux, nous sommes suspects, adăugă în şoaptă.

            Ajuns în curte, l-a orbit lumina dimineţii de vară. Erau toţi strînşi în jurul unui tînăr brun, încruntat, gesticulînd cu un carnet în mîna stîngă.

            — Tovarăşul profesor Filip Zalomit? îl întrebă. Aţi sosit alaltăieri seara, cu o maşină a laboratorului de fiziologie botanică, de la Poiana-Dornei. Doctorul Aurelian Tătaru vă aştepta pe terasă, împreună cu tovarăşul inginer Hagi Pavel şi tovarăşul doctor Nicoleanu. Aşa e?

            — Aşa, spuse Zalomit neîndrăznind să-şi privească tovarăşii.

            — Atunci putem porni. Şi ca să cîştigăm timp, luăm camioneta.

            — Tovarăşe Ciubotariu, interveni Hagi Pavel, e foarte aproape, nu e mai mult de un kilometru.

            — Ca să cîştigăm timp, repetă Ciubotariu.

            După ce au coborît din camionetă, tuşi de cîteva ori şi începu cu oarecare solemnitate:

            — Ca să nu fie nici o confuzie, vă rog să nu mai vorbiţi între dumneavoastră şi să-mi arătaţi cum a-ţi pornit pe cărarea asta ieri, 22 iunie, pe la ceasurile două, două şi jumătate după-amiază. Aţi spus în declaraţii că doctorul Aurelian Tătaru pornise repede înainte, adică se depărtase de dumneavoastră. Cam la cîţi metri? întrebă întorcîndu-se spre Nicoleanu.

            — Greu de precizat. Poate patruzeci, cincizeci de metri, în nici un caz mai mult de o sută de metri. Dar din cauza arborilor nu-L mai vedeam.

            — Nu L-a mai văzut nici unul dintre dumneavoastră? întrebă Ciubotariu rotindu-şi privirile de la unul la altul.

            — Nu.

            — Vasăzică, nu l-aţi mai văzut, încheie, şi umezindu-şi degetul întoarse cu grijă o foaie din carnet. Acum, ca să nu fie nici o confuzie, să-mi arătaţi cum mergeaţi, la ce distanţă unul de altul. Spune dumneata, tovarăşe profesor.

            — La început umblam unul lîngă altul. Apoi, cînd s-a îngustat cărarea, ne-am înşiruit unul în spatele celuilalt. O bucată de vreme eu eram în faţă, dar apoi...

            — Îmi daţi voie, îl întrerupse Ciubotariu. Aşa a fost? se adresa celorlalţi doi. O bucată de vreme dumnealui a umblat în frunte?

            — Chiar aşa, spuse Hagi Pavel. Eu rămăsesem un pas, doi în urma lui, dar curînd după aceea, să fi trecut cinci, şase minute, Filip, profesorul Zalomit, care, ştiţi, e botanist, s-a oprit în dreptul unei buruieni şi s-a aplecat s-o privească de aproape. Şi atunci am trecut eu înaintea lui, urmat de doctorul Nicoleanu.

            Ciubotariu îi privi pe rînd, întrebîndu-i din ochi.

            — Atunci să mergem, spuse. Umblaţi, pe cît se poate, cam tot aşa cum aţi umblat ieri. Eu rămîn la urmă... Şi, vă rog, nu vorbiţi între dumneavoastră.

            După vreo zece minute, Nicoleanu părăsi cărarea şi-i spuse:

            — Ieri, m-am oprit aici şi le-am spus celorlalţi să nu mă aştepte. Am urcat guţin, printre brazi, cam pe-acolo, arătă întinzînd braţul. Înţelegeţi de ce... Eu sînt şi medic şi biolog, adăugă văzînd că Ciobotariu îl asculta încruntat.

            — Vasăzică, de aceea n-aţi fost de faţă...

            — Cred că nici ei n-au fost de faţă...

            Ciubotariu deschise din nou carnetul.

            — Da, nici ei. Aşa cel puţin au scris, fiecare din ei, în declaraţie. Şi cît timp aţi rămas singur?

            — Poate opt, zece minute. Apoi am grăbit pasul, ca să-i ajung...

            — Îi puteaţi vedea de departe?

            — Nu. Cum vă puteţi da seama şi acum, numai după două, trei minute nu se mai vede nici unul. Cărarea coteşte pe aici de mai multe ori şi se pierde printre brazi...

            — Atunci, să ne grăbim, spuse Ciubotariu. Aproape de liziera pădurii îl aşteptau, tăcuţi, Nicoleanu

            şi Hagi Pavel.

            — Ajunsesem aici, începu Hagi Pavel, cînd am auzit un strigăt sugrumat şi apoi un fel de zgomot surd, pe care atunci nu l-am putut identifica, zgomot provocat, poate, de rostogolirea corpului...

            — Şi atunci am pornit-o amîndoi în goană, adăugă Zalomit.

            Ciubotariu trecu tăcut înainte şi le făcu semn să-l urmeze. Ajunşi în poiană, au grăbit pasul. La vreo sută de metri, îi aştepta un miliţian, fumînd plictisit.

            — De aici l-am văzut întîi, spuse Hagi Pavel întinzînd mîna spre povîrniş. Mi s-a părut că geme, dar acum nu mai sînt sigur. În mai puţin de un minut am fost amîndoi lîngă el. Nu înţelegeam ce se întîmplase, de ce căzuse, dar nu credeam că era prea grav. Ne gîndeam cum să-l ridicăm şi să-l transportăm în braţe. Dar cînd am pus mîna pe el, a închis ochii şi a gemut.

            — Aşa a fost? se adresă Ciubotariu lui Zalomit. A gemut?

            — A gemut, dar a deschis apoi ochii şi a încercat să zîm-bească. Şi pentru că, amîndoi, îl întrebaserăm de mai multe ori, în neştire: „Ce s-a întîmplat? Cum ai căzut?", ne-a privit pe amîndoi, cu o expresie imposibil de descris, şi a şoptit, foarte clar, fără nici o ezitare: Les trois Grâces...

            — Les trois Grâces, repetă Ciubotariu. Aşa aţi scris şi în declaraţii. Dar n-a mai spus nimic altceva, nici înainte, nici după?

            — Nimic. Îl priveam amîndoi, aşteptînd să mai adauge ceva, cînd mi-am dat seama că murise.

            — Murise, adăugă Hagi Pavel.

            — De ce eraţi atît de sigur că murise? întrebă Ciubotariu.

            — Am făcut amîndoi războiul, continuă Hagi Pavel. I-am pus mîna pe inimă, aşa, ca o ultimă încercare, pentru că tot nu îmi venea să cred că murise...

            — Atunci am ajuns şi eu, interveni Nicoleanu. I-am pus şi eu mîna pe inimă... Nu încăpea nici o îndoială. Murise.

            De-abia după ce au coborît din camionetă au aflat că ancheta nu se încheiase.

            — Ca să nu fie nici o confuzie, spuse Ciubotariu, aş vrea să lămuresc încă două, trei amănunte. Să intrăm o clipă la secţie.

            Miliţianul le deschise uşa, apoi o trase după el şi îi lăsă singuri. După ce le arătă scaunele, Ciubotariu se aşeză la birou şi începu să caute în carnet.

            — Din declaraţiile dumneavoastră scrise reiese că, deşi eraţi atît de buni prieteni, în grup vă întîlneaţi destul de rar. Cum se face, atunci, că v-aţi întîlnit acum pentru prima dată, după foarte mulţi ani, şi încă aici, la Şeştina, la o cabană de munte? Tovarăşul profesor Zalomit spune că, auzind că va fi la Poiana-Dornei, doctorul Tătaru i-a scris, invitîndu-L să petreacă împreună cîteva zile aici, la cabană. Probabil că aţi păstrat scrisoarea, adăugă adresîndu-se lui Zalomit.

            Ciubotariu întoarse brusc capul spre Hagi Pavel.

            — Şi tovarăşul inginer? La Bucureşti vă întîlneaţi destul de rar, cel puţin aşa afirmaţi în declaraţia scrisă.

            — E adevărat, în trei ne întîlneam destul de rar. O vreme îl vedeam mai des pe profesorul Zalomit, cînd locuiam în acelaşi cartier, în Popa Nan. Pe doctorul Tătaru l-am întîlnit, după mulţi ani, iarna trecută, dar l-am întîlnit de cîteva ori în şir. Atunci i-am vorbit despre complexul care se plănuia la Faraoane, la exact o sută douăzeci de kilometri de aici, unde trebuia să mă instalez pe la 15 martie, şi Aurelian m-a invitat pentru a doua jumătate a lunii iunie. Mi-a spus, tot atunci, că ne vom găsi din nou împreună, noi cei trei... Proiectul nu era greu de realizat, adăugă zîmbind trist, pentru că întîmplarea a făcut că doi dintre noi eram holtei, iar al treilea divorţase cu mulţi ani în urmă. Eram, cum se spune, disponibili. În timpul vacanţelor de vară ne puteam întîlni oriunde. Trebuia doar ca unul din noi să ia hotărîrea şi să ne prevină din timp.

            — Aşa s-a întîmplat şi cu mine, spuse Nicoleanu. Doctorul Tătaru m-a prevenit din timp... Eu sînt văduv, adăugă.

            Auzi un glas necunoscut, chiar în faţa uşii.

            — Nu e nevoie, am să mă prezint singur.

            În clipa următoare uşa se deschise şi intră un bărbat între două vîrste, blond, înalt, slab, cu părul rar lipit meticulos pe tot craniul. Cînd se apropie de el, spuse, întinzîndu-i mîna:

            — Emanuil Albini. Secţia cercetări şi informaţii.

            Apoi se aşeză pe scaunul din faţa mesei lungi de lemn şi-şi lăsă privirile să alunece în treacăt, fără interes, pe deasupra cutiilor cu specimene.

            — Sînt fosile vegetale, sau urme de fosile, spuse Zalomit zîmbind. Majoritatea, ferigi şi conifere din paleozoic.

            Albini îl privi curios, parcă s-ar fi trudit să ghicească ce intenţii încerca să camufleze terminologia, nici elementară, nici savantă.

            — Vă interesează atît de mult? întrebă, hotărîndu-se brusc să-şi aşeze servieta lîngă el, pe podea, rezemînd-o pe piciorul scaunului.

            — Paleobotanica? zîmbi Zalomit. Paleobotanica interesează în primul rînd botaniştii detectivi, şi eu mă număr printre botaniştii poeţi. Dar mă interesează flora carpatică, şi deci...

            — De ce n-aţi mai publicat versuri, tovarăşe profesor? îl întrerupse blînd Albini.

            Încurcat, pentru că ştia că roşise, Zalomit îşi apropie scaunul de masă.

            — Nu-mi închipuiam că, după patruzeci de ani, îşi va mai aduce cineva aminte...

            — Maculatele corole, de Filip Zalomit... Am citit-o în liceu. Şi cred că de atunci am recitit-o de cel puţin cinci ori...

            — Aproape că nu-mi vine să cred, spuse Zalomit tot mai turburat, simţind cum îi zvîcneşte sîngele în obraji. Versuri de adolescent, palide şi anodine, ecouri din Ion Barbu, şi Valery...

            — Şi din Dan Botta, şi din alţii. Dar nu sînt palide, nici anodine. Altminteri, nu le-aş fi recitit de atîtea ori... Am tot căutat prin revistele timpului, dar n-am întîlnit numele lui Filip Zalomit. Poate aţi publicat sub pseudonim?

            — Nu. N-am mai publicat nimic... De fapt, n-am mai scris versuri de-atunci, din vara aceea.

            — Am scris şi eu versuri, începu Albini cu un glas curios, depărtat. Scriam şi publicam încă din liceu. Am publicat sub cinci pseudonime, adăugă zîmbind visător. Dar nu mai scriu de mult versuri. Cum spuneaţi săptămîna trecută la cabană, am rămas ce trebuia să fiu de la început: cercetător...

            O clipă îl privi fix, adînc, în ochi, apoi căută grăbit în buzunarul de la piept şi scoase un pachet cu ţigări.

            — Dumneavoastră ştiu că nu fumaţi. Şi îmi închipui că fumul ţigărilor englezeşti nu dăunează fosilelor vegetale...

            — Nu, spuse Zalomit, întinzîndu-i o farfurie de lut ars. Sînt obişnuite...

            Albini rîse scurt, învîrtindu-şi bricheta între degete.

            — Dar să ştiţi că nu aveţi dreptate cu Deux ou trois grasses, începu după ce-şi aprinse ţigarea. Într-o scrisoare din ianuarie 1930, iată ce scriaţi lui Aurelian Tătaru. Am aici fotocopia.

            Deschise servieta şi scoase un dosar cu marginele uşor decolorate.

            — Dar mai bine s-o citiţi dumneavoastră, adăugă întinzîndu-i-o.

            După cîtva timp, Zalomit îşi dădu seama că urmăreşte rîndurile fără să înţeleagă ce citeşte. „în fond, sîntem amîndoi suspecţi. Nu eram decît noi doi de faţă. Dar nu trebuie să-mi fie frică. De fapt nu mi-e frică. Din fericire am trecut de şaizeci de ani şi, ca orice intelectual care a trecut de şaizeci de ani, sînt vulnerabil. La prima lovitură, de orice fel, mă prăbuşesc. Infarct, anevrism, congestie cerebrală şi cîte altele ar mai fi. Din fericire, nu mai sînt tînăr. N-au ce să-mi facă..."

            — V-aţi convins deci că tovarăşul inginer Hagi Pavel avea dreptate, spuse tîrziu Albini. Memoria, această înaltă şi permanentă trădare... Dacă aş renunţa la cuvîntul „permanentă", ar putea figura ca un început de poem. „Memoria, această înaltă trădare..."

            — Da, şopti Zalomit, încercînd să se trezească. Ar putea... Ar fi un vers frumos...

            — Îmi pară însă rău, continuă Albini, că trebuie să infirm ambele ipoteze, şi a dumneavoastră, şi a inginerului Hagi Pavel. Ultimele cuvinte ale doctorului Tătaru nu aveau nimic de-a face cu amintirile dumneavoastră din studenţie. Nu se refereau nici la cele trei vile din Vevey, nici la... les trois grâces...

            — E adevărat? exclamă Zalomit. Erau totuşi...

            — În hîrtiile doctorului Tătaru, îl întrerupse Albini, s-au găsit referinţe precise. Les trois Grâces erau, de data aceasta, trei paciente de la Spitalul Brancovici, unde doctorul Tătaru începuse, în 1960, experimentarea serului.

            — Dar atunci?... Începu emoţionat Zalomit.

            — Am aflat asta de la doctorul Căpăţînă, chirurgul cu care lucra Tătaru atunci, în 1959-L960, la Brancovici. Şi mi le-au confirmat şi alţi martori: doctorul Huţan, colaboratorul cel mai apropiat al lui Aurelian Tătaru, două infirmiere, prof. dr. Nedelcu, şeful Secţiei de oncologie.

            Se întrerupse şi-1 privi cîteva clipe absent, apoi îşi îndreptă privirile spre fereastră.

            — Din cîte am înţeles de la doctorul Nicoleanu, reluă, nu eraţi la curent cu cercetările lui Aurelian Tătaru. Dar acum ştiţi despre ce era vorba: un tratament care trebuia să înlocuiască atît razele, cît şi intervenţiile chirurgicale. Trebuia să le înlocuiască, dar serul nu fusese încă suficient experimentat, şi doctorul Tătaru nu îndrăznea să se opună nici razelor, nici operaţiilor. În aprilie 1960, prof. dr. Nedelcu a izolat, într-o aripă a spitalului, trei paciente de curînd operate. Le-a pus, cu alte cuvinte, la dispoziţia doctorului Tătaru şi a colaboratorilor săi. Printr-o întîmplare care, pe noi, poeţii, şi chiar foştii poeţi, nu ne surprinde prea mult, aceste paciente, în vîrstă de cincizeci şi opt, şaizeci şi şaizeci şi cinci de ani, se numeau... Căută în dosar, alese o foaie şi începu să citească: Se numeau Aglae Irimescu, Frusinel Chiperii şi Italia Gîldău. Cînd doctorul Tătaru a citit fişele, a exclamat, spune dr. Huţan, a exclamat: Les trois Grâces! Cele trei Graţii, doctore: Aglae, Euphrosyne şi^desigur, Thalia, pentru că «Italia » e o greşeală de tipar..." în paranteză fie spus, nu era o greşeală: prenumele acestei femei era într-adevăr Italia. Aşa că avem de-a face, de fapt, cu două sau trei Graţii... De ce nu mai clipiţi, tovarăşe profesor? îl întrebă după cîtva timp. Să nu vă facă rău...

            — Mi se pare de necrezut, şopti Zalomit, şi începu să-şi frece ochii.

            — Tot ce a urmat pare de necrezut, continuă Albini. Pentru că, spun toate rapoartele, rezultatele erau cît se poate de bune, întreceau, preciza doctor Huţan, chiar cele mai optimiste aşteptări. Şi, cu toate acestea, tratamentul a fost întrerupt după vreo trei săptămîni, exact după douăzeci şi două de zile. Iar doctorul Tătaru a fost numit directorul Spitalului din Giuleşti, care abia se inaugurase.

            — Dar de ce? întrebă Zalomit coborînd glasul şi apropiindu-şi din nou scaunul de masă.

            Albini îşi stinse încet ţigarea în farfuria de lut ars.

            — Pentru că anumiţi oameni nu au imaginaţie... Cînd vom accepta să folosim masiv imaginaţia, adăugă rostind rar cuvintele, revoluţia va triumfa pretutindeni, de la un capăt la altul al planetei... Întreruperea experimentelor se datoreşte lipsei de imaginaţie a şefului, prof. dr. docent Nedelcu, şi a lipsei de imaginaţie a celor care s-au lăsat influenţaţi de anxietatea lui. Tuturora le-a fost teamă că succesul tratamentului ar putea provoca o recrudescenţă a obscurantismului religios...

            — Nu prea înţeleg, şopti Zalomit.

            — Într-un raport adresat cadrelor, profesorul Nedelcu scria că Aurelian Tătaru făcea glume, dar şi aluzii de natură religioasă. Cita chiar exemple. Bunăoară, doctorul Tătaru ar fi spus o dată, într-un grup de medici, că în Paradis Adam şi Eva erau regeneraţi periodic, aşadar întineriţi, prin neoplasm; că numai după ce-a intervenit păcatul originar, corpul omenesc a pierdut secretul regenerării periodice şi deci al tinereţii fără de bătrîneţe; iar de-atunci încoace, de cîte ori, printr-o bruscă şi stranie anamneză, corpul încercă să repete procesul, proliferarea oarbă a neoplasmului produce tumoare malignă...

            — Dar asta era numai o glumă sau poate o metaforă! exclamă Zalomit.

            — Poate că nu era numai o glumă dar ce importanţă puteau avea metaforele sau comentariile teologice ale doctorului Tătaru, atîta timp cît ele nu încurajau o acţiune contrarevoluţionară? Dacă profesorul Nedelcu şi cei de la cadre ar fi avut imaginaţie, ar fi înţeles că singurul lucru care conta era rezultatul ştiinţific al serului. Dar oamenii fără imaginaţie se lasă hipnotizaţi de clişee şi lozinci. Obscurantism religios! exclamă Albini înveselindu-se deodată, ca şi cum şi-ar fi amintit de un calambur reuşit. Bineînţeles că superstiţiile magice şi religioase sînt cît se poate de primejdioase. Chiar savanţii ruşi n-au şovăit să studieze practicile yogice şi şamanice, iar cele mai importante progrese în cercetările de psihometrie şi parapsihologic au fost realizate în laboratoarele sovietice...

            Se întrerupse şi-i căută cu înţeles privirile.

            — Noi am pierdut zece ani, reluă tîrziu. Şi şansele de a recupera formula serului sînt minime. Căci după mutarea doctorului Tătaru la Giuleşti, o parte din laboratorul pe care-l instalase la facultate a trecut la altă secţie, rezervele de ser au fost distruse şi, culmea ghinionului, doctorul Huţan, crezîndu-şi cariera compromisă din cauza colaborării cu Aurelian Tătaru, şi-a ars toate notele personale şi şi-a schimbat specialitatea. De zece ani se ocupă exclusiv de pediatrie...

            Albini îşi lăsă din nou privirile să alunece alene dincolo de fereastră, spre gardul de lemn de curînd vopsit, şi mai departe, spre vişinii sfrijiţi cu frunza rară, păstrînd încă, parcă de milă, cîteva vişine pipernicite. Începu să-şi caute, absent, bricheta.

            — Totuşi, îndrăzni Zalomit să rupă tăcerea care se prelungea nefirească, totuşi, e absurd ca, pentru cîteva glume, un savant excepţional să fie suspectat de obscurantism religios...

            — Nu e vorba de cîteva glume. Din rapoartele pe care le-am citit săptămîna trecută, se poate înţelege că doctorul Tătaru era într-adevăr interesat de problemele teologice. Sau, poate, de o anumită problemă teologică, şi anume...

            Se întrerupse şi-şi aprinse brusc ţigarea.

            — Asta mi se pare greu de crezut, interveni Zalomit. Nu ne întîlneam prea des, dar nu l-am auzit niciodată făcînd cea mai mică aluzie la vreo problemă teologică.

            — Aşa au declarat şi doctorul Nicoleanu, şi inginerul Hagi Pavel, şi alţi cunoscuţi. Dar, în 1960, cînd punea la punct tratamentul, îi plăcea să facă referinţe teologice, mai ales la teologia Vechiului Testament, deşi unele din ele erau atît de enigmatice, încît te întrebi ce-ar fi vrut să spună. Deschise dosarul şi începu să caute.

            — Bunăoară, raportează un medic radiolog, Tătaru i-a spus odată, citez: „Mă întreb cum de n-a discutat nimeni pîna acum cel mai convingător argument în favoarea tezei că păcatul originar a viciat întreaga Fire; anume, că şi animalele pot avea cancer..."

            — E curios, totuşi, că niciodată...

            — Probabil că după întreruperea experienţelor, nu-l mai interesau problemele teologice. Aşa cum nu ne interesează nici pe noi. De altfel, ca să fiu sincer, acest incident ar fi fost complet uitat dacă n-ar fi intervenit, de foarte curînd, cîteva elemente noi. Întîi, informaţii care par sigure, pentru că se repetă de vreo doi ani încoace, că în Rusia şi America au loc în mare secret experienţe similare.

  
Attachments