Pelerina de Mircea Eliade
I
Îl recunoscu de departe. Purta aceeaşi pelerină scurtă, învechită, cu două petice simetric şi provocator cârpite pe umeri, ca şi cum ar fi vrut să ascundă urma epoleţilor. Dar Pantelimon ştia acum că pelerinele cu epoleţi nu făcuseră parte din uniformele armatei române; cel puţin nu în secolul nostru, îl asigurase Ulieru. Se vor fi purtat altădată, poate în epoca feudală. Şi, dacă s-ar putea dovedi că peticele ascund cu adevărat urmele epoleţilor, adăogase Ulieru, după o pauză, vreau să spun: dacă s-ar putea dovedi, cu mijloace moderne, ştiinţifice, atunci ar fi grav!...
Se întrerupse şi-l privise lung. — De când îl cunoşti? — Eu? Nu-l cunosc. Habar n-am cine e, nici cum îl cheamă. Ţi-am vorbit de pelerina lui pentru că m-au impresionat cele două petice. Ţi-am spus: păreau cusute exact pe umeri, ca nişte epoleţi... — Destul de suspect, îl întrerupse Ulieru. Şi, dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace ştiinţifice, ar putea fi chiar foarte grav. Cred că înţelegi de ce... Pantelimon înălţase încurcat din umeri. — Nu, spuse, nu înţeleg. — Pentru că, în acest caz, pelerina a fost sigur furată. Furată de la Muzeul Armatei... Şi totuşi, adaogă gânditor, spui că nu-l cunoşti... — L-am văzut doar de două sau trei ori, ieşind de la alimentara Mătăsari. El ieşea şi eu mă îndreptam spre intrarea B. Mă duceam să cumpăr nişte mezeluri...
De data aceasta micşoră pasul ca să-i poată privi cu atenţie pelerina. Nu se înşelase: peticele erau cusute exact pe locul şi pe măsura epoleţilor: Poate privirile sau zâmbetul lui îl încurajase, pentru că se opri brusc la un pas de el.
— Vă rog, dacă nu vă supăraţi, îmi puteţi spune în ce an suntem?
— Nouăsprezece mai, răspunse Pantelimon.
— Nu, nu m-aţi înţeles. Nouăsprezece mai, asta ştiam. Dar anul? În ce an suntem?
Pantelimon se trase uşor spre zid, lăsând să treacă o femeie cu un copil de mână.
— 1969! spuse, 19 mai 1969.
— Aşa credeam şi eu, exclamă celălalt. Pot spune chiar că eram convins: 1969. Şi cu toate acestea, sunt unii oameni care cred contrariul. Ca să fiu mai precis: Sunt oameni care pretind că suntem în 1966! Mi-au arătat chiar ziare. Le-am citit cu cea mai mare atenţie: trebuie să recunosc că erau ziare din martie, aprilie şi mai 1966.
— Nu înţeleg, spuse Pantelimon zâmbind încurcat.
— Vă rog să mă credeţi, continuă celălalt scuturându-şi pelerina cu un gest surprinzător de tineresc. Sunt om serios, am, cum se spune, capul pe umeri. Dar în faţa evidenţei, a ziarelor, vreau să spun, a trebuit să mă înclin...
— Ce fel de ziare? întrebă Pantelimon.
— Ziarul nostru cel mai popular: Scânteia. Îl citesc în fiecare zi. Scânteia de azi dimineaţă am citit-o de la primul la ultimul rând.
— Ei şi? îl întrerupse nervos Pantelimon, dându-şi seama că mai mulţi trecători se opriseră lângă ei şi-i ascultau. Am citit-o şi eu, şi tot de la primul la ultimul rând...
— Da, dar ziarul de care vă vorbesc mă asigura că suntem în mai 1966!
— Poate o fi fost un număr vechi, interveni un tânăr cu şapcă trasă adânc pe frunte până în dreptul sprâncenelor.
— Da, dar vedeţi..., se pregăti să-i explice, scuturându-şi din nou pelerina, parcă ar fi vrut s-o arunce peste umeri, adunând-o, întreagă pe spate.
— Despre ce e vorba? întrebă cineva de lângă zid, fără să-şi scoată ţigarea din gură, înaintând încet spre Pantelimon.
— Tovarăşul susţine că suntem în 1966...
— Îmi daţi voie, tovarăşe; n-am susţinut asta. Mi-am permis doar să vă întreb în ce an suntem. Mai precis, am vrut să mă conving că nu mă înşel când afirm că suntem în 1969, deşi...
— Deşi?
Îşi scoase ţigarea dintre dinţi, şi vorba părea acum schimbată, aproape severă.
— Deşi, cum spuneam, ziarul pe care l-am citit azi dimineaţă, Scânteia, vreau să spun, indică precis: 19 mai 1966. Şi nu e pentru prima dată. Acum trei zile şi de două ori săptămâna trecută, şi mai înainte, toată luna aprilie, Scânteia pe care am primit-o şi am citit-o eu.
— Se întâmplă, vorbi cineva. Am un prieten la Slatina, şi mi-a arătat şi el, le-am văzut cu ochii mei... Numere din Scânteia... Toate erau din 1966...
— Era din provincie, îl întrerupse cineva. Slatina e un oraş frumos, dar e în provincie...
Câţiva încercară să râdă. Pantelimon se simţi atins pe braţ, şi întoarse capul. Bătrânul îi zâmbea cu înţeles.
— Ar trebui să te repezi şi d-ta până la Slatina, spuse. Poate te trezeşti din nou în anul 1966. Şi...
Dar îi întâlni privirile, îl văzu cum trage cu sete din ţigară şi tăcu, zâmbind încurcat.
— Nu vă mai astâmpăraţi! şuieră printre dinţi, strivind ţigarea cu piciorul. Vă ţineţi de prostii. În loc să vă vedeţi de treabă...
II
Când, o jumătate de ceas în urmă, ieşi de la alimentară, îl găsi rezemat cu spatele de zid, aşteptându-l.
— Pantelimon, îl întrebă, de când îl cunoşti pe Zevedei?
Pantelimon înghiţi cu greu şi-şi trecu pachetul în cealaltă mână.
— Nu-l cunosc. Nici nu ştiam că-l cheamă Zevedei. L-am zărit de vreo două, trei ori, şi m-au frapat peticele de la pelerină: parcă ar fi fost cârpite pe locul epoleţilor. Dar, cum spune directorul nostru, tovarăşul Ulieru, armata română n-a cunoscut pelerine cu epoleţi. De aceea e suspect... Poate, în epoca feudală...
— Lasă epoca feudală, îl întrerupse celălalt. De ce spuneai că e suspect?
— Pentru că, aşa cum spune tovarăşul Ulieru, dacă s-ar putea dovedi cu certitudine, prin mijloace ştiinţifice, vreau să spun, dacă s-ar putea dovedi că peticele au fost cârpite pe locul epoleţilor, atunci pelerina este sigur furată de la Muzeul Armatei.
— Asta e altă mâncare de peşte, vorbi celalt scoţându-şi pachetul cu ţigări. Lasă în pace Muzeul Armatei. De când îl cunoşti pe Zevedei?
Pantelimon îşi trecu pachetul în mâna stângă. Dar se răzgândi repede şi, apucându-l cu mâna dreaptă, se trase spre zid.
— V-am spus. L-am cunoscut acum o jumătate de ceas. Mă duceam la alimentară pentru nişte mezeluri, şi el m-a oprit, şi m-a întrebat: Vă rog, dacă nu vă supăraţi, îmi puteţi spune în ce an suntem? Şi i-am răspuns...
Pantelimon îşi înălţă brusc fruntea, şi zâmbi.
— Nu înţelesesem, credeam că mă întreabă de zi, şi i-am răspuns: 19 mai. Dar el m-a întrerupt: Nu, spuse, ştiu şi eu că suntem în 19 mai. Dar, anul? În ce an suntem?...
— În ce an suntem? repetă celălalt zâmbind. Şi d-ta n-ai bănuit nimic?
Pantelimon se apropie şi mai mult de zid.
— Am crezut că poate nu-i în toate minţile sau că...
— Adică, ce vrei să spui cu asta? Că i s-a întâmplat ceva? Că a fost amestecat în vreo afacere suspectă şi că, în sfârşit, de-acolo i se trag toate?
— Cam aşa ceva sau poate că... În sfârşit, înţelegeţi ce vreau să spun.
Celalt zâmbi din nou, apoi îşi aprinse absent ţigara.
— Dar de ce în 1966? întrebă privindu-l cu pleoapele brusc şi sever apropiate. Nu ţi s-a părut suspect că Zevedei a precizat: 1966 şi nu un alt an, bunăoară 1956 sau 1960?
— Nu, recunoscu timid Pantelimon. Acum, că-mi spuneţi d-stră, parcă mi se pare şi mie suspect. Căci, în fond, de ce 1966?...
Celalt izbucni în râs.
— Prea mă crezi prost, tovarăşe.
Pantelimon păli şi încercă zadarnic să zâmbească.
— Eu? începu. De ce să vă cred cum spuneţi d-stră?... Eu...
Dar se întrerupse, văzând apropiindu-se foarte grăbit, aproape în fugă, pe tânărul cu şapca trasă pe frunte.
— Plecase de-acasă, şopti gâfâind. Plecase cu cinci minute înainte.
— De la n-rul 13?
— Nu, de la 13 bis.
— Atunci te-a păcălit din nou. Ţi-am spus că la 13 bis... Dar, în sfârşit, deocamdată n-are importanţă.
Apoi, întorcându-se brusc spre Pantelimon.
— De unde ştiai de Muzeul Armatei?
— Eu? Nu ştiu nimic.
— Tovarăşe Pantelimon, vorbi celalt printre dinţi, eu sunt un om bun de felul meu, dar...
Pantelimon îşi plecă umerii, şi se lipi de zid.
— Directorul nostru, de la administraţie, tovarăşul Ulieru, mi-a atras atenţia şi mi-a spus: Dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace ştiinţifice moderne, că în locul peticelor...
— Bine, bine, asta mi-ai mai spus-o. Dar de ce Muzeul Armatei?
— Tovarăşul director, Ulieru, spunea că e grav, pentru că era o piesă de muzeu. Cu alte cuvinte, era o piesă furată de la Muzeul Armatei.
Celalt îşi scoase ţigara şi-l întrerupse clătinând de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon.
— Dar dacă ai înţeles asta, cum de n-ai înţeles legătura cu 1966? Căci Zevedei ţi-a vorbit de 1966 iar nu de 1960 sau 1956!
Îl privi din nou, cu pleoapele mult apropiate, apoi şuieră printre dinţi.
— Prea ne credeţi proşti, tovarăşe!
— Eu, tovarăşe? exclamă Pantelimon lipindu-şi mâna liberă de piept.
— Nu vă mai astâmpăraţi!
Apoi, întorcându-se brusc către tânărul cu şapcă.
— Ce era cu Slatina? Îl cunoaşte cineva?
— E de la aceeaşi secţie cu Făinaru. Se referea la chestia din septembrie.
— Atunci e suspect...
— Aşa spunea şi Făinaru. De aceea...
— Bine, am înţeles! îl întrerupse privindu-l ameninţător în adâncul ochilor.
III
Ca în fiecare zi, câteva minute înainte de ora prânzului, se îndreptă spre biroul lui Ulieru. Dar în faţa ascensorului îl întâmpină dactilografa.
— Nu vă urcaţi degeaba, că astăzi n-a venit. Treburi, adaugă zâmbind, 20 mai, 21 mai, şi aşa mai departe...
Lui Pantelimon i se păru că dactilografa încercase să clipească din ochiul stâng, şi roşi, încurcat.
— Înţeleg, spuse şi se îndreptă spre uşă.
Dar după câţiva paşi se întoarse şi întrebă coborând glasul:
— Este ceva special? Vreau să spun 20 sau 21 mai au vreo semnificaţie specială?
Dactilografa îl privi din nou, mirată, şi de data aceasta Pantelimon nu se mai îndoi: tânăra clipea într-adevăr cu înţeles, din ochiul stâng.
— Depinde de oraş, spuse. În anumite oraşe de provincie 20 mai e mai important decât 21 mai...
— Oraşe de provincie, repetă visător Pantelimon. Ce curios! Aseară, nu ştiu nici eu bine de ce, mă gândeam la oraşele de provincie. La Slatina, bunăoară...
Ca şi cum nu l-ar fi auzit, tânăra zâmbi şi, clătinând scurt din cap, îi întoarse spatele.
În ziua următoare, Pantelimon se hotărâse să dejuneze în laborator. Desfăcuse pachetul cu mezeluri şi se pregătea să destupe o sticlă de bere, când în uşă apăru Ulieru.
— Te-ai şi întors? îl întâmpină Pantelimon cu bucurie. Atunci mergem la cantină...
Şi pentru că Ulieru tăcea, privindu-l preocupat, destupă sticla de bere, umplu un pahar şi i-l întinse.
— De unde ştiai că am fost la Slatina? îl întrebă Ulieru după ce sorbi cu grijă câteva înghiţituri.
Pantelimon tresări surprins.
— Ai fost la Slatina? Să mă trăsnească Dumnezeu dacă am ştiut ceva!
— Atunci de ce i-ai spus dactilografei că oraşul dumitale favorit e Slatina? De ce tocmai Slatina, unde mă aflam eu? Şi, pentru că suntem prieteni şi am încredere în d-ta, îţi spun că fusesem trimis într-o inspecţie...
Pantelimon îşi goli paharul şi se aşeză pe scaun.
— Întâi şi întâi, n-am spus că Slatina e oraşul meu favorit. Nici nu-l cunosc. N-am fost niciodată la Slatina. I-am spus doar că, cu o seară mai înainte, mă gândeam nu ştiu nici eu bine de ce, mă gândeam la oraşele de provincie, bunăoară, la Slatina.
— Dar de ce tocmai la Slatina? îl întrerupse Ulieru căutându-i privirile.
Pantelimon ridică încurcat din umeri.
— Pentru că, n-am apucat să-ţi spun, pentru că, în sfârşit, alaltăieri, îndreptându-mă către alimentară, m-am întâlnit din nou cu individul acela cu pelerină, ştii care... Tipul despre care spuneai că dacă s-ar putea dovedi cu precizie...
Ulieru se apropie în vârful picioarelor de uşă şi o deschise brusc, privi în dreapta şi în stânga, apoi se întoarse şi se reaşeză pe scaun.
— Cred că nu e în toate minţile, continuă Pantelimon.
— Ai vorbit cu el?
— Doar câteva cuvinte. N-am apucat să-i vorbesc mai mult, pentru că... E o poveste întreagă.
— Dar ţi-a spus el ceva despre Slatina?
— Nu el. Se adunase acolo, pe trotuar, un grup întreg, şi cineva, nu mai mi-aduc bine aminte cine, a spus că şi la Slatina apare Scânteia cu data, să spunem, de 19 mai 1966 în loc de, cum ar trebui, 19 mai 1969. Să vezi cum a fost...
Ascultându-l, Ulieru îşi trecea la răstimpuri batista pe frunte. Apoi o ascundea ruşinat în buzunar şi începea să-şi frece mâinile.
— Ar putea fi foarte grav, rosti în cele din urmă. M-ai băgat —, recunosc, fără să vrei, — ne-ai băgat pe amândoi într-o încurcătură din care Dumnezeu ştie cine are să ne scoată.
— Dar de ce e atât de grav? întrebă turburat Pantelimon.
— Pentru că individul acela foarte suspect, individul cu pelerină, a adus vorba de ziarele din 1966.
— Dar ce s-a întâmplat în 1966?
Ulieru se ridică brusc şi deschise din nou uşa, privind până în fundul coridorului.
— Bună, bună! strigă, fluturându-şi mâna.
Apoi îşi apropie scaunul de al lui Pantelimon şi continuă în şoaptă.
— Să vorbim mai încet, că Petrescu Doi s-a întors să-şi verifice aparatele...
Se întrerupse şi răsuflă adânc.
— Ce s-a întâmplat în 1966? S-au întâmplat multe. În orice caz, în 1966 era mai bine ca acum, în 1969. Şi atunci, înţelegi, dacă oamenii citesc ziarele din mai 1966 când noi, de fapt, suntem în mai 1969... E, în orice caz, ceva subversiv. E împotriva Statului.
Se întrerupse o clipă, întoarse capul spre uşă, făcu un semn, şi continuă ridicând glasul.
— Este împotriva aşezării noastre socialiste. Întâlneşti saboteuri în orice întreprindere. Nu e de mirare. Duşmanul de clasă nu renunţă la privilegiile pe care, pe bună dreptate, partidul şi poporul...
Uşa se deschise şi în prag apăru Ioanichie Petrescu. Intră, cu tabacherea deschisă, îmbiindu-i.
— Ştiu, ştiu bine că nu fumaţi, dar eu, în orice caz, vă pun la încercare...
Apoi, întorcându-se către Ulieru.
— Cum decurge ancheta, tovarăşe inginer?
— N-a fost anchetă, răspunse Ulieru încercând să pară detaşat, aproape plictisit. Am fost în misiune de control. Totul decurge conform planului...
Ioanichie Petrescu îl privea, zâmbind ironic.
— Şi cu toate acestea, n-au livrat nici 20% din comenzile noastre.
— Au să livreze, au să livreze totul conform planului... Dar mie mi-e foame, adaogă ridicându-se brusc. Şi cum nu mă prea împac cu mezelurile, mă duc la cantină.
— Azi au ciorbă de fasole, preciza Petrescu continuând să zâmbească.
Lăsă să treacă un răstimp, jucându-se absent cu tabacherea, apoi, fără să-l privească, se adresă lui Pantelimon.
— Nu ştiam că-l cunoşti pe Năstase...
Pantelimon tocmai sfârşise de desfăcut pachetul cu mezeluri.
— Nu cred că-l cunosc. Cine e Năstase?
— Ai stat mult de vorbă cu el alaltăieri, în faţa alimentarei Mătăsari. Să ştii că e un element foarte capabil. Şi un om integru. Poţi să ai toată încrederea în el. Dar, adăugă căutându-i privirile, pentru că suntem numai noi doi, îţi pot spune că l-ai cam dezamăgit.
— Eu? exclamă Pantelimon ducându-şi mâna la piept.
— Dumneata. Ai fost reticent, parcă ţi-ar fi fost frică de el. Nu i-ai spus nimic de legăturile d-tale cu Zevedei, de când îl cunoşti, şi celelalte...
Pantelimon înghiţi cu greu, şi apucând paharul lui Ulieru, dădu peste cap restul de bere.
— Dacă ţi-e sete, continuă Petrescu, vino la mine, în laborator. Am întotdeauna o sticlă de bere rece.
— Nu, mulţumesc, nu mi-e sete. Dar pentru că veni vorba de tovarăşul Năstase şi de individul cu pelerină...
— Asta e mania lui, a lui Zevedei, îl întrerupse Petrescu : să poarte pelerina lui unchiu-său, colonelul.
— Tovarăşul Ulieru bănuia că a furat-o de la Muzeul Amatei.
— Nu, n-a furat-o. Unchiu-său, colonelul, a fost în armata austro-ungară. A murit foarte bătrân, aproape centenar, la sfârşitul războiului. Dar Zevedei e un om ciudat: vrea să se distingă de popor, şi atunci recurge la orice semn distinctiv...
Pantelimon prinse curaj, şi începu să-şi aşeze mezelurile pe o farfurie de plastic.
— În fond, ţine să se declare pe faţă duşman de clasă...
— Cam aşa ceva, spuse Petrescu deschizând tabacherea. Dreptul lui.
— Dreptul lui? se miră Pantelimon. Într-o societate socialistă ca a noastră?
— Aşa a crezut el. Şi a tras consecinţele. Ştii şi d-ta că a stat 15 ani la închisoare; 15 ani, până a fost graţiat.
Pantelimon muşcase cu spor dintr-o felie de parizer, şi se trudea acum s-o mestece cât mai repede. Ioanichie Petrescu îl privea zâmbind.
— Şi dacă a fost graţiat, continuă după o pauză, nu mai poate fi arestat pentru că poartă pelerina lui unchiu-su... Dar vezi că nu se astâmpără. Are dreptate Năstase: sunt unii oameni care, oricâte li s-ar întâmpla în viaţă, nu se astâmpără.
Treptat, Pantelimon se lumină la faţă.
— D-aia întreabă în ce an suntem, spuse.
— Exact. Şi de aceea l-ai decepţionat pe Năstase, încercând să te prefaci...
— Eu? exclamă Pantelimon cu oarecare greutate, căci avea gura plină.
Petrescu râse cu poftă şi apoi, brusc, se hotărî şi alese o ţigară din tabacheră.
— Una străină, cu filtru; pentru zile mari... Da, d-ta, reluă calm, cu un glas neutru. Ai încercat să joci rolul tânărului naiv şi cu capul în nori, când noi toţi te cunoaştem, şi te apreciem ca pe un element strălucit, de încredere şi de viitor.
— Nu înţeleg, spuse Pantelimon. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă înţeleg la ce faceţi aluzie.
— Răspundeai ca şi cum nu l-ai fi cunoscut pe Zevedei...
— Dar nu-l cunosc.
— Dă-mi voie, te rog, îl întrerupse Petrescu ridicând braţul în aer. Ca şi cum nu l-ai fi cunoscut, iar pe de altă parte, te prefăceai că nu înţelegi legătura cu anul 1966.
— Acum înţeleg, mărturisi Pantelimon cu un aer de triumf. Foarte probabil, 1966 este anul când a fost graţiat...
Ioanichie Petrescu îl privi câteva clipe în tăcere, fumând absent.
— Recunosc că eşti mare meşter, ştii să-ţi ascunzi jocul. Dreptul d-tale, adăugă, regăsindu-şi zâmbetul. Dar dacă n-o ştiai, ţi-o spun eu: Zevedei a fost graţiat, ca toţi ceilalţi, în 1964. O ştie toată lumea...
