Proza fantastica de Mircea Eliade
DOMNIŞOARA CHRISTINA
It stood.
All beautiful în naked purity, The perfect semblance of its bodily frame.
Shelley, Queen Mab.
Înainte de a ajunge în sufragerie, Sanda îl opri, apucându-i braţul.
Era cel dintâi gest familiar pe care îl făcea în aceste trei zile de când se aflau împreună la Z.
— Ştii că a mai venit un musafir, un profesor?
Egor îi privi ochii prin semiîntunericul odăii. Sclipeau. „Poate mă încurajează”, îşi spuse, şi se apropie, încercând să-i prindă mijlocul.
Dar fata se smuci şi, din câţiva paşi, deschise uşa sufrageriei. Egor îşi corectă ţinuta şi rămase în prag. Ardea aceeaşi lampă cu sita albă, orbitoare; o lumină prea tare, artificială, stridentă. Zâmbetul d-nei Moscu părea acum mai obosit. (Zâmbetul pe care Egor se obişnuise să-l ghicească înainte chiar de a-i vedea faţa...)
— …Acesta este d-l Egor Paşchievici, îl prezentă solemn d-na Moscu, întinzând moale braţul spre uşă. Are un nume ciudat, adăugă ea, dar e român pe de-a-ntregul. E pictor şi ne face cinstea de a locui cu noi…
Egor se înclină, încercând să spună câteva cuvinte măgulitoare.
D-na Moscu îşi retrase braţul şi-l îndreptă, cu mai multă emoţie, spre noul-venit. Avea atât de rar prilejul să facă prezentări bogate, solemne…
— Domnul profesor universitar Nazarie, o glorie a ştiinţei româneşti, continuă ea.
Egor se îndreptă cu pas hotărât către profesor şi îi apucă mâna.
— Sunt numai un neînsemnat asistent, stimată doamnă, şopti d-l Nazarie, încercând să-i mai reţină o clipă privirile. Atât de neînsemnat…
Dar d-na Moscu se aşezase extenuată pe scaun. Profesorul rămase uluit lângă ea, cu fraza nesfârşită. Îi era teamă să se întoarcă spre ceilalţi; teamă, nu cumva să pară ridicol sau ofensat. Câteva clipe nu ştiu ce să facă. Dar se hotărî şi se aşeză pe scaunul din stânga d-nei Moscu.
— Scaunul acesta e ocupat, îi şopti Simina. Eu mănânc întotdeauna lângă mama.
Dl Nazarie se ridică brusc şi se lipi de perete. Egor şi Sanda se apropiară de el, zâmbind încurcaţi. Nu trebuie să ţină seama de glumele Siminei. E o fetiţă capricioasă. Şi, de altfel, asta e cea mai mare bucurie a ei: să stea lângă maică-sa, chiar când sunt musafiri.
— Are numai nouă ani, adăugă Sanda.
D-na Moscu îi privise tot timpul zâmbind, parcă s-ar fi rugat să fie iertată că nu ia parte la discuţie. Bănuieşte cât de interesantă poate fi o asemenea discuţie. Bănuieşte cât de interesantă, savantă, instructivă, dar e prea obosită ca s-o urmărească. Doamna Moscu, fireşte, nu auzise nici un cuvânt; sunetele trecuseră alături de urechile ei, fără rezistenţe, fără urme.
Egor conduse pe d-l Nazarie spre capătul mesei, indicându-i un scaun alături de Sanda. „Ce stranie şi neînţeleasă oboseală”, gândi pictorul privind încă o dată faţa doamnei Moscu.
— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, îngână profesorul aşezându-se. Îmi dau seama că am jignit un copil. Şi este un copil ca un înger…
Întoarse capul şi aruncă Siminei cele mai calde priviri. D-l Nazarie era un bărbat încă destul de tânăr, nu împlinise nici patruzeci de ani, şi privirile îndreptate spre Simina încercau să poarte o dragoste totodată protectoare şi linguşitoare. Obrazul lui curat şi neutru, de bărbat învăţat, se luminase din cale afară. Zâmbea Siminei cu toată gura deschisă. Simina îi susţinu privirea cu o siguranţă ironică, muşcătoare. Câteva clipe îl privi în adâncul ochilor, apoi duse şervetul la gură, îşi şterse un foarte uşor zâmbet şi întoarse încet capul către maică-sa.
— Sunteţi desigur venit pentru săpături? întrebă brusc Egor.
Profesorul era încă intimidat şi fu cu atât mai recunoscător lui Egor că îi dădea prilejul să vorbească despre meseria şi pasiunea lui.
— Da, domnul meu, răspunse vioi, înghiţind aer. Cum îi spuneam şi doamnei, am reluat în vara aceasta săpăturile de la Bălănoaia. E un nume care poate nu vă aminteşte prea multe lucruri, dar staţiunea protoistorică de la Bălănoaia are oarecare însemnătate pentru noi, românii. S-a găsit acolo un lÉbes celebru, un mare bazin ionian, în care, după cum ştiţi, se aducea carnea la ospeţe.
Amintirea acestui lebes, pe care îl cercetase cu de-amănuntul a fost o imagine stenică pentru dl Nazarie. Cu vervă şi cu oarecare melancolie, evocă ospeţele de atunci. Nu erau ospeţe barbare, groteşti.
— Căci, cum îi spuneam şi doamnei, toată câmpia aceasta a Dunării de Jos, în special aici, în nordul Giurgiului, a cunoscut odinioară, prin veacul V înainte de Hristos, o înfloritoare civilizaţie greco-traco-scitică…
Vorba îi dăduse curaj. Privi din nou, insistent, spre doamna Moscu, dar nu întâlni decât acelaşi zâmbet stins, aceeaşi faţă neatentă.
— Bălănoaia, maman, îi atrase atenţia Sanda, aproape strigând, pe deasupra mesei. Dl profesor face săpături arheologice la Bălănoaia…
D-l Nazarie se intimidă din nou auzindu-şi numele, trezindu-se brusc obiectul atenţiei generale. Încercă să se apere cu mâna, să scuze mai ales tăria glasului cu care Sanda strigase pe maică-sa. Dna Moscu părea că se deşteaptă dintr-o amorţire împletită cu somn. Dar deşteptarea fusese reală; pentru câteva clipe, îşi recapătă frăgezimea obrazului, mândria frunţii ei pure şi netede.
— Bălănoaia, vorbi ea, acolo a avut moşie un străbun de-al nostru.
— Şi tanti Christina, spuse repede Simina.
— Şi ea, întări cu vioiciune dna Moscu.
Sanda privi încruntându-se către sora cea mică. Dar Simina plecă ochii în farfurie, smerită şi cuminte. In bătaia puternică a lămpii, buclele ei negre îşi pierdeau tăria şi luciul, asemenea argintului vechi.
„Dar ce frunte calmă, ce obraji de păpuşă!” se miră Egor. Nu-ţi puteai desprinde ochii de pe chipul ei. Trăsăturile aveau o perfecţiune precoce, o frumuseţe înmărmuritoare. Egor simţi că, alături de el, dl Nazarie o priveşte cu o egală încântare.
— Nu suntem prea vorbăreţi astăzi, când am rămas singuri, spuse Sanda adresându-se mai mult lui Egor.
Pictorul înţelese glasul acesta care voia să-l ispitească, necăjindu-l.
Se smulse din torpoarea cu care privise pe Simina şi voi să înceapă o anecdotă galantă, pe care o spunea întotdeauna cu succes în familii.
„Suntem tăcuţi, pentru că suntem inteligenţi: ca amicul meu Jean”... ar fi povestit Egor. Dar dl Nazarie începu înaintea lui:
— Aveţi probabil mulţi invitaţi, toată vara, aici la moşie…
Vorbi câteva minute în şir, pe nerăsuflate, parcă i-ar fi fost teamă să se oprească, să nu-l înghită cumva tăcerea. Vorbi despre săpături, despre sărăcia de la Muzeul de Antichităţi, despre frumuseţea acestor câmpii dunărene. Egor privea câteodată, pe furiş, spre dna Moscu.
Asculta ca vrăjită, dar pictorul îşi dădea prea bine seama că nu aude un cuvânt. Sanda profită de o pauză a dlui Nazarie şi spuse tare:
— Maman, se răceşte friptura…
— Ce lucruri interesante ne spune domnul profesor! şopti d-ra Moscu.
Începu apoi să mănânce cu obişnuita ei poftă, cu fruntea puţin plecată deasupra farfuriei, fără să privească pe nimeni.
De altfel, era singura care mânca. Ceilalţi abia se atinseseră de friptură. Dl Nazarie, înfometat de drum, nu izbutise să mănânce mai mult de jumătate. Friptura avea un miros greţos de vită.
Sanda chemă cu un gest scurt, de stăpână, jupâneasa, care aştepta cuminte lângă uşă.
— Ţi-am spus să nu mai cumperi carne de berbec, vorbi ea cu o ascunsă mânie.
— N-am mai găsit nicio pasere, domnişoară, se apără femeia. Care au fost le-am tăiat ieri şi alaltăieri. Care n-au murit… Mai era o gâscă, dar am găsit-o şi pe ea moartă, azi-dimineaţă.
— De ce n-ai cumpărat din sat? întrebă Sanda mai mânioasa.
— N-a vrut nimeni să-mi vândă, răspunse prompt jupâneasa. N-a vrut sau n-a avut, adăugă ea cu înţeles.
Sanda roşi, făcu semn femeii să ridice farfuriile. Dna Moscu işi terminase friptura.
— Ce frumoase lucruri ne-a spus domnul profesor despre Bălănoaia! începu cu un glas puţin cântat. Atâţia idoli în pământ, atâtea scule de aur…
Profesorul se codi.
— Cele de aur se găsesc mai rar, o întrerupse el. Nici n-au prea fost prin acele timpuri. Erau pe aici civilizaţii ţărăneşti, sate înfloritoare, dar sate. Aurul se afla mai mult în porturile greceşti…
— Se găsea şi aur, scule de aur vechi, pe vremuri, continuă dna Moscu.
— Şi tanti Christina avea, şopti Simina.
— Tu de unde ştii? o întrebă, certând-o, Sanda. De ce nu te-astâmperi?!
— Mama mi-a spus, vorbi Simina dezgheţat. Şi doica.
— Doica ar trebui să nu-ţi mai umple capul cu poveşti, adăugă Sanda aspră. Creşti mare acum, nu mai poţi crede în basme şi năzbâtii…
Sanda îşi privi sora cu un foarte uşor zâmbet, dispreţuitor şi indiferent în acelaşi timp. Îşi întoarse apoi ochii spre Egor şi-l cântări cu gravitate: parcă s-ar fi întrebat dacă crede şi el acelaşi lucru, dacă poate fi şi el tot atât de naiv…
Conversaţia tânjea din nou. Dl Nazarie se plecă spre Egor.
— Ce minunată idee aţi avut să vă întoarceţi la aceste câmpii dunărene, vorbi el. Cred că nimeni n-a încercat încă să picteze asemenea locuri; ţi se par la început deznădăjduite, pustii, bătute prea mult de soare şi apoi îţi dai seama de fecunditatea lor înspăimântătoare, de farmecul lor…
Vorbise cu sinceritate, avântat. Egor îl privi uluit. I se păruse, în primele minute, un biet savant morocănos şi timid. Dar mâinile domnului Nazarie se mişcau cu o graţie desăvârşită; şi cuvintele pe care le spunea aveau o sevă proprie, o prospeţime ciudată. Pare că le pronunţa altfel, mai adânci, mai pline.
— Dl Paşchievici este un mare artist, dar este în acelaşi timp un mare leneş, interveni Sanda. Stă de trei zile cu noi şi nici nu şi-a deschis paleta…
— Aş putea înţelege în mai multe feluri amicala d-voastră observaţie, spuse galant Egor. Aş putea crede, bunăoară, că sunteţi nerăbdătoare să mă vedeţi lucrând, ca să puteţi nădăjdui într-o mai repede plecare a mea…
Sanda îi întoarse zâmbetul, încurajându-l. Egor înţelese precis toate acele nuanţe de glumă, de graţie şi capriciu, care trădează nerăbdarea, ispita, chemările. „Sanda este în orice caz superbă”, îşi spuse el, deşi nu îi înţelegea deloc purtarea în aceste trei zile. Cât de mult se deosebea de domnişoara frivolă de la Bucureşti, care îl ademenea cu atâta curaj şi îi strânsese cu atâta bucurie mâna când primise să vină la Z, pentru o lună întreagă. Poate se teme de ceva, se teme de invitaţi, se consolase Egor în prima seară.
— … Adevărul este că nu mă simt bun de nimic deocamdată, continuă el întorcând capul către d-l Nazarie. În nici un caz de pictură. Poate începutul acesta de toamnă, care seamănă mai mult cu un miez de vară, mă oboseşte…
— Eu 1-aş scuza mai bine dacă m-ar ruga, spuse Sanda, începând să râdă. Am avut trei zile prea zgomotoase, cu prea mulţi prieteni, asta a fost. De mâine va putea lucra; am rămas singuri…
Egor începu să se joace cu cuţitul. Trebuia să strângă ceva rece şi tare în mână, să-şi strivească nerăbdarea.
— … Şi eu voi trăi nesimţit, adăugă d-l Nazarie. Mă veţi vedea numai aici, între d-voastră…
Cu mâna făcu un ocol pripit al mesei. D-na Moscu îi mulţumi, absentă.
— E o mare cinste să vă avem printre noi, începu ea, recăpătându-şi subit un glas mult mai sigur şi mai puternic. Sunteţi o mândrie a ştiinţei româneşti…
Se vedea că îi plac mult cuvintele acestea, pentru că le repetă cu fervoare. Egor privea în jos, strângând, mai moale, cuţitul. Pe sub gene, Sanda îi urmărea gesturile. „Cine ştie ce crede despre mama”, îşi spuse, înfuriindu-se deodată.
— Doamnă, întrerupse uluit d-l Nazarie, laudele domniei voastre se adresează fără îndoială învăţătorului meu, marele Vasile Pârvan. El a fost într-adevăr o culme, o mândrie a noastră, un geniu românesc…
Aştepta de mult un asemenea prilej: să vorbească, să spună lucruri depărtate de această masă ciudată, de aceste gazde neînţelese. Vorbi cu însufleţire şi evlavie despre Pârvan. De la el a învăţat meşteşugul săpăturilor. El, premergătorul, a dovedit că cea mai mare mândrie a pământului românesc e preistoria şi protoistoria. Şi farmecul săpăturilor, viaţa de cort, tresărirea în faţa fiecărui obiect găsit.
— Un pieptene de fier, un cui, un fragment de oală, continua d-l Nazarie, toate lucrurile acestea sărăcăcioase şi neutre, pe care un drumeţ nici nu le-ar ridica din ţărână, au pentru noi mai mult farmec decât cea mai fnirnoasă carte şi, poate, chiar cea mai frumoasa femeie…
Sanda căută ochii lui Egor zâmbind, aşteptând un zâmbet ironic.
Dar pictorul asculta cu respect, cu simpatie.
— Un pieptene de fier îţi descopere câteodată o civilizaţie, adăugă dl Nazarie, adresându-se din nou către dna Moscu.
Se opri însă brusc în mijlocul frazei, parcă şi-ar fi pierdut răsuflarea. Privea ţeapăn către dna Moscu. Îi era teamă să-şi închidă ochii. Ar fi întâlnit, poate, o nălucire rnai înspăimântătoare înapoia pleoapelor.
— Cine bea cafea?! întrebă în acea clipă Sanda, ridicându-se de la masă cu zgomot.
Dl Nazarie începu să-şi simtă năduşeala rece pe umeri, pe piept, de-a lungul braţelor. Ca şi cum ar fi pătruns lent într-o zonă umedă şi îngheţată. „Sunt foarte obosit”, îşi spuse el, apucându-şi strâns mâinile una de alta. Se întoarse spre Egor. I se păru destul de neînţeles gestul lui: zâmbea, cu două degete ridicate în sus, parcă ar fi fost într-o clasă…
— Beţi şi d-voastră, domnule profesor? Îl întrebă Sanda.
— Bucuros, bucuros… răspunse d-l Nazarie.
De-abia când văzu ceşti le cu cafea pe masă, înţelese ce 1-a întrebat Sanda şi se linişti pe deplin. Tot atunci, mai privi o dată, fără teamă, spre dna Moscu. Gazda plecase fruntea şi şi-o rezema în palma dreaptă. Nu mai vorbea nimeni la masă. Întâlni însă faţa Siminei, întoarsă spre el. Îl privea cu multă mirare, cu neîncredere chiar. Parcă se trudea să descifreze o taină. Era o preocupare adâncă, nemulţumită, dincolo de copilărie.
II
D-l Nazarie deschise cu multă băgare de seamă uşa. Găsi pe săliţă o lampă cu gaz, cu flacăra scăzută. O desprinse din perete şi începu să păşească atent, silindu-se să nu facă zgomot. Podelele de lemn, vopsite vişiniu, trosneau totuşi, chiar şi acolo unde erau acoperite cu covoare.
„Ce Dumnezeu ne-au dat camere atât de depărtate!” îşi spuse, puţin enervat, d-l Nazarie. Nu-i era frică, dar avea mult de umblat până la camera lui Egor; trebuia să treacă prin faţa multor uşi, fără să ştie dacă se află cineva în cameră, dacă deranjează pe cineva. Pe de altă parte, camerele acelea – dacă ar fi fost într-adevăr goale – ar fi dat un aer pustiu coridorului; lucru la care d-l Nazarie nici nu voi să se gândească.
Odaia lui Egor se afla tocmai la capăt. Ciocăni de câteva ori, cu bucurie.
— Nădăjduiesc că nu te deranjez prea mult, spuse deschizând uşa.
Nu mi-e deloc somn.
— Nici mie, răspunse Egor, ridicându-se de pe canapea.
Era o odaie mare, spaţioasă, cu un balcon care se deschidea în parcPatul, de lemn vechi, era aşezat într-un colţ. Un dulap, un lavoar, o canapea, un birou elegant, două scaune şi un chaise-longue alcătuiau restul mobilei. Odaia era totuşi atât de mare, încât părea simplu mobilată. Obiectele se aflau prea depărtate unele de altele. Te puteai mişca în voie.
— Îmi face o deosebită plăcere, adăugă Egor. Mă întrebam cu ce să-mi omor insomnia. Nu prea mi-am adus cărţi. Credeam că am să lucrez mult ziua.
Îşi lăsă gândul nespus: „credeam, mai ales, că serile le voi putea petrece cu Sanda”.
— E prima noapte când mă urc atât de devreme în camera mea, continuă Egor. Până acum, rămâneam târziu de tot în parc; erau mulţi invitaţi, mult tineret. Dar cred că o oboseau prea mult pe d-na Moscu.
D-voastră nu fumaţi? Întrebă îndreptându-se cu tabachera deschisă spre d-l Nazarie.
— Mulţumesc, nu. Dar voiam să te întreb, toate camerele astea de lângă noi sunt nelocuite?
— Aşa cred, răspunse zâmbind Egor. Aici au stat musafirii; un etaj întreg pentru musafiri. Şi jos cred că tot goale sunt camerele. D-na Moscu locuieşte în cealaltă pane a casei, cu domnişoarele.
Rămase pe gânduri, îşi aprinse ţigara şi se aşeză pe scaun în faţa profesorului. Tăcură amândoi.
— Splendidă noapte! Spuse târziu d-l Nazarie, ridicând fruntea spre balcon.
Din întunerec se desprindeau acum contururi mari, încă nesigure, de arbori. Egor întoarse şi el capul, într-adevăr, splendidă noapte. Dar să spui „noapte bună” oaspeţilor de la 9 jumătate şi să te retragi o dată cu mama, ca o fetiţă cuminte.
— Dacă stai mult timp nemişcat, adăugă d-l Nazarie, şi aspiri lent, fără să te grăbeşti, simţi Dunărea. Eu o simt.
— Trebuie să fie totuşi foarte departe, spuse Egor.
— Vreo treizeci de kilometri. Poate mai puţin. Dar e aceeaşi noapte, asta o simţi repede,.
D-l Nazarie se ridică şi se apropie de balcon. Nu, n-are să fie lună decât peste câteva zile, îşi clete seama îndată ce se lovi de întunerec.
— Este şi acelaşi văzduh, adăugă el răsturnându-şi încet capul şi sorbind aerul cir toată gura. D-ta n-ai stat pe lângă Dunăre pesemne.
Altminteri, rareori se-ntâmpâă să-ţi scape mireasma aceasta. Eu simt Dunărea şi pe Bărăgan.
Celălalt începu să râdă. '
— Nu e prea mult spus, pe Bărăgan?
— Nu, nu, explică d-l Nazarie. Căci nu e un miros de apă, nu e un văzduh umed. E mai mult un miros lânced, care aduce cu lutul şi cu unele plante cu scaieţi.
— E destul de vag, îl întrerupse Egor zâmbind.
— Dar îl recunoşti repede, oriunde te-ai afla, continuă d-l Nazarie.
Uneori ţi se pare că au putrezit foarte departe păduri întregi, ca să-ţi poată aduce vântul un asemenea miros complex şi elementar totodată.
Odinioară erau păduri pe aproape. Era Teleormanul.
— Şi parcul acesta pare a fi bătrân, spuse Egor întinzând braţul peste balcon.
D-l Nazarie îl privi blând, fără să-şi poată ascunde un zâmbet dispreţuitor.
— Tot ce vezi d-ta aici, vorbi el, n-are mai mult de o sută de ani.
Salcâmi. Arbore de om sărac. Dacă vezi pe ici, pe colo, câte un ulm.
Începu să vorbească pasionat despre păduri şi arbori.
— Să nu te miri, spuse deodată, întrerupându-şi discursul şi punându-şi mâna pe umărul lui Egor. A trebuit să învăţ toate acestea de la oameni, din cărţi, de la învăţaţi, cum s-a putut. Pentru săpături, se-nţelege; trebuia să ştiu până în ce loc se puteau aşeza oamenii mei, sciţii, geţii şi cei care-au mai fost.
— Pe aici probabil nu prea se găsesc urme, spuse Egor, încercând să abată discuţia către preistorie.
— S-ar putea găsi şi pe aici, vorbi modest d-l Nazarie. Pe undeva tot au fost drumuri, chiar şi sate în marginea pădurilor. Prin apropierea văilor, mai ales. Dar, oricum, locurile unde au fost păduri sute de ani de-a rândul sunt locuri vrăjite. Asta e adevărat.
Se opri şi începu să soarbă iar aerul, plecându-şi încet întreg trupul peste balcon, în noapte.
— Ce bucurie îmi face de câte ori recunosc Dunărea, chiar prin locurile acestea, continuă el cu un glas mai scăzut. E o altă vrajă, o vrajă uşor de primit, care nu te sperie. Oamenii de lângă fluvii sunt şi mai înţelepţi, şi mai curajoşi; aventura a plecat şi de aici, nu numai de pe ţărmul mărilor. Dar, vezi d-ta, pădurea te sperie, te înnebuneşte.
Egor începu să râdă. Făcu un pas în odaie. Lumina lămpii îi cuprinse din nou întreaga figură.
— Fireşte, nu e greu de înţeles, continuă d-l Nazarie. Pădurea te sperie chiar pe d-ta, care eşti tânăr luminat, fără superstiţii. E o groază de care nu scapă nimeni. Prea multe vieţi vegetale şi prea seamănă mult arborii bătrâni cu oamenii, cu trupuri omeneşti mai ales.
— Să nu crezi că m-am depărtat de fereastră pentru că mi-a fost frică, spuse Egor. M-am depărtat pentru că voiam să-mi aprind o ţigară. Acum viu din nou lângă d-ta.
— Nu e nevoie. Te cred. Nu-ţi poate fi frică chiar de un parc de salcâmi, spuse d-l Nazarie întorcându-se în cameră şi aşezându-se pe canapea. Dar ce ţi-am spus eu e adevărat. Dacă n-ar fi fost Dunărea, oamenii din părţile acestea ar fi înnebunit. Oamenii de acum două-trei mii de ani, se-nţelege.,.
Egor îl privea cu multă mirare. „E din ce în ce mai interesant profesorul, încă două ceasuri, şi-mi va recita poezii cu capete de morţi”.
— Uitam să te întreb, începu din nou d-l Nazarie. Cunoşti de mult pe gazda noastră?
— Cunosc numai pe duduia Sanda şi încă nu prea de mult, de vreo doi ani. Avem câţiva prieteni comuni. Pe d-na Moscu am cunoscut-o numai când am venit aici, acum câteva zile.
— Mie mi se pare foarte obosită, spuse d-l Nazarie.
Egor clătină din cap. Era totuşi amuzantă seriozitatea cu care vorbea profesorul; parcă i-ar fi comunicat o taină, o observaţie pe care numai el ar fi putut-o face. „îmi spune asta tocmai mie, care mă trudesc de atâtea zile să-i memorez zâmbetul.”
— Eu am căzut aici oarecum din întâmplare, adăugă d-l Nazarie. Am fost invitat prin prefect; pare a fi un prieten vechi al familiei. Dar am început să mă simt prost; oare nu-i deranjăm noi?! Am impresia că d-na Moscu e destul de bolnavă.
Egor vorbi ca şi curn s-ar fi scuzat: nici el n-a voit să rămână mai mult, dându-şi seama din prima zi cât de obosită e gazda. Dar ceilalţi musafiri nu păreau prea impresionaţi de slăbiciunea d-nei Moscu. Poate o cunoşteau mai demult şi se obişnuiseră cu ea. Sau poate nici boala nu e atât de gravă; câteodată, mai ales dimineaţa, d-na Moscu urmăreşte cu vioiciune orice discuţie.
— Parcă puterile ei se duc o dată cu ale soarelui, adăugă Egor cu oarecare solemnitate, după o scurtă pauză. Seara e foarte obosită; uneori cade într-o letargie cu atât mai stranie, cu cât îşi păstrează acelaşi zâmbet şi chiar aceeaşi mască.
D-l Nazarie vedea foarte clar ochii ei larg deschişi, cu pupile reci, inteligente; vedea de asemenea zâmbetul care îi lumina toată faţa şi care te putea păcăli atât de bine. Nu, pictorul se înşală vorbind de masca d-nei Moscu; nu e o mască, e o figură vie, concentrată, foarte atentă chiar; în orice caz, zâmbetul o face prezentă, ca şi cum te-ar asculta cu toată fiinţa, ar fi vrăjită de cuvintele pe care le rosteşti. La început, o asemenea atenţie aproape te intimidează, te face să roşeşti.
Îţi dai însă repede seama că n-a ascultat nimic, că poate nici nu ţi-a auzit cuvintele. Ţi-a urmărit tot timpul gesturile, buzele ţi le-a văzut vorbind şi ştie când să te întrerupă.
— Asta e extraordinar! Spuse d-l Nazarie Continuându-şi gândul. Ştie când să te întrerupă, când să-ţi spună câte un cuvânt, ca să-ţi amintească de ea, să nu te turbure din cale-afară tăcerea ei.
Egor îl asculta cu mai multă mirare ca la început, încă nu se obişnuise să-l socotească prea inteligent şi cu atât mai puţin sensibil.
„Are virtuţi de artist, îşi spuse. Şi cu toate acestea e atât de timid, atât de necioplit”.
— Nu cumva exagerăm puţin? Întrebă el, ridicându-se de pe scaun şi începând să se plimbe prin odaie. Poate că nu e decât o extenuare cronică, dacă există cumva un asemenea termen.
— Nu există, spuse d-l Nazarie, dând, fără să vrea, cuvintelor o nuanţă ironică. O extenuare cronică, asta ar însemna un fel de moarte oprită pe loc.
Nu-i plăcură ultimele cuvinte şi se ridică şi el de pe canapea, încercând să se plimbe. Simţi aceeaşi stupidă sudoare rece în spate.
Privi încruntat spre canapea, ca şi cum ar fi vrut să se convingă de realitatea ei modestă, de indiferenţa ei fizică. O privi încruntat, furios mai mult pe sine, pe nervii săi cu închipuiri copilăreşti.
— În orice caz, vorbi Egor la capătul celălalt al camerei, exagerăm şi noi; suntem prea sensibili. Nu vezi cum se poartă cu ea copiii, mai ales fetiţa cea mică?
Se opri lângă uşă, parcă ar fi ascultat ceva. Vreo slugă care încearcă uşile, să vadă dacă sunt încuiate sau caută ceva pe coridor. Cu pas atent, uşor şi cu atât mai plicticos cu cât mai mult îl ghiceşti, decât îl auzi. Acum o foarte uşoară trosnitură de podea; şi apoi aştepţi, şi nu se mai aude nimic, câteva clipe, câteva clipe foarte lungi. Sluga păşeşte cu răsuflarea ţinută, în vârful picioarelor, să nu te trezească din somn.
„Ţărani idioţi, îşi spuse Egor exasperat că zgomotul pierise; mai bine ar călca de-a binelea, să-l auzi tot timpul”. '
— Mi s-a părut că umblă cineva pe coridor, vorbi Egor începând iar să se plimbe. Mâine am să pun la uşa mea un anunţ: „Rog călcaţi cu toată talpa pe coridor”. Altminteri, te enervează; parcă ai aştepta să te calce hoţii. E drept că hoţii n-ar pătrunde atât de uşor până aici, adăugă el râzând. Dar oricum, e enervant.
D-l Nazarie se apropiase de balcon, îşi apleca din nou capul în întunerec.
— Nopţile au rămas tot atât de calde, spuse Egor. Am fi putut sta în parc, în loc să ne închidem aici.
Observă că profesorul nu-i răspunde şi se trase încet în cameră. „E gânditor, filosofează poate despre Dunăre, îşi spuse Egor înveselit deodată. Dar în fond, ce afirmă el nu e lipsit de oarecare logică; un fluviu, o apă mare, cu malurile largi, primitoare.” Văzu în aceea clipă cât e de frumoasa Dunărea, cât e ea de sigura, de bărbătească. Ar fi vrut să fie departe; să se afle, de pildă, pe puntea unui iaht care suie încet apele fluviului, întins pe un chaise-longue, ascultând radio sau înconjurat de oameni tineri. Te plictiseşti repede fără tineret, fără zgomote în jurul tău. Viaţă, prezenţă; fără asta. Întoarse capul, enervat. I se părea că nu e singur în odaie, că îl priveşte cineva insistent; simţise cu precizie sfredelul unei priviri înapoia lui şi asemenea senzaţii îl plictiseau întotdeauna. Şi cu toate acestea era singur. Profesorul întârzia pe balcon. „Puţin cam nepoliticos din partea lui, se miră Egor. Sau poate nu se simte bine şi ar trebui să-i spun ceva, să-l ajut”. Făcu câţiva paşi spre balcon. D-l Nazarie îl întâmpină cu un obraz luminat.
— Mă ierţi că am rămas afară, spuse. Mi-era teamă să nu ameţesc; încep să cred că sunt într-adevăr obosit. Locurile astea nu-mi priesc.
— Poate nu-mi priesc nici mie, vorbi râzând Egor. Dar asta n-are nici o importanţă. Important e faptul că nu-ţi pot oferi nimic, decât un coniac. Sper că n-ai să refuzi un coniac.
— Altădată te-aş fi refuzat. Astăzi însă, trebuie să găsesc ceva împotriva cafelei pe care am băut-o din nebăgare de seamă. Dacă îmi pierd noaptea cu insomnie, mâine nu sunt bun de nimic.
Egor deschise trusa de călătorie, scoase la iveală o sticla de curând începută şi alese din dulap două pahare mari de apă. Turnă cu grijă un deget de coniac, pe fund.
— Nădăjduiesc că asta aduce somn, spuse domnul Nazarie golind dintr-o sorbitură paharul.
Îşi apucă apoi faţa în palme şi începu să şi-o frece, parcă ar fi fost strivită. L-a băut ca pe ţuică, gândi Egor. El începu să-şi soarbă coniacul cu multă desfătare, Alcoolul adusese o altă atmosferă în cameră: cordială, băieţească, stenică. Nu mai simţea nici o privire streină acum. Se aşezase comod pe scaun şi mirosea aburul nevăzut din gura paharului. Un miros bine cunoscut, care îi amintea de atâtea ceasuri luminoase, confortabile, petrecute cu prietenii sau cu anumite femei. „E bine venit alcoolul”, îşi spuse el.
— Ia dă-mi o ţigară, se rugă în acea clipă profesorul, încă roşu şi sugrumat. Poate să am mai mult noroc.
Fuma, într-adevăr, cu oarecare izbândă. Egor umplu din nou paharele. Se simţea mult mai bine dispus, cu poftă de pălăvrăgeală.
„Dacă ar fi fost şi Sanda, dacă ar fi avut puţină imaginaţie. Ce bine am fi petrecut stând la taifas pe o noapte ca asta, împreună cu un om amuzant ca profesorul, cu o sticlă de coniac alături, în fond, de asta vine omul la ţară; să stea nopţile mult de vorbă, să se asculte mai bine unul pe altul. La Bucureşti, nu te ascultă nimeni”.
— Pe ăsta să-l bei fără grabă, domnule profesor, glumi Egor.
Avea poftă de vorbă, de mărturisiri.
— Am uitat să te întreb cum faci descoperirile arheologice, spuse el.
— Simplu, începu profesorul, foarte simplu.
Dar se opri, sugrumat. Se priviră o clipă în ochi, adânc, fiecare încercând să înţeleagă dacă şi celălalt a simţit acelaşi lucru, acelaşi început de groază şi apoi apucară aproape deodată paharele de coniac şi le sorbiră dintr-o înghiţitură. Profesorul nu-şi mai strivi faţa în palme. Dimpotrivă, de data aceasta alcoolul îi făcuse bine. Nu cuteză totuşi să-l întrebe pe Egor; ghicise din privirile lui că avusese aceeaşi penibilă impresie, aceeaşi dezgustătoare groază. Să simţi cum cineva se apropie de tine şi se pregăteşte să te asculte, cineva pe care nu-l vezi, dar a cărui prezenţă o simţi în bătaia sângelui şi o recunoşti în sclipirea ochilor vecinului tău.
Amândoi se pregătiră să vorbească despre altceva. Egor căută repede un subiect, un pretext. Ceva foarte departe de camera această, de ceasul de faţă. Câteva clipe, mintea nu putea descoperi nimic, înţepenise. Şi nici măcar nu îi era frică. Atunci, simţise ceva care nu se putea asemăna cu nimic. Un dezgust monstruos, amestecat cu groază. Câteva clipe numai. A fost destul să pună mâna pe pahar şi să golească deodată un deget de coniac pentru ca totul să se limpezească.
— Aţi fost vreodată la Marsilia? Întrebă el brusc, apucând sticla şi turnând din nou în pahare.
— Am fost, cam demult, răspunse repede profesorul, imediat după război. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci.
— Este acolo un bar, chiar lângă hotelul Savoy, continuă volubil Egor, îi spune L'etoile marine, îmi aduc foarte bine aminte, aşa îi spune. Acolo e obiceiul că, dacă îţi place coniacul, să începi să cânţi.
— Excelentă idee! Spuse profesorul. Dar eu n-am voce.
Egor îl privi cu dispreţ: „îi e frică să cânte, îi e ruşine”. Duse paharul la nări şi îl mirosi cu putere. Sorbi o înghiţitură, apoi îşi aplecă puţin capul pe spate şi începu, tărăgănat:
Les vieilles de notre pays Ne sont pas vieilles moroses, El l e portent des bonnets roses.
