Quinta Sparta de Pavel Corut Octogon 1
Atenţionare
Conţinutul acestei cărţi este o pură ficţiune, un rod al fanteziei mele. Unii răuvoitori îmi vor reproşa, poate, că ficţiunea se apropie primejdios de realitate, identificându‑se cam prea des cu aceasta.
Ce aş putea să le răspund? Nu trageţi, domnilor tovarăşi! Oricum, aveţi destule vieţi pe conştiinţă, căci toţi cei ucişi după 22 decembrie 1989 sunt opera voastră.
Ceauşescu şi‑a plătit greşelile. Voi ce mai aşteptaţi?
Pavel Coruţ
Capitolul 1
VARAIN, TE DUCI ÎN IAD!
O centrală de spionaj nu e tocmai un pension de domnişoare. În mod sigur, Dumnezeu nu ne‑a făcut pe noi, spionii, după chipul şi asemănarea Lui. Prea suntem josnici şi urâţi pe dinăuntru, prea scormonim cu minţile după cele mai perfide metode de a corupe şi înşela, de a schilodi şi distruge pe cei din tabăra adversă. Unii o facem pentru bani, alţii din orgoliu ori datorită faptului că ne‑am deprins cu ideea că aşa merg treburile în lumea noastră. Teoretic, noi, cei din Octogon, o facem din patriotism şi în numele Legii. Când, însă, vezi pe unul dintre colegii tăi cu nervii făcuţi praştie, transformat într‑o grămadă de came tremurândă, te apucă o furie rece şi distrugătoare împotriva celorlalţi. Ce putere mai are atunci Legea?
Pe Dan l‑a adus o legătură, un agent grec fără identitate. Aşa suntem noi, fără identitate. Sau, cu prea multe identităţi. Cum o fi reuşit grecul să‑l treacă prin două vămi rămâne o taină. Uşor nu i‑a fost, căci Dan era mai rău decât un mort. Morţii închid ochii şi stau cuminţi în mormintele lor. Pe unii îi plângem, pe alţii îi iertăm pentru nedreptăţile tăcute. Pe toţi, fără excepţie, îi uităm, mai devreme sau mai târziu. Dan era un mort de care nu puteai să nu ţii seama. Nu mai ştia nimic, nu mai înţelegea nimic. Vorbea însă. Repeta ca un robot parola de contact. Is this the way to the har bour? Is this the way...
– Dane, măi băiatule, trezeşte‑te! Eşti acasă. Sunt eu, Varain. Mă recunoşti?
– Is this the way to the har bour? Is this the way...
Ii făcuseră creierul zob pentru a‑i smulge parola. Pentru câteva cuvinte, un om fusese adus în stadiul de animal inferior, fără voinţă, fără conştiinţă. Dumnezeu ar fi trebuit să păstreze anumite taine ale Lumii numai pentru sfinţi, căci oamenii au tendinţa de a transforma în armă tot ce le cade la îndemână. Parapsihologia a devenit o armă teribilă în breasla noastră. Pe luna în curs, Dan era al treilea care sfârşea în acest oribil mod şi în acelaşi loc - Malta. Adversarii acţionau diabolic: ne interceptau ofiţerul, îi sfredeleau creierul, îl storceau ca pe o lămâie, apoi ni‑l aruncau înapoi, să ne facă să simţim cine erau ei. Ţi se răcea sângele‑n vine, când vedeai „cadoul" bubulilor. Omul căzut în ghearele lor ajungea o cârpă, un nimeni. În aparenţa, totul era simplu şi curat, ca la un calculator: îi scoţi discul de memorie şi calculatorul tace pentru totdeauna. Calculatorul pe care îl avem în faţă nu tăcea şi avea pe undeva o soţie şi doi copii. Ce puteam să le spun? Că Dan a căzut la datorie? Mi‑e aşa o scârbă de vorbe mari...
De ani de zile, ne războiam pe tăcute cu un centru de spioni din tagma bubulilor, duşmanii noştri tradiţionali. Ne
Bubuit - scorpioni = sionişti schilodeam pentru informaţii, pentru imensele valori din care izvorăşte puterea Lumii. Ne urmăream fără milă şi îndurare, în numele nenumăratelor vendete moştenite din generaţie în generaţie, din vremuri demult uitate de oamenii obişnuiţi. Noi nu uitam nimic. Nici nu iertam. Lăsam gesturile de caritate în seama bunului Dumnezeu.
De vreo lună, confruntarea luase proporţii de război informativ total, pe viaţă şi pe moarte. Maltezul, omul nostru din La Valetta, pusese mâna pe o informaţie de maximă importanţă pentru România. Bubulii îl mirosiseră, pe căi numai de ei ştiute. L-au „răcit" rapid şi fără urme. Informaţia a ajuns însă la noi şi acest lucru urma să‑i coste pe bubuli mult, foarte mult. Mijloacele noastre de a obţine informaţii din tabăra adversă erau coşmarul vieţii lor. Toate verificările contraspionilor bubuli se loveau de un zid, nu ajungeau la sursele noastre. Era şi foarte greu de bănuit ceva. Aveam, la nivel înalt, câteva conserve plantate de Siguranţă şi SSI, încă de prin anii 1938-1939, care, în ultimii ani, deveniseră active, probându‑şi valoarea de excepţie. Agenţii „odiosului aparat de represiune burghezo‑moşieresc" luptau cot la cot cu „brava Securitate populară", continuând răfuiala începută cu aproape două sute de ani în urmă. Acolo, sus, la lumină, oamenii se înfruntau în numele unor ideologii, al unor tâmpenii politice. Jos, la noi, situaţia era mult mai simplă: bubulii erau duşmanii României, indiferent dacă erau de culoare roşie sau verde, dacă se închinau lui Dumnezeu sau lui Marx.
În acţiunea din Malta, muriseră cam prea mulţi oameni de primă mână. Nu ştiam precis despre ce era vorba, căci spionii nu discută niciodată între ei afacerile în care sunt implicaţi dar, probabil, miza merita sacrificiul. Bătrânul, comandantul Octogonului, nu se juca niciodată cu vieţile noastre. Unul dintre puţinii şefi din această sălbatică „epocă de aur" care nu suferea de boala sacrificării altora mai mici sau mai slabi. Mă şi miram uneori cum de‑l răbda Ceauşescu. Prea era un lup alb în haita de lupi suri a şefilor serviciilor secrete române.
Oamenii noştri muriseră în condiţii groaznice, cum numai bubulii pot imagina, dar acţiunea nu avansase nici cu un milimetru din locul unde o lăsase Maltezul şi legătura sa din La Valetta. În filmele de spionaj, o treabă ca asta se face în doi timpi şi trei mişcări, de către un superspion solid, zâmbăreţ, spiritual, cu mare succes la muieruşte. În realitate, o astfel de „treabă" decurge mizerabil şi extenuant. Densitatea de spioni şi contraspioni crescuse infernal pe pământul Maltei, acum, când cei doi aşi ai informaţiilor internaţionale, Gorby şi Bush, hotărâseră să se întâlnească pe insulă, pentru o nouă împărţire a sferelor de influenţă.
După ştirile noastre, bubulii stăpâneau cam o treime din avuţia mondială, fapt ce le permitea să întreţină o oaste de circa trei sute de agenţi permanenţi pe insulă. Căderile ofiţerilor noştri mă făceau să le simt suflarea la ceafă, să le văd mutrele de mopşi satisfăcuţi că au reuşit să ne prindă la oala cu smântână. Undeva, sus, era o trădare, căci în branşa noastră ghinionul apare foarte rar. Era trădare la nivel înalt, probabil în sectorul politic al ţării, în rândul celor două duzini de indivizi care‑şi spuneau aleşii poporului. Nu puteam însă reacţiona în nici un mod: puterea de coerciţie şi represiune a partidului crescuse monstruos, agresând psihic milioane de români, cu propagandă deşănţată. Teoretic, noi apăram această structură. Practic, eram striviţi de ea, atât numeric, cât şi din punct de vedere al posibilităţilor legale ori materiale. Visam o zi...
Dan îşi mormăie înainte parola morţii. O să mai reziste un timp, apoi va exploda ca o bombă. Nu ştiu când şi cum o va face, dar va exploda sigur. Aşa au sfârşit şi ceilalţi. Chestia asta cu parapsihologia e o treabă din cale afară de urâtă. Vine la tine un tip, ţi se uită în ochi şi îţi înfige în creier o bazaconie de care nu mai poţi scăpa. E pur şi simplu diabolic. Încetezi să mai fii tu însuţi, devii sclavul bazaconiei, execuţi robotic toate comenzile ei. Parcă mort e ceva mai bine. Şi asta când dai de un tip corect, care vine ziua în amiaza mare să te privească în ochi. Pe Maltez l‑au hipnotizat în somn. Nici n‑a ştiut că i‑au plantat gândul sinucigaş în creier. Dimineaţa, când s‑a trezit, a băut o cafea în prezenţa cameristei de la hotel, apoi s‑a aruncat bine dispus pe fereastră. S-a zdrobit de caldarâm ca un ou, el, un bărbat de o statură herculeană. După astfel de evenimente, poţi să asculţi calm balivernele profanilor care îşi bagă nasul în afacerile breslei noastre? Nu le‑ar strica acestor judecători de ocazie să arunce măcar o privire în grădina bubulilor, să vadă cam ce „agricultură" practică „democraţia" acestora.
Până la folosirea parapsihologicilor, nu eram chiar ciumeţii breslei. Ba chiar aş zice că multora le tremurau bufanţii la gândul unor întâlniri de gradul zero cu vreunul de‑ai noştri. Acum, o încasam metodic, din cauza unor şefuleţi tâmpiţi, de care nici măcar Bătrânul nu putuse scăpa. Al nostru, al celor din Serviciul Operaţiuni Speciale, era un capsoman care ajunsese pe scaun ronţăind hârtii prin birouri, slogănind pe la partid şi făcând temele la tot felul de politruci tâmpiţi. Partidul înfipsese în Octogon pentru a supraveghea „morala" şi pe el. Pe generalul Radu Boureanu supranumit Bătrânul. Nu era săptămână să nu mă cert la cuţite cu acest Huiban. Tipu' nu înţelegea că nu avem de ales: ori foloseam şi noi parapsi‑hologia, ori ne lăsăm de meserie. Avea un talent grozav de a fugi de răspundere, de a tergiversa lucrurile, măcar până la pensionarea sa. Cum mă vedea intrând în birou, scotea meticulos regulamentul de muncă informativă, punea alături un creion ascuţit la ambele capete, unul albastru şi altul roşu, şi începea dăscăleala:
– Să vedem ce spune legea. E voie să foloseşti astfel de metode pentru îndeplinirea unor misiuni? Nu, drăguţă! Legea interzice!
– Legea îmi dă voie să folosesc exact aceleaşi metode pe care adversarul le aplică pe pielea mea. Măcar pentru apărare, dacă nu pentru atac. E o chestiune de bun simţ. Ştiinţa a făcut un salt colosal în domeniul muncii noastre.
Se zburlea ca un curcan. II deranja chestia cu ştiinţa şi bunul simţ.
– Aici nu e ştiinţă, aici e fantezie deplasată şi visuri de tânăr aventurier. Ai citit prea multe cărţi de spionaj.
II criticam în gând de mamă şi plecam. Nu uitam să‑mi exprim, tot în gând, îndoiala cu privire la moralitatea mămicilor care aduseseră pe lume plozi idioţi, capabili să‑şi bată joc de regulamentele de muncă informativă. S-ar fi cuvenit ca astfel de legi să fie făcute numai de cei care au trăit, măcar o dată în viaţă, „înălţătorul" sentiment al neputinţei şi morţii. Sentiment pe care îl încerci când un adversar îţi suflă în ceafă, în timp ce altul, postat în faţa ta, îţi explică, rânjind, diferenţa între un tip care ţine pistolul de partea cu trăgaciul şi cel pe care ghinionul sau prostia l‑a adus în faţa ţevii. O lectie de asta se ţine minte întreaga viaţă. Hârţogarii aşteptau liniştiți pensia, iar noi crăpăm ca muştele, pe toate meridiane.
Crăpam şi ne îngropau fără zgomot, să nu deconspirăm cazurile şi interesele de stat. Uneori, mă întrebam cine de fapt erau dobitocii, noi sau grangurii din tablouri.
De vreun an, începusem să ne revenim un pic. Îl convinsesem pe Bătrân de eficienţa psihologiei şi parapsihologiei instalasem un laborator de testări în Octogon, ne antrenau nişte specialişti mari. Crăpam şi acum, dar parcă mai puţini. Erau semne că vom ieşi din faza neagră.
Dan îşi continuă litania. Nu se grăbeşte, nu încetineşte ritmul. O ţine drept, caută drumul spre port. Dacă aş spune că sper să‑l găsească, aş minţi. Cei ca mine nu speră niciodată: ştiu ori nu ştiu. Sunt sigur că Dan nu va mai găsi niciodată vreun drum către viaţă şi asta mă umple de mânia aceea rece, hotărâtă şi calmă, mai cumplită decât amokul.
Şeful e sus, la Bătrân. Probabil, stă în poartă şi primeşte lovituri de pedeapsă pentru ultimul eşec. Încerc un sentiment de bucurie măruntă, răutăcioasă; măcar atât să sufere şi el, căci în câmpul de confruntare informativă nu a fost niciodată. Mormăitul lui Dan mă readuce în mizeria vieţii noastre. Ce satisfacţii mai poţi avea într‑o astfel de situaţie?
Telefonul sună molcom, de câteva ori. Ridic receptorul:
– Căpitanul Varain, la ordin.
– Vino la cabinet!
Clic! S-a închis. Şeful era murat rău de tot. Arunc o privire către fiinţa care se zbate în întuneric, într‑o imposibilă regăsire Şi încep să urc meticulos scările. Nu mă grăbesc. O veste Proastă nu o auzi niciodată prea devreme.
Bătrânul, îmbrăcat de plecare, mă aşteaptă în capul scărilor. Asta nu mi s‑a mai întâmplat vreodată, în cei zece ani de când trudesc în slujba Octogonului. Se petrece ceva foarte grav. În spatele Bătrânului, Huiban încearcă să‑şj compună o mutră cât mai oficială. Zadarnic! Varain ştie să citească prin măşti, chiar şi prin cele de şefi. Era groasă râu.
– Mergem!
Bătrânul n‑a fost niciodată un guraliv. A crescut la trei şcoli ale tăcerii: Siguranţa Română, ocna deţinuţilor politici din Aiud şi Octogonul Securităţii. Carieră de excepţie. Singura de acest fel.
În curte e pustiu şi curat, prea pustiu şi prea curat. Măcar un chiştoc de ţigară, o bucăţică de hârtie... Ar arăta mai uman. Ce să‑i faci? Octogonul n‑a fost proiectat pentru human beeings. De asta eram deja sigur. Maşina duduie cu motorul pornit.
– La Mogoşoaia!
Şoferul demarează şi se înfige în trafic. Privesc la coada din faţa măcelăriei de vis‑a-vis. O lume urâtă şi săracă se zbate să trăiască. Mult mai umană în suferinţa ei decât cea din interiorul Octogonului. Mă întreb dacă lumea ştie că existăm.
Bătrânul e acelaşi, neschimbat de aproape trei decenii, de când a fost scos din puşcărie şi plantat în Octogon. Cu părul complet alb şi ochii senini, cu figura ca o mască rece. Nu l‑am văzut niciodată vesel sau trist. Ori, măcar, furios... Întinereşte, nu îmbătrâneşte. Mă intimidează răceala care se degajă din întreaga sa făptură. Un om fără nume real fără familie, fără adresă. O legendă a superspionilor care s-a încarnat absolut întâmplător, ajungând în mod misterios pe scaunul de şef suprem al Octogonului. Un enigmatic lup alb.
Palatul Mogoşoaia e închis. Toamna a pus stăpânire pe parc pe lac. Un vânt subţire şi rece se insinuează dinspre nord‑est. Într‑un colţ, câţiva zidari mănâncă slănină cu ceapă şi beau vin, direct dintr‑o sticlă, pe care şi‑o trec din mână în mână. Din când în când, hohotesc din motive numai de ei ştiute. Aceştia sunt oamenii. Pentru ei, viaţa este relativ simplă şi merită trăită. Şoferul rămâne respectuos între noi şi zidari. Se preface că citeşte ceva. Bine dresat. Mai bine decât un câine de pază.
Ca la un ceremonial, luăm loc pe o bancă. Am intrat deja în atmosfera Bătrânului. Cred că şi ăsta e un fenomen psi. Repet în gând cam tot ce ştiu despre Malta, despre bubuli, despre acţiunile speciale în teritoriul străin. Aştept să mă întrebe. Nu am nici o îndoială: sunt al patrulea.
Bătrânul mă surprinde:
– Varain ce ştii despre stăpânii din umbră?
Miliardele de relee din creier încep să se închidă şi să se deschidă cu viteze astronomice. Conform educaţiei primite în Octogon, caut răspunsul metodic, îl analizez, nu mă grăbesc să afirm ceva incorect ori incomplet. Astfel de greşeli se pedepsesc foarte sever. Orice organizaţie din Lume, secretă ori publică, are stăpâni din umbră. În toate ţările, chiar şi în socialista noastră Românie, există persoane din categoria eminenţelor cenuşii. Mafia, Ndraghetta, Cosa Nostra, Masoneria, bubulii şi organizaţiile teroriste au stăpâni din umbră. Întrebarea este prea simplă, răspunsul nu poate fi complicat. Bătrânul se gândeşte la ceva concret. Îmi încerc
norocul.
– V-aţi gândit la masoni?
Bătrânul priveşte la un punct îndepărtat, de pe celălalt mal al lacului. Are multe de spus şi acest lucru îi displace vizibil.
– Varain, e timpul să ştii. De zeci de ani, nimic important nu se întâmplă pe planetă fără voia stăpânilor din umbră. Războaie, revoluţii, crize politice, lovituri de stat. Totul sau aproape totul este deja sub controlul lor. Inclusiv avuţia mondială.
Mi se pare absurd dar nu îndrăznesc să recunosc. Cine poate controla haosul de pe această planetă, cu sute de popoare, cu sute de religii, cu zeci de sisteme politice? Mă lansez într‑o nouă tentativă:
– Adică şi la noi...? Chiar şi preşedintele?
Mă uimeşte tonul direct cu care răspunde. E foarte sigur de sine. Şi de mine.
– Ceauşescu e un pion în mâinile lor. Poate chiar pus ori acceptat de ei.
– Şi tot ce se întâmplă în jur, cu ţara, cu oamenii?
– Un experiment aprobat. Nu e tocmai un succes, dar nici o catastrofă. Putea fi mult mai rău.
– Înseamnă că ideologia...
– Ideologia este un narcotic pentru drogarea maselor din orice ţară. Nimic mai mult. Cei care o mânuiesc ştiu acest lucru. Puterea adevărată stă în bani şi informaţii.
Sunt cam dezumflat. Pentru ce am sacrificat zece ani din viaţă? Pentru ce nu am nevastă, copii, casă, linişte, siguranţă un rost de om obişnuit, chiar sărac, dar obişnuit? în schimb' am părul sur şi minte de om bătrân. La ce mi‑ar folosi toate astea, dacă ar fi să redevin un om obişnuit?
– Înseamnă că şi noi suntem sub control...
În sfârşit. Bătrânul mă priveşte în ochi, strângându‑şi fulgarinul în jurul trupului osos. Parcă e un pic mai uman.
- Pe noi nu ne au sub control. Au reuşit să smulgă de ici, de colo câte o informaţie. Nu prea mult. Nu am avut trădători. Mai rezistăm.
O senzaţie de sfâşietoare singurătate mă învăluie. Mi se pare că trăiesc un vis urât şi trist. O nouă Sarmisegetuză.
– E cumplit să fii singur pe planetă.
Mi se pare mie sau, poate, figura Bătrânului se înăspreşte:
– Nu, nu suntem singuri. Ca noi sunt încă mulţi, pe tot globul. Şi dacă ar fi să rămânem singuri, nu avem dreptul să abandonăm lupta!
Da, sigur, Bătrânul are şi sentimente omeneşti. Tace. Tac şi eu. Imaginea Lumii plină de cetăţi nesupuse stăpânilor din umbră nu poate fi acceptată de logica mea. E prea feudală. Sau, prea modernă, cine ştie? Oricum, nu e din epoca mea, „epoca de aur", cu mizeriile ei mărunte şi cu marea ei lipsă de speranţă, cu nimic concret la orizont şi cu multe vorbe, îngrozitor de multe vorbe goale. Toţi vorbesc, de la muncitor la ministru. Mult şi fără miez.
– Ai un portmoneu?
Am un portmoneu fin, din piele de căprioară. Mi l‑a dăruit Ioana de ziua mea. Fata asta plină de ambiţii se zbate să facă din mine un perfect om al epocii, cu ceva bani, multe pile şi cat mai puţină ruşine. Un tip cu căpăstrul pus direct pe creier. Speră să reuşească. Mă pândeşte ca o felină, aşteptând un moment de slăbiciune din partea mea. Nu cred că‑l va găsi, dar o las în pace. Are şi părţi bune: în pat, e un adevărat spectacol.
Îmi scot portofelul şi i-| întind. Meticulos, cu gesturi simple Bătrânul înfige ceva în el. O bucăţică de metal, o parolă tăcută, imposibil de spart prin mijloace parapsihologice. Verifică rezistenţa cu unghia. Rezistă. pe câmpul maroniu se detaşează o floare de stâncă confecţionat dintr‑un metal alb, probabil argint. Nimeni n‑ar zice că nu a fost dintotdeauna acolo.
– Varain, te duci în iad. Sau, poate, într‑un loc mult mai cumplit.
Nu e prea încurajator dar cel puţin nu aruncă slogane Nu‑mi plac sloganele, îmi fac greaţă. Nu sunt pentru oamenii inteligenţi, ci pentru‑turme.
– Prea multă protecţie nu‑ţi putem asigura. Am aflat câte ceva despre schema de acţiune din Malta, dar nu‑ţi putem garanta că nu vei împărtăşi soarta celorlalţi.
Dau din cap înţelegător. Parcă trapeziştii sau paraşutiştii au condiţii mai sigure de muncă? De unde nu-L numai Dumnezeu poate da.
– Vei primi ajutor şi de la ceilalţi din rezistenţă. Nu trebuie să te miri de nimic. Ai o bază mai solidă decât a celor dinaintea ta, dar nu o vei cunoaşte decât în situaţii excepţionale. Situaţia operativă din Malta nu permite să ai în contact mai mult de doi oameni. Conform regulamentului, ar trebui să‑ţi cer consimţământul pentru misiune. N-o fac. Îţi ordon: Varain pleci în Malta şi afli ce au stabilit stăpânii din umbră pentru România! Aduci şi probe, cât mai multe probe!
A făcut un efort teribil să ţină acest discurs. E clar. Nu trebuie să cunosc prea multe, să nu am ce spune când mi-or umbla bubulii prin creier. Mi se pare absolut normal. Ci mai este sigur de ceva în acest secol mizerabil, în care trădarea aliaţilor sau prietenilor a devenit politică oficială de stat. Curiozitatea înnăscută mă determină să‑mi înfrâng reţinerile și să sparg ceremonialul încredinţării misiunii informative - Dacă tot e să crap, măcar să crap deştept: în ipoteza că stăpânii din umbră ar putea cuprinde întreaga planetă, putem conta pe instaurarea păcii mondiale?
Dacă Bătrânul ar putea avea reacţii omeneşti, ar fi izbucnit. El rămâne însă cel dintotdeauna, inuman în tăcerea lui. Sau, poate, suprauman. Răspunde totuşi:
– Pacea cui? Crezi că vor înceta experienţele pe popoarele mai mici şi mai slabe? De unde ştii că nu au hotărât să desfiinţeze această ţară?
Bătrânul nu face niciodată crize de patriotism. Nu‑i stă în fire. Imaginea unor umbre fără chip, umblând pe harta Lumii, ştergând şi trasând graniţe, după planuri numai de ele ştiute... Izbucnesc:
– Sunt bubuli sau masoni?
Bătrânul mă priveşte din nou. Să mă calmez.
– Şi de una şi de alta. Şi alţii. Cam tot ce au dat mai tare reţelele mondiale de putere. Ceilalţi, oficialii, sunt figuri de operetă.
– Înseamnă că ştiţi cam ce au hotărât pentru România... Bătrânul pare adâncit în gânduri dar eu îl cunosc bine.
Cântăreşte un răspuns exact, scurt şi clar. Laconic.
– În linii mari, ştim. E bine să ştii şi tu. Vor face o nouă experienţă pe noi. Încurcăm prea multe interese, infirmăm cam multe teorii, deranjăm oameni importanţi. Vor să ne facă «.rentabili".
Iată ceva cu totul nou în comportarea Bătrânului: sarcasmul. Trăiesc din nou senzaţia că sunt aruncat în secolul viitor, în timpul societăţii planetare şi al controlului mondial, Batranul nu glumeşte.
– Şi dacă nu vrem să devenim „rentabili", ce ne vor face? Bătranul mă priveşte stăruitor câteva clipe, pentru a‑mi lega întreaga viaţă de răspunsul său:
– Asta trebuie să afli tu, Varain. Şi cât mai repede. Nu mai e nimic de spus. Ordinul de misiune a fost dat.
Ne‑am întors tăcuţi la Octogon. Coada la carne era tot acolo, unde o lăsasem. Urmaşii Daciei şi ai Romei se sfâşiau între ei pentru o bucăţică de carne sau de salam cu soia. Politicienii ţineau discursuri optimiste. O lume amorţită nu mai reacţiona decât la mirosul de mâncare. Iar eu, căpitanul Petre Varain, trebuia să‑mi risc viaţa pentru ca acest spectacol de bâlci să continue.
Prin cărţile citite în adolescenţă, eroul pozitiv era cuprins de înălţătorul sentiment al dragostei de patrie. Exagerări. Patria mea se refugiase în legende şi în zidurile vechii Moldove, atâtea câte mai stăteau în picioare. Ne conducea o şleahtă de pitici mici la suflet, care uitaseră de mult ce înseamnă patria, în numele căreia ne dădeau ordine. Nişte tribalezi străini de sentimentul unităţii şi dreptăţii naţionale. Iar noi nu puteam face nimic pentru a schimba această situaţie: bubulii ar fi profitat de conflictul intern pentru a pătrunde şi mai adânc în carnea ţării. Obiceiuri de căpuşe nesătule.
Am început să calculez calm, profesional ce aveam de făcut pentru a supravieţui în această misiune. Trebuia să mă pregătesc serios.
Capitolul 2
PLOUA CU SPAIMĂ ŞI DURERE...
Cine nu a trecut prin testele psihologice de verificare a spionilor nu ştie ce înseamnă să‑ţi dezbraci sufletul. La prima întâlnire cu ele, te cuprinde instinctiv un sentiment de scârbă, căci nu‑ţi rămâne nici un colţişor din întreaga fiinţă nescotocit şi necălcat de bocancii soldăţeşti, cu ţinte grele, ai psihologilor. N-ai încotro, trebuie să spui şi ţâţa care ai supt‑o de la mama ori culoarea primului biberon folosit, căci diabolicele capcane surprind cea mai mică ezitare, omisiune ori denaturare a adevărului.
După ce te mai căleşti un pic, începi să le înţelegi rostul, deşi greaţa la întâlnirea cu ele nu dispare total.
Zile în şir, uneori nopţi în şir, o armată de psihologi, înarmaţi cu tot felul de chestionare şi instrumente, îţi cântăresc trupul, creierul şi sufletul. Iţi caută punctele de sprijin cu care să răstorni lumea celorlalţi şi‑ţi cârpesc armura umană moştenită de la părinţi. Găurile din armura naturală sunt multe şi nu se cârpesc chiar atât de uşor. Sentimentele normale, pasiunile pe care orice fiinţă umană le încearcă în anumite situaţii, micile vicii scuzabile sunt tot atâtea porţi prin care adversarul se poate infiltra către sufletul şi voinţa spionului, pentru a‑l deturna de la misiune, pentru a‑l învinge ori lichida. Da, pentru a‑l lichida.
căci există şi servicii secrete care nu au renunţat la obiceiU| barbar al lichidării adversarilor.
Dresajul uman este mult mai greu decât cel chinologic deoarece omul este o fiinţă mult mai complicată decât câinele Dacă nu te prăbuşeşti de la început, cum se întâmplă cu peste şaptezeci la sută din candidaţi, rişti să ajungi cineva, adică un individ pentru care nu mai există cale de întoarcere din jungla spionajului. Ajungi să nu mai ai emoţii omeneşti, să priveşti surâzător la cel care se pregăteşte să te lichideze, să zâmbeşti calm când toată lumea urlă de spaimă, să nu te poţi bucura de aproape nimic din Lume. De aici încolo, vei purta numai o vagă umbră din ceea ce ai fost cândva, câteva aparenţe exterioare, căci interiorul tău a fost reconstruit cu grijă într‑o maşină de cules informaţii şi de anihilat spionii din tabăra adversă.
Acum, situaţia e de‑a dreptul ieşită din comun iar cobaiul testelor sunt eu, căpitanul Petre Varain din Serviciul Operaţiuni Speciale al Octogonului Securităţii.
De cinci zile şi cinci nopţi, fără pauză, trecem din test în test. Deschid şi pentru psihologi o nouă eră, era superspionului care nu doarme, nu mănâncă şi nu se odihneşte mai mult de o sută de ore. Din când în când, mi se dă să beau un amestec de ciocolată lichidă, vitamine şi cofeină. Mintea funcţionează înainte, probele se succed una după alta, în ritm infernal. Psihologii se schimbă la câteva ore, eu rămân pe loc. În a cincea zi, mă mai ţine în picioare numai orgoliul şi un oarecare sentiment de satisfacţie: Bătrânul face tot ce‑i stă în putinţă pentru a mă feri de soarta predecesorilor mei.
Cel mai inteligent om de pe planetă n‑ar reuşi să dezlege de unul singur, fără calculator, tainele personalităţii căpitanului Varain, cobaiul testelor. Întrebările, zeci de mii, se succed când în scris, când verbal, când abia şoptite, când urlatec, când pe vuiet de mare agitată ori pe fond de trafic, însoţite de ţipete inumane, de spaimă şi durere.
Apoi se lasă liniştea şi încep bizarele şiruri de informaţii, aparent fără nici o legătură între ele, pe care trebuie să le confirm ori să le infirm, după cum simt şi gândesc:
«îmi plac femeile înalte», sună testul. «Da/Nu». Sigur că‑mi plac. Da! «Mai cumplit decât moartea este...» Ce să fie scumpilor? Pierderea demnităţii umane. Asta şi scriu. «Dacă n‑aş fi ce sunt, aş dori să devin...» Ziarist, nene, să nu se mai joace alţii cu viaţa mea; daca am chef mi‑o fac singur. «Tăria poporului nostru constă în...» Să credeţi voi, garizilor, că în „temelia de granit" a sloganelor voastre! Eu scriu ce cred: în întoarcerea la rădăcina străbună. «Când eram mic, chinuiam animalele. Da/Nu.» Nu, stimabililor, tânărul kamikaze pe care îl pregătiţi pentru lansare în tabăra adversă nu are fire de killer. În copilărie, culegea căţeii de pripas şi pisicile orfane de pe maidane. «Dintre toate băuturile, cea mai bună este...» Apa, copii ai durerii, căci de ani de zile n‑am pus o picătură de trâscău în gură. Ştiu eu de ce.
Testele şi întrebările continuă, continuă, continuă...
«În societatea noastră, factorul politic joacă un rol de...» Ar trebui să mint, să scriu sloganul de la partid, dar nu ţine: psihologii vor descoperi rapid minciuna, cu altă capcană, ascunsă între sute de întrebări.
Oricum, grangurii de la partid ştiu cam ce poame suntem noi, aşa că scriu apăsat, să mă ţină minte: narcotizam şi Chestii tari. Sentimentelor aspiraţiilor şi speranţelor maselor. Dacă este valabilă în orice timp și în orice loc de pe planetă.
Le place cum gândesc,să meargă ei la ve dere cu bubulii. «Dintre toate armele cea mai sigură este...» Aha, vreţi să‑mi daţi un arsenal, să mă joc de‑a Rambo prin Malta? S-o credeţi voi că ţine cu Varain! Armele mele sunt inteligenţa, intuiţia şi credinţa fermă că nu pot fi învins de către un muritor.
Se schimbă viteza de testare. A venit Bătrânul, tăcut ca de obicei, să asiste la proba de foc a ucenicului. Sunt legat de scaun, cu electrozi pe tot corpul, cu capul imobilizat pentru a nu putea privi înjur. Câţiva psihologi urmăresc cu atenţie tot felul de cadrane, pe care se mişcă ace indicatoare. Fiecare pândeşte câte un organ din interiorul meu, să vadă cât de oţelit este, ce găuri mai are.
Pentru a simţi din plin succesul ori ratarea, mi se aduce în faţă un cadran albastru, pe care se mişcă un singur ac indicator, de culoare albă. Mi se explică faptul că orice mişcare a acestuia înseamnă o bilă neagră pentru mine. Începem:
– Căpitan Varain! Tac. Acul nu se mişcă.
– Eşti căpitanul Varain din Serviciul Operaţiuni Speciale al Octogonului!
Acul rămâne neclintit.
– Şeful tău este generalul Radu Boureanul
Acul a încremenit în poziţia zero. În faţa mea, un bărbat mascat, înarmat cu o mitralieră uşoară, armează, introducând glonţ pe ţeava:
– Mai ai zece secunde de viaţă. Vorbeşte! Ultima dorinţă! Tac şi acul rămâne cuminte pe loc. Primesc o lovitură zdravănă în moalele capului şi leşin. Mă trezesc cu o înţepătură în spate. Testul începe să devină foarte veridic.
Psihologii aduc ceva pe un căruţ medical. Ceva învăluit în cearceafuri albe, de spital. Când ajung în zona mea de vizibilitate, trag încet, încet, chinuitor de încet, cearceafurile.
Privirea mi se opreşte pe un cadavru, un bărbat cam de vârsta mea, cu ochii scoşi, probabil de un sadic.
Apoi, la fel de încet, psihologii instalează în faţa mea o maşină infernală, un dispozitiv cu două ţepuşe înroşite de o rezistenţă electrică, mişcate de un mecanism de ceas. Mă privesc atent, să‑mi spioneze reacţiile, apoi pornesc maşinăria infernală. Aceasta începe să înainteze lent, exact către ochii mei. Zâmbesc calm: chestie veche, de pe timpul Inchiziţiei. „Fecioara de fier" va fi oprită cu siguranţă înainte de a‑mi arde ochii. Număr calm şi apreciez cam când o vor opri. Peste treizeci de secunde, peste douăzeci, peste zece... Maşinăria înaintează lent, criminal. N-au oprit‑o! Ceva neprevăzut? Oare? Psihologul din faţa mea pleacă să răspundă la un telefon care sună în camera alăturată. Ar fi trebuit să oprească mai întâi... Ăştia sunt nebuni?! Panica încercă să mă cuprindă. Imaginea tânărului cu ochii scoşi, cu găuri negre, oribile în loc de ochi...
Psihologul întârzie, ţepuşele înaintează, le simt dogoarea. Ochii îmi lăcrimează. Ăştia sunt nebuni?! Nu scot însă nici un scâncet, n‑ar avea nici un rost. Cu toată puterea subconştientului meu, imaginez o placă de oţel pe care o arunc în faţa ţepuşelor. Aud distinct un pocnet şi drăcia se opreşte la câţiva milimetri de faţa mea. Miroase a ars. Psihologii discută între ei despre tipul care a ars calculatorul. Bănuiesc că e vorba despre mine şi mă relaxez. Până scornesc ei altceva, voi dormi. Mi‑e groaznic de somn.
Sunt trezit cu o lovitură în cap. Ăştia au o obsesie cu ţeasta mea. M-au prins din somn. Acul indicator s‑a mişcat puţin. Morala: Varain să nu dormi când alţii sunt treji, căci vor profita de ocazie, să‑ţi facă bubiţă la cap! Am prins lecţia. Urmează tot tacâmul mafiot de tortură: înţepături, arsuri, smulsul părului cu penseta, urlete, lovituri vicioase în mărul lui Adam sau între picioare. Nu le dau funcţionarilor psihologi nici o satisfacţie. Mi‑am fixat gândurile şi imaginaţia pe marea mea calmă şi retrăiesc visele primei tinereţi. Sunt în altă lume decât aceea în care acţionează ei. Durerea nu mă poate atinge. Nici frica, nici reacţiile omeneşti de apărare. O încasez răbdător, meticulos, fără să crâcnesc.
Se schimbă echipa. Vin specialiştii în tortură psihică. Sentimentul de neplăcere mi se accentuează. Ăştia au obiceiuri de vită cazonă: aruncă cu rahat în tot ce are omul mai sfânt. O fac sistematic, cu un sadism rar întâlnit. Chiar cu plăcere. Mă liniştesc, autosugestionându‑mă că nu o fac din plăcere, ci conform unui calcul bine dozat, menit să nu mă distrugă total, dar nici să nu‑mi dea prea mari şanse. Voi rezista.
– Eşti un limbric!
Nemernicii! Au aflat din celelalte teste că nu‑mi plac limbricii şi mă plesnesc fără milă. Îi trimit în gând la origini şi‑mi fixez gândul pe o mare fără valuri. O mare calmă, liniştită, ca un suflet de spion.
– Maică‑ta e o curvă!
Săraca mama! Nici pe ea n‑au iertat‑o monştrii. Au aflat că îmi divinizez mama şi n‑au scăpat prilejul să mă croiască în această zonă de slăbiciune. Trebuie să rezist. Le‑o voi plăti ulterior. Gândul pe marea calmă şi privirea pe acul indicatoi care îmi spionează reacţiile.
O ţinem aşa preţ de vreo jumătate de oră. Simt cum, de la o insultă la o ameninţare, de la o oribilitate la alta şi mai mare. imaginea mării liniştite se diluează mereu şi scade î" intensitate, semn că limita de rezistenţă se reduce mereu. Nu pot ceda, nu am voie să cedez în faţa acestor funcţionari care nu au trăit niciodată frigul, întunericul şi mizeria câmpului de confruntare informativă! Cu toată energia subconştientului, aduc între mine şi haita de torţionari imaginea crestelor sure, de sub care se trage neamul meu de răzeşi codreni. E bine. Un nou zăngănit. S-a stricat morişca de spionat spioni. Am pauză. Aş dormi. Nu‑i voie! Nuuuu! Vin ăia şi‑mi fac bubiţă la cap.
Pauza nu durează mult. O luăm de Ia capăt, cu tot tacâmul. Urlete şi ţipete bestiale, ameninţări, insulte. Nu reacţionez. În faţa ochilor mei stă fermă şi puternică imaginea munţilor Moldovei, munţii neamului meu. Simt un început de triumf, mă relaxez puţin şi aceasta le oferă şansa unei lovituri neaşteptate:
– Strămoşii tăi au fost nişte nemernici!
Acul s‑a mişcat puţin spre dreapta. Mă încordez, revin, dar şmecherii au marcat. Lecţia e simplă: Varain, să nu laşi niciodată garda jos!
– Poporul tău este sălbatic şi laş!
Mă încordez în zadar. Acul s‑a mişcat către dreapta. Doi la zero pentru ei. Învaţă, Varain, învaţă, căci bubulii sunt şi mai perverşi! Ce să fac? învăţ. Cineva trebuie să le dea o lecţie şi bubulilor. Continuăm şi acul stă pe loc minute în şir. Mai ara încă şanse: cu două bile negre se trece examenul, cu trei se cade. M-am liniştit. Gândul şi imaginaţia mi s‑au fixat pe crestele sure şi stau acolo neclintite. Între mine şi psihologi s‑a interpus o lume necunoscută lor. Aşa credeam eu.
– N-ai Dumnezeu, mei credinţă!
Acul se mişcă puţin la dreapta, revine uşor, apoi urcă din nou. Am căzut la examen.
Bătrânul face un semn din cap şi psihologii încep să‑şi strângă sculele. Nu pot privi către şeful Octogonului: i‑am înşelat speranţele. Mă las condus ca un copil în garsoniera de lângă laboratorul de testare şi cad în pat ca un animal. N-am dormit de cinci zile şi cinci nopţi. Zac întins câteva secunde, apoi ceva mai puternic decât voinţa omului învins de tehnică şi de nesomn se răzvrăteşte în mine: Sunt OM şi nu m‑am spălat de cinci zile. Mă ridic anevoie, fac un duş, mă usuc şi mă întind gol‑goluţ în pat. Acum am dreptul să dorm.
Când mă trezesc, e noapte. Nu ştiu cât am dormit. Pe fotoliu, lângă veioza aprinsă, Costin, secretarul Bătrânului, citeşte o carte. Cu moaca lui de oltean şiret, l‑ai crede mai degrabă un precupeţ decât un spion de talie mondială. Bine dresat şi ăsta, ca toţi cei care trăiesc pe lângă Bătrân.
– Îmbracă‑te! Te aşteaptă comandantul.
Mă spăl şi mă echipez rapid, căutând să ghicesc ce va urma. Somnul mi‑a prins bine, am început să raţionez ceva mai lucid. E drept, raţionez după legile Octogonului şi nu după cele omeneşti. Bătrânul mi‑a încredinţat, totuşi, misiunea. E greu de admis că‑şi va schimba hotărârea. Şi mai am un argument solid, beton armat: Malta e formată din două insule înconjurate complet de mare, iar eu sunt singurul marinar din tot Octogonul. Cel puţin, după câte cunosc eu...
Bătrânul e singur. Pe masa‑i de lucru, un dosar voluminos. Vreo trei sute de pagini, apreciez eu. Dosarul meu, rezultatul testului. Pe copertă- nu e scris nimic. Nu am nici un indiciu pentru a‑mi pregăti o argumentaţie. Raportez regulamentar sosirea şi iau loc sub privirea gânditoare a Bătrânului.
– E dosarul tău.
Vorbeşte. E bine, înseamnă că se mai poate face ceva.
– Varain, eşti un mistic!
Tresar. Asta nu seamănă cu mine. Nici cu Bătrânul. E lecţia de ateism a unui politruc analfabet. Nu răspund, nu am ce: testele nu mint.
– Ai cultul străbunilor şi al divinităţii supreme, unice. Asta nu se mai poate schimba, cel puţin în timpul pe care îl avem la dispoziţie.
Asta a mai rămas de schimbat în mine. Săracii mei părinţi, pe cine au adus pe lume? Pe fiul lor, Petrică, ori pe superspionul de talie mondială Varain?
– Specialiştii apreciază că pe această bază se poate construi o structură foarte rezistentă. Să‑i credem pe specialişti şi... să credem în Dumnezeu.
M-a lăsat mut, fără replică. Mă priveşte calm. A spus tot ce avea de spus. Mă ridic, salut regulamentar şi ies. Ceasul din anticameră arată miezul nopţii. Al doisprezecelea ceas. Mă duc acasă pe jos, să văd pomi goi şi beţivi disperaţi. Să văd tramvaie murdare şi oameni trişti. Să văd orice care nu arată a laborator de testare psihologică.
Elicopterul zbârnâie şi trepidează îngrozitor. De unde or fi născocit unii comparaţia «un elicopter bâzâia ca un bondar»? Aşezat pe scaunul din spatele pilotului, trag cu ochiul la Bătrân. Aştept un semn, o vorbă, o explicaţie, să înţeleg unde mergem şi în ce scop. Mari speranţe nu am. Nu e stilul Bătrânului să vorbească în prezenţa a doi oameni. Cu atât mai puţin în prezenţa unui străin - pilotul. După calculele mele, am trecut munţii pe Valea Prahovei, căci am văzut Crucea Caraimanului. Zburăm paralel cu munţii Moldovei, cam în zona Vatra Dornei sau... Gânduri cu vagi tendinţe sentimentale încearcă să mi se turişeze în creier. Amintiri din adolescenţa mea, petrecută în munţi, se insinuează, cerând dreptul la viaţă.
Decuplarea! Aceasta e indicaţia psihologilor: nici un sentiment, nici o slăbiciune omenească! în breaslă, sentimentele ucid. Decuplarea! Gândul pe nemărginitul luciu de apă, pe marea liniştită! Cuminte, gândul se aşează pe luciul de apă clară, fără valuri, fără pescăruşi. O mare singură şi calmă ca un suflet de yoghin autentic.
Trecem la câţiva kilometri de un sat ireal. Vreo douăzeci de căsuţe pictate şcolăreşte pe o pajişte gălbuie. Câţiva copaci desfrunziţi, cu crengile îndreptate implorator către cerul întunecat străjuiesc drumul către sat. E toamnă târzie în munţi şi în oameni....
Bătrânul face semn de aterizare şi pilotul execută mişcarea fără vorbă. Dacă Bătrânul ar fi ajuns dresorul acestui popor bolnav de foame şi minciună, ne‑ar fi făcut pe toţi oameni. Am fi însemnat şi noi ceva în lumea asta bezmetică de la sfârşit de mileniu. Ceva de care bubulii şi stăpânii din umbră să se teamă. Ceva pe care n‑ar fi avut curajul să facă experienţe de „rentabilizare".
Aparatul înţepeneşte la poalele unei pădurici de aluni, sub un masiv calcaros, drept, ca tăiat din fierăstrău. Bătrânul porneşte înainte, fără a‑mi spune un cuvânt. Îl urmez, e sigur de asta. Presupun că trebuie să ajungem la o bază secretă de‑a Octogonului, pentru noi teste şi instrucţiuni. Urcărn aproape două ore prin grohotiş şi stânci căzute. Tot mai pieptiş, fără echipament, fără instrumente. Se vede că Bătrânul cunoaşte bine drumul, căci nu şovăie nici o clipă. Deasupra, aproape de cer, se profilează un masiv neguros, probabil ţinta călătoriei noastre. Calculez cam ce legătură poate fi între Malta şi munţii noştri. O relaţie trebuie să existe: Bătrânul nu cheltuieşte niciodată o singură calorie în zadar. Viaţa din ocnă l‑a învăţat să facă economie de vorbe şi energie.
La baza stâncilor, facem un popas. E linişte şi pace. Suntem doi turişti, poate tată şi fiu, care se relaxează în singurătatea munţilor. Lumea Octogonului este, probabil, o creaţie a minţii mele. Bătrânul sparge tăcerea şi lumea Octogonului devine foarte reală:
– Varain, la ce te gândeşti?
– La o legendă. Una foarte veche.
– O ascult!
Un ordin laconic. Ar fi trebuit să spună: Vreau să o aud! Spune‑o! Te ascult. Dacă are fi făcut aşa, n‑ar mai fi fost Bătrânul. Încep povestea:
– Într‑o haită de lupi suri, s‑a născut un lup alb. Era puternic şi cutezător. Aducea cea mai bogată pradă pentru haita sa. Şi, totuşi, nu era iubit pentru că era....diferit. Într‑o noapte, când lupul alb dormea ostenit, întreaga haită a sărit să‑l sfâşie. Muşcau cu furie dementă, să distrugă acest unicat al naturii. Căzut în genunchi, lupul alb nu înţelegea: propria‑i haită? De ce? Viaţa se scurgea din el toată, toată... Încă o clipă şi ar fi păşit marele prag către moarte. Propria‑i haită? De ce? De ceeeee?
– O reacţie a subconştientului, ca un fulger stelar: ideea extremei sale originalităţi! Pătruns de o forţă supranaturală, lupul alb s‑a ridicat! A sfâşiat!! A distrus!!! A învins!!!! De atunci, lupul alb nu mai trăieşte în haită şi... nu doarme niciodată...
Bătrânul priveşte departe, gândind la ceva numai de el Ştiut. În această ţară, organizatorii de ceremonialuri fastuoase au ascuns cu mare grijă povestea lupului sacru. N-a fost, însă. intrus.căţărat tâlhăreşte la putere care, în singurătatea nopţilor sale, să nu tremure la ideea că legenda lupului alb e adevărată, foarte adevărată. Continui:
– De atunci, Lupul Alb cu ochi luminoşi străjuieşte din stema spiritului nostru la respectarea legilor strămoşeşti. De veţi găsi vreodată oameni morţi în somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura crispată de groază, să ştiţi că au fost sfâşiaţi de Lupul Alb.
Bătrânul îşi întoarce privirea către mine:
– Bine, Varain! Testele nu au minţit.
Mai urcăm câteva minute, ajungând în faţa unui perete drept. De aici încolo nu mai putem urca fără echipament. Se pare că nici nu va trebui să urcăm, căci Bătrânul strigă de două ori, cu vocea‑i sonoră, aspră:
– Demian! Demian!
O imensă placă de rocă, ataşată natural de masivul stâncos, se mişcă lin, descoperind o intrare către adâncuri. Lumea Octogonului este foarte reală, gândesc eu. Şi foarte prezentă. O bază a Bătrânului în munţii Moldovei. Raţiunea mea pendulează între Aii Baba, Monte Cristo şi perversitatea testelor de lansare în tabăra inamică. Intuiesc că e vorba de un nou test şi devin foarte vigilent. Sunt hotărât să‑l trec cu orice preţ. Eu trebuie să ajung în Malta, să fur secretele bubulilor! Eu, nu altul! O hotărâre supraumană pune stăpânire pe mine. Voi învinge!
Un bătrân adevărat, îmbrăcat ţărăneşte, păşeşte peste pragul grotei.
Începe circul, gândesc eu. Pândeşte actorul, Varain! Vezi când alunecă pe lângă rol şi plachează‑l! Malta e în mâinile tale. Nu trebuie să o scapi!
Nici Demian nu pare să fie vreun guraliv. Ori vreun curios. Constată cu voce egală:
– Ai venit.
Bătrânul, adică, a venit. Eu nu contez la numărătoare. Îşi strâng mâinile şi se privesc în ochi. Îi studiez cu interes. Dacă nu mă înşel, căci şi spionii se înşeală uneori, se apropie bine de suta de ani şi e deprins cu viaţa de munte, dar nu e ţăran. Mâinile fine, îngrijite, trădează pe cel care nu‑şi câştigă pâinea cii braţele. Încerc să ghicesc ce ar putea fi dar nu reuşesc.
– El e Varain. Trebuie să ştie.
Încep să exist, ba încă trebuie să aflu ceva, ceva ce n‑am ştiut înainte. Demian se întoarce agale către mine, mă cântăreşte câteva clipe, apoi îmi întinde mâna dreaptă, în timp ce stânga se lasă protector pe umărul meu:
– Dacă trebuie, va şti.
Vorbeşte egal, fără inflexiuni umane, cam ca tipii din breasla noastră.
O umbră de accent străin mă face să bănuiesc că e venit de dincolo, din lumea care îşi zice liberă, deşi poartă destule lanţuri asemănătoare celor socialiste. În branşă, am văzut multe chestii care ar face marţ cel mai tare film de spionaj dar spion bătrân de un secol încă nu. Ce să‑i faci? înveţi mereu, chiar şi când te cheamă Varain.
Gândurile au început să alunece către domenii interzise de misiunea mea. Mă încordez, mă concentrez. Trebuie să gândesc pe terenul meu.
Intrăm în peşteră, la fel de tăcuţi şi gravi. În vremurile bune, Bătrânul şi amicii săi ar fi putut fonda aici o mănăstire, gândesc eu.
– Da, am fi putut ridica o mănăstire la lumină, confirmă Demian cu voce tare.
Hait! Alertă de gradul U-Zero! Omul nostru citeşte gândurile. Mare e imperiul comandantului meu! Mă simt ca un om gol‑puşcă, căzut într‑o piaţă publică, plină de lume
Testele psihologice au fost fleacuri, acum începe greul. Trebuie să înving, să găsesc calea de a‑mi masca gândurile. Demian râde încet, râde omeneşte. E om, raţionez eu cu viteză. Cum se poate masca gândul că e om? Acoperindu‑l cu alt gând care, la rându‑i, să fie acoperit cu alt gând....Totul trebuie să se desfăşoare cu viteza fulgerului, pe teme variate, mult depărtate de gândul ce trebuie ascuns, astfel că „receptorul" să primească un amalgam încâlcit de gânduri, imposibil de descifrat.
– Ai gândit bine, confirmă Damian. Aceasta este calea. Mă întorc repede către Bătrân, să primesc un ordin, o indicaţie cât de mică. Mă comport ca un copil care caută ajutor, realizez eu, şi mă controlez. Bătrânul priveşte scena cu o umbră de interes. Iată că poate avea şi sentimente umane.
– Nu eşti un copil, intervine cititorul de gânduri. Radu este unul dintre stâlpii pe care trebuie să te sprijini.
E clar. Aici avem de a face cu imperativul trebuie. Foarte probabil, orice mişcare în afara acestuia înseamnă pierzanie sau moarte. Judecată de spion: necesitatea absolută a supravieţuirii, înainte de orice.
– Da, pentru anumiţi oameni, există numai lucruri care trebuiesc făcute şi lucruri interzise. Îmi pare rău, dar faci parte din această categorie de oameni.
Cuvintele lui Demian mă uimesc. E clar, nu e actor, ci un fel de superspion, capabil să citească gândurile. Situaţia sa nu se prea potriveşte cu decorul sălbatic din jur, dar trebuie să existe şi pentru asta o explicaţie logică.
Demian nu‑mi răspunde la acest gând. Deschide o uşă de stejar masiv, cioplit în daltă şi pătrundem într‑o cameră largă, luminată natural.
Printr‑o fantă situată sub o comisă zăresc un colţ de cei cenuşiu. Mobilierul surprinde prin simplitatea extremă. Din partea unui om care ajunsese să citească gândurile, mă aşteptam la mai mult, dar se vede că Demian trăieşte după alte reguli decât noi. Câteva rafturi cu cărţi groase se înşiruie de‑a lungul pereţilor. Două mese cioplite grosolan, din blăni de stejar, ocupă mijlocul camerei, împreună cu două scaune de aceeaşi origine. Într‑un colţ, o laiţă acoperită cu o ţesătură de lână ţărănească şi o ladă ferecată. În celălalt colţ, pe un butuc, un vas de pământ ars şi două ulcele, probabil pentru apă.
Ceva îmi atrage, totuşi, atenţia. La una din mese, un băieţandru de vreo paisprezece ani, cu câteva cărţi în faţă, scrie ceva pe un caiet obişnuit, şcolăresc. Nu s‑a ridicat la intrarea noastră. Nu, în mod sigur, aici nu e o tabără de spionaj. Absolut sigur! Copiii nu au pătruns încă în breasla noastră. Sper să nu ajungă niciodată. Nu e o speranţă tocmai solidă: trăim într‑o lume în care orice ticăloşie e posibilă.
Am început să mă lămuresc, după logica mea. Un bătrân schivnic cu puteri paranormale urma să‑l testeze şi să‑l iniţieze pe spionul Varain în arta citirii gândurilor. O încredere fantastică a prins a mă învălui: voi dobândi cea mai temută armă din breasla noastră - puterea de a citi gândurile.
– Nu vei ajunge acolo, Varain. Dumnezeul strămoşilor noştri nu ţi‑a dat această putere şi ceea ce Zamolxe nu a dat nu se poate dobândi.
Demian înţelege să fie deschis şi direct. Într‑un fel, e mai bine. Speranţa fără bază te poate duce deseori la pierzanie. Trebuie să mă mulţumesc numai cu ce am aflat deja, cu antidotul la tehnica de citit gândurile. Cel puţin nu voi putea fi citit, dacă nu voi putea afla din timp ce gândesc adversarii.
– Vei afla încă multe, grăieşte Demian, privind către băieţandru. Acesta se ridică şi părăseşte fără vorbă încăperea, trecând printr‑o uşă laterală, mascată în stâncă. Deci, mai există cel puţin o cameră în acest ciudat sanctuar.
– Da, mai există câteva camere, confirmă Demian. Te afli într‑o casă locuită neîntrerupt, timp de mai mult de o mie de ani.
Omul acesta e mult prea cult pentru un ţăran de munte şi treaba nu prea arată a test. Îmi amintesc de misticismul de care am fost acuzat şi‑mi propun să fiu cât se poate de raţional. Gândesc: un om deosebit de inteligent şi cult s‑a retras în munţi, cu întreaga sa bibliotecă, fie pentru a crea ceva ieşit din comun, fie îngreţoşat de nimicnicia omenească, de turma care sfâşie înainte de a judeca. Lipsit de spirit gregar şi înzestrat cu puteri paranormale, a descoperit acest fenomen deosebit, cititul gândurilor. Bătrânul a aflat cumva de el, i‑a intrat în graţii iar acum i‑a adus ucenicul la şcoală. Simplu. Perfecţiunea este întotdeauna simplă dar foarte greu de atins. Cam cât o dura, oare, şcoala?
– Puţin, foarte puţin, îmi răspunde Demian.
Buzele nu i s‑au mişcat, vocea nu i s‑a auzit sonor, în ureche. Cunosc acest fenomen deoarece l‑am studiat în Octogon, încep să înţeleg câte ceva din secretele Bătrânului. O ipoteză fantastică îmi luminează mintea: sute de agenţi ai Bătrânului, infiltraţi în zeci de tabere bubuie, comunică cu şeful de reţea prin telepatie. De aceea, Bătrânul e tăcut şi singuratic: discută mereu cu cei infiltraţi în taberele adverse. Fantastic dar, foarte probabil, real. Îl privesc cum asistă la dialogul tăcut dintre mine şi Demian. Intervine numai cu privirea: Să crezi, să crezi tot, fără şovăire, Varain!
Testul de misticism, concluzionez eu. Să cad din nou?! Mă hotărăsc să rămân raţional până la capăt, căutând explicaţia ştiinţifică pentru fiecare minune în parte. Voi trece şi acest test! Trebuie! în acţiunea Malta '89 a început numărătoarea inversă.
– Nu e vorba de nici o încercare, intervine Demian. Aici, numai aici, vei afla ceva foarte important. Ceva care nu se poate afla în alt loc şi pe care nu ai dreptul să‑l dezvălui nimănui.
