Viewing Single Post
AnnaE
#0

Fulgerul albastru Pavel Corut Octogon 2

Astăzi am condus la aeroportul Otopeni pe ucigaşul tatălui meu. Ordinul suna clar : îl duci viu şi nevătămat la aeroport., îl urci în cursa Aeroflot, te asiguri că a ple­cat şi raportezi de executarea misiunii. .

Oleg Ragulka era spion sovietic, prins cu mîinile mur­dare de sînge pe teritoriul românesc. Sîngele de pe mîinile lui era*'sîngele tatălui meu. Şi totuşi, l-am condus pe Ragulka la aeroport cu fastul rezervat înalţilor demnitari de stat : gardă personală, autoturisme de miliţie, soldaţi de securitate pe întreg traseul. Dacă un singur fir de păr din capul lui se clintea, Ivan ar fi devenit nervos. Extrem de nervos. Şi cînd Ivan devine nervos, se întîmplă tot felul de lucruri stranii. Lucruri care pentru omul de rînd par întîmplări nefericite. Gazul îngheaţă pe conducte exact cînd temperatura coboară cu mult sub zero grade, finele instalaţii din anumite uzine fac explozie. Zeci de conserve sovietice îşi deschid singure capacul, devenind acti’ve. Sute de şobolani şcoliţi la Frunze ori Dserjinski, în Leningrad, Moscova, Baku ori Suhumi ies din găuri şi încep să ciripească. Dacă nu mă înşel, sînt singurii şo­bolani din lume care ciripesc în loc să chiţcăie. O curiozi­tate biologică. Sute de jurnalişti din lumea zisă liberă încep să scrie cu osîrdie despre nenorocirile din România. Nu contează faptul că în viaţa lor nu au călcat în Româ­nia, că nici nu ştiu unde este ; pentru paralele grase plătite de înaltul institut sovietic de „cultură şi artă" ( a se citi KGB ) ei scriu numai lucruri plăcute frăţiorului Ivan.

Cam asta se întîmplă cînd Ivan devine extrem de ner­vos. Şi daca ar fi numai asta ! Mai ales şi altele. „Geniul Carpaţilor” îşi iese din papuci, iar aleşii poporului fac în pantaloni În faţa lui. Nici unul dintre ei nu înţelege că nu poţi mînca miezul fără să spargi nuca. Asta e problema pe care ne-o pun zilnic în faţă, cu o insistenţă oţelită de cea mai crasă tîmpenie : Cum pot fi anihilaţi spio­nii din ţările frăţeşti fără a-i cotonogi ? Că, dacă îi coto­nogeşti, iese scandal, află lumea că în lagărul socialist afacerile nu sînt tocmai prospere. Compromiţi ideologia, carevasăzică. Nu dai dovadă de un înalt nivel politic.

Ragulka mă privea triumfător, cu dispreţ nedisimulat. El era spionul prins de mine pe teritoriul românesc. în- frîntul, însă, eram eu. Şefii săi îi obţinuseră eliberarea. Urgentă şi necondiţionată. Mă îndoiam că ai mei ar fi mişcat un singur deget pentru eliberarea mea. Asta mă făcea să mă simt şi mai mic. Mă făcea să-mi aduc aminte că, după optsprezece ani de muncă, nu-mi per­miteam să-mi cumpăr o maşină în ra’te. îmi aducea în memorie faptul că fumam Carpaţi fără filtru, aveam găuri în tălpile pantofilor şi nu-i cumpărasem fiului meu o jucărie, de luni de zile.

Eram un contraspion umil al unei ţări sărace. Şi umi­lite. Căci, eliberarea necondiţionată a unui spion străin era o umilinţă naţională care depăşea cazul meu, cazul maiorului Laurenţiu Cremene, fiul celui ucis. De regulă, pentru eliberarea spionilor străini prinşi, statele de care aparţineau plăteau bani. Mulţi bani, zeci ori sute de mii de dolari. Pe Ragulka îl eliberasem pe gratis. Tocmai de asta ne dispreţuia. Pentru că cedasem la şantaj. Pentru că impusese această soluţie cinică : Fiul celui ucis să-l conducă la aeroport, pentru a simţi umilinţa şi durerea.

Ragulka ne dispreţuia în numele imensului imperiu militaro-informativ de care aparţinea. Iar eu nu-i puteam face nimic. Absolut nimic. La ora 14.30, fix, am intrat în biroul şefului de tură de la Punctul de control trecere frontieră Otopeni şi am raportat cu voce stinsă, pe tele­fonul „scurt" : Tovarăşe general, sînt maiorul Cremene Laurenţiu. Raportez că obiectivul SCORPIONUL a părăsit teritoriul naţional.

Pentru prima dată în 18 ani, de cînd sînt ofiţer, am încălcat disciplina. Am închis telefonul fără a aştepta aprobarea generalului. Pentru prima dată în viaţa mea de militar nu m-am înapoiat în unitate din misiunea or­donată. Am mers într-o cîrciumă. Să mă îmbăt. Forţat ! Să uit că sînt un contraspion umil al unei ţări sărace şi umile.

Beau de vreo trei ore. Ceva oribil. Vermut. Fiecare pahar mă loveşte în moalele capului. Un ţigan bătrîn şi soios mi-a cîntat ceva aiurit : De-o fi să mor să-mi scriţi povestea vieţii mele... O tînguire inutilă. Mormăi nemul­ţumit :

-     Mai fericiţi morţii. Ei nu trăiesc durerea neamului învins. Nici umilinţa.

-     Exagerezi, bărbate. Şi eşti cam prea beat.

O voce reală. Asta nu e vocea mea. Cineva îmi vorbeşte, îmi răspunde la monolog. Cine o fi tipul ăsta de la masa mea ? îl privesc urît. Să se care. Nu se cară. E un nesimţit. Ori vreun deştept care simte că am nevoie teribilă de a mă descărca de povară. Continuă la fel de calm :

...  învinşi nu sînt decît cei care se simt aşa.

Teoretician. Probabil a citit pe undeva ideea asta. I-o retez :

Asta e teorie, amice. Cînd ai luat-o pe coajă, trebuie să fii ţîcnit să te consideri învingător. Eu am luat-o. Şi nu numai eu. Şi ţara asta.

-    Exagerezi, amice, intră în joc străinul.

Zîmbeşte. Pare un tip cumsecade. Blond, cu ochii albaştri, uscăţiv, fin. Probabil intelectual, apreciez eu că nu se cade să fiu o brută, aşa că mă prezint cu legenda de acoperire :

-    Laurenţiu Cremene. Jurist. Beat!

-     Mihai Ursu. Tot Jurist. Treaz !

Inflexiunile metalice din vocea lui mă alarmează. Cel de al şaselea simţ mă avertizează că tipul e din breaslă. Nu ştiu însă din ce tabără. Ar putea fi de-al lui Ragulka. Ori de-al lui SERGIU. Ori de-al altui obiectiv pe care l-am cotonogit cîndva. Vigilenţă ! Asta îmi suflă sfet­nicul meu de taină. Trebuie să-l miros:

- Domnule Ursu, sînt încîntat să vă cunosc.

-' Nu mai puţin, mă asigură Bălaiul. Aşa l-am bote­zat eu instantaneu. Bălaiul. ~ Nu greşesc niciodată cînd botez pe cineva. Dacă îi zic Ticălosul, faptele sale ulte­rioare vor dovedi exact asta. Bălaiul e o denumire neutră, semn că tipul nu e uşor de citit,

-    Să bem pentru cunoştinţă, Bălaiule !

- De acord, Juristule.

A accentuat sarcastic pe cuvîntul jurist. Ăsta nu în­ghite cartofii cruzi. E profesionist. Dar de care ? Mintea mea înceţoşată de trotil caută înfrigurată. E greu. Sînt prea beat.

-    Ce te frămîntă, Juristule ? Ai uitat aragazul aprins ? Ori robinetul de la baie deschis ?

Cineva este luat în tărbacă. Se pare că eu. Cred că o şi merit. N-am fost atît de beat de cînd mama m-a făcut. Murmur ceva cam de felul :

-    Mă doare o măsea şi încerc să o adorm cu un trăscău.

Bălaiul mă priveşte gînditor cîteva secunde, apoi mi-o retează la fel de sarcastic :

-    Măseaua asta care te doare cumplit se cheamă Ragulka. Nu-ţi trece cu trăscău.

M-a trezit. E frig. Cumplit de frig. Şi greaţă de explo­dează stomacul. Ţîşnesc către toaletă şi scot din mine. Venin verde. Trupul mi se zguduie de spasme, dar mintea a început să funcţioneze. Decid : Trebuie să dispar de aici. Cît mai repede. Mă spăl cu apă rece pe cap şi încep să respir ca la şcoala de supravieţuire. Anihilarea otrăvii : Inspiraţie lentă, încordare, expiraţie lentă, pe gură. După cîteva minute încep să mă luminez, să raţionez. Trebuie să plătesc şi să plec.

-    Te-ai trezit ? mă întîmpină Bălaiul.

Nu-i răspund. Caut bani să plătesc. Bălaiul mă prinde de mînă şi-mi arată nota de plată. Achitată. Ăsta vrea ceva de la mine. Îl privesc de sus în jos şi mă bucur. E oţelit dar de categorie inferioară. Nu rezistă la categoria grea. Categoria mea, adică. Scot banii şi plătesc. Simt nevoia să mă retrag cît de cît demn:

-    Mulţumesc pentru companie. Ar fi putut fi inte­resant dar...

-    Pentru nimic, Juristule. Nu-ţi fă griji. Ne mai ve­dem. Curînd.

Plec pe jos să pot medita pe îndelete. Bălaiul ştie de Ragulka, cazul cel mai secret din branşă. Ceva- nu e în ordine în această întî'lnire. Mai precis, întîlnirea nu e de­loc întîmplătoare. E regizată, organizată. E un contact deghizat. Reflexul de profesionist dictează : Cheamă filajul şi aruncă-l în cîrca Bălaiului! Nu ai cum afla nimic despre el fără filaj. De la gînd la faptă, mare drum nu-i. Caut un telefon public şi-l sun pe Popescu, şeful echipei de serviciu :

-    Sus opinca române ! A venit vremea prăşitului.

:- Cremene ! Unde te-ai evaporat ?

-    La o cîrciumă. Aluniş. O ştii ?

-    Da. Te caută şeful. Am luat nişte şuturi că nu te-am adus de la aeroport...

-- Lasă vorba. Vino repede la bomba asta, Aluniş. E aici un tip care se interesează de Ragulka. Un tip care ştie meserie. Mai bine ca noi.

-    Auzi, Franţ ? Ori eşti beat, ori ai insolaţie.

-    Nu-s beat. M-am trezit. .Raportează-i lui Şaramet şi zboară. Dacă-l scapi pe ăsta, te scalpez. Auzi ? Cu un cuţit tocit. Auzi ?

A auzit. Tălpaşii au sosit cu viteză astronomică, miro­sind terenul. Mă bucur de clapa pe care sînt pe cale să i-o trag Bălaiului. Tălpaşii aşeză dispozitivul de filaj şi eu le dau obiectivul. Pe Bălai, adică. Cu ocazia asta, aflu că nu sîntem singurii băieţi deştepţi de pe planetă. Popescu mă informează că mai există încă un dispozitiv de filaj, gata instalat, cu ochii pe obiectiv. Nici nu mă mir să aflu că obiectivul în cauză e Laurenţiu Cremene. Strecor încet, printre dinţi :

-    Gînd la gînd cu bucurie, Bălaiule. Cu ce măsură ai dat, cu aceea vei primi.

Îi ordon lui Popescu să-l ducă pe Bălai şi-n gaură de şarpe. Nu contează ce face. Să-mi afle cine este şi ce în- vîrte. Promite că-mi va face o lucrare de zile mari. îl las în stradă şi plec către unitate ceva mai relaxat. Uite un mod excelent de a trata pesimismul. Păcat că nu se poate extinde la nivel naţional.

E aproape zece seara. La această oră, orice om cu scaun la cap e demult în sînul familiei. La noi nu e cazul. Dacă intrăm în scutece prea devreme, ni se apleacă. Ori, Doamne fereşte, ne îmburghezim. Merg direct la cabinetul şefului unităţii. Trec peste şefii de birou şi de serviciu. Viaţa m-a învăţat să încasez numai o singură papară pentru una şi aceeaşi boacănă. Prefer s-o iau direct, de la cel mai mare. Dacă trec şi pe la sfinţişori, nu vor scăpa prilejul să-mi dea şi ei cîte una. De drag ce le sînt.

Maiorul Baraboi, şeful de cabinet al generalului Şarsmet, se învîrte ca un leu în cuşcă. Semn rău. A primit un ordin pe care nu reuşeşte să-l execu’te. Cam bănuiesc despre ce e vorba. O puşlama pe nume Laurenţiu Cre­mene nu se înapoiase din misiune. Se vede că se înfun­dase într-o cîrciumă. Puşlamaua ! îl abordez suav pe Baraboi :

-    Ştergeţi fruntea de durere, faţă palidă ! Fiul risi­pitor s-a întors. Taie viţelul cel gras şi fă din el o cafea ţeapănă. Să crape măseaua !

-    Te-n zbang, Laurenţiule ! Ne-ai băgat în rahat pînă-n gît. Ştii ce-i înăuntru ?

-    Nu-mi spune, masonule ! Lasă-mă să ghicesc ! A venit nenea Nicu să împartă colaci. Ai ? Nu ? Atunci înseamnă că de bună voie şi nesiliţi de nimeni s-au pre­dat în bloc toţi şefii KGB  , CI’A şi MOSSAD. Parcă văd ştirile de mîine. Jurnale din Vest, cu litere de-o şchioapă : Miracolul românesc. Floarea spionajului mondial s-a pre­dat direct la sediul contraspionajului-militar românesc...

-    Rîzi, tu, rîzi, Harap Alb, dar treaba-i cotoibilă. Cine naiba te-a pus să arunci filajul în cîrca celor din Octogon? De-o oră zbîrnîie telefoanele. Toţi şefii stau smirnă în biroul comandantului. Pe scurt : Ai rupt-o-n fericire!

Octogonul. Adică Bălaiul era octogonar. Mă rog. nu mi se păruse mie a fi preot. Elita spionilor. Asta era uni­tatea de legendă poreclită Octogon. Iar puşlamaua de care v-am vorbit provocase un conflict intern tocmai cu ei. Era timpul să bea o cafea tare. Să se lumineze oleacă la minte. Baraboi avea şi cafea, şi pepsi. Avea chiar şi un soldat, un fel de bufetier. Toată chestia era să-l îndupleci să te bage în seamă :

-    Bara, fii băiat de gaşcă. Zii soldatului să facă o cafea. După ce o beau, mă poţi băga în moara şefilor. Ultima dorinţă. Pricepi ? Ai grijă să-mi culegi resturile după ce mă termină...

-    Laurenţiule, pui de lele. îţi mai vine să rîzi ? Ascultă la mine puiule, că am văzut multe. Purceaua-i moartă-n coteţ. Nu te văd bine.

- Parcă eu mă văd ? Am brojdit vreun kil de vermut. Cald. Omora şi elefantul. Dar eu m-am comportat eroic. Am chemat şi filajul...

-    Laure, Laure, mare hahaleră eşti.

-    Dacă recunosc, îmi dai cafeaua ?

-    Ţi-o dau. Tare. Cu stricnină.

-    Bună şi aşa. Masonule !

Aştept finalul judecăţii „zeilor". Cu o cafea într-o mînă şi cu un Carpaţi fără filtru în alta. Cu capul plin de gînduri şi de vagi urme în vermut. Cuget ca orice ţugulan. Adică după ce a făcut boacăna. Mari mincinoşi tipii ăştia care scriu romane poliţiste socialiste. Acolo, în romane, şefii sînt întotdeauna mintoşi de bubule. Filo­zofează, emit ipoteze, le analizează .cu sulbalternii. Cam ca în basmele lui Ispirescu. Stau şi-mi închipui cum i-ar sta lui Prunaru, şeful meu de serviciu, într-un roman ca ăsta. El, cu mîna pusă pe umărul meu, spunînd :

-    Dragă Laurenţiule, apreciez intuiţia ta în acest dificil caz. Să reluăm analiza faptelor, căci două minţi fac mai mult decît una.

Scena nu se lipeşte. Deloc. Absolut deloc. Prunaru nu va face aşa nici în faţa judecăţii de apoi. îmi va da nişte şuturi în fund de-o să le simt pînă-n creştet. Apoi îmi va aduce aminte că sînt căpos, indisciplinat şi insuficient de maturizat din punct de vedere politic. Eu voi lua poziţia drepţi şi voi spune am înţeles ! Bineînţeles, în gînd voi spune cu totul altceva. Ceva cu privire la doamna maică-sa. Un străvechi strigăt de luptă al ţugulanilor,, băştinaşi, pe care l-am însuşit de la nişte căruţaşi. Cu,! asta, emisul ipotezelor de lucru va lua sfîrşit. El va fi convins că de data asta chiar m-a pus la punct, Iar eu ? Eu voi face exact cum mă va duce pe mine capul. Cînd rezultatul „infracţiunii" va deveni public, circul, va fi luat de la capăt. Prunaru mă va declara incorigibil şi mă va duce la „dreptate", la generalul Şaramet. Comandantul va asculta absent înşiruirea de fapte reprobabil săvîrşite de imaturul politic şi va glăsui un neutru: Da, bine. Prunaru va aborda o mină victorioasă, iar eu voi gîndi cîtă ) dreptate are nea Radu Argintaru, un ţigan pripăşit, din eroare în breaslă. Adică : Şoşoiu-n bafta lui de mangosit ! f Cam aşa stau lucrurile cu emisul ipotezelor în socialism.

De data asta, chestia cu „ipotezele" nu mergea. în cazuri serioase eram, totuşi, un tip serios. în cazul Ragulka răbdasem ca un cîine tot ce se poate răbda : durere, umilinţă, dispreţ. Mă înecasem însă ca ţiganul la mal. ; Plesnisem exact cînd cazul era finalizat. Fusesem obraz­nic cu Şaramet. Lipsisem de la serviciu nemotivat. Băusem ca un patruped în timpul serviciului. Poate şi din cauza serviciului. Cine, însă, să mă creadă ? Ca să pun moţ la toate, creasem un conflict de competenţă cu Octo- , gonul. Mai mult ca sigur că vreun grangur din CSS  telefonase lui Şaramet cam aşa :

-    Ai pe acolo unul Cremene ?

-    Da, e ofiţer de-al meu.

-     Nici nu mă aşteptam să fie de la altul. Că la tine s-au adunat toţi beţivanii şi scandalagii.

Atît. Nici o explicaţie asupra faptelor. Generalizarea şi hiperbolizarea lor. Specific şefuleţilor socialişti, Ceauşişti, mai bine zis.

în cabinet se aude zgomot de scaune tîrşite. A luat sfîrşit adunarea, „zeilor". Urma răfuiala cu obrăznicătura de Laurenţiu Cremene. Eram hotărît să asist la afacere cît mai detaşat cu putinţă. în definitiv, puşlamaua în cauză făcuse destule boroboaţe pe ziua în curs. Cam aşa suna socoteala de acasă. în tîrg s-a dovedit a fi falsă.

Generalul Nicolae Şaramet, comandantul Direcţiei de contraspionaj militar nu era deloc un băiat rău. Părea însă atît de distrat, încît mă miram deseori ce căuta în branşă. Venea şi pleca în tot soiul de misiuni bizare. În pauza dintre două misiuni, arunca cîte o privire prin hîrţoage şi făcea pe judecătorul de pace. Ne mai trăgea de urechi pentru rateuri, ne mai zicea un aerian măi bălaie ! pentru succese şi dispărea din nou. Cînd însă cădea în plasă cîte un morun dolofan se trezea la viaţă. Atunci să vezi soluţii de cazuri ! Îi mergea mintea ca un ceasor­nic. Doxa.

De data asta discuţia a fost scurtă şi la obiect. Deloc aeriană. Foarte terestră, ca să fiu precis :

-    Tovarăşe general, sînt maiorul Cremene, am executat ordinul dumneavoastră.

-    Bine. Ai cinci zile de arest. La garnizoană. Treci - la colonelul Prunaru să-ţi semneze ordinul de arest.

Astăzi era o zi proastă din viaţa mea. Dacă tot era ce pierdusem dacă ripostam :

..  Tovarăşe general ! Ce aţi fi făcut dumneavoastră dacă cineva v-ar fi ucis tatăl ?

M-a privit din nou. Foarte terestru. Şi un pic uimit. A răspuns totuşi :

-    Aş fi bătut marea şi pămîntul să-l găsesc. Apoi, l-aş fi lichidat.

-    Şi dacă eu aş fi procedat la fel cu Ragulka, ce aţi fi făcut ?

- Te-aş fi deferit justiţiei.

-    Şi vi s-ar fi părut corect ?

-    Absolut corect.

-    De ce ?

-    Un huţupan de aproape o sută de kilograme este atacat de ucigaşul tatălui său. E singur în munţi cu uci­gaşul. E în legitimă apărare. Nu-l ucide pe asasinul ta­tălui. ll aduce în faţa unei relative justiţii sociale. Ce părere ai de huţupan ? Aşa-i că merită trimis în instanţă ? Noroc că prostia nu se pedepseşte prin lege. Ai fi încasat mai mult de cinci zile.

Nu prea semăna cu ce învăţasem eu la şcoală. Dar... Era o lecţie plină de înţelepciune. Am salutat şi am ieşit.

Prunaru mă aştepta fremătînd ca o locomotivă sub presiune.

-                    Te-a ras ?

-                    Nu. Mi-a dat Legiunea de onoare. Şi cinci zile de concediu. Să mă refac după un caz pricopsit.

-                    Aiurezi, flăcăule. Concediu în plin sezon nu papă nici morţii. Şi tu pari cam viu. Oleacă bătut de soare, în cap.

Cu Prunaru, treburile au mers după tipic. La mintea lui puţină, nici nu mai avea nimic de adăugat. Placa era una şi bună : imatur, indisciplinat...

Era convins că se născuse pe această planetă să dea lecţii la toată lumea. în toate problemele. Prinsese boala de la cei mai de sus. De la aleşii poporului.. Cei pe care mămicile îi făcuseră gata deştepţi şi cultivaţi. Nu ca noi, care mai trebuia să şi învăţăm. Avea individul ăsta, Pru­naru, o bucurie sadică. Călcasem pe bec, îi ajunsesem în mînă :

- Tovarăşe maior Cremene, pînă cînd crezi că pot să-ţi rabd abaterile ? Ori îţi bagi minţile în cap, ori mă lipsesc de aportul dumitale.

în imaginaţia sa de australopitec, asta trebuia să mă dea gata. Urma ca eu să iau o moacă umilă, să-l rog să mă ierte, să nu mă gonească din tribul lui. Nu era însă şi cazul de faţă. I-am tăiat-o.

- E-n regulă. Plec de la dumneavoastră. Fac raport de mutare la Trei.

Faţa i s-a boţit într-o pungă mînioasă.

- Cuuum ?! Pleeeci ?! Ai impresia că aici face fie­care ce vrea ?

Era vădit un capsoman. Ori mă dădea afară, ori nu re­nunţa la mine. Chiar aşa de capsoman nu era. Ştia el că nimeni nu venea de bună voie în serviciul său. Poate masochiştii. Şi nici ăia cu grămada.

- Vei pleca cînd hotărăsc eu. înţeles ?!

-    N-am înţeles. Nici nu mai are importanţă. Fac cinci zile de arest. Nemeritate ! Apoi vin să lămuresc situaţia.

S-a umflat ca un balon, Roz. Gata să plesnească. Ceva de pe faţa mea i-a spus că e cazul să stea cuminţel. Şi

a stat. Mi-a dat ordinul de arest şi m-a lăsat să plec.

Era aproape miezul nopţii, dar mai aveam o treabă. Una la care nici un profesionist nu renunţă, oricît ar fi de obosit. Trebuia să trec prin biroul de lucru, să aflu dacă eram solicitat în vreun caz aflat în răspundere di­rectă. Pe masa de lucru era un singur bilet. De la Nicu Almăjan, şeful meu de birou. Suna simplu şi concis: Te-a sunat un gulgutier turc, Sali. A spus să-l cauţi urgent, la orice oră.

Asta era situaţia. Arest, nearest - întâlnirea cu agen­tul era sfîntă. Cel puţin pentru branşă.

Am format numărul de telefon convenit între mine şi Sali. Am lăsat să sune de trei ori şi am închis. Am for­mat din nou numărul, am sunat şi iată-l pe turcul meu l'.îngurind în receptor :

-    Plouă tare la Paris domnu' Cremene. Trebuie um­brelă.

Clar. La Paris fierbea cazanul cu gulgute. Proaspete şi aromitoare. Numai bune de păpat. Trebuia să le iau ime­diat. Aşa era regula. Mi-ar fi trebuit o maşină, dar la mangoseala noastră... M-am decis pentru 'o plimbare nocturnă :

-    Bine, domnu' Sali. îmi iau umbrelă.

Asta însemna că am acceptat întâlnirea. Într-o oră trebuia să fiu la locul stabilit din timp, să iau informaţiile.

încă o noapte petrecută romantic. Clar de lună, linişte, aer curat. Să se mai plîngă cineva că nu i se asigură con­diţii optime de muncă ! Cam aşa filozofam eu, pedalînd către întîlnire. La drept vorbind, unii o duceau mai rău. Lucrau afară, cu contraspionii în cîrcă, cu poliţia călare pe ei. Dacă dădeau în bară, îi păpa ocna. Văzusem unul care făcuse ocnă prin Africa. Prindea fluturi. Cu tot dichisul. Cu toate sculele necesare. Numai fluturii lipseau. Ori nu-i vedeam noi.

Gulgutierii sînt mîndria noastră, de la un pol la altul de la meridianul zero la cel de 359 de grade. Unul de soi ' face cît un regiment mecanizat. Dacă are şi pîrtie bună = poate face cît o divizie. Ori cît o armată. în aparenţă, sînt paşnici : nu dau cu parul, nu trag cu mitraliere, nu rup oase cu figuri de-alea asiatice. Furnizează însă gul- ' gute. Informaţii cu care poţi trimite armate întregi să plîngă pe la morminte străine. Adică unde a dus mutu iapa şi surdu roata. Cu informaţii poţi anihila spionii adversarului, poţi păcăli armatele acestuia, poţi „des­coperi" diferite da’te ştiinţifice, rentabile economic. Faptul că aceste invenţii au mai fost descoperite şi de alţii nu contează. Ghinionul lor că le-ai descoperit şi tu ! Ce bă­net se face din astfel de invenţii ! Dar şi mai mult bănet se face din vînzarea spionilor prinşi. Căci, undeva, în ascuns, funcţionează şi o bursă pentru astfel de „marfă". Prinzi spionul, dai sfoară că e vînzare, vine interme­diarul cu banii. Rapid şi eficient. Marfa' e neperisabilă, scumpă, căutată. Să mai spună cineva că noi, contra- spionii, păpăm pîinea statului pe gratis.

Sali era băiat bun. Făcea oleacă de contrabandă cu mărfuri sub embargou. Trebuia să trăiască şi omul. Dacă cei de la NASA nu erau de acord cu modul în care înţelegea el să trăiască, era treaba lor. Treaba noastră era în deplină concordanţă cu interesele şi aspiraţiile lui Sali. Deşi aveam o oarecare simpatie pentru yankei, nu le spuneam nimic. Să nu sufere. Fericiţi cei săraci- cu duhul...

Am ajuns la locul convenit, la timp. Nu spun unde e locul. Să nu trezesc invidia amicilor din CI’A şi KGB  . Experienţa de viaţă mi-a demonstrat că, de regulă, sînt slabi la ispite. Nu vreau să-i împing tocmai eu în păcatul invidiei. Au şi ei destui gulgutieri pe planetă. Poate chiar prea mulţi.

Marfa lui Sali era gata ambalată. Adică scrisă pe o hîrtiuţă de mărimea unui bilet de tramvai. Ne-am salutat ca la o întîlnire întîmplătoare. Mi-a palmat hîrtia şi şi-a continuat drumul. Vreau să-l văd pe isteţul care ar fi bănuit ceva rău în acest contact. Am luat-o către casă. La primul felinar mai puţin chior am citit biletul : Boby "ine vineri în ţară. Are deja toate ofertele de preţ de un Vindereu. Banii pentru Vindereu îi pune în revistele de modă pe care le aduce cadou. Strungaru.

Boby era un comerciant deosebit de isteţ. Cumpăra bine de tot. „Ghicea" la fix pînă unde vor coborî preţu- iile. Nu era în competenţa noastră, dar eram obligaţi să nu uităm faptul că banii erau plătiţi de ţară. Infor­maţia trebuia să ajungă la securiştii de la comerţ. Rapid. Să aibă timp să întindă plasa pentru Vindereu. Scîrbos individ ! Pentru cîteva sute de dolari strecuraţi într-o re­vistă, frauda statul român de milioane.

La primul telefon întîlnit în cale, l-am sunat pe Almă- jan. Era umflat de somn şi nu tocmai încîntat de mine. l a drept vorbind, nici eu nu eram chiar încîntat, dar asta era situaţia. I-am citit de două ori biletul de la Sali. Să-i Intre bine în bilă, să nu uite pînă a doua zi. Să transmită lui trebuia. I-am precizat că plec la odihnă. Parcă s-a mai trezit :

-    Mă scoli la miezul nopţii să-mi spui bancuri ?

-    Deloc. Mi-a dat Grenadieru cinci zile de arest.

-    Mare sculă ! Şi le faci ?

-- Vezi altă soluţie ?

-    Găsesc eu una.

-    Mersi, şefu'.

-    Rade-o pînă nu mă răzgîndesc !

O rad. Adică o iau cătinel către căminul conjugal. Locul în care ar trebui să mă aştepte şi pe mine cineva. Cu Ioana nu formăm chiar cuplul ideal. Am văzut însă şi căsătorii mai proaste. Acum, cînd băiatul se apropie de vîrsta şcolii şi înţelege tot, ar trebui să se mai domo­lească. Are o fire certăreaţă, la care nu am găsit leac. Aşa a făcut-o coana soacră-mea. Aşa am luat-o eu. Stau şi întreb cum se face că din atîtea logodnice ideale ies atîtea soţii infernale. Tipul care descoperă chestia asta merită premiul Nobel. Parol !

Tribul ei bucureştean nu m-a văzut niciodată cu ochi prea buni. Un ţăran în familie strică blazonul de conţi, de Giuleşti. Am şi eu pe cineva de partea mea. Pe Cosmin, fiul meu. Bărbat mare. Şase ani. Un dur care vrea să ajungă vînător de munte. Un tovarăş de suferinţă Cînd nu mă prinde pe mine, Ioana îi face lui părul creţ.

Pătrund cuminţel în casă. Să nu-mi trezesc nevri­coasa consoartă. Merg tiptil în dormitor, să-mi admir odrasla. Doarme ca tot tribul lui Cremene. Pe burtică cu un picioruş tras sub el. Patent garantat, îmi seamănă leit.

Mă mai liniştesc un pic. Mai uit de Ragulka şi de arest. Merg la bucătărie şi-mi fac un sandviş cu salam. Mo­mentan, relaţiile diplomatice dintre ţăranul din Poiana Teiului şi contesa de Giuleşti sînt întrerupte. Ca atare, hrană rece. Nu contează. Viaţa are şi părţi interesante. De exemplu, la arest poţi citi şi dormi pe săturate. Asta-i şpilul. Să ştii să descoperi partea minunată din cele mai nenorocite situaţii.

Attachments