Balada lupului alb de Pavel Corut Octogon 4
MOTTO:
Există multe lucruri minunate pe lume, dar niciunul mai minunat decât omul.
Sofocle
ATENŢIONARE
Ca şi celelalte romane din seria OCTOGONUL În ACŢIUNE, BALADA LUPULUI Alb cuprinde multă ficţiune combinată cu multă realitate. Am folosit şi voi folosi acest'procedeu pentru a determina cititorii să gândească şi să găsească răspunsuri. Pentru a le trezi minţile din lenea impusă de dogma dictatorială. Pentru a le spune că primul drept al omului e acela de a gândi liber, neconstrâns de alte legi decât cele ale Cerului şi Pământului. Pentru a-i determina să-şi aducă aminte cine sunt, ce zestre fantastică poartă în ei şi de ce sunt în stare. Pentru a-i determina la fapte pe măsura zestrei naturale pe care o posedă.
Voi prezenta o scurtă listă de cărţi care probează ştiinţific unele aspecte aparent fictive din această carte, ori din cele anterioare. Cei care le vor citi vor înţelege că lumea nu e atât de simplă pe cât vor să ne-o prezinte tot felul de ideologi, „profeţi", „oameni de bine" etc.
Pentru a spulbera unele confuzii, ţin să precizez, următoarele:
- Nu sunt persoană sacră, profet, ideolog ori alte asemenea. Sunt un simplu om, curios din fire, doritor de adevăr, foarte optimist cu privire la viitorul omenirii,
- Nu fac parte din nici o sectă religioasă şi nici nu intenţionez să fondez aşa ceva. Ca român, îmi apăr Credinţa strămoşilor mei, de la începuturi şi până în prezent. O apăr cu informaţii şi fără fanatism. Oamenii care slujesc Credinţa pot greşi, căci oameni sunt. Credinţa însă va merge înainte, înlăturând erorile omeneşti şi dezvăluind Adevărul.
- Nu sunt liderul nici unei organizaţii secrete şi nici nu intenţionez să particip la aşa ceva. Consider că toţi care au venit'să-mi propună astfel de fapte sunt provocatori, tot ce am de spus, afirm public, în cărţi, în jurnale, ori prin viu grai. Cred că aşa trebuie să procedeze toţi oamenii serioşi. Dictaturile de orice fel se clădesc pe aşa zise mistere, pe frică şi ritualuri oculte. Adevărata eliberare a omenirii se face pe faţă, la lumină, în mod curajos şi non-violent. Mici un dictator nu rezistă în faţa adevărului, luminii, curajului omenesc.
- Nu am nici un fel de legătură cu fenomenul Pucioasa. Mi s-a spus că biserica fondată acolo are baza în formă de octogon. Posibil să fie adevărat. Mie, însă, fenomenul în cauză nu-mi spune nimic. Sunt un mirean şi nu vreau să mă amestec în aceste dispute religioase. Repet însă: fenomenul nu-mi spune nimic. Nu cred în cei şapte ani apocaliptici, prognozaţi de diferiţi „profeţi". Cred că omenirea va merge înainte, către lumină, fără mari zguduiri. Cred că, în următorii ani, vor reintra în legătură cu civilizaţiile galactice din care am descins cândva. Că legătura se va face în plan material, prin vizitarea Pământului de către navele altor Lumi. Credinţa în această direcţie îşi are rădăcini în miile de probe din diferite cărţi, pe care 'le voi indica treptat. Şi nu numai pe acesta: intuiţia şi memoria ancestrală au un rol deosebit, pe care îl voi demonstra în următorul aliniat.
- Mai mulţi cititori m-au întrebat de ce am botezat eroul meu cu numele Varain. Răspunsul a fost cel adevărat: aşa mi-a venit mie în minte. Mi s-au arătat variate studii ştiinţifice în care se demonstra că, în perioada hiperboreană, teritoriul Daciei se numea Varanha. Că această denumire a rezistat în timp prin Vrancea şi Valahia. Nu am găsit explicaţia acestui fenomen.) Aşa cum nu am găsit explicaţia pentru' afirmaţia scriitorului american Robert Ludlum, din care rezultă că marea organizaţie criminală mondială va fi lichidată de doi superspioni având numele conspirative Lupul şi Şarpele. Adică, exact, simbolurile \ steagului dac. Nu m-am grăbit să cad în misticism, deşi uneori joc acest rol în faţa neprietenilor. Am notat fenomenul şi l-am studiat. Ar putea fi vorba de memoria ancestrală, trezită de cultul străbunilor. Ar putea fi vorba de informaţia existentă în Cosmos, receptată cam în felul în care a receptat-o Jules Verne, cel mai sigur profet din ultimele două secole. Ar putea fi multe alte explicaţii. E bine să nu inventăm noi, cu titlu de adevăr, explicaţiile. Să lăsăm Timpul să ne spună Adevărul.
- Nu am nici un fel de legătură cu Shambala, Agarta ori alte asemenea minuni reale ori inventate. Le studiez şi eu, cu ochiul de specialist în informaţii. Am editat şi o broşură pe această temă - Agni Yoga. Cititorilor curioşi şi doritori de adevăr le recomand să o studieze comparativ cu Sfidarea Timpului de | Sorin Ştefănescu şi cu Şapte ani apocaliptici de Ion Ţugui. Unii vor constata ceea ce am constatat şi eu: legile moralei creştine, uşor deformate şi romanţate, sunt revendicate de multe persoane. S-ar putea să greşesc, dar a greşi e omeneşte: Cred că Shambala şi Agarta sunt tărâmuri de vis, inventate de mintea omenească. E frumos să visezi. E splendid! Cu o singură condiţie: să nu visezi urât, să nu imaginezi dezastre, să nu
inventezi orori, să nu visezi la mărire şi putere pe seama exploatării- credi nţelor omeneşti.
- Mai mulţi cititori m-au rugat să-mi dau părerea cu privire la afirmaţiile făcute de aşa zisul conte Incapuciato, citat de domnul Ţugui în cartea Şapte ani apocaliptici. Răspunsul meu este: nu am informaţii cu privire la acest personaj şi la faptele susţinute de dânsul, dar voi folosi logica rece, a celui care a lucrat Í8 ani cu informaţia exactă, verificată, reală. Nu este deloc logic ce susţine eroul cărţii menţionate. Nu se indică nici un fel de probă perceptibilă prin'mijloacele noastre de simţ. Să nu uităm că Iisus Cristos l-a pus pe Toma să-i pipăie rănile pentru a crede! Şi a făcut asta pentru că omenirea trăieşte în planul fizic, nu în vis, în idee. Şi aşa va trăi multe mii de ani. Mai mult, aşa zisul conte revendică puterea pământească, respectiv conducerea României. Aţi mai văzut sol ceresc să ceară aşa ceva? Şi mai grav: aşa zisul conte aruncă cu negre profeţii asupra întregului neam omenesc. Aşa ceva nu poate fi un trimis al Cerului, o persoană sacră, cum se prezintă dânsul. Care, însă, se teme de verificare prin hipnoză. Suspect!
Ca fost spion şi contraspion militar îmi permit să emit o ipoteză cu privire la aşa zisul conte. Dacă se va dovedi greşită, voi fi primul care să-mi cer scuze. De aceea, rog pe cititori să păstreze cu grijă această carte, să-şi amintească de ea în următorii ani, definiţi de anumiţi „profeţi" drept apocaliptici, iată ipoteza mea:
Personajul în cauză nu a fost niciodată în Tibet ori Shambala. Are o pregătire medie, într-o specialitate de profil tehnic. Nu stăpâneşte deloc domeniul politico-militar. A studiat materiale cu privire la Shambala şi unele profeţii descrise de diferiţi autori mistici. Ori, a fost pus să le studieze. Ori, şi mai grav,'i s-au implementat cu forţa, prin procedee hipnotice, de către persoane oculte, interesate în lansarea variantelor susţinute de respectivul „conte". O verificare medicală de specialitate ne-ar convinge pe deplin de situaţia sa.
Ce vizează aceste profeţii şi cele similare?
1 - Semănarea deznădejdii, a lipsei de speranţă în viitorul omenirii.
2 - Dezvoltarea urii între religiile existente pe Pământ, în scopul pornirii unui război religios. De altfel, acest război este şi nescris: musulmanii susţinuţi de ruşi vor invada Europa, ştergând de pe harta lumii Franţa şi Austria. Ţara luminilor şi ţara cu neutralitate perpetuă! Nu vi se pare curios? Nu seamănă a război psihologic? O' pregătire a omenirii pentru a accepta un asemenea război, decis, chipurile, de Cer? în urmă cu un an şi
jumătate, în timp ce eram jurnalist la EXPRES MAGAZIN, am demascat „profeţii" asemănătoare făcute de rusul Pavel Globa. Rog pe cititori să verifice acele „profeţii" făcute de Globa, referitoare la anul 1992. Nici una nu s-a adeverit! Informaţia exactă e spaima „profeţilor" de acest soi. Tocmai de aceea 'au distrus sistemul informativ de proiecţie a României. O ţară bine informată nu cade pradă iluziilor! să fim foarte duri: Cerul şi Pământul nu doresc şi nu organizează războaie. Acestea sunt „opera" bubulilor. „Opera" distructivă. Bubulii vizează distrugerea psihică a omenirii, subordonarea ei unui singur centru conducător. Nu vor reuşi, fiţi siguri!
3-Crearea de noi religii, culte şi secte, având la bază ideologia religioasă din aşa zisa Shambala. Să ne amintim că Nikolas Roerich, rus, a prezentat guvernului bolşevic de la Moscova, prin 1926, o scrisoare din Shambala, prin care învăţaţii de acolo îi felicitau pentru tot ce făcuseră în ţara sovietelor. Care civilizaţie înaltă poate felicita vărsarea' de sânge omenesc?E clar cine a inventat nazismul, bolşevismul şi alte asemenea ideologii? E clar că bubulii există?
4 - Dezbinarea naţiunilor lumii, pentru a putea fi stăpânite.
Ca o variantă particulară a acestei direcţii de acţiune, menţionăm fărâmiţarea naţiunilor mari în state cât mai mici, guvernabile prin monarhi şi camarile numite de bubuli. Naţiunile libere, democratice, cu sisteme parlamentare nu pot fi manevrate, deoarece liderii se schimbă periodic, înainte de a fi corupţi, îndoctrinaţi, ori şantajaţi. România este şi ea vizată. Cu mare durere în suflet, am văzut că unele feţe bisericeşti au aderat la această mişcare, trădând credinţa străbună. Dumnezeul strămoşilor noştrii să-i judece pentru faptele lor!
5-încorsetarea psihicului omenesc în dogme, transformarea oamenilor în roboţi. Din multe puncte de vedere, omul e produsul concepţiilor, deprinderilor, ideilor şi credinţelor sale. Atunci când acestea sunt lipsite de o portiţă veşnic deschisă, prin care să se recepţioneze noi idei şi teorii, omul se opreşte din evoluţie. Şi poate deveni extrem de periculos, atât pentru el, cât şi'pentru societatea în care trăieşte. Să ne amintim porunca creştină: Cunoaşteţi Adevărul şi Adevărul vă va elibera! Deci, Adevărul, nu dogma, va elibera omenirea. Drumul până la Adevăr este lung şi greu. Fiecare om trebuie să-l facă prin efortul propriu. Cea mai sigură convingere şi credinţă sunt cele obţinute prin experienţele proprii de viaţă.
în concluzie, profeţiile negre ori de natură a crea stări de tulburare şi violenţă sunt simple diversiuni. Unele sunt crea’te de forţele oculte, altele de mintea bolnavă a unor fanatici. Să nu credem în ele! Să credem în bine, în frumos, în dreptate, în
adevăr! Să credem în Adevăratul Dumnezeu, care crează şi nu distruge, care îndreaptă şi nu pedepseşte ca un feudal crud, care ne dă lumină şi speranţă... Care este Totul şi ne dă Totul...
în încheiere, aş vrea' să avertizez cititorii că studiul ocultismului şi magiei poate fi foarte periculos pentru psihic. Ca ofiţer de informaţii, am'fost obligat de împrejurări să fac acest lucru. Pentru a şti, a înţelege şi ai apăra pe cei care mă plăteau să-i apăr. Pe români, adică.
Pentru cei care au tendinţa de a transforma în supranatural orice fenomen care nu-l înţeleg, mai am un cuvânt de spus. Triburile amazoniene se ' închină şi astăzi la avioane, considerându-le fiinţe sacre, în timp ce triburile dogonilor ştiu de secole cu precizie că steaua Sirius este dublă, lucru stabilit de ştiinţă abia recent. Mai mult, în folclorul dogon se susţine existenţa unei infinităţi de civilizaţii de tip humanoid în jurul multor stele. Ciudat, nu! Extrem de ciudat şi totuşi foarte simplu, în epistola a întâia către tesaloniceni, Apostolul Pavel spunea: cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Sau, în altă traducere a Bibliei: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bun.
N-aş fi citat aceste cuvinte ale Apostolului Pavel, dacă n-aş fi văzut tendinţe clare din partea unor oameni, inclusiv feţe bisericeşti, de a' le încălca, promovând dogma - deci dictatura şi închiderea drumului către înainte. Şi le-am mai citat pentru că, în aceşti ani, mulţi se vor prezenta drept soli cereşti, mesageri divini etc. Cred că înţelept e să procedăm aşa cum spunea Apostolul Pavel: Să cercetăm, să încercăm şi să păstrăm numai ce este bun.
Ceva mai mult pe această temă atât de actuală - războiul psihologic şi religios - în viitoarea carte, DINCOLO DE FRONTIERE.
în această carte, revin cu insistenţă asupra momentului decembrie 1989. Ştiu de ce fac asta. Adevărul aparţine întregii naţiuni române. După minciună, încearcă să se ascundă mai puţin de zece vinovaţi de crime împotriva statului român. Interesele naţiunii trebuie să primeze.
Pentru a 'opri Adevărul, vinovaţii de vărsare de sânge au mcercat multe manevre, începând cu încercarea de cumpărare a tăcerii şi terminând cu ameninţarea. Deocamdată Sunt convins că nu se vor opri aici. Prietenii mei din Armată şi serviciile secrete m-au informat în repetate rânduri de pregătirea unor combinaţii de compromitere a neînsemnatei mele persoane. Unele sunt în curs de derulare la această oră, altele vor veni, în funcţie de ordinele ce se vor primi.
Efectul e fantastic! Treburile bubulilor şi indivizilor din subordine ies pe dos. Cum să compromită un necunoscut care nu aspiră la nici un fel de funcţie în stat? Care scrie şi vorbeşte ca un om simplu? Care afirmă'că n-a fost niciodată vreun sfânt şi nici nu are de gând să devină aşa ceva? Care nu cere nimic pentru el? Pe bune, bubulii ar trebui să mai înveţe carte. De maidanezi, nu mai zic nimic. Ba da. Zic. Nişte maidanezi... ' Rog cititorii şi simpatizanţii să-mi lase timp să scriu, să spun ce am de spus. Rog pe cei interesaţi de a mă atrage în tot felul de secte, culte, organizaţii politice ori secrete să mă lase în pace. Am Credinţa mea, căpătată prin durere şi învăţare proprie. E Credinţa'neamului nostru, sărac dar neînfrânt.
Pentru început, recomand cu căldură studiul următoarelor lucrări:
- Getica, de Vasile Pârvan;
- Revista GETICA, editată de domnul Gabriel Gheorghe, căsuţa poştală 37-149, cod 70060 Bucureşti 37;
- Sfidarea timpului de Sorin Ştefănescu;
- Retrospective de Anton Dumitriu;
- O mărturie a reîncarnării de Brian Weiss;
- Mitologie română de Romulus Vulcănescu;
- Creanga de aur de Mihail Sadoveanu;
- Monarhul ascuns de Vasile Lovinescu;
- Creangă şi creanga de aur de Vasile Lovinescu;
- Ardealul pământ românesc de Milton G. Lehrer;
- De la mitul astral la astrofizică de Titus Filipaş;
- Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti de Vasile Lovinescu.
Pavel Coruţ.
NE-AU RĂZLEŢIT STRĂINE CÂNTURI...
Sunt în pragul morţii. O aştept ca pe marea izbăvire. Aşa cum o aşteaptă orice o'm din neamul meu. Am iubit şi am urât. Am sperat şi am râs. N-am plecat niciodată capul. Nu m-am temut de sabie. Dumnezeul strămoşilor mei nu m-a făcut temător. Aceasta a fost viaţa. Acum am dreptul la moarte. La linişte. Am dreptul să mă întorc Acasă. îngerul meu păzitor îmi porunceşte: Roagă-te, Varain! încerc să murmur o rugă: Primeşte-!, Stăpâne, pe Varain!...
Sunt zdrobit de explozie. Trupul mi-e sfâşiat de gloanţe. Sângele îmi curge în şiroaie călduţe pe pielea rece. Periferiile corpului au început să se răcească,'semn că momentul pe care îl aştept nu e departe. Viaţa s-a retras către acel misterios centru încă necunoscut de nimeni. Şi, în ciuda voinţei mele, continuă lupta, după legi mai vechi decât planeta Pământ. Acum, în pragul morţii, îmi aduc aminte de acele legi şi de Lumea din care vin. Pare o poveste ştiinţifico-fantastică, dar nu-i. E absolut real. Deşi, incredibil.
Am o rană în frunte. Rana cutezătorului. A celui care nu se închină şi nu se supune decât Adevăratului Dumnezeu. Şi Stăpânului, Zamolxe. Sângele s-a prelins din rană şi mi-a acoperit ochii. Nu are importanţă. Ceea ce văd eu întrece imaginaţia omenească. Văd, ca într-un film, răsculaţii din Lumea celor opt stele: Dubhe, Merak, Phegda, Megrez, Alioth, Mizar, Benetnach, Alcor. Răsculaţii din Carul Mare. înalta civilizaţie care a îndrăznit să încalce Legea Universului. Să se opună Adevăratului Dumnezeu. Sunt înfrânţi, însângeraţi, zdrobiţi. Exact cum sunt şi eu. Aşteaptă osânda. Nu se văietă. Nu cer îndurare. Sunt inteligenţi, cutezători, neînfricaţi. Nu însă şi destul de înţelepţi.
Oştirile învingătoare din Lira şi Lebăda aşteaptă tăcute. Sunt de pe zecile de planete ce înconjoară stelele Vega şi Deneb. înalţi, blonzi, calmi. Stăpânul Universului, Adevăratul Dumnezeu, va pronunţa osânda. E! este Legea, Lumina, Adevărul, Credinţa, Puterea.Sunt mii şi mii de înfăţişări ale Adevăratului Dumnezeu. învingătorii şi învinşii aşteaptă voia Lui.
Sângele mi se prelinge încet în gură. Nu am putere să-l opresc. Nici să-l înghit. Nu gem, nu mă tângui. Nu am putere s-o fac. Mintea mi-e limpede şi_clară, ca,o lumină lichidă. A rămas întreagă. E indestructibilă, e o parte din moştenirea de la strămoşi. În gând, mă plec în rugă către Stăpânul Universului: Primeşte-l Doamne, înapoi, pe Varain! Pe cel născut din răsculaţii care au cutezat să Te înfrunte şi din învingătorii care Ţi-au fost credincioşi. în mii de încarnări am ispăşit trufia strămoşilor din Aicor. Port în mine şi sângele credincioşilor Tăi din Lira şi Lebăda. Primeşte-i, Doamne, pe Varain.
Acum ar trebui să mor. Poate că, după legile terranilor, sunt deja mort. Eu văd, însă. Aflu marele mister al planetei Pământ. Îmi văd strămoşii învingători. Şi pe cei învinşi. Ascultă osânda Pedeapsa încarnării în fiinţe inferioare, pe o planetă din Calea Lactee. O pedeapsă cumplită: Pe măsura faptei rebelilor învingătorii din Lira şi Lebăda ascultă gravi. Vor trebui să-i însoţească pe răsculaţi la locul de ispăşire. Trufia şi orgoliul se vindecă numai prin durere şi umilinţă. Numai aşa poţi ajunge să înţelegi. Şi să ştii.
Durerea mă împresoară din toate părţile. N-aş putea să spun exact ce mă doare. Nu pot să-mi pipăi rănile, să ştiu unde sunt lovit. Mâna stângă e amorţită. Dreapta o simt. Doare cumplit. M-au trosnit ca la carte. Probabil că şi ei se miră de ce nu sunt mort. Eu nu mă mai mir. Privesc tăcut la un trecut care ar putea să devină viitor. Văd planeta ispăşirii, Pământul. Şi ţara în care ispăşesc rebelii. Varanha se numeşte ţara. Acum ştiu de ce mă numesc Varain. Nu mi-a explicat nimeni. Ştiu. Aşa cum ştiu că unii învingători au rămas alături de rebeli. Din milă sau din datorie. Poate şi din dragoste. Aşa cum ştiu că mama coboară din învingători şi tata din neamul învins. Aşa cum ştiu că aparţin celor patru Lumi.
Sunt un ghem de durere crâncenă. Privesc uimit la ţara de vis, în care au ajuns strămoşii mei. îmi spun: Varain, e un simplu vis! Tu eşti un spion român, căzut în luptă cu bubulii. Restul e ficţiune! E imaginaţie! E saltul în spaţiu al disperatului împresurat din toate părţile. Revino-ţi, Varain! Fii lucid şi calm! Trebuie să mori lucid! Să nu le dai satisfacţii bubulilor. Nu uita Varain! Ei se tem de tine, nu tu de ei!
Durerea asta insuportabilă mă poate tâmpi. Sunt un profesionist al informaţiilor şi ştiu ce înseamnă aceasta. Trebuie să termin! Murmur în gând: Primeşte-l, Stăpâne, pe Varain! Nu trebuie să rămân viu în mâinile bubulilor! Nu trebuie să le dau această satisfacţie!
Din adâncuri cunoscute numai de părintele Demian, răspunsul curge lin, ca o apă de câmpie:
Ne-au răzleţit străine cânturi, De ne-au lăsat pustii şi goi, Copaci uscaţi, bătuţi de vânturi, Crescând uitările din noi...
Lumină! Am sfâşiat marama neagră a uitărilor. Strămoşul vegan îşi arată figura calmă, plină de bunătate. Are ochii inteligenţi, pătrunzători. Mă priveşte insistent. Pentru a înţelege. Şi a şti. Durerea dispare ca la un descântec. Alunec lin, pe o mare de lumină. E nespus de bine. în sfârşit, e bine şi pentru Varain, luptătorul din umbră. Pentru omul care ar fi putut fi orice altceva. Stăpânul, însă, hotărâse demult: Varain trebuia să treacă prin frigul şi întunericul confruntărilor din umbră. Pentru a ispăşi, a înţelege şi a şti. Pentru a fi sigur că nu există informaţie bazată numai pe inteligenţă şi raţiune. Ori, numai pe intuiţie. Numai cele două forţe unite puteau învinge revolta bubulă.
Murmur înainte ruga metişului Varain: Primeşte-i, Doamne, pe Varain! Şi iartă-i pe răsculaţii din Lumea celor opt stele! Durere nu mai simt. Lumina mă'învăluie. îmi doresc moartea din tot sufletul. Căci, numai murind cinstit, la timpul hotărât de Stăpân, mă pot întoarce Acasă. Ajuns aici, gândul mă loveşte dureros. Crud. Nemilos. Realitatea şi adevărul pentru care am luptat întreaga mea viaţă sunt amare. Eu nu am casă... Sunt bogat, dar pribeag. Am patru Case. Aparţin mai multor Lumi: Pământul pe care am văzut lumina zilei, Lumea celor opt stele, Lumea Lebedei, Lumea Lirei. O lacrimă de disperare mi se strecoară din ochi, spălând sângele. Unde să mă duc? Unde să mă duc? Unde aş fi eu însumi?
Să nu mai văd niciodată Pământul? Munţii şi apele, codrii şi câmpiile, marea şi holdele? Varanha, ţara strămoşilor mei? Să renunţ la Lumea celor opt stele? Numai pentru că strămoşii mei au greşit? Dar, sângele lor mă cheamă, mă strigă cu disperare! Eu sunt de-al lor. Nu m-au uitat, zeci de milenii. Cum aş putea să-mi rup din mine tot ce am moştenit de la ei? Focul din sânge, mintea organizată, firea iscoditoare şi, poate, rebelă? La Lira, să renunţ? La Lebăda? La strămoşii mamei? Cum aş putea să sfâşii ' în bucăţi fantastica intuiţie, calmul, înţelepciunea, răbdarea, spiritul pozitiv-constructiv? O, Doamne, cât de bine înţeleg durerea metişilor!
Durere nu mai simt, dar inima mea e o rană. Unde să mă duc, Stăpâne? Mintea mea nu poate găsi soluţia. Facă-se voia Ta, Stăpâne!
în imagine, apare micul sat dintre dealuri, în care am deschis ochii. Sunt martor la naşterea mea. O căsuţă mică, cu pământ pe jos, cu acoperiş de şindrilă. E miezul verii. Cerul e o imensă cunună de stele. O părere de vânt abia adie. Ultimii salcâmi îşi varsă floarea sfinţită de parfum. Undeva, pe deal, la umbra unei stâni, plânge dulce un fluier. E aproape miezul nopţii şi mama e singură. Singură şi neştiutoare de multe. O ţărancă aşteaptă să nască pentru a patra oară. Nu se teme, nu se văietă. Aşteaptă să nască. Singură.
Imaginea se topeşte lin. O înlocuieşte figura strămoşului. Nu ştiu sigur dacă e din Vega ori din Deneb. Poate că aparţine ambelor Lumi. Mă priveşte din nou, profund, cu ochii albaştri, luminoşi. înţelege!e porunca. Mă străduiesc să înţeleg.
E singură mama în noaptea de vară. M-a născut deja. Mi-a rupt ombilicul cu dinţii. Ca o lupoaică. Şi mi l-a legat cu un fir de borangic. E singură şi neştiutoare, dar porunca ancestrală funcţionează fără greş. Se târăşte ca în transă către oala cu lapte. O oală mare, neagră, de pământ ars. Are în ea lapte proaspăt, muls pe seară, de la o vacă sură, blândă, cu un singur corn. Mă spală în laptele alb, murmurând ceva neînţeles pentru mine. Poate că nici dânsa nu înţelege exact ce murmură. Şi în ce scop. Porunca ancestrală funcţionează. Nu ştie. Sigur nu ştie de ce face aşa. Poate că la timpul cuvenit, îşi va aduce aminte. Acum e liniştită. A făcut ce trebuia. Ostenită de efort, cade îndărăt, în aşternutul sărac. E aproape miezul nopţii.
Imaginea blândului strămoş al mamei apare din nou. întinde palma dreaptă către mine. înţeleg că îmi oferă un dar. Darul vieţii mele. Cel mai important'dintre ele. Ochii mă sfredelesc, mă'pătrund până în adâncuri. Ţine minte! e porunca. Acesta e darul!
Către răsărit, în curtea casei, e lumină. Mai multe mâini fine, de femeie, ies direct din pământ, ocrotind un ghem de lumină. N-am văzut niciodată mâini atât de frumoase, cu degete atât de lungi şi fine. Deşi negre, sunt de o frumuseţe fantastică. Toate tremură ca-n dans, mângâind sfera de lumină, cu vârfurile degetelor. înţeleg că acesta e darul: minte lucidă, limpede, clară, neinfluenţabilă de nimic altceva decât de voinţa Lui. Totul învelit în starea'de calm extrem, asemănătoare strămoşului din Lira şi Lebăda. Porunca o aud clar: Varain, să nu ucizi niciodată! Forţa spiritului tău va îndoi cele mai ticăloşite firi! Forţa spiritului tău va aduce pacea şi calmul!
Şi iar o văd pe mama în noaptea de vară. Mângâie pruncul şi plânge. Crede că pruncul a murit. E sigură că a murit! Aşa şi spune, când tata intră pe uşă:
- Ţi-am născut un fecior, dar e mort.
Abia când mâna bătucită de sapă atinge pruncul, se aude scâncet.
- E viu! se bucură ţăranul. E viu!
Imaginea dispare.' Simt din nou durere crâncenă în tot corpul. Ceva mă arde în interior. Probabil că am leziuni. Poate că e şi altceva, mai greu de înţeles pentru oamenii obişnuiţi, izbutesc să scot un vaiet. Simt degete omeneşti pe mine şi-mi aduc aminte că sunt un spion român căzut în mâna adversarului.
Raţionez: Nu trebuie să mă aibă viu. Reiau disperat ruga de luptător: Primeşte-i, Doamne, pe Varain! Şi iartă-i pe răsculaţii din Lumea celor opt stele! Alunec din nou pe o mare de lumină, către colţişorul acela necunoscut al Terrei în care m-am născut.
Văd pârâul sărat, curgând de sub dealul pe care e ridicată căsuţa acoperită cu şindrilă. Pământul plânge cu lacrimi sărate. Acum ştiu şi de ce. Văd zeci de izvoare izbucnind de sub talpa casei, apoi trec lin, către nefiinţă.
M-am trezit într-o cameră albă, luminoasă. Durerea m-a trezit. Răbdasem în viaţa mea destule dureri. Niciuna atât de cumplită. Atât de crâncenă. N-aveam un singur loc pe trup care să nu strige, să nu implore sfâşietor. Ochii mi-erau, însă, neatinşi. Şi mintea - limpede. La fel de limpede ca în noaptea pe care o trăisem în vis. Poate nu numai în vis.
Privirea mi se oprise nedumerită pe un morman de bandaje. Ce era asta? Apoi am înţeles: Eu eram mormanul de bandaje. Am înţeles şi inima mi s-a strâns de durere: Stăpânul nu mă primise. Drumul meu prin ceaţă şi frig nu se terminase. Am închis ochii obidit şi am murmurat: De ce, Doamne? De ce?
Din ceaţă, a apărut icoana blândă şi calmă a părintelui Demian. Era mustrătoare. Crezi că ai dreptul să întrebi? Stăpânul ţi-a dat viaţă dincolo de puterea de înţelegere a minţii omeneşti' Trebuie să trăieşti! Ridică-te, din neamul Oamenilor! Luptă pentru neamul tău şi pentru omenire! Nimeni şi nimic nu te va putea opri. Cerul şi Pământul te ocrotesc! Prima lege a vieţii tale e să nu ucizi! A doua e să nu-ţi pierzi Credinţa niciodată! A treia e să ocroteşti şi pe alţii prin ocrotirea ce ţi s-a dat.
Atât a fost. Demian a dispărut, 'iar eu am rămas'acolo. Un ghem de bandaje cuprins de o durere crâncenă. Destinul îşi urma neabătut drumul fixat în noaptea aceea. în noaptea în care mama mă adusese pe lume şi mă botezase după ritualul strămoşilor. În noaptea când strămoşul celest îmi oferise darul vieţii mele. Dar care m-a scos mereu deasupra vâltorii vieţii. Dar ale cărui misterioase calităţi încă nu le descoperisem în totalitate. Poate că nici nu trebuia să le descopăr în această viaţă.
'Durerea era foarte reală. Şi foarte prezentă. Mă ţinea treaz, lucid. începeam să raţionez ca un simplu spion, căzut în mâna adversarilor. Făceam analiza situaţiei în care mă aflam, încercasem să evadez în moarte. Stăpânul nu-mi permisese să trec dincolo. Trebuia să mă ridic şi să lupt până la capăt împotriva noilor răsculaţi. Căci, în trufia lor, bubulii se ridicaseră împotriva Cerului. Repe'tau greşeala săvârşită cu zeci de milenii în urmă de către unii din strămoşii mei. Mai era mult până la capăt. Opt ani. Trebuia să mă ridic şi să lupt.
Educaţia de spion mi-a dictat să scap mai întîi de durere. Cuprins de durere, omul devine mai slab. Am început să-mi aplic ritualul de autosugestie. în acelaşi timp, mintea mea trecea în revistă imaginile vizualizate în starea de comă. Educaţia susţinea: Varain, nu sunt adevărate! Sunt simple vise, de om aflat în comă!îngerul meu păzitor continua, la fel de ferm ca şi părintele Demian: Să crezi, Varain! Să crezi tot! Doamne, am murmurat eu, nu pot să cred decât ceea ce se manifestă în plan material! Căci, Doamne, noi trăim în planul fizic, material. E, oare, un păcat? Şi Toma a cerut să pipăie rănile lui Iisus pentru a crede!
Imaginea strămoşului învingător a apărut fulgerător în memorie. Mă cheamă în cer. îţi voi şterge durerea şi ceaţa pe care o simţi în planul fizic, a zis strămoşul. Aceasta e dovada! La fel de brusc, ceaţa care îmi apăsa creierul s-a risipit, lăsând loc unui flux luminos şi curat de gânduri logice. Durerea a dispărut. Era o probă pe care trebuia să „o accept. Am acceptat-o. Am început să mă gândesc. încercam să-mi reamintesc cum ajunsesem acolo, în patul de spital.
Pe data de 18 iunie 1992, mă înapoiasem împreună cu Carmela din Argentina. Făcusem un scurt voiaj în patrie, pentru a verifica starea proprietăţilor şi reacţia bubulilor. Dacă în Argentina toate treburile erau cât se poate de bune, la comandamentul extern din Franţa situaţia era cam delicată. La prima vedere, nimic nu părea' schimbat. Oamenii intrau şi ieşeau în ritmul obişnuit. Nu se vedeau pândari ori santinele. Pe mine, însă, nu mă înşelau simţurile. Tensiunea crescuse din anumite motive. Cremene, laconic cum îi era felul, m-a lămurit în câteva secunde:
- Priveşte, Varain! mi-a ordonat el, în loc de răspuns la salut.
Obiectul indicat de şef era un plic voluminos. L-am desfăcut fără comentarii, vărsând pe masă câteva sute de fotografii. Unele, color, făcute ziua. Altele, alb-negru, făcute noaptea, în infraroşu. Nu erau deloc încurajatoare. Ca să fiu mai exact, erau alarmante. Prezentau şapte posturi de supraveghere bubule amplasate discret în jurul comandamentului nostru. Era clar: ne ţineau sub lupă zi şi noapte. Ne studiau ca pe nişte gângănii. Ne învăţau obiceiurile. Pentru a ne trosni exact când am fi fost într-o poziţie slabă. Presupunând că am fi ajuns vreodată şi acolo.
- Cum le-aţi făcut? am fost eu curios.
Cum le fac toţi spaii oneşti, m-a lămurit Bălaiul. Cu aparatul de fotografiat.
- Lasă gluma, Bălaiule! Cum le-aţi făcut?
Cremene a dat aprobator din cap. Se putea deconspira secretul. Bălaiul a continuat:
Un tip fain, de la DST . Mare lipsă de franci. Femeile costă, băutura, la fel. Ne-a vândut pontul pe parale. Multe. Merită însă.
Cum ne-au mirosit?
- Probabil, cei din Argentina. Ne fotografiaseră din toate părţile. Mai mult ca sigur, au lansat sute de agenţi, în toate direcţiile. în Austria, am apărut din nou. Era deja simplu. Chiar şi pentru tărtăcuţa lui bubi-boy. Ne-au căutat în Europa. Şi ne-au cam găsit.
După obiceiul meu, căpătat direct de la madam Varain-moldoveanca, m-am scărpinat în cap. Să-mi mobilizez ylagoria.
- E o capcană întinsă ca la carte, am concluzionat. S-au cam dus cu zilele faine în care dădeam cu bubulii de pământ de le mergeau fulgii. Am vaga impresie că ne-au copt o plăcintă tare indigestă. Eu nu pap aşa ceva.
- Nici noi, m-a asigurat Cremene. Analizează, gândeşte şi dă o soluţie de răsturnat situaţia! Tu eşti şeful Operaţiunilor Speciale.
- Am înţeles!
- Şi încă ceva, a adăugat Cremene. Nimeni nu află planul până în ultima clipă. Nici măcar eu! Clar? Răspunzi singur de calitatea lui. Şi de păstrarea secretului.
- Am înţeles!
Trăgeam cu coada ochiului la Bălai. Aşteptam să trântească una de-a lui. Nu avea chef. Minune mare în cazul lui. Am încercat să-l provoc:
- Ziceai, Bălaiule că întreaga reţea bubulă din Europa e sub control. Că vom participa la un spectacol grande, cu premii mari. Mersi de aşa spectacol!
- Piciule, nu e cazul să dramatizăm. Suntem în găleată. Dar am mai fost noi în situaţii de astea. Premiile sunt în lăbuţele bubulilor. Trebuie să sacrificăm un pic din sudoarea frunţii pentru a le smulge.
- Numai atât? am vrut eu să fiu sigur.
- Poate şi oleacă de sânge. Nu-i metoda ta. în cazul de faţă, însă, trebuie să o accepţi. Doar nu te vei apuca să descânţi o gaşcă întreagă de bubuli?!'
Cremene a întrerupt duelul verbal:
- Fără scuze şi fără ipoteze! Vreau un plan exact, temeinic, realist! Ieşim din capcana bubulilor! Chiar în noaptea asta înţeles?
' - Am înţeles!
- Bălaiuîe, a continuat Cremene, tu ce propui?
Bălaiul a stat un pic pe gânduri, apoi s-a decis:
- Valea! Ştiu un locşor fain, unde nici un pui de bubul n-ar îndrăzni...
- Varain? a întrebat Cremene, întorcându-se către mine.
Am închis ochii şi i-am dat drumul. Aşa cum ştiam eu:
- Doamne al strămoşilor noştri! Zamolxe, Stăpâne! Vrem să ştim voia Cerului. Vrem să căpătăm ocrotirea Pământului!
Am aşteptat în linişte. Nimeni nu îndrăznea să scoată un sunet. Respectul pentru ritual. Se auzea numai bâzâitul aparatului de aer condiţionat. Aşteptam răspunsul Dumnezeului strămoşilor noştri. Şi al Stăpânului, Zamolxe, unul dintre primii Lui soli.
Ca într-un film, prin faţa ochilor mei, au început să defileze masive muntoase cu vârfurile uşor înceţoşate. Vorbeam cu ochii închişi, cu voce litanică:
- De la stânga, către dreapta, se rotesc şiruri de munţi. Acum s-au oprit. În faţa mea, e un masiv calcaros, alb ca spuma laptelui. La poalele lui curge o apă limpede. întreaga vale din dreapta e nespus de frumoasă. N-am văzut-o niciodată în viaţă. Mă simt bine. Simt pace şi bunătate. Urc către creste.
- Sate? a întrebat rece Cremene.
- Nu se văd. Muntele e sfredelit de peşteri. Către vârf, se vede ceva alb şi luminos.
- Oameni? a revenit Cremene.
- Nu se văd. E vară uscată. Soare puternic. Cer albastru. Foarte albastru.
- Opreşte! a ordonat Cremene.
Am deschis ochii şi am aşteptat întrebător. Ce mai voia?
- Unde crezi că sunt munţii? a întrebat şeful.
- Ei bine. înseamnă că sunt acasă.
- Continuă! a ordonat el.
Am închis ochii. Am repetat formula şi ruga. Alt şir de munţi, luminaţi de un soare orbitor. îi vedeam de sus, ca din avion. Ardeau în valuri de căldură. Din loc în loc, puncte albastre violacee. Erau lacuri de munte Zănoage. Aşa am spus, zănoage.
- Ştiu, a confirmat Cremene. Trebuie să meargă acasă? Dar când?
Era o întrebare grea. Imaginea timpului nu putea veni sub formă vizuală. M-am concentrat din toate puterile:
Iunie, 1933. Cu Cer albastru. Cu Libertate şi Demnitate.
Nu ştiam exact ce însemna. Cremene ştia. N-a explicat nimic. A ordonat:
Să vină şefii de rezidenţe!
Secretarul a plecat grăb'it să-i aducă. Noi am rămas în tăcere. Până şi Bălaiul tăcea. Ştiam ce-l frământa: mai mult ca sigur, bubulii identificaseră casa în care se afla familia sa. Şi forţa mea. Mi-am impus să nu mă gândesc deloc la acest lucru. să-l rezolv mai târziu.
Şefii de rezidenţe au apărut după tipic. Cu carnetele în mâini, pregătiţi să' noteze ordinele blitz, specialitatea lui Cremene. Şirul'de ordine a pornit clar, laconic:
- Varain, pregăteşti planul_ de străpungere a blocadei bubule! îl calculezi la milimetru. îl vei prezenta cu o oră înainte de intrarea în acţiune. Selecţionezi arhivele şi opreşti numai ce este valoros. Restul arzi, când ieşim! Legătura cu luptătorii din dispozitivul extern, prin mesaje radio, codificate. Nimic înainte de prezentarea planului. înţeles?
- Am înţeles!
- Ursu,' conduci luptătorii din Operaţiuni Speciale la spargerea blocadei! Cât mai puţin zgomot! Cât mai puţine pierderi! Nu lăsaţi nici o urmă pe care s-o miroasă bubulii! înţeles?
' - Am înţeles!
- Maxim! Pregăteşti comandamentul de rezervă din Franţa de nord! Fără nume! Fără da’te! Numai tu şi cu mine ştim unde este. Mai pregăteşti comandamentul de rezervă din Elveţia. La fel, fără nume, fără da’te. Numai noi trebuie să ştim unde sunt. Dispari chiar azi şi ne aştepţi! Vom veni, fii sigur! înţeles?
. - Am înţeles!
Cel mai scurt ordin de luptă posibil. Nimic despre salvarea familiilor celor căsătoriţi. în această direcţie, urma să hotărască Bunul Dumnezeu.
- Willy! Pregăteşti mijloacele auto pentru deplasare de lungă durată. înţeles?
- Am înţeles!
- Prisăc'aru! Scoţi pe nesimţite banii din bănci şi-i aduci aici. îi vom căra cu noi. Răspunzi de'fiecare dolar!
- Am înţeles!
- Radu!'Activezi rezidenţa din ţările nordice şi dai câteva lovituri la centrele de bubuli cunoscute! Pleci imediat! Până la miezul nopţii, trebuie să înceapă atacul în Suedia! înţeles!
- înţeles! Diversiune!
- Ok! întrebări?
Nu erau întrebări. Priveam feţele celor din jur. Maxim, birocratic şi eficient, îşi creiona planul ca la carte; precis că nu a uitat nici fierbătorul de cafea. Prisăcaru, finanţist şi om de afaceri de anvergură mondială, un adevărat abac viu, calcula cu rapiditate de unde şi câţi bani va scoate. Pentru a ne topi din ghearele bubulilor cu avere cu tot. Willy, neamţ român, zâmbea nepăsător. Aştepta să iasă din birou, să reia fluieratul melodiei sale preferate şi meşteritul maşinilor. Bălaiul, cetăţean francez, căsătorit, tată a doi copii, nu scotea o vorbă. Privea fix la un punct din faţa sa. Gândea că bubulii erau deja cu ochii pe casa lui. Eu, devenit şeful Serviciului Operaţiunii Speciale, îmi strângeam inima în pumn. încercam să uit că soţia mea era în casa Bălaiului. Calculam deja diferite variante de blocare a bubulilor din jur. Cremene spusese tot ce trebuia.
Am coborât gânditor în bunkerul cu documente. Trebuia să selecţionez arhiva şi să pregătesc incendiul. Am chemat doi din băieţii mei şi am trecut la treabă. Era muncă multă. Din aproape patru tone de documente, am oprit numai vreo cinci sute de kilograme. Le-am ambalat frumos, în colete, apoi le-am introdus în lăzi metalice. După o clipă de chibzuinţă, am introdus în fiecare ladă câte două lumânări incendiare, pe bază de electron, cu dispozitiv de aprindere prin telecomandă, i-am ordonat lui Livadaru:
- Stai cu ochii pe ele! Cu telecomanda pregătită. Dacă se apropie bubulii, declanşezi focul! Arde şi metalul din lăzi.
- Şi documentele? a încercat să protesteze Livadaru.
- Mai bine dispărute, decât în mâna adversarului! Nu uita să fugi departe de maşină! înainte de a folosi telecomanda! Va arde tot: documente, lăzi, maşină.
- E-n regulă!
Lucram în continuare, ca un robot bine programat. Îmi Impusesem să nu mă gândesc deloc la soţia mea. Ştiam că e în pericol de moarte. Mă rugasem scurt, ca un luptător, să aibă noroc. Să scape, adică. Pregăteam restul arhivei pentru incendiu. Trebuia să dispară integral, să nu rămână nici o urmă. Treaba a fost întreruptă de sosirea Bălaiului:
Piciule, vino încoace! a ordonat el.
M-am apropiat. Nu voia să audă ceilalţi, necăsătoriţii, ce probleme pot frământa doi şefi. Ştiam eu ce-l preocupa. Nu prea era soluţie pentru durerea sa. Nici pentru a mea. Femeile şi copiii erau condamnaţi.
Piciule, a murmurat Bălaiul cu voce răguşită, am găsit soluţia.
Nici o şansă! i-am replicat eu cu voce incoloră, îngheţată. Nu era vocea mea. Era vocea datoriei. Vocea în care fusesem născut şi educat în Octogon.
Este! m-a asigurat el. Murim noi, salvăm copiii şi femeile.
Nu prea era octogonar ceea ce-mi propunea. Dar era omenesc. La judecata de apoi a spionilor, când ne vom înfăţişa Atotputernicului, voi spune că era şi drept. Fără vorbă, i-am întins mâna. Mi-a strâns-o zdravăn în pălmoaia lui de pescar lipovean. Avea pe faţă un zâmbet ciudat. Zâmbetul celui care merge la moarte împăcat. Băieţii mei, prezenţi la scenă, n-ar fi putut bănui ce faptă hotărâsem.'
- Vin pe seară, m-a asigurat Bălaiul, în timp ce se depărta.
Mi-am continuat treaba eficient şi împăcat. Totul era în regulă. Toate intraseră în făgaşele lor. Am pregătit benzina şi cartuşele incendiare pentru aprins mormanul de arhivă din bunker. Am pus băieţii de la compartimentul radio să intre în contact de probă cu cei din dispozitivul exterior. Legătura funcţiona perfect. Aveam, în exterior, dincolo de blocada bubulă, vreo douăzeci de luptători, de elită, din Operaţiuni Speciale. Apărarea îndepărtată, pentru caz de pericol, l-am atenţionat că, după miezul nopţii, urmau să primească un ordin blitz, pe care trebuiau să-l recepţioneze. Şi să-l execu’te fără şovăire.
M-am aşezat, apoi, la biroul meu de lucru Să creionez planul de ieşire din capcană. Am lucrat meticulos, după toate regulile muncii noastre După ce am analizat toate variantele posibile, am ales-o pe cea care avea mai mari sorţi de izbândă. Am sintetizat-o pe o singură pagină. Scurtă, clară şi precisă, Aşa cum îi plăcea lui Cremene. Aşa cum se lucra în Octogon., Conform regulilor conspirativităţii, nu aveam voie să dezvălui faţă de nimeni planul de acţiune'înainte de ora ordonată de şef. Regula viza prevenirea oricărei trădări. în seara aceea, însă, am încălcat regula. O respectasem aproape două decenii. Oricum, pentru mine şi Bălai, regulile nu mai aveau importanţă. Cei sortiţi morţii au anumite privilegii...
Pe la zece seara, a apărut Bălaiul. Mi-a făcut un semn complice, apoi a trecut la verificarea luptătorilor din dispozitivul de străpungere. Aveam în vilă exact nouăsprezece oameni. Cu cei douăzeci din dispozitivul extern, făceam treizeci şi nouă. Cam asta era forţa octogonară cu care trebuia să spargem blocada. Nu mă îndoiam că, de data asta, bubulii concentraseră toate forţele disponibile din Europa. Poate şi din alte zone. Şi eu aş fi făcut la fel. Dacă aş fi fost în locul lor. Ceea ce în situaţia dată nu prea era cazul.
în sfârşit, Bălaiul a intrat în biroul meu. Era liniştit. Avea o dispoziţie aparte pentru umor negru:
- Piciule, fiecare afacere nasoală are şi o parte veselă. Să vezi tu ce-o să le facem bubulilor! După ce ne lichidează, ne facem fantome. îi călărim de scoatem untul din ei. Tipii nu ştiu nici să scuipe-n sân. O să dea mama misticismului în ei. îi băgăm în boale!
Nu-mi ardea de glume. Moartea e, totuşi, o chestiune serioasă. Un eveniment care trebuie tratat cu un anumit respect, i-am tăiat-o:
- Lasă gluma! Ai aranjat?
- Ie-te-te-te la el, bârzoiul! m-a pus la punct Bălaiul. Ce funebru se dă! Colivă ai făcut? Lumânări ai? Popă şi bocitoare? Sau vrei să strici ritualul?
Ştiusem eu că Bălaiul va râde şi în faţa doamnei cu coasa. La drept vorbind, avea dreptate. Nu „aveam altceva de făcut. Puteam face haz. Era bun şi la moral. întărea. L-am asigurat:
- Lumânări, berechet. Fumigene şi incendiare. Colivă va face buby. Diri noi, desigur. Popă n-avem, dar ne cântăm noi prohodul. Cu cele mai faine instrumente posibile. Nici de bocitoare n-o să ducem lipsă.
- Prohod la instrumente? s-a mirat Bălaiul.
- Exact! i-am confirmat. N-a văzut Gliboca aşa fanfară. Uite-aici!
Am tras din dulap două colete învelite frumos, în pânză kaki. Le-am desfăşurat cu atenţie, jos, în faţa Bălaiului.
Lipoveanul nu şi-a putut reţine un şuierat de admiraţie:
- Băi, piciule, astea scule!'
Erau două lansatoare portative, cu câte trei ţevi, de calibre diferite. Fiecare ţeavă trăgea cu alt tip de muniţie. Pe cea mare, rachete. Alta, cu cartuşe incendiare. Ultima era adaptată pentru tragere automată, ca orice mitralieră.
Corcitură de calibru greu, a categorisit-o Bălaiul. Sculă pricopsită, nu glumă! De unde le-ai sfeterisit? Seamănă a holywood.
Ne, ne! Ăia o fac numai pentru filme. Asta merge pe bune. cîntă cât o orchestră întreagă.
Unchiul Sam? a încercat Bălaiul să ghicească.
Rateu, Bălaiule! îmbătrâneşti. Tocmai tu să nu recunoşti puşcoacele? Tu, adeptul trosnelii spectaculoase...
Zi-i, piciule! Aşa balalaică de marţian n-am văzut de când mama l-a anunţat pe tata că mai are un derbedeu în bătătură.
N-ai bănuit! Vărul Iţic, Bălaiule. A făcut şi el un gheşeft, ne-a făcut şi pe noi boieri!
Ia te uită cin' se are bine cu feciorii lui Israel!
Îhî, Bălaiule! Ai uitat c-am crescut în mahalaua ovreiască dim Paşcani? Vrei să-ţi cânt ceva în idiş?
Nu piciule, nu în idiş. Poate numai dacă foloseşti scula cu pricina. Îmi pare bine că te-ai trezit la realitate. Măcar acum, în faţa Ultimei Parcări. Cu aşa ceva se cântă marşuri bubule . Nu Cu descântece.
Avea dreptate şi nu prea. Planul era ceva mai complex:
Bălaiule, într-o mână ai dreptate. O să şi tragem. Dar o să şi-i descânt, de-or să se urce pe stâlpi, mai ceva ca pisicile.
Planul! a cerut imperativ Bălaiul.
Secret! a fost răspunsul. spumega.
Moaş-ta! a fost răspunsul. În maxim cinci ore, vom fi în faţa porţii raiului, lămurindu-l pe Moş Petre ce băieţi faini am fost noi pe Pământ. Şi tu-i dai cu legea...
Cam avea dreptate. Am scos pixul, am tras o coală de hârtie albă şi am trecut la ostilităţi":
- Te-ncoa', Bălaiule! Să-ţi explice puiul de şoldovean cam cum e cu politica de cadre din'noaptea asta.
- Zi-i guriţă! m-a îndemnat Bălaiul.
- Comandou de străpungere - noi doi. Cu camionetă blindată. Eu la volan, tu la „clarinet".
Bălaiul a privit cu, dragoste la „clarinetul" cu trei ţevi. Minunea tehnicii mondiale. De trei ori bravo! pentru deşteptul care făurise aşa minune. Am continuat:
- Caraliul francez a identificat şapte posturi bubule de supraveghere. Uite colo!
Am marcat pe hârtie vila noastră, străzile învecinate şi punctele de supraveghere inamice. Bălaiul studia cu interes schiţa, scărpinându-se în cap. Calcula cât de rapid puteam să le anihilăm.
- Dă’i bătaie! m-a îndemnat el. Mai departe!
- Trecem în viteză prin faţa posturilor bubule. Tu le cânţi câte o rachetă. Eu le servesc câte o fumigenă. Dacă mai exists şi alt adăpost, nedescoperit de noi, ne cântă ei ceva. De adio bănuiesc. Şi ne servesc, tot ei. Reci, în aspic!
- Ce viziune morbidă, piciule! m-a întrerupt Bălaiul. Să dai în primire aici! Tocmai când două doamne faine ne aşteaptă să le salvăm din gheara lui buby. Plus urmaşii barosanului din Gliboca. Nu i-aş ceda pentru întreaga avere a lumii.
Am continuat ca şi cum n-aş fi auzit nimic:
- Imediat după ameţeala semănată de noi, vin flăcăii dir Operaţiuni Speciale. Doi din ei vor marca un puternic atac frontal.' Vor ţâşni pe poartă. Cu camionul cel mare. Trăgând cu mitralierele. Mizez pe faptul că bubulii vor crede că întreaga oaste octogonară e în camion. îţi dai seama ce urmează?
- Cam bănuiesc. Buby va tăbărî cu răcnete de indieni şi foc la gura ţevii să captureze camionul. Se vor aduna ca o ceată de calici la colivă.
- Exact! Numai că băieţii mei o să împlânte camionul cu botul în clădirea de vis-a-vi's, blocând toată strada. Uite aşa, bubulii vor rămâne separaţi în două găşti. Mai lesne de anihilat!
- Şi flăcăii tăi?
- O şterg iepureşte. Sub acoperirea fumigenelor. Le lasă cadou bubulilor camionul cu tot ce-i în el. Să se bucure şi ei de o seară festivă!
- Piciule, ce-ai mai născocit?
- Nimic deosebit, Bălaiule. Franţujii se dau în vânt după spectacole. Or să creadă că e Ziua Naţională. Am pus în camion vreo sută de kile de artificii. Ai văzut'tu bubul să lupte la lumină? O să-i apuce boala lui Callache, ca să vorbim pe franţuzeşte.
- Valabil! a apreciat Bălaiul. La aşa tărăboi, n-o să mai ştie nimeni dacă a început războiul mondial ori a câştigat Franţa campionatul mondial de popice.
- Exact! în timp ce noi distrăm spectatorii bubuli, Cremene şi restul oastei se îmbarcă binişor în căruţele lui Willy, aruncă în aer gardul din spate şi o iau către locuri mai ospitaliere. Pe drum, culeg supravieţuitorii. Câţi vor fi norocoşi. Restul, pe cont propriu, după legea noastră. Rătăciţii ştiu unde să ajungă.
- Pare la fix, a apreciat Bălaiul. Mai trebuie ca buby să fie de acord să-l bumbăcim în aşa hal. Ceea ce m-ar mira. Mai ales după ce ne-a demonstrat de ce e în stare. Capcana asta nu e aici de o zi ori două. Are cel puţin două săptămâni. Poate mai mult.
Da, buby nu e nici prost, nici slab instruit. Are şi stomac And e vorba de osăreală. Presupun că ne vor fractura şi ei câteva ţurloaie.
Pe mine să nu contezi că le voi permite, a ţinut Bălaiul să-şi precizeze poziţia. O să le cânt nişte de alea, de-ale noastre, de-or să strige bis.
Mai vedem noi cine bisează, Bălaiule. Şi cine rupe oase. Nu uita că noi trebuie să ajungem vii acasă. Cum e planul?
Da, planul... Durerea noastră. E simplu. După serenada plimbăreaţă, o tulim glonţ către casa mea. Nu am dubii că-i sub supraveghere. Principalul e că am reuşit să instruiesc fetele, să ne aştepte. Sau, dacă dăm în primire, să ne şteargă din cartea de imobil şi s-o roiască singure. Nu se face să rămână cu bubulii. Pot fi măgari, îi ştii.
Lasă gluma, Bălaiule, l-am întrerupt eu nervos. Zi-i Cum terminăm?
Zic, nu te ambala! Principalul e să ajungem cât mai vii în casă. Facem pârtie pentru fete şi copii. Nu cred că e loc pentru noi. Pârtia e cam strâmtă. Noi rămânem pe loc şi-i priponim pe bubuli. Să nu se ia după maşina fetelor. Rezistăm cât rezistăm în pivniţă, apoi tragem cortina. Orice piesă are un sfârşit, nu?
Cam asta era. Trăisem. Urma să şi murim. O experienţă unică. Nimic important pentru cei care nu ne cunoşteau.
Fetele şi copiii? am întrebat eu.
Ninette, la volan. Bolid, nu maşină. La Clermont, schimbă autoturismul. Am acolo o căsuţă, pitită din timp. Iau altă maşină şi-i dau bătaie către Denain. Apoi... vor intra în zona de ceaţă. E bine să nu ştim unde merg. Nu de altceva, dar n-ar fi exclus ca bubulaşii să ne umble prin creiere. înainte de a ne trimite la poarta aia. Aia la care ne aşteaptă Moş Petrică Pescaru.
Ne-aşteaptă, zici?
Sigur! Doi tipi ca noi sunt necesari oriunde.
Mda! Trăirăm ceva, nu? Trosnirăm vârtos. E cam timpul...
Aşa-i la vie, spunea moş Darie din Gliboca, primul francofon din Deltă. Şi avea dreptate.
Da, aşa era la vie. Cam aşa.
la ora unu, am început instructajul. Luptătorii din dispozitivul intern ascultau direct, cu feţe impasibile. Cei singuratici, din dispozitivul extern, ascultau prin staţii, cu secretizoarele puse în funcţiune. Vorbeam în limba română. Chiar dacă bubulii ar fi interceptat ceva, nu aveau timp de decriptare şi traducere. Conform calculelor mele, operaţiunea de spargere a blocadei bubule şi de dispariţie din zonă trebuia să dureze maxim cincisprezece minute. Orice minut în plus însemna' complicaţii grave. Şi pierderi de vieţi omeneşti.
Am subliniat faptul că trebuia să pornim exact la ora unu şi jumătate. Aveam nevoie de cel puţin două ore de întuneric pentru a dispare din Paris. N-au fost comentarii. Octogenarii erau căliţi în lupta de raid. Noi o botezasem cincizeci la sută Adică numai două variante, egale: mori ori scapi. Prizonieri nu prea se luau în astfel de încleştări. Nu pentru că n-ar fi fost util Dar, orice spion care se respectă nu se lasă prins viu. Ori, dacă se lasă, o face pentru a provoca noi pagube adversarului. Ceva cam de tipul kamikaze.
Ora unu şi jumătate. La volanul maşinii blindate, cu piciorul pe ambreiaj şi cheia de contact în mână. Rosteam cu voce şoptită ruga de luptător:
- Doamne al strămoşilor mei! Dă-ne viaţă şi putere să salvăm femeile şi copiii!
în dreapta mea, Bălaiul, cu cască de oţel pe cap, vestă antiglonţ şi mască pe figură îşi lăsase puşcociul din mână şi-şi făcuse o cruce mare, bărbătească:
- Aşa să ne ajute Dumnezeu, Piciule!
Am pornit motorul şi am ţâşnit ca din puşcă către punctul d< observare bubul din vila de vis-a-vis. Un singur gând: să- surprindem pe bubuli. Adormiţi Ori, cel puţin, relaxaţi. De regulă, în jurul orei două, orice gorilă se relaxează. Ori doarme. După prima sută de metri, am constatat că ne-am înşelat. Bubulii învăţaseră ceva din scărmănelile precedente. Cum am mişcat, cum au guiţat. Au tras cu bazooka. Parbrizul maşinii a zburat în mii de ţăndări. Era încă bine: voiau să ne prindă vii. o performanţă pe care mă îndoiam serios că erau în stare să o atingă.
- Născătoarea mamii lor de bagabonţi! a început Bălaiu ocara. Nu i-au învăţat mămicile lor să nu spargă geamuri şi parbrize?! Las' că-i învăţ eu!
în timp ce-şi debita ocara, lansa rachetă după rachetă din puşcociul israelian. Era ca la nuntă. Ori ca-n filmele alea, cu Rambo. Ploua cu foc în toată vila, din acoperiş şi până-n stradă!
Am virat cu mâna stângă. Cu dreapta, am aruncat pachetul cu grenade fumigene. Nu m-am uitat în urmă. Ştiam cam ce fel de şorici se putea produce cu „lumânările" respective.
în câteva secunde, eram lângă al doilea punct de observare bubul. Bine pitit. într-o gheretă de vândut jurnale. Una faină de tot Luxoasă, plină de titluri frumos colorate. Luminată a giorno. Bălaiul trăgea şi înjura:
Noi ne spetim muncind şi derbedeii citesc reviste porno. lasă că le arată Bălaiul ce înseamnă morala! Dosnicii lui buby o să cam sufere câteva zile de grele lipsuri. Le fac praf baza tehnico-materială.
Cred c-au suferit mai mult. A tras cu o incendiară. Ardea coşmelia ca o torţă. Se vedea şi acul pe asfalt. Asta nu intra în calculele noastre. Dar, cine-l putea lămuri pe Bălai? Poate Cremene. Şi numai în zilele bune. Or, ziua atacului nu era tocmai o zi bună. Am aruncat o porţie dublă de fumigene şi m-an înfipt hotărât în punctul trei. 'în cinematograful de la intersecţie. Ca să fiu exact, bubulii s-au înfipt în noi. Ne-au întâmpinat cu o dragoste excesivă. Am simţit lovitura de pumn în umăr. Ca meseriaş, ştiam ce se întâmplase: mă croiseră cu o armă uşoară, exact în umăr. Nu voiau să mă omoare. Intenţionau să ne oprească, să ne captureze. Lucrau flăcăii ca în carte. Deşi inamici, trebuia să le apreciez gradul înalt de profesionalism. Şi de stăpânire de sine. Nişte ţugulani din rasa kamikaze tăbărâseră pe ei. Să-i termine, nu alta. Iar ei, ca la poligon, ţinteau în umăr. Se juca o miză mare. N-am ridicat mâna răn'ită de pe volan. Am strigat în româneşte: - Acum, Stăpâne, acum! Ajută-I pe Varain! Balamucul era măreţ. Vitrinele curgeau în cioburi amestecate cu afişe aprinse. Un bubul ieşise în stradă, să cadă Spectaculos. îl atinseseră ai lui, căci Bălaiul trăgea numai cu rachete. Pe geamul de la etajul unu, sărise un tip în flăcări. Cel mai curajos cascador din lume n-ar fi făcut ce făcea disperatul, pe acoperiş, clănţănea o mitralieră. Bălaiul a strigat ceva de o căţea şi a lansat o rachetă. Căţeaua, mitraliera adică, a tăcut. Mă căzneam să arunc pachetul de fumigene şi nu puteam. L am lăsat să cadă în mijlocul străzii. Era bine şi acolo. Cât pe aci să mă molipsesc de la Bălai, să încep să-i critic de mamă pe adversari. M-am stăpânit. Nu folosea la nimic. Am lăsat la o parte orice urmă de vigilenţă şi am băgat gura în microfonul staţiei, strigând în româneşte:
Şofer rănit! Trageţi pe toate posturile! Când am ajuns la obiectivul patru, vila cu terasă, circul era la punctul culminant. Flăcăii noştri umpluseră terasa cu o ploaie de incendiare, luminând terenul. Trăgeau în umbrele bubule care se rostogoleau în căutarea unor adăposturi. Erau mai mult decât crezusem. Cu mult peste aşteptările noastre. Cel puţin un batalion de comando. îndoiala a încercat să se furişeze în mine i-am tras un şut energetic instinctiv. Arma străbunilor mei din munţi funcţiona ireproşabil. Luptă, Om din neamul Oamenilor! a fost comanda. Am încetinit viteza maşinii şi am împins pachetu de fumigene cu piciorul. Mâna stângă îmi amorţise. Abia putusem aprinde fitilul de iniţiere.
Conduceam ca în transă, murmurând: Luptă, Varain, Om din neamul Oamenilor! Pentru neamul tău şi pentru omenire! Al cincilea obiectiv bubul era într-o clădire cu trei etaje. Funcţiona acolo mai multe firme comerciale. Numai două birouri de la etajul unu erau ale lor. Mă îndoiam că, în vânzoleala generală, Bălaiul putea băga grenada incendiară pe geam, să-le aprindă birourile. Am redus viteza cam la douăzeci de kilometri la oră şi i-am şuierat lipoveanului:
- Amu, nene, să le arăţi matale ce ştiu să facă minoritarii noştri! Să nu creadă bubulii că toţi se ocupă cu intrigi, pâre şi minciuni!
Bălaiul ochea cu grijă. Le-a băgat bucuria în casă, cu precizie de milimetru. Cred că lumina excesivă, de la grenada incendiară, i-a cam deranjat pe bubuli. Se auzeau urlete neomeneşti. Vaiete prelungi. în replică, Bălaiul a mârâit:
- Ăştia nu ştiu să aprecieze la justa valoare cadouri folositoare. Pe aşa noapte neagră, ce poate fi mai...
Vocea i s-a frânt. Mă înfigeam disperat în obiectivul şase, chioşcul de vară din spatele vilei noastre. A comandamentului extern. Am realizat că Bălaiul încetase cu critica şi am oprit îngrijorat:
- Ce-i, Bălaiule?
Bolborosea ceva. L-am pipăit înfrigurat. Pe faţă, pe cap.
Era împuşcat în gât. Dar nu era mort. Nici anihilat. M-a aruncat în portieră şi a început să tragă ca un apucat în chioşcul de vară. Numai incendiare. Bolborosea ceva. Era în regulă. Am pornit din nou. Fără să mai arunc fumigene. Nu mai puteam Nici nu mai avea rost. în faţa noastră, al şaptelea obiectiv, o casă fără etaj, era atacată de ai noştri. Bălaiul trăgea lan întâmplare. Cu ambele arme. Cu a mea şi a lui. Mai trăgeau şi alţii de-ai noştri. Toţi cu rachete şi bazooka. Se prinseseră că treaba era mai mult decât cotoibilă. îşi vindeau pielea scump.N-am văzut niciodată o casă făcută fărâme în aşa stil. Săreau pereţii din beton ca şi cum ar fi fost de mucava. Zburau cărămizi, grinzi, sticlă. Nici cel mai mintos regizor n-ar fi putut pune în scenă aşa dezastru.
Am oprit dincolo de barajul de foc. M-am întors către Bălai. îşi scosese tricoul şi-l înfăşură în jurul gâtului. Scuipa sânge şi încerca să-mi spună ceva. Am înţeles imediat.
în regulă, şefu'. Direct la casa barosanului din Gliboca! Aici s-a terminat showul. Premii nu ne-au dat. Măgari! Bine că am scăpat şi aşa!
Situaţia e nenorocită rău, gândeam eu, în timp ce şofam spre casa Bălaiului. Trebuia să mint. Nu aveam altă soluţie. acum, începusem ziua deconspirând faţă de Bălai planul. Am început-o piano. La coarda sensibilă. Şi raţională. Două de-odată. Efect garantat:
Bălaiule, acum eu sunt şeful. E o operaţiune specială. Eu Comand. Nu putem lăsa femeile şi copiii fără apărare. Cum ajungem în curte, sări în maşina lor şi vă topiţi! Eu vă acopăr, apoi dispar.
Bălaiul bolborosea ceva. încăpăţânat lipoveanul meu. L-am scutit de efort:
Bălaiule, ştiu că te pregăteşti să observi că madam Varain n-a putut aduce pe lume un tip ceva mai puţin tâmpiţel. N-ai dreptate! Planul e simplu. îi adun pe bubuli la caşcaval.'îi pisez cu clarinetul lui Iţic, apoi sar în altă dimensiune. Să caute pân-or face scurtă la minte!
Bălaiul bolborosea nervos. Ştiam ce gândea şi zicea. Rănit cum eram, numai salturi în altă dimensiune îmi trebuiau. Atunci l-am minţit:
Bălaiule, ai uitat că eu sunt produs pe cale artizanală. Şti că pot dispare pentru câteva minute. Ca şi tine. Află că pot mai mult. Pot să mă teleportez la câţiva kilometri. Dispar de sub nasul bubulilor şi apar pe undeva, pe la periferia Parisului. Parol!
Bălaiul nu răspundea. îmi pipăia faţa cu mâna cleioasă de sînge. Credeam că voia să mă mângâie de rămas bun. N-a fost tocmai aşa. M-a înşfăcat de ureche şi m-a tras de mi-au dat lacrimile. Era OK!
Aproape de casa Bălaiului, am oprit. Trebuia să ştiu exact cum stăteam. Bălaiul a înţeles şi n-a mişcat. Mi-am lipit mâinile la tâmplă, am închis ochii şi am început ruga: Zamolxe! Stăpâne! Ajută-ne!
Cu singura palmă validă, dreapta, pipăiam aerul. Pe direcţia casei din faţa porţii Bălaiului frigea. Un cuib bubul, am raţionat eu. Am continuat. Mai frigea în direcţia unui bloc cu patru etaje La mansardă. Nimic altceva. Două cuiburi de şopârlani. Nu mă îndoiam că erau înţesate, i-am transmis Bălaiului:
- Casa din faţă şi mansarda din colţul străzii. Atât! Sigur!
A întins degetul înainte. La atac! Am demarat, am băgat viteză şi am trecut direct prin poarta casei Bălaiului. Cine mai avea timp să deschidă? în penumbră, am zărit silueta Ninettei Era lângă maşină, gata de drum. Probabil că femeia mea şi copiii erau deja în maşină. Bălaiul pregătise totul la fix. O miime de secundă am fost tentat să cobor, să-mi sărut soţia Pentru ultima oară. Spiritul profesionistului a dictat: Acţiune. Avea dreptate. Câteva minute pierdute ar fi însemnat moartea tuturor.
- Rade-o, Bălaiule! am urlat eu în limba română, rostogolindu-mă lângă maşină, cu mitraliera în braţe.
N-am aruncat nici o privire înapoi. Fiecare cu soarta lui. A mea era să blochez cuiburile de bubuli. Să le ţin piept cât mai mult timp. Cel puţin până ce dispăreau ceilalţi din zona de luptă.
Stăteam întins pe pietrişul rece. Aşteptam să tragă bubulii Să-i văd, să-i localizez exact. Nu trăgeau, bestiile. Erau profesionişti de mare calibru. Gândeau. Descifrau schema noastră de acţiune. Am început să mă târăsc către poartă, să pot acoperi ieşirea maşinii. După vreo cinci metri, am simţit primul glonţ. Lovise pietrişul, lângă mine. Trăgeau cu amortizor, cu dispozitiv infraroşu, de ochire pe timp de noapte. Mă vedeau] deci, ca la film. Iar eu nu-i vedeam. M-am ridicat şi am ţâşnit de lângă maşină, către poartă. Urma să luptăm în stradă, ca gangsterii. Nu era stilul meu, dar bubulii dictau stilul.
Maşina a luat-o către stânga, iar eu m-am lipit de uşa casei ocupate de bubuli. Nu mai puteau să mă vadă, să mă ochească. Am reluat ruga:
- Zamolxe! Stăpâne! Acum am nevoie de ajutorul Tău! Poate pentru ultima dată.
Mi-am imaginat o ceaţă puternică, adormitoare. Am învăluit întreaga casă în ea. I-am lăsat pe bubulii din interior să facă nani în linişte. M-am lăsat moale, lângă uşă, cu puşcociul pe genunchi. Priveam după maşină. Dădea colţul străzii. Nu prea era octogonar ce simţeam. Era regretul că pierdeam pentru totdeauna femeia cu' care mă potrivisem exact. Cu care refăcusem fantasticul întreg primordial.
De la mansardă, se trăgea asupra maşinii. Deschis, cu flacără. Am ridicat mitraliera, am ochit calm, ca la un exerciţiu fără importanţă, şi am trimis o rachetă în fereastra de unde se trăgea. O vâlvătaie uriaşă a ţâşnit către cer. Ardea acoperişul. Era lumină ca ziua.
Acum, Varain! E timpul să te retragi! mi-am spus. M-am ridicat anevoie şi am început să traversez strada. Aveam un singur gând. Subsolul vilei Bălaiului. Ultima redută şi singurul mormânt. Aşa fusese scris, gândeam eu. Să mor singur, pe pământ străin. Păşeam calm, ca un om gospodar, cu treburi ■Miloase. Brusc, asfaltul din faţa mea a sărit în ţăndări şi am alunecat. în cădere, m-am răsucit să văd agresorul. Trei maşini veneau în viteză către mine. Bizar, dar am gândit că nu e deloc eroic să mori strivit. Aici filmul se rupea. îmi aduceam aminte numai câteva fragmente.
Stau în pat, prins de durerea morţii. Ştiu că nu voi muri. Aşa a vrut Stăpânul. încerc să mă lămuresc cum s-a terminat raidul din Paris. îmi aduc aminte perfect că am auzit cântecul Lupului Alb. Mă văd apoi, cu mâinile şiroind de sânge, blocând uşa de la intrarea în vilă. Din coborârea către subsol, nu reţin decât o scară mozaicată. Ştiu că n-am tras. Văd în imagine geamul pe care l-am spart cu cotul pentru a-mi intra aer. Şi pentru a-i vedea pe bubulii pe care trebuia să-i descânt. Parcă îmi amintesc de grupurile bubule căzute în faţa porţii. Descântam totul. Nu ştiu cum a izbucnit imensul incendiu din pivniţă. îmi aduc însă aminte foarte exact cum mă acopereau flăcările şi cum mă rugam Stăpânului să mă primească.
Ciudat. Foarte ciudat. îmi amintesc foarte exact de Imagini în care educaţia mea de spion refuză să le creadă. Răzvrătiţii din Lumea celor opt stele. Strămoşul din Lira şi Lebăda. Naşterea mea. Darul pe care nu-l înţeleg. Ceva cu totul neobişnuit se produsese. Numai părintele Demian ar fi putut lămuri misterul. Dar părintele Demian era tare departe.
Acest gând, că părintele Demian era departe, m-a adus la realitate. încep să gândesc practic, ca un spion căzut în mâna adversarului. Dilemele, pentru mai târziu. Raţionez. în primul rînd, durerea. Trebuie lichidată. Dacă o las, mă poate înmuia. Mă poate tâmpi. în al doilea rând, situaţia mea. Exactă. Din mai multe puncte de vedere. Cât de întreg sunt? Şi cât de liber?
Am început cu durerea. în Octogon, învăţasem să blochez căile de transmitere a impulsurilor dureroase de la receptor către sistemul nervos central. Am trecut la autosugestie şi... iar minunea! O străfulgerare! Chipul strămoşului ocrotitor, tăcut şi calm. Durerea dispare ca prin farmec. Stau interzis şi gândesc încăpăţânat. Murmur: Varain, nu te prosti! Ai halucinaţi. Realitatea ţine însă să mă contrazică. Nu mă doare nimic absolut nimic. Mintea mi-e limpede. Raţionez splendid. Asta da minune!hotărăsc eu şi mă cufund în somn.
