Viewing Single Post
AnnaE
#0

Cu mintea rece si inima calda de  Pavel Corut

Ne-am săturat de fitile!

 

   Dorm adânc, fără griji, pe patul cabanei de vânătoare. Sentimentul de siguranţă indus de prezenţa mai multor agenţi ai Uniunii Europene, francezi şi germani, m—a moleşit. Visez o zi de vară, cu aerul fierbinte vibrând deasupra lanurilor de grâu auriu. Pomii, moleşiţi de căldură, dorm cu crengile îndoite de prea plinul rodului. Imaginea paşnică, din satul bunicilor, s—a strecurat din vreo tainiţă a creierului, unde s—a ascuns în copilărie.

 Cel veşnic treaz din mine îmi întrerupe visarea. Mă informează aproape calm:

  —Varain, duşmanii se apropie!

 Cum ne—au dibuit atât de rapid? mă întreb eu, rosto—golindu—mă din pat.      Indianul Corday sare odată cu mine, de parcă am fi fraţi buni.

  — Alarmă! rostesc eu cu voce aspră. Scoală—i pe toţi! Corday se mişcă fulgerător printre paturi, trezind grupa de comando. Eu îmi extrag din bagaje o sculă nou—nouţă, primită în dar de la Warburich. Un dispozitiv de para­lizat inamicii, pe o distanţă de circa un kilometru.

    — Gata de luptă! mă anunţă indianul că toţi membrii grupării de incursiune s—au trezit şi—au pus mâna pe arme.

    — Ieşiţi prin spate, către pădure! îi îndemn eu. Apoi, învăluiţi—i!

    — îi simţi? mă întreabă Jean, din întuneric.

    — îi şi văd, îi răspund eu. Vin desfăşuraţi, în semicerc, dinspre nord—vest.

   Zdrang! îmi completează o rachetă răspunsul. Oblonul din stânga a sărit în ţăndări. Înstinctiv, îmi extind biocâmpul şi sar către dreapta, să opresc ploaia de schije. Urmează explozia şi sute de ace fierbinţi se înfig în câmpul meu energetic extins la maxim. Mă clatin pe picioare, nehotărât. Primul impuls mă îndeamnă să plec după amici. Raţiunea, rece şi calmă, mă forţează să mă arunc lângă zid, sub gaura produsă de spargerea oblonului. Concomitent, o şuviţă psihică pleacă în cercetare, direct prin zidul cabanei. Înamicii sunt la mai puţin de o sută de paşi. Meseriaşi, după câte observ, dacă lupta poate fi considerată o meserie. Toţi, îmbrăcaţi în costume de camuflaj şi cu armament uşor la vedere. Următoarea rachetă de lansator şuieră ameninţător pe deasupra mea şi face praf tot fundul cabanei. Flăcările se întind flămânde, peste mobilierul zdrenţuit. Adversarii au folosit un amestec incendiar.

   încă o rachetă explodează în uşa grea, din lemn masiv, practicând o fantă prin care ar putea trece un om. Înamicii s—au oprit şi studiază situaţia. În mod normal, ar fi trebuit să răspundem cu foc, ghicesc eu cauza nedumeririi lor. Nu puteam muri cu toţii, din trei rachete. Îi las să—şi frământe biluţele, să descopăr cum gândesc. Desigur şi pentru a—i stu­dia în voie. La o primă privire, e greu de presupus că aparţin de vreo armată sau naţie. Probabil, sunt mercenari din solda vreunui agent globalist regresiv. Carne de tun căreia nu i s—a spus pe cine şi din ce cauză trebuie să „răcească". Aceasta e tragedia vieţii de trupete—mercenar: nici un bos nu se osteneşte să le explice din ce cauză trebuie să lupte şi să ucidă oameni dintr—o naţie, rasă sau organizaţie. Se vede că slo—ganele despre implementarea democraţiei şi libertăţii nu mai sunt crezute nici de proştii mahalalelor din care sunt recrutaţi amărâţi de soiu' ăsta. Că doar n—aţi gândit că un om cu stare şi familie pleacă să lupte aiurea, pentru câţiva firfirici?

    în fine, s—au decis. Unul dintre ei porneşte târâş, să studieze ce se petrece în cabană. Ceilalţi s—au ridicat în genunchi, cu armele gata de tragere.

   Prin uşa spartă, urmăresc manevrele cercetaşului. S—a făcut una cu pământul pietros şi lunecă fără zgomot. Bine pregătit, nimic de zis, da' nu pentru astfel de acţiuni. Îl las să pătrundă cu capul în interiorul cabanei şi—1 plesnesc între coarne, cu un singur fulger, pornit din frunte. Se întinde cu un oftat, cu faţa pe prag. Unu la zero pentru noi, calculez eu. Dar de ce n—am folosit scula paralizantă? Varain, începi să uiţi, îmi fac eu autocritica şi îndrept arma paralizantă pe direcţia de sosire a pizmaşilor.

     Tipii nu se mişcă din poziţiile de tragere. Aşteaptă disciplinaţi să primească ştiri de la iscoadă. Pe ce punem pariu că nu le vor afla niciodată? Ochii mei s—au fixat pe mijlocul semicercului inamic. Acolo ar trebui să fie şeful grupării de asalt. Într—adevăr, trei inamici din centru şi—au lipit capetele şi şuşotesc între ei.  Nu e greu de ghicit ce—i frământă. Eu, băiat săritor din fire, îi scutesc de a—şi încinge neuronii în mod inutil. Îndrept botul lansatorului de radiaţii paralizante pe direcţia lor, ochesc cu grijă şi apăs clapeta. Nici un zgomot nu urmează dar cei trei duşmani sărută pământul Elveţiei.

 

 

      Probabil, în semn de recunoştinţă pentru calitatea şvaiţerului, ceasurilor şi altor produse ale acestei naţiuni harnice.

      Trăgătorii de pe aripi au intrat în panică. Deschid foc asupra cabanei şi se retrag strategic, prin salturi. Ghinionişti, însă. Camarazii mei au apucat să—i învăluie Focurile se înteţesc şi urlete de durere se aud. Din când în când, lovesc şi eu, cu instrumentu' silenţios, să mai cruţ nişte vieţi. Mi—am însuşit regula expusă de Warburich liderilor economici pământeni: Inamicii nu se ucid, ci se scot din luptă. O regulă pe care ar trebui s—o adopte toate naţiunile care se păruiesc dintr—un motiv sau altul. Aţi observat cât de inventivi sunt pământenii, când e vorba să găsească pricini de gâlceava? înclinaţia noastră către luptă poate fi folosită la explorarea unor planete noi, cu condiţii aspre de trai. Bătrâna Terra e sătulă de cât sânge uman a înghiţit până acum şi—ar vrea o pauză de câteva milioane de ani. Nu mă credeţi? întrebaţi—o!

         Liniştea se lasă brusc pe colina unde a avut loc încleştarea. Arunc o privire la ceas. În mai puţin de un sfert de oră, am lămurit definitiv oastea pizmaşilor. E timpul să vedem cine sunt ei şi de ce ne—au deranjat cu noaptea—n cap, să ne salute cu bombonele explozive.

   Focul s—a întins către peretele de nord al cabanei. Noroc de faptul că nemţii sunt foarte tipicari în materie de asigurări. Iau unul din stingătoare şi încep să liniştesc flăcările. Mayer şi Corday mi se alătură, cu celălalt stingător şi cu o găleată de apă. O activitate atât de paşnică, încât nici n—ai zice că, în urmă cu câteva minute, ne băteam pentru sufleţelele din zestrea personală.

   — Cinci prizonieri vii, ne anunţă Egon.

   — Limbi, comentează Bălaiul şi aprinde lumina. Să—i scărmănăm!

   — Faţă palidă, aruncă nişte pături pe găuri! îi strigă Corday.

   — Cine naiba să ne vadă în pustietatea asta? se strâmbă lipoveanul. I—am ras pe toţi.

  — Eşti sigur? îl îndeamnă indianul să vorbească numai după o matură chibzuinţă.

         Bălaiul nu—i răspunde, semn că şi—a pus gânditoru' la muncă. Înşfacă câteva pături şi—1 invită pe micuţu' frâne, Lulu:

  — Muceo, hai să organizăm camuflaju'!

   Ultimii cărbuni se sting sfârâind. Las stingătorul jos şi propun:

 — Ne spălăm şi plecăm imediat. Desigur, după ce stoarcem prizonierii.

      Unul dintre prinşi s—a trezit din paralizie şi—mi aruncă priviri speriate. Ştie el cum se storc oamenii. Trec pe lângă el, să intru în baie. Din mers, îl asigur, în engleză:

 — Dacă spuneţi adevărul, n—o să vă doară.

   în timp ce mă spăl, aud întrebări în limba germană. Egon a început ancheta. Aceasta înseamnă că le—a citit cere­belele şi a mirosit informaţii care nu suferă amânare. Eu mă întreb din nou cum ne—au dibuit agenţii globaliştilor regresivi. Doar în urmă cu câteva ore, am trecut frontiera franco—elveţiană şi am venit direct aici, în cabana unui amic băştinaş. Aţi înţeles care e dilema, amicii mei? Cine pe cine vânează, în realitate? Grămada de neuroni din ţeastă îmi atrage atenţia că atacu' a fost cam anemic, comparativ cu forţele noastre. Să fi ajuns pizmaşii în sapă de lemn? Sau, dimpotrivă, au învăţat din tăvălelile trecute şi ne întind o capcană mai ingenioasă?

   Ies din baie şi admir scena. Ai noştri s—au aşezat pe paturile rămase întregi şi trag din ţigări. Prizonierii, în genunchi şi cu mâinile legate la spate, răspund întrebărilor puse de Egon. Presimt că nu vom scoate din ei decât grăunţe nesemnificative. De ce? Păi, n—au moace de kileri elitişti, cărora boşii să le fi încredinţat secrete importante. Aprind un cui de coşciug şi iau loc lângă lipovean. În timp ce ascultă spusele unui mercenar cu barbă scurtă, Egon mă informează:

   — Au fost plătiţi prin intermediar. I—au păcălit că sun­tem mafioţi ruşi.

  Bărbosu' întoarce privirea către mine, presupunând că sunt şef. Îmi înfig privirea în ochii săi şi citesc, în fracţiuni de secundă, că e numai ce se vede: muşchi înarmaţi. N—are habar c—a picat între agenţii Uniunii Europene şi ai globaliştilor regresivi. Ignoranţă care, cât pe ce, să—1 coste viaţa. Îi ordon cu voce lentă şi scăzută:

  — Vă luaţi camarazii morţi şi plecaţi! Uitaţi că ne—aţi văzut vreodată!

      Egon îmi completează „descântecul" hipnotic:

  — În viaţa voastră, nu vă veţi aminti niciodată ce s—a întâmplat în această noapte!

      Prinşii pleacă frunţile şi se adâncesc în somn. Noi ne luăm bagajele şi ieşim afară, în aerul rece. Jean pune pro­blema care frământă fiecare creier de amic:

   — Ştiau că vom veni aici. Înseamnă că ne urmăresc de departe. Cum, Varain?

   — Probabil, prin sateliţi. Trebuie să ne ascundem în mulţime.

   — Lausanne?

   — Mai bine, Berna, optez eu. Până ajungem, Soarele răsare şi populaţia începe să mişte.

   — Berna, îmi susţine Egon propunerea. Cunosc un loc în care ne vor pierde urma. Am şi un amic care ne poate schimba maşinile.

   — Atunci, pe cai! mârâie franţuzu' nu tocmai mul­ţumit de situaţie.

   Ne împărţim în cele două jeepuri şi părăsim locul. Misiunea noastră n—a început deloc bine. Asta nu înseamnă că se va termina prost. Corday îşi strânge scurta în jurul trupului, îşi bagă nasu' în guler şi încearcă să prindă un pui se somn. Bălaiul a apucat să se aghesmuiască şi nu—mi dau seama când. Conduce detaşat şi fredonează un fragment din apoteoza pu­terii politice din România:

 

                    Nea Nelu merse la olteni,

                    Ca să—i pârască pe clujeni:

                    Rusnacu' ăla s—a umflat,

                    Cât fuse PSD—u' stat

                    Şi—amu' mă scoate vinovat,

                    Că am căzut într—un ...

                    Ba încă—1 puse pe Geonel

                      Să—mi dea suzetă cu inel,

                       C—atins—am biologic prag

                       Şi timpu' ar fi să mă retrag.

                   L—această pâră, un juvet,

                    Cu zâmbet hâtru şi şiret,

                    îl mângâie încet pe—obraz

                    Şi—i bagă—n gură—un ciot de praz:

                   Ia, rumegă o ţâr de praz,

                        Să uiţi de Rus şi de necaz!

                         Iţi dăm şi zaibăr negru—drac,

                          Să te calmezi la pitpalac.

                  E clar că eşti într—un declin.

                 Ai treabă—acas' şi te reţin?

                        Neluţu' se—opinteşte—un pic

                        Şi scuipă prazu' din botic:

                        Nu ţi—e ruşine, bă, pleiboi?

                        V—am scos pe toţii din noroi,

                       V—am dat mălai şi proprietăţi

                           Şi—acu' mă trageţi de mustăţi?

                          Ce vipere—am prăsit la sân?

                           Pe ce măgari am fost stăpân?

                              Te blestemară Al Bătrân

                          S—ajungi ca dânsu', ciur şi fân,

                                 Replică juvu cel isteţ,

                            Că prea te socoteai măreţ

                           Şi—1 criticai că fu căpos.

                           Amu', cobori pe pantă—n jos,

                           Cărei potica—n Bucureşti!

                           Ia nişte zaibăr, să pileşti,

                           Să uiţi de—obidă şi necaz,

                          Să te visezi Mihai Viteaz!

                       Adio, bă, şi mergi atent,

                           Să nu te umfle v—un curent!

 

10

 

— Bietu' Ilici! îl compătimesc eu prefăcut. Cre' c—a făcut bubiţă la orgoliu.

— Da' de unde?! mă contrazice lipoveanul. A plecat glonţ la o ciurdă de măgari şi le—a cerut scuze că i—a comparat cu jurnaliştii. Apoi, cu damigeana de zaibăr în mână, a debar­cat în faţa viloiului din Bucureşti, vesel nevoie mare.

— Apucase să ţuce damijonu' pe gură, ghicesc eu.

    — Of course, îmi confirmă lipoveanul. Profund ins­pirat de licoarea de poamă, s—a apucat să scrie următoru' tom de memorii. De această dată, mult mai cinstit întitulat, Involuţie şi hoţie.

 — Oare, Iliciu' e în stare şi de aşa ceva? mă mir eu, să—1 instig.

Cum mă vezi şi cum te văd, piciule! Până în vară, îl aruncă în ţestele cititorilor de partid.

— Să—i urăm succes, să nu creadă că—1 invidiem pentru opera sa literară de groază! îi propun eu lipoveanului. Că pen­tru aia politică, nu—1 invidiază nici prostu' satului.

— Congratulations! mă felicită Bălaiul pentru idee. Cum ajungem în bătrânu' Bucale, compunem misiva celor douăzeci şi două de milioane de români şi i—o trimitem.

Semnează şi Johny Corday, şefu' minorităţii roşii, ne anunţă indianul că ne—a urmărit discuţia. Cu precizarea că nu cer subvenţii şi loc în Parlament.

—  Păcat că eşti aşa modest! îl caină lipoveanul. Ţi—ar sta foarte bine, cu mecla ta bronzată, lângă vreo blondă daciană.

— Nu m—aş da în lături, recunoaşte indianul. Am putea semna un tratat de veşnică prietenie, între daciene şi pieile roşii. Că americanii nu ne mai iubesc, ca—n filmele cu Winetu.

 

II

 

 — Ete la el, c—a prins glas mutu'! se bucură Bălaiul că indianul a devenit un pic mai sociabil. Da' până acu' de ce ai tăcut, fratele meu roşu?

 — Când nişte profesionişti first class sunt hărţuiţi cu caracudă, ca nişte mafioţi, trebuie să pui gânditoru' în priză, îşi explică Johny Corday tăcerea îndelungată. Aţi mai pomenit aşa ceva?

  — Nu, indios, recunosc eu. Dar nu avem informaţii. Şi agentu' care trebuia să vină cu ele, în zori, va găsi cabana arsă...

Ajuns cu gândul la această situaţie, deschid telecârâi—toarea şi—1 somez pe frâne:

   — Jean, anunţă ciripitoru' să nu mai vină la ciocnire!

   — Varain, n—o să—ţi vină a crede, dar mai sunt destui deştepţi în Lumea mare. L—am sunat. Ferenc aşteaptă sem—nalu' nostru, în Berna.

  —Nu te umfla, că n—am dat cu păru'! Am vrut să mă

asigur.

  —  Mai bine bagă—ţi cerebelu' în acţiune şi caută—1 pe Fenyves.

  —  OK! Tu fă nani! Eu îl găsesc.

  — Succes, Varain!

      Dau să închid telefonul şi ezit o clipă. Să—1 sun pe Cremene Ia ora asta şi încă pentru o veste proastă? Nu—i căzu', decid eu şi arunc scula vorbalniţă în sacoşă. După aceasta, îmi rog camarazii de misiune:

 —Câteva minute de linişte, vă rog! încerc să localizez suspectu'.

Nici un comentariu. În probleme profesionale, sun­tem cât se poate de serioşi. Eu deschid fereastra maşinii şi scot capul în aerul rece. Mă înviorez pe dată. Închid ochii şi—mi aduc în memorie figura lui Zoltan Fenyves. Un tip al dracului de indigest, dacă vreţi să mă credeţi pe cuvânt. Dacă nu, judecaţi şi dumneavoastră, amicii mei cititori! Amu', când toţi Europenii ne bat pe umeri amical, el s—a găsit să ne pună strâmbe la integrare. Şi nu—i singur, pupa—l—ar vaca neagră! Şi—a adunat o gaşcă de derbedei şi trag sfori prin Comisie şi Parlament. Cineva le pompează bani grei, să facă treaba asta ruşinoasă. Chestia cu drepturile minoritarilor din România e un simplu moft de acoperire. În realitate, nişte gaşperi din Ungaria se tem de integrarea României şi Ucrainei, ca dracu' de tămâie. Ştiu ei din ce cauză. Dacă sunteţi răbdători, veţi afla şi dumneavoastră.

        Deşi gradele Celsius de afară au scăzut sub minus, frun­tea mi s—a acoperit de broboane de sudoare. M—am concentrat într—un ghem de energie şi caut pizmaşu' cu pase mai lungi decât clarvăzătoru' ăla de la tembeliziune. Pe bune, lui i se rupe—n paişpe dacă ghiceşte sau nu diagnosticu'. Vă puteţi imagina ce—am păţi noi, dacă nu prind inamicu' de clăpăuge, că de ciuf nu—i rostu', deoarece are bila cheală ca un balon? Nu puneţi de tremurat şi de jelit, că l—am ginit. Fenyves e în patu' său, bine mersi. Soileşte şi răsuflă greu, din burtă, că a depăşit kintalu'. Bambina de lângă el, sub treizeci de ani, nu intră în socoteala noastră. E treaba ei cu cine practică „matematica", atâta timp cât nu se bagă în spionaj şi diversiune.

L—am găsit! răsuflu eu uşurat şi—mi trag ţeasta în maşină.

       Mă şterg iute, să nu răcesc ca un tleţ şi—1 anunţ pe Jean că băgătoru' de fitile nasoale e în Berna. Nu pare să fi aflat rezultatu' raidului făcut de angajaţii săi. Asta, în varianta că el ne—a aruncat mercenarii în cabană. Îngeraşu' cel deştept mă sfătuieşte să nu mă pripesc cu concluziile. Cel puţin o duzină de rămăşiţe din fosta reţea globalistă regresivă ne caută, să ne sufle—n lumânări. Capturarea principalilor şefi, King şi Kushter, i—a demobilizat numai pe cei cu scaun la cap. Fanatizaţii n—au renunţat la aplicarea măsurilor din planul iniţial. Asta şi explică tensiunea crescândă din unele zone ale planetei noastre. Aţi observat că aluatu' s—a umflat în mai multe locuri din Asia? Să sperăm că nu v—a exploda în mod periculos.

Mă relaxez şi—1 rog pe lipovean:

         — Bălaiule, nu mă trezi, până la periferia Bernei! Am cheltuit stocu' de energie pentru o zi întreagă.

        — S—a fe, mă asigură el şi începe o nouă baladă din estu' Europei:

 

 

Cine trece pe cărare,

Cu puşcociu' la schinare?

 

N—apuc să aflu cine e eroul cu puşcociu', deoarece mă afund în somn autoindus, prin autosugestie. O metodă con­venabilă de a adormi rapid, fără pilule de somn, fără să numeri oi închipuite ori să—ţi imaginezi o apă mare. Încercaţi şi dumneavoastră!

Imaginea idilică, din satul bunicilor, revine încăpă­ţânată, prin vis. Cineva vrea să—mi spună ceva şi n—a găsit altă metodă, raţionez eu, în starea dintre somn şi veghe. Poate mama... Să nu uit s—o sun, mâine dimineaţă! îmi ordon eu. Nu vă vine a crede că, pe timpul somnului, trăim astfel de momente de luciditate? Faceţi un efort de memorie şi veţi constata că am dreptate!

i

*

 

 

Mă trezesc înainte de limita fixată cu lipoveanul. Cei doi amici discută în şoaptă, să nu—mi tulbure somnul.

         — Mă reprofilez, piele roşie, tocmai spune Bălaiul. Bisnisu' cu pileală e în cădere liberă.

          — Şi—o să te apuci de traficat boarfe? se interesează indianul flegmatic.

          — Nu—i o idee rea, pune lipoveanu' botu la nadă. Vine turistu', dă cu ochii de jamboane lungi până—n gât şi...

Bălaiul se opreşte şi ripostează:

          — Superspaiu' lipa nu face trafic de carne vie, indios! M—ai încercat, ai?

          — Da' tu ce aveai în gând?

          — Să te văd cât de mintos eşti! îl invită lipoveanul să ghicească.

          — Give me a hint! îl roagă Corday.

Servicii, răspunde Bălaiul laconic.

         — Ghicit în cărţi, cafea, globuri...

— Shut up, red skin! Prea multe ciori la concurenţă şi din ce în ce mai puţini fraieri de jumulit.

         —  Atunci, speranţe şi vise? încearcă indianul marea cu degetu'. Ştii ce spunea yankeu' ăla şmecher: Noi nu vindem cosmetice. Noi vindem damelor vise de cucerire şi speranţe de succes în faţa bărbaţilor.

 

 

 

         — Nici asta, neagă lipoveanul. Acu' c la modă să vinzi dezastre. Nu te uiţi prin tembeliziuni?

         — Ce—aş vedea?

         — Tipi şi tipese care vând cutremure, inundaţii, accidente...

        — Atunci, ce naiba servicii vinzi?

        — Uzufruct de stele, răspunde Bălaiul scurt. Scoate capu' pe fereastră şi priveşte bolta! Miliarde de stele fără stăpâni pământeni. Eu stabilesc care sunt norocoase şi le vând dreptu' de folosinţă.

        — Cernescu ţi—a dat ideea asta, intueşte indianul.

        —  E mai complicat, indios. Când globaliştii regresivi au făcut experienţa din România, au îndesat în creierele subiecţilor drogaţi sute de nume de stele şi constelaţii.

         — încercau să afle din ce constelaţie vin informaţiile care accelerează civilizarea Omenirii?

      —Căutau formule de viaţă sănătoasă, lungă şi de suc­ces, deconspiră Bălaiul unul din scopurile în care globaliştii regresivi au sacrificat mii de oameni nevinovaţi. Ai înţeles cum fac bisnisu'?

    — Te asociezi cu Cernescu şi vindeţi gulgute, ghiceşte Corday. Sugestionaţi clienţii că steaua cumpărată de la voi, pentru folosinţă pe viaţă, le va asigura succes şi fericire.

     — Prostia şi ignoranţa se pot expioata mai uşor şi cu mai mult folos decât inteligenţa şi cunoaşterea, piele roşie.

      — Dar nu de către tine, intervin eu în discuţie. Spaii nu—şi bat joc de speranţele omeneşti de viaţă mai bună.

      — Şi spaii trebuie să trăiască, piciule, argumentează lipoveanul, apărându—şi năstruşnicu' proiect de bisnis.

Sau, poate, nu—i năstruşnic? Dumneavoastră ce credeţi, amicii mei? Cum e mai bine? Să crezi că ai o stea norocoasă în Cer ori să ai efectiv câţiva prieteni de nădejde pe Pământ? Vă invit să cugetaţi profund la această problemă, apoi să acţionaţi funcţie de concluzia la care ajungeţi! Pariez că majoritatea veţi opta pentru amici siguri şi pentru ocrotirea Atoatecunoscătoarelor Conştiinţe pe care noi le invocăm prin apelativul Doamne!

         — De ce taci, piciule? îmi aminteşte Bălaiul că, lup­tând pe cont propriu, ajungem la fundu' sacului şi ne paşte sărăcia.

Dacă nu mă înşel, suntem singurii spioni şi contra—spioni din Lume care luptăm pe banii şi riscul nostru, pentru un vis normal — viaţă omenească sănătoasă şi prosperă. Credeţi că suntem idealişti utopici? Păi, amicii mei, dacă majoritatea cetăţenilor români vor trăi bine, n—o să ne găsim şi noi un locşor printre ei, să nu facem hunger? Nici o aluzie la vecinii din vest. Probabil, ştiaţi că, în germană, hunger înseamnă foame.

         — După această misiune, primim bani, îl asigur eu. Jean a promis că ne va face parte din fondurile secrete primite de la Uniune.

         — Aşa mai merge viaţa! dă el să—şi frece mâinile de

plăcere.

Se prinde că maşina necondusă e pe cale să ajungă—n şanţ şi pune rapid lăboanţele pe volan. Traficul din ambele direcţii s—a intensificat. Dimineaţa se apropie cu paşi repezi. Nu—i bai. Berna se zăreşte, la o fugă de cal, ca să nu supun la o aruncătură de băţ, c—ar fi prea gogonată.

 

16

17

 

 

 

 

 

Am pătruns în capitala şviţarilor şi înaintăm după tărăboanţa condusă de Lulu. Şmecheru şi—a luat un Volkswa­gen rablagit să nu atragă atenţia eventualilor pizmaşi. Proba­bil, lunganu' de tac'su stă cu genunchii—n gură iar Mayer, la fel de înalt, şi—a dat cotoaiele la scurtat. Egon încape oriunde ar intra, căci posedă proprietatea de a se adapta în orice spaţiu. Când ajung cu gându' la bătrânu' spai—fantomă, îmi amintesc că se apropie de nouăzeci de ani şi—ar mai fi necesar în breaslă. O singură soluţie întrevăd la orizont: să—i cer lui Zamolxe câteva pilule de întinerire din stocul recuperat de la King. Gândiţi că nu v—ar strica nici dumneavoastră câteva? Aveţi dreptate. Iată un bisnis frumos şi profitabil, pentru un farmacist cu mintea ascuţită. Până să vă dea extraterestrii elixirul tinereţii, poate îl inventaţi dumneavoastră. Puneţi minţile la contribuţie, amicii mei!

          — Lipa, îl instig eu, ce—ai zice de—un comerţ cu pilule de întinerire?

          — Biga din tribord! îl imită el pe matrozu' Cernescu. N—am pus mâna pe—o singură bulină din bârlogu' lu' King. Una să mă apropie de vârsta Marietei, să nu se mai sclifo­sească că—şi mănâncă zilele cu—n boşorog.

          — Citeşte şi tu basmu' Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte!, îl sfătuiesc eu. Poate descoperi formula secretă, printre rânduri.

          — Nici n—aş vrea să trăiesc cât zidul Goliei, o dă el la întors. Câţiva zeci de ani, să văd cum se va termina înghion­teala asta planetară. Dacă mai apuc să văd...

 

         — De ce să nu apuci, faţă palidă? Ai făcut vreun con­tract cu pompagii funebri?

Bălaiul ia piciorul de pe acceleraţie. Nu—i vine a crede că indianul face mişto de el, folosind expresiile sale. Mă ia de martor:

         — Piciule, vezi ce păţeşti dacă aduni pe lângă casă un copchil din rasa roşie? Creşte mare şi ia bătrânii peste picior.

         — Tu eşti ăla bătrânu'? îl somez eu să precizeze situaţia.

Nu—mi răspunde, că nu—i convine să se declare bătrân, pasă din nou pedala de acceleraţie şi depăşeşte semnul de ntrare în Berna. După asta, mă întreabă:

       — N—ai impresia că pizmaşii vor să ne atragă într—o telenovelă pentru guguştiuci?

       — Gândeşti bine, îl felicit eu. Da' noi nu suntem îna­ripate, nici târâtoare. Deşi meriganii au lansat moda luptătorilor bestii, noi am rămas oameni.

       — Vin românii, să vă ia scalpurile, şopteşte Bălaiul către inamicii nevăzuţi.

       — Limbile, ar fi mai corect, îi replic eu. De—abia aştept să—1 aud pe Fenyves ciripind.

      — Şi eu, ne comunică indianul laconic. Că m—am săturat de strâmbele lor ca de chiftelele lui moş Donald.

Dacă până şi un ins născut şi crescut hăt colo, peste Oceanul Atlantic, s—a săturat de fitilele izolaţioniştilor unguri, în câţiva ani, noi ce să mai zicem, că—i răbdăm de aproape un mileniu? Dumneavoastră, români şi maghiari cu minţile întregi din România, nu v—aţi săturat de atâta dezbinare şi nesiguranţă?

 

18

19

 

şi—şi plimbă hoitu' ambalat în pijamale prin apartament. Mad—moazela din dotarea proprie se fâţâie prin bucătărie. Nu vă vine a crede că—i prepară micu' dejun? Nici mie, dar asta face. O activitate mai rar întâlnită la gagicile din proprietatea boşilor cu destui bani să halească la cele mai faine restau­rante. Se vede că Fenyves are anumite preferinţe în materie de crăpelniţă sau nu îndrăzneşte să rumege în orice local. Când te ocupi de ce se ocupă el, turnarea otravei între oa­meni, te aştepţi oricând să—ţi servească somebody o plăcintă cu cianură. Tipu' nu e prost, să nu ştie că vremea imperiilor regresive s—a scurs, însă speră să mai producă ceva pagube unor naţiuni pe care nu le are la rânză. Naţiunea română, printre ele. Nici măcar faptul că majoritatea cetăţenilor din Ungaria n—au nimic împotriva românilor nu—1 opreşte să ne lucreze pe la spate, prin organismele de conducere europeană şi pe unde îi mai ţin balamalele deja şubrezite.

          — Pizmaşu' e în bârlog, îmi anunţ eu amicii. Se pregăteşte să—şi umple burdihanu'.

         — Mă laşi să—1 stric, piciule? se roagă Bălaiul. Presarul galic mi—a arătat documentele despre el...

        — Şi?

        — Mi—a făcut atâta sânge rău, de mai să dau în apoplexie. Gaşca ăstuia şi—a bătut joc de mai multe naţiuni europene decât îi credeam în stare.

        — Nu—1 strici! îi interzic eu. Îl strângem de boaşe, să scuipe tot ce ştie.

       — Apoi, îl cercetez îndeaproape, până—1 scot din funcţiune, nu se lasă lipoveanul.

— Agenţii Uniunii îi vor decide soarta, îi amintesc eu.

        — îl mituiesc eu pe motanu' ăla de Jean, să ni—1 paseze

nouă.

        — Bisnisu' tău, îi fac eu o concesie.

Am pătruns într—un cartier periferic, cu viluţe curăţele şi cetăţeni prea cuminţi pentru gustul nostru. Ştiţi la ce mă refer? în cartierele şi pe străzile unde oamenii se cunosc între ei, apariţia unor străini poate deveni suspectă. E suficient ca vreo baborniţă care a văzut prea multe filme cu gangsteri să pună ochii pe tine, că şi sună la poliţie. Mayer a ajuns deja în faţa casei conspirative şi deschide poarta. Trebuie să intrăm cât mai rapid şi să dispărem în casă, înainte ca vreun suspi­cios să ne numere. Suntem prea mulţi pentru a—i împinge o vizită matinală bătrânului Dominik Bleich, proprietaru' căsuţei. Din câte am observat, pe timpul vizitei anterioare, e un tip deosebit de discret. Nici nu şi—a arătat figura faţă de noi şi nu pentru că s—ar teme de stigleţi locali. De când Sviţaria a aderat la Uniune, aceştia închid ochii faţă de acţiunile noas­tre. Foarte frumos din partea lor, nu—i aşa?

Am băgat maşinile în garaj şi ne—am strecurat în sufrageria vilei. Un tip spălăcit, îmbrăcat într—un costum gri, prea lung pentru el, ne întâmpină în picioare.

        —Agentu' Ferenc, ni—1 prezintă Jean năsosu' şi—şi bagă un trabuc între dinţi. El ni 1—a dat pe Fenyves pe tavă.

Tinerelu' zâmbeşte cam strepezit şi ne întinde mâna. I—o scuturăm bărbăteşte şi—1 felicităm pentru captură. Egon îi înmânează un plic dolofan şi—1 trimite, cu Mayer, să predea obiectivu' în filaj. Noi ne aşezăm în jurul mesei lungi, să redis­cutăm planul de găbjire a pizmaşului. Atacul nocturn ne—a dezorientat puţin. Cine şi de ce 1—a organizat? e întrebarea

 

care—mi umblă prin minte, în timp ce—mi informez camarazii de acţiune că Fenyves nu e implicat în harţuiala din noaptea trecută.

          — Eşti sigur, Varain? insistă Jean, pufăind din puturoşenia aia de „habană".

          — Foarte sigur, răspund eu. L—am studiat în două rân­duri. E pe dinafară.

— Atunci, cine a pus geana pe noi? Şi din ce cauză? Tăcere deplină. Nimeni n—are un răspuns cât de cât

apropiat de adevăr. Scot ministaţia cu secretizor şi—1 apelez pe Cremene. Îl informez cum a decurs tărăşenia şi—1 întreb dacă are vreo informaţie clarificatoare. Comandantul Octogonului Românesc îmi ordonă să aştept cu urechea—n difuzor şi veri­fică ceva. După câteva minute, îmi comunică simplu:

         — Tedy Goldenberg, din Death Brotherhood, e în Berna.

— King a ciripit, ghicesc eu. Nu—1 poate opri?

         — Numai dacă discută cu el prin telefon, Varain. Ei nu comunică în mod telepatic.

        — Şi de ce nu—1 contactează telefonic?

        — King e lovit de amnezie, Varain. Nu—şi aminteşte numerele de telefon ale principalilor colaboratori.

        — Nu se poate!

        — Din păcate, aceasta e situaţia, Varain. Şocul psihic produs de arestarea sa 1—a dat peste cap.

        — Să—i umble Ava prin creier! îi sugerez eu.

        — E o idee aplicabilă imediat, recunoaşte Cremene. Te caut eu, mai târziu.

Închid staţia, îmi aprind o ţigară şi întreb:

       — în casa asta, se poate bea o cafea?

Indianul pleacă la bucătărie, deoarece este as în ma­terie de gătit. O pasiune mai rar întâlnită în meseria de spai.

         — Agenţii regresivilor sunt cu nasurile—n urma noas­tră? întreabă Jean mai mult de formă, căci a înţeles cum stăm, din frânturi de conversaţie.

         — Probabil, au vreun sediu sau vreo bază ascunsă, în această ţară, îi răspund eu. Altfel, cum ne—ar putea urmări prin satelit?

         — Am plecat după unu' şi—am dat peste alţii, constată

frâncu'.

         — One by one, îi replic eu. Îi căutăm şi—i liniştim, unul câte unul.

         — Cu cine începem?

         — Cu cel care face prima mişcare greşită, Jean. Alte

păreri?

         — Extindem planul de acţiune, sugerează Egon. Chemăm mai multe forţe şi—i supraveghem pe amândoi.

         — Ambele grupări, îi amintesc eu faptul că nici unul din inamicii vânaţi nu lucrează singur.

Johny Corday apare cu cafelele aburinde, pe o tavă. Observă maliţios:

          — Domnule Egon, proprietarul acestei case e mai fan­tomatic decât dumneavoastră.

          — E mai bine să nu—l cunoaşteţi, precizează bătrânu' spai—fantomă. Apoi adaugă, deocamdată e mai bine aşa.

Ne tragem cafelele aproape, apoi începem să dez­batem planul de capturare al celui mai cunoscut dintre ina—ici — Fenyves.

Attachments