PDF Doamna furata de Nora Roberts carte de citit online

Doamna furata de Nora Roberts

PARTEA I

 

Acasă

 

 

Capitolul 1

 

"Frumuseţea este singura raţiune a sa însăşi de a exista."

Emerson

 

Vîntul rece şi biciuitor îngheţa pînă-n măduva oase­lor. Zăpada unui viscol de la începutul săptămînii se îngrămădea în troiene neregulate pe marginea drumului. Cerul era de un albastru intens. Copacii desfrunziţi, cu ramurile golaşe şi negre, se înălţau din iarba brună a iernii, agitîndu-şi crengile ca pe nişte pumni împotriva frigului.

Era luna martie în Maine.

Miranda reglă caloriferul la maximum, îşi programă CD player-ul să cînte Boema de Puccini şi conduse mai departe, în acordurile înălţătoare ale muzicii.

Se întorcea acasă. După cele zece zile ale turneului de conferinţe, alergînd de la hoteluri în campusuri uni­versitare, la aeroporturi şi la alte hoteluri, Miranda abia aştepta să ajungă.

Era posibil ca uşurarea ei să fie legată de faptul că detesta să ţină conferinţe, suferind cumplit ori de cîte ori trebuia să apară în faţa acelor şiruri de feţe curioase. Dar timiditatea şi tracul nu aveau voie să-i perturbe înda­toririle.

Era dr. Miranda Jones, o Jones din Jones Point. Şi nu-şi putea permite s-o uite vreodată.

Oraşul fusese întemeiat de primul Charles Jones care-şi lăsase amprenta în Lumea Nouă. Miranda ştia că tuturor celor din neamul Jones li se cerea să lase urme ale trecerii lor, să-şi menţină poziţia de familie fruntaşă a Point-ului, să contribuie la mersul înainte al societăţii, să se comporte aşa cum se aştepta din partea Jones-ilor din Jones Point, Maine.

Dornică să lase aeroportul cît mai în urmă, coti pe drumul de coastă, apăsînd pe accelerator. Viteza la vo­lan era una dintre micile ei plăceri. Îi plăcea să se depla­seze repede, să ajungă dintr-un loc în altul cu minimum de agitaţie şi în cît mai puţin timp. Femeie înaltă de aproape un metru optzeci cînd era desculţă şi cu părul de culoarea unei maşini de pompieri Tonka de jucărie rareori trecea neobservată. Chiar şi cînd nu era stăpînâ pe situaţie, arăta ca şi cum ar fi fost.

Iar cînd se mişca, precis şi hotărît ca o rachetă cu detector de căldură, de obicei se făcea loc în calea ei. Avea o voce pe care un bărbat îndrăgostit o comparase cu catifeaua învelită în şmirghel. Compensa accidentul soartei, cum îl considera ea, cultivîndu-şi o vorbire răspi­cată şi energică, adeseori frizînd afectarea.

Dar dădea rezultate.

Trupul ei putea fi moştenit de la cine ştie de strămoş celt războinic, dar faţa îi era strict din Noua Anglie. În­gustă şi rece, cu nas prelung şi drept, bărbie uşor ascuţită şi nişte pomeţi care ar fi putut sparge gheaţa. Avea o gură largă şi, de cele mai multe ori, strînsă într-o linie serioasă. Ochii-i erau albaştri precum cerul în ziua de 4 Iulie şi, în majoritatea cazurilor, gravi.

Acum, însă, delectîndu-se cu drumul lung şi şerpuitor care ocolea colinele dantelate cu zăpadă, zîmbea atît cu gura, cît şi cu ochii. Dincolo de faleză, marea se agita cenuşie ca oţelul. Mirandei îi plăceau toanele ei, puterea ei de a linişti sau a fascina. Cînd şoseaua coti ca un deget încovoiat, auzi bubuiturile tunătoare ale valurilor lovind stîncile, pentru ca apoi să se retragă ca un pumn gata să mai lovească o dată.

Lumina slabă a soarelui scînteia pe troiene, iar vîntul răsfira capricios pînze de zăpadă prin aer, peste drum. În partea dinspre golf, copacii goi se cocîrjau ca nişte moşnegi, împovăraţi de furtunile anilor. În copilărie, cînd încă mai avea fantezie, Miranda îşi imaginase acei co­paci bombănindu-şi unii altora nemulţumirile, în timp ce se strîngeau să reziste vîntului.

Deşi nu considera că-şi mai făcea iluzii, încă îi mai plăcea cum arătau, noduroşi şi răşchiraţi, dar stînd în şir ca soldaţii bătrîni de-a lungul dîmbului.

Şoseaua urca, pe măsură ce locul se îngusta, între apele ce se apropiau din ambele părţi. Mare şi sunet, ambele năzuroase, adeseori mohorîte, muşcau din ma­luri cu o foame continuă. Promontoriul încîrligat se înălţa, cu vîrful bulbucat ca un deget artritic şi împodobit de vechea casă victoriană ce domina marea şi pămîntul. Dincolo de ea, unde terenul se rostogolea din nou spre apă, se înălţa săgeata albă a farului care păzea coasta.

În copilărie, casa fusese refugiul şi bucuria Mirandei, datorită femeii care locuia acolo. Amelia Jones confir­mase tradiţia familiei şi trăise aşa cum poftea, spusese ce-i trecea prin minte şi întotdeauna, dar întotdeauna avusese în inimă un loc pentru cei doi nepoţi ai ei.

Miranda o adorase. Singura suferinţă adevărată pe care o cunoscuse în viaţa ei fusese la moartea Ameliei -pe neanunţate, fără tapaj, în somn, cu opt ierni în urmă.

Le lăsase casa, portofoliul ordonat pe care-l adunase cu pricepere de-a lungul anilor şi colecţia de artă, Miran­dei şi fratelui ei. Fiului său, tatăl Mirandei, îi lăsase dorinţa de a deveni măcar pe jumătate bărbatul sperat de ea, înainte de a se reîntîlni. Nurorii îi lăsase un colier de perle, fiindcă era singurul lucru care se putea gîndi că-i plăcuse vreodată cu adevărat lui Elizabeth.

Fusese atît de tipic pentru ea, îşi spunea acum Mi­randa. Toate acele mici comentarii pline de tîlc din testa­ment. Locuise ani de zile în casa cea mare de piatră, trăind singură, cu peste un deceniu mai mult decît soţul ei.

Cu gîndul la bunica ei, Miranda ajunse la sfîrşitul drumului de coastă şi coti pe aleea prelungă, şerpuită.

Casa din capătul acesteia supravieţuise anilor şi fur­tunilor, nemiloaselor friguri ale iernii, arşiţelor şocante şi neaşteptate din toiul verii. Iar acum, îşi spuse Miranda, cu un mic junghi de vinovăţie, supravieţuia neglijării be­nigne.

Nici ea şi nici Andrew nu păreau să-şi găsească timp pentru a aduce zugravi sau grădinari. Casa, care în co­pilăria ei arătase ca un muzeu, era acum învechită şi plină de cicatrice. Totuşi, o găsea fermecătoare, cam ca pe o bătrînă care nu se teme să-şi poarte vîrsta. Deloc dărăpănată, se înălţa în unghiuri drepte, soldăţeşti, cu demnitatea pietrei sale cenuşii şi distincţia frontoanelor şi a micilor turnuri.

În partea strîmtorii, o pergolă inspira farmec şi fan­tezie. Glicina se căţăra pe laturile ei, îngropîndu-i acope­rişul sub boboci, primăvara. Miranda dorise întotdeauna să-şi găsească timp pentru a sta pe una dintre băncile de marmură de sub umbrarul acela înmiresmat şi a se bucura de parfumuri, umbră şi linişte. Cumva, însă, vara lua locul primăverii, iar toamna pe cel al verii, iar Miranda nu-şi mai amintea jurămîntul pînă iarna, cînd viţele groase ale glicinei erau dezgolite.

Poate că unele scînduri de pe veranda lată din faţa casei se cereau înlocuite. Cu siguranţă, brîul şi obloa­nele, decolorate din albastru în cenuşiu, cereau să fie răzuite şi vopsite proaspăt. Glicina de pe pergolă avea şi ea nevoie, probabil, să fie plivită, hrănită, sau ce s-o fi făcînd cu astfel de lucruri.

Avea să se ocupe şi de asta. Mai devreme sau mai tîrziu.

Dar geamurile luceau, iar chipurile feroce ale garguilor chircite pe streşini rînjeau. Terasele lungi şi balcoa­nele înguste făceau să se poată admira priveliştea în toate direcţiile. Pe hornuri se învălătucea fum - cînd catadicsea cineva să aprindă focul. Uriaşii stejari bătrîni se înălţau şi, înspre nord, un şir des de brazi stăvileau vîntul.

Miranda şi fratele ei convieţuiau destul de paşnic în locuinţă sau, cel puţin, aşa făcuseră înainte ca băutura lui Andrew să devină atît de permanentă. Dar nu avea să se gîndească la asta. Îi plăcea să-l ştie aproape, îl simpatiza şi-l iubea, astfel că munca şi convieţuirea alături de el erau o plăcere.

Vîntul îi suflă părul în ochi imediat ce coborî din ma­şină. Cam nemulţumită, şi-l dădu la o parte, după care se aplecă să-şi ia laptopul şi servieta. Agăţîndu-şi-le pe amîndouă pe umăr şi fredonînd ultimele acorduri din Puccini, porni spre portbagaj şi-l deschise.

Părul îi veni iarăşi în ochi, făcînd-o să pufnească iritată. Oftatul i se frînse într-un icnet sufocat, cînd o mînă o smuci cu putere de păr, răsucindu-i-l ca pe o frînghie pentru a-i trage capul pe spate. În faţa ochilor îi explodară steluţe albe, cînd durerea şi şocul îi străpun­seră ţeasta. Iar vîrful unui cuţit, rece şi ascuţit, îi apăsă vena care pulsa în gît.

Frica ţipă în capul ei, cu o arsură primordială izbuc­nită din pîntece, pentru a se repezi spre gîtlej. Înainte de a-i putea da drumul, fu răsucită în loc şi îmbrîncită peste maşină, astfel că durerea înflorind în şold îi înceţoşa vederea, făcînd să i se înmoaie genunchii. Mîna care o ţinea de păr smuci din nou, zgîlţîindu-i capul înapoi ca pe al unei păpuşi.

Chipul individului era oribil. De un alb păstos, cu cicatrici şi trăsături obtuze. Miranda avu nevoie de cîteva secunde, înainte ca groaza ce-i usca gura s-o lase să observe că era o mască - vopsea şi cauciuc schimo­nosite diform.

Nu se zbătu, n-avea cum. De nimic nu se temea mai mult că de vîrful ucigător al unui cuţit, de tăişul său neted şi mortal. Vîrful ascuţit îi apăsa carnea moale de sub maxilar, astfel că la fiecare respiraţie sufocată o străpungea cîte un junghi arzător de durere şi spaimă.

Era înalt. De un metru nouăzeci, nouăzeci şi cinci, remarcă Miranda, făcînd eforturi să fie atentă, să reţină detaliile, în timp ce inima i se zbătea în gît, sub cuţitul care o apăsa. O sută zece, douăzeci de  kilograme, lat în umeri şi cu gît scurt. O, Doamne!

Ochi căprui, de un cafeniu tulbure. Numai atît vedea, prin deschizăturile măştii de cauciuc. Şi o privire plată ca a unui rechin, la fel de nesimţitoare, în timp ce cobora vîrful pumnalului, trăgîndu-i-l peste beregată pentru a spinteca delicat pielea. Un mic foc se aprinse pe gîtul Mirandei, în locul de unde un fir subţire de sînge începu să se prelingă spre guler. 

- Te rog.

Cuvîntul ieşi bolborosit, în timp ce îi împingea in­stinctiv încheietura mîinii cu cuţitul. Toate gîndurile raţio­nale i se învălmăşeau într-o groază îngheţată, cînd omul îi săltă capul la loc cu vîrful cuţitului, expunîndu-i linia vulnerabilă a gîtului.

Prin mintea Mirandei fulgeră imaginea cuţitului sfîşiind scurt, rapid şi fără zgomot, retezînd artera carotidă, într-un şuvoi de sînge cald. Şi avea să moară pe pi­cioare, înjunghiată ca un miel.

- Te rog, nu. Am trei sute cincizeci de dolari, cash.

„Doamne, te rog, să nu vrea decît banii", cugetă ea, înnebunită. „Să fie numai banii." Dacă voia s-o violeze, Miranda se ruga să aibă puterea de a lupta, deşi ştia că nu putea învinge.

Dacă de sînge avea poftă, spera să se termine cît mai repede.

- Îţi dau banii, începu ea, apoi scoase un ţipăt şocat, cînd agresorul o împinse în lături ca pe o grămadă de cîrpe.

Miranda căzu zgomotos în patru labe, pe pietrişul aleii, simţind arsura micilor tăieturi dureroase în palme. Se auzi scîncind, îşi urî propria neputinţă, spaima care o amorţea, împiedicînd-o să facă altceva decît a-l privi cu ochii tulburi.

Privi pumnalul care lucea în lumina palidă a soarelui. Chiar în timp ce mintea ei îi striga să fugă, să se îm­potrivească, Miranda se strînse în ea însăşi, paralizată. Individul îi luă poşeta şi servieta, întorcînd cuţitul, astfel încît soarele o fulgeră în ochi cu o suliţă de lumină. Apoi se aplecă şi înfipse vîrful în cauciucul din spate. Cînd îl trase, făcînd un pas în direcţia ei, Miranda începu să se tîrască spre casă.

Îl aşteptă să lovească din nou, să-i sfîşie hainele, să-i înfigă pumnalul în spate cu aceeaşi forţă nepăsătoare cu care spărsese cauciucul, dar continuă să se tîrască prin iarba aspră a iernii.

Cînd ajunse la trepte, privi în urmă, cu ochii învîrtindu-i-se în orbite şi mici sunete de animal vînat bolborosindu-i printre buze.

Şi văzu că era singură.

Respiraţiile scurte, uscate, îi zgîriau gîtlejul, arzînd în plămîni, pe cînd se tîrî în susul treptelor. Trebuia să ajungă în casă, să scape. Să încuie uşa. Înainte ca mon­strul să se întoarcă, înainte de a se întoarce şi a-şi folosi cuţitul contra ei.

Mîna îi alunecă pe clanţă, o dată, de două ori, pînă reuşi s-o apuce cu degetele. Încuiată. Sigur că era în­cuiată. Acasă nu era nimeni. Nu avea pe nimeni care s-o ajute. Un moment, nu făcu decît să stea ghemuită pe loc, în faţa uşii, tremurînd şocată şi înfrigurată de vîntul care biciuia de peste culmea colinei.

„Mişcă", îşi impuse. „Trebuie să te mişti, ia cheia, intră-n casă şi cheamă poliţia."

Ochii îi săgetară într-o parte şi-n alta, ca ai unui ie­pure uitîndu-se după lupi, în timp ce dinţii începeau să-i clănţăne. Rezemîndu-se de clanţă, se ridică pe picioare. Genunchii ameninţau să i se îndoaie, stîngul îi urla de durere, dar se repezi de pe verandă într-un salt ca de om beat, căutîndu-şi disperată poşeta înainte de a-şi aminti că atacantul i-o luase.

Începu să bîiguie cuvinte, rugăciuni, blesteme, im­plorări, în timp ce deschidea portiera maşinii pentru a bîjbîi în torpedou. Chiar în momentul cînd degetele ei găsiră celălalt set de chei, un sunet o făcu să se ră­sucească înnebunită, ridicînd mîinile într-un gest de apărare. Nu era decît vîntul vîjîind printre crengile negre şi desfrunzite ale copacilor, prin tulpinile spinoase ale trandafirilor căţărători, peste iarba ţepoasă. Cu respiraţia şuierătoare, o luă la fugă şchiopătînd spre casă, înfipse deznădăjduită cheia în broască şi aproape se tîngui de uşurare cînd uşa se descuie.

Năvăli înăuntru, trînti uşa şi răsuci încuietorile. Cînd spatele i se rezemă de lemnul solid, cheile îi alunecară dintre degete, căzînd cu un zornăit melodios. Vederea i se împăienjeni, aşa că închise ochii. Acum amorţise cu totul, cu trup şi suflet. Trebuia să facă pasul următor, să acţioneze, să înfrunte situaţia, dar nu-şi putea aminti ce pas avea de făcut.

Îi răsunau urechile, iar greaţa i se înteţea într-un val prelung, unsuros. Scrîşnind din dinţi, făcu un pas îna­inte, apoi încă unul, pe cînd vestibulul părea să se cla­tine uşor într-o parte şi-n cealaltă.

Aproape ajunsese la baza scării, cînd îşi dădu seama că nu urechile ei sunau, ci telefonul. Mecanic, merse prin ceaţă pînă în salon, unde totul era atît de normal, atît de familiar, şi ridică receptorul.

- Alo?

Vocea-i suna îndepărtată, a gol, ca o singură bătaie într-o tobă de lemn. Clătinîndu-se puţin pe picioare, privi modelul pe care-l formau razele soarelui pe podelele late de brad, intrînd pe fereastră.

- Da. Da, înţeleg. Voi veni. Am...

Ce? Scuturîndu-şi capul ca să şi-l limpezească, Mi­randa făcu un efort să-şi aducă aminte ce avea de spus.

- Am de... de rezolvat nişte lucruri, mai întîi. Nu, voi pleca imediat ce pot.

Apoi, în ea se răzvrăti o stare pe care era prea bui­măcită pentru a o recunoaşte ca fiind isterie.

- Am bagajele gata făcute, rîse ea, ascuţit.

Încă mai rîdea, cînd închise telefonul. Şi tot rîzînd, se lăsă să cadă moale într-un fotoliu, fără a-şi da seama, cînd se strînse ghem, defensiv, că rîsul i se prefăcuse în suspine.

Ţinea strîns în ambele mîini o ceaşcă de ceai fier­binte, dar nu bea. Ştia că ar fi tremurat, dar o îmbărbăta s-o ţină astfel, să simtă căldura trecînd prin porţelan pînă în degetele ei înfrigurate, alinîndu-i juliturile din palme.

Fusese coerentă - era obligatoriu să fie coerentă, să vorbească limpede, calm şi, precis -, cînd reclama o tîlhărie la poliţie.

După ce reuşise să judece din nou, dăduse tele­foanele necesare, vorbise cu ofiţerii care veniseră acasă. Acum, însă, cînd terminase şi era iarăşi singură, nu mai părea capabilă să se ţină de un singur gînd cu şir, mai mult de zece secunde.

- Miranda!

Strigătul fu urmat de detunătura uşii din faţă trîntindu-se. Andrew năvăli înăuntru, aruncînd o privire îngro­zită spre faţa surorii sale,

- O, lisuse!

Se apropie grăbit, lăsîndu-se pe vine la picioarele ei, pentru a începe să-i mîngîie obrajii cu degetele sale pre­lungi.

- Vai de mine, draga mea.

- N-am nimic. Doar nişte zgîrieturi.

Dar stăpînirea de sine pe care reuşise să şi-o adune la loc era fragilă.

- Am fost mai mult speriată decît rănită.

Andrew îi văzu rupturile de la genunchii pantalonilor, sîgele uscat pe lîngă.

- Nenorocitul.

Ochii lui, de un albastru mai şters decît al surorii sale, se întunecară brusc de groază.

-Te-a...

Îşi coborî mîinile peste ale ei, ajungînd sa ţină îm­preună ceaşca de porţelan.

- Te-a violat?

- Nu. Nu. Nimic de soiul ăsta. Mi-a furat doar poşeta. Nu voia decît bani. Îmi pare rău că am pus poliţia să te anunţe. Trebuia s-o fac eu însămi.

- Nu-i nimic. Nu te agita.

Îi strînse mai tare mîinile, apoi i le eliberă repede, cînd Miranda tresări.

- Aoleu, fetiţo, zise el luîndu-i ceaşca din mîini şi punînd-o deoparte, după care îi întoarse palmele julite.

- Ce rău îmi pare. Haide, să te duc la spital.

- N-am nevoie de nici un spital. Am numai vînătăi şi zgîrieturi.

Trase adînc aer în piept, constatînd că-i era mai uşor s-o facă acum, cînd îl avea alături pe Andrew.

Putea s-o enerveze şi o dezamăgise. Dar, în toată viaţa ei, fusese singurul care n-o trădase niciodată, care-i fusese alături.

Andrew luă ceaşca de ceai, punîndu-i-o iarăşi în mîini.

- Bea puţin, îi ordonă, înainte de a se ridica pentru a se plimba puţin ca să-şi alunge o parte din frică şi furie.

Avea un chip slab, destul de osos, potrivit cu con­stituţia lui longilină şi costelivă. Tenul îi era asemănător cu al surorii sale, deşi avea părul de un roşcat mai în­chis, aproape acaju. De enervare, se bătea cu mîna pe coapsă din mers.

- Aş vrea să fi fost aici. La naiba, Miranda, trebuia să fiu aici.

- Nu poţi fi peste tot, Andrew. Nimeni n-ar fi putut prevedea că aveam să fiu tîlhărită în faţa propriei noa­stre case. Cred - şi poliţia crede - că se pregătea să intre în casă, să ne jefuiască, iar sosirea mea l-a luat prin surprindere, făcîndu-l să-şi schimbe planurile.

- Au spus că avea cuţit.

- Mda.

Încet, Miranda ridică o mînă la mica tăietură de pe beregată.

- Şi pot anunţa că n-am scăpat de fobia mea de cuţite. O singură privire i-am aruncat şi mi-a încremenit mintea.  

Ochii lui Andrew se înverşunară, dar vorbi cu blîndeţe, cînd reveni să se aşeze lîngă ea:

- Ce-a făcut? Poţi să-mi spui?

- A apărut ca din senin. Tocmai îmi scoteam lucrurile din portbagaj. M-a tras de păr şi mi-a pus cuţitul la bere­gată. Am crezut că avea să mă omoare, dar m-a trîntit pe jos, mi-a luat poşeta şi servieta, mi-a spart cauciucurile şi a plecat.

Reuşi să zîmbească şovăitor.

- N-a fost tocmai întîmpinarea la care mă aşteptasem.

- Trebuia să fiu aici, repetă Andrew.

- Andrew, nu, se aplecă Miranda spre el, închizînd ochii. Acum eşti aici.

Şi se părea că atîta lucru era de ajuns ca s-o li­niştească.

- A telefonat mama.

- Ce?

Andrew, care începuse s-o cuprindă cu un braţ pe după umeri, se aplecă să-i privească faţa.

- Cînd am intrat în casă, suna telefonul. Doamne, încă mai am mintea în ceaţă, se plînse ea, frecîndu-şi tîmpla. Mîine trebuie să mă duc la Florenţa.

- Nu fi ridicolă. Abia ai ajuns acasă şi eşti rănită, eşti zguduită. Christoase, cum îţi poate cere să te urci în avion imediat după ce ai fost jefuită?

- Nu i-am spus, ridică Miranda din umeri. Nu gîndeam. În orice caz, m-a chemat categoric şi clar. Tre­buie să-mi rezerv bilet.

- Miranda, te duci imediat la culcare.

­- A, da, zîmbi ea din nou. Nu peste mult.

- O sun, zise Andrew trăgînd aer în piept, ca un om în faţa unei corvezi neplăcute. Am să-i explic.

- Eroul meu, îl sărută ea pe obraz, cu drag. Nu, am să mă duc. O baie fierbinte, o aspirină şi-am să-mi revin. Iar după această mică aventură, mi-ar prinde bine o diversiune. Se pare că are un bronz pe care vrea să i-l expertizez.

Puse la loc ceaiul, care se răcise.

- Nu m-ar chema la Standjo dacă n-ar fi ceva impor­tant. Are nevoie de un arheometrist, şi repede.

- Are destui arheometrişti angajaţi la Standjo.

- Exact.

De astă dată, zîmbetul Mirandei fu subţire şi vesel. „Standjo" venea de la Standford-Jones, Elizabeth luase măsuri ca nu numai numele ei, ci şi tot ce mai avea pe agendă, să fie pe primul plan în activităţile din Florenţa.

- Deci, dacă mă cheamă pe mine, înseamnă că este ceva important. Vrea să rămînă în familie. Elizabeth Standford-Jones, directoare la Standjo, Florenţa, trimite după un expert în bronzurile renascentiste italiene şi do­reşte unul care să poarte numele Jones. N-am de gînd s-o dezamăgesc.

☼ ☼ ☼

Nu găsi bilet de avion pentru a doua zi dimineaţă şi trebui să se resemneze cu un loc seara, la cursa de Roma cu schimbare pentru Florenţa.

Aproape o zi întîrziere.

Avea să tragă ponoasele.

În timp ce încerca să scape de dureri în baia fier­binte, Miranda calculă diferenţa de timp şi ajunse la con­cluzia că nu avea nici un rost să-i telefoneze mamei sale. Elizabeth era acasă, după toate probabilităţile în pat.

Nu mai avea ce să facă în acea seară, îşi spuse ea. Dimineaţa, urma să sune la Standjo. O zi nu putea conta prea mult, nici chiar pentru Elizabeth.

Avea să închirieze o maşină pînă la aeroport, căci, după cum o durea genunchiul, şofatul ar fi putut să-i pună probleme, chiar dacă reuşea să-şi înlocuiască ra­pid pneurile. Nu trebuia decît să...

Se îndreptă de spate, în cadă, făcînd apa să se re­verse peste margine.

Paşaportul. Paşaportul ei, permisul de conducere, le­gitimaţia de la firmă, îi luase servieta şi poşeta - cu toate actele de identitate.

- Fir-ar al dracu', fu singurul lucru pe care-l putu spune, în timp ce-şi freca faţa cu mîinile. Numai asta mai lipsea.

Trase de lanţul dopului de modă veche al cadei cu gheare. Ieşeau aburi din ea, iar valul de energie furioasă o făcu să se ridice în picioare, luînd un prosop, înainte ca genunchiul lovit să-i cedeze sub trup. Stăpînindu-şi un ţipăt, se rezemă cu mîna de perete şi se aşeză pe marginea cadei, scăpînd prosopul în apă.

Îi venea să plîngă, de neputinţă, de durere, de frica ascuţită şi neaşteptată care o străpunse din nou. Stătea aşezată pe margine, goală, dîrdîind, cu respiraţia tremu­rătoare ieşindu-i în mici gîfîieli întretăiate pe care nu şi le putea controla.

Lacrimile n-aveau s-o ajute să-şi regăsească actele, nici să-şi vindece rănile sau să ajungă la Florenţa. Şi le înghiţi şi stoarse prosopul. Cu grijă, îşi ridică picioarele din cadă cu mîinile, unul cîte unul. Îşi regăsi echilibrul, în timp ce pielea i se îmbrobona cu o sudoare rece, aducînd-o iarăşi în pragul lacrimilor. Dar se ţinu bine, sprijinin-du-se de lavabou, şi se studie în oglinda întreagă de pe spatele uşii.

Avea vînătăi pe braţe. Nu-şi amintea s-o fi apucat de acolo, dar urmele erau de un cenuşiu închis, aşa că era logic s-o fi făcut. Şoldul îi era învineţit şi o durea intens. Îşi aminti că o trîntise peste maşină.

Genunchii-i erau juliţi pînă la carne, cel stîng arătînd dezgustător de umflat şi de roşu. Probabil că în cădere şi-l luxase. Podurile palmelor o ardeau după contactul dur cu prundişul aleii.

Însă cea care-i făcu capul să se învîrtească, provocîndu-i un nou val de greaţă în stomac, fu tăietura pre­lungă şi superficială de pe gît. Fascinată şi copleşită, îşi ridică într-acolo degetele. La un centimetru de vena ju­gulară, îşi spuse. La un pas de moarte.

Dacă atacantul i-ar fi dorit moartea, ar fi omorît-o.

Iar acest lucru era mai rău decît toate vînătâile şi durerile care-i pulsau greţos. Un străin avusese în mîini viaţa ei.

- Niciodată, zise ea întorcîndu-şi capul dinspre oglindă şi chinuindu-se să-şi ia halatul din cîrligul de alamă de lîngâ uşă. Niciodată nu voi lăsa să se mai întîmple una ca asta.

Îngheţa de frig şi se înfăşură cu halatul cît putu de repede. În timp ce se străduia să-i lege cordonul, o miş­care în dreptul ferestrei o făcu să ridice brusc capul, cu inima bubuindu-i în piept.

Se întorsese.

Ar fi vrut să fugă, să se ascundă, să ţipe după An­drew, să se strîngă ghem după o uşă încuiată. Şi, cu dinţii strînşi, se apropie de fereastră pentru a privi afară.

Nu era decît Andrew, văzu ea, cu un val ameţitor de uşurare. Avea pe el scurta cadrilată de ţapinar pe-care o purta cînd tăia lemne sau se plimba pe dealuri.

Aprinsese lămpile de afară, iar Miranda văzu un obiect sclipindu-i în mînă, un lucru pe care îl legăna în timp ce mergea prin curte.

Nedumerită, îşi lipi faţa de geam.

O crosă de golf? Ce Dumnezeu căuta afară, patrulînd pe peluza înzăpezită, cu o crosă de golf în mînă?

Apoi înţelese şi o năpădi duioşia, mai liniştitoare de­cît orice analgezic.

O păzea. Din nou o podidiră lacrimile. Una i se pre­linse pe obraz. Apoi, îl văzu oprindu-se, pentru a scoate un obiect din buzunar şi a-l ridica.

Şi îl văzu trăgînd o duşcă prelungă dintr-o sticlă.

„O, Andrew," îşi spuse ea, închizînd ochii, în timp ce i se frîngea inima. „În ce hal ai ajuns."

☼ ☼ ☼

O trezi durerea, cu şocuri fierbinţi care-i palpitau în genunchi. Miranda dibui să aprindă lampa şi scutură cîteva pilule din flaconul pe care-l pusese pe noptieră. În timp ce le înghiţea, îşi dădu seama că ar fi trebuit să urmeze sfatul lui Andrew şi să meargă la spital, unde vreun doctor înţelegător i-ar fi scris o reţetă pentru nişte medicamente bune şi puternice.

Privi cadranul luminiscent al ceasului şi văzu că era trecut de trei. Cel puţin, cocktail-ul de ibuprofen şi as­pirină pe care-l luase la miezul nopţii îi asigurase trei ore de odihnă. Dar acum era trează şi încerca să alunge durerea. Putea foarte bine să termine cu toate, hotărî ea, şi să privească adevărul în faţă.

Ţinînd seama de diferenţa de fus orar, Elizabeth tre­buia să fie la birou. Miranda luă receptorul şi formă nu­mărul. Gemînd încet, îşi potrivi pernele pe tăblia arcuită de fier forjat a patului şi se rezemă.

- Miranda, tocmai mă pregăteam să-ţi las un mesaj la hotel, pentru mîine cînd soseşti.

- Voi întîrzia. Am...

- Întîrzii?

Cuvîntul părea o aşchie de gheaţă, rece şi ascuţită.

- Îmi pare rău.

- Parcă spusesem clar că proiectul ăsta are maximă prioritate. Am garantat guvernului că astăzi începem testele.

- Îl voi trimite pe John Carter. Eu am...

- Eu nu pe John Carter l-am chemat, ci pe tine. Orice altă treabă mai ai, poţi s-o amîni. Cred că şi pe asta am spus-o la fel de clar.

- Da, ai spus-o.

Nu, reflectă ea, de data asta pastilele nu puteau s-o mai ajute. Dar furia rece care începea să i se aţîţe în suflet avea toate şansele de a alunga mica durere.

- Eram hotărîtă să ajung, aşa cum mi-ai cerut.

- Atunci, de ce nu ajungi?

- Ieri mi s-a furat paşaportul şi toate celelalte acte. Voi aranja să-mi scot altele cît pot de repede şi să iau alt bilet de avion. Fiind vineri, mă îndoiesc că pot obţine documentele înainte de săptămîna viitoare.

Ştia bine cum funcţionau birocraţiile, îşi spuse cu înverşunare Miranda. În asemenea condiţii crescuse.

- Chiar şi într-un oraş relativ liniştit, ca Jones Point, e 0 prostie să nu-ţi încui maşina.

- Nu le aveam în maşină, ci la mine. Te anunţ imediat ce obţin altele noi şi-mi rezerv loc la avion. Scuză-mă pentru întîrziere. Proiectul va beneficia de tot timpul şi atenţia mea, de îndată ce sosesc. La revedere, mamă.

Cu o satisfacţie perversă, închise înainte ca Elizabeth să mai poată scoate o vorbă.

☼ ☼ ☼

În cabinetul ei elegant şi spaţios, la peste patru mii cinci sute de kilometri distanţă, Elizabeth privi telefonul cu un amestec de nemulţumire şi derută.

- Ai vreo problemă?

Distrasă, Elizabeth o privi pe fosta ei noră. Elise Warfield stătea cu o planşetă pe genunchi, cu ochii verzi mari şi nedumeriţi şi gura senzuală, cu buze pline, ar­cuită uşor într-un surîs atent.

Căsnicia dintre Elise şi Andrew fusese nereuşită, ceea ce o dezamăgise pe Elizabeth. Dar relaţia ei pro­fesională şi personală cu Elise nu avusese de suferit de pe urma divorţului.

- Da, Miranda întîrzie.

- Întîrzie? îşi înălţă Elise sprîncenele, făcîndu-ie să dispară sub bretonul de bucle care-i cădea pe frunte. Nu-i stă în fire.

- I s-au furat paşaportul şi toate actele.

- Vai, dar e îngrozitor.

Elise se ridică în picioare. Avea doar un metru şai­zeci. Curbele feminine ale trupului ei planturos abia reu­şeau să pară delicate. Cu părul de abanos, ca o bonetă lucitoare, ochii mari cu gene grele, pielea albă ca laptele şi gura foarte roşie, semăna cu o zînă sexy şi eficientă.

- A fost prădată?

- Nu mi-a spus amănunte, se crispară un moment buzele lui Elizabeth. Va rezolva să şi le înlocuiască şi-o să-şi reprogrameze sosirea. S-ar putea să dureze cîteva zile.

Elise dădu să întrebe dacă Miranda fusese rănită, apoi îşi înghiţi cuvintele. După expresia din ochii lui Eli­zabeth, sau nu ştia, sau n-o prea interesa,

- Ştiu că vrei să începi azi expertiza. Cu siguranţă, se poate aranja. Pot să-mi reorganizez unele activităţi şi să încep eu.

Pe gînduri, Elizabeth se ridică, întorcîndu-se spre fe­reastră, întotdeauna gîndea mai limpede cînd privea oraşul. Florenţa era casa ei, fusese căminul ei de prima oară cînd o văzuse. Avea pe-atunci optsprezece ani, o tînără studentă de colegiu cu o iubire disperată pentru artă şi o sete secretă de aventuri.

Se îndrăgostise fără speranţă de oraş, cu acope­rişurile sale roşii şi cupolele maiestuoase, cu străzile întortocheate şi pieţele agitate.

Şi se îndrăgostise de un tînăr sculptor, care cu far­mecul lui o ademenise în pat, îi dăduse să mănînce spaghetti şi o învăţase să-şi cunoască propria inimă.

Desigur, fusese nepotrivit pentru ea. Complet nepotrivit. Sărac şi de o pasiune sălbatică. Părinţii ei o aduseseră cu forţa înapoi la Boston, imediat ce aflaseră de legătura lor.

Şi, fireşte, acesta fusese sfîrşitul.

Elizabeth reveni la realitate, nemulţumită că mintea i se abătuse în acea direcţie. Luase propriile ei hotărîri In viaţă şi erau excelente.

Acum, era conducătoarea uneia dintre cele mai mari şi mai respectabile instituţii de cercetări ale artei din întreaga lume. O fi fost Standjo unul dintre braţele organi­zaţiei Jones, dar îi aparţinea ei. Numele ei apărea primul pe firmă, iar ea, de asemenea, era pe locul întîi.

Stătea în cadrul ferestrei, zveltă şi atrăgătoare la cei cincizeci şi opt de ani ai săi. Părul îi era de un blond cendru vopsit discret într-unul dintre cele mai elegante saloane de coafură din Florenţa. Gusturile impecabile i se reflectau în costumul Valentino pe care-l purta, de culoarea vinetei coapte, cu nasturi de aur brumat. Escarpenii de piele se potriveau exact la culoare.

Avea un ten curat, cu structura osoasă rafinată din New England învingînd cele cîteva riduri care îndrăz­neau să se arate, Ochii-i erau de un albastru intens şi nemilos de inteligent. Prezenta imaginea unei profesio­niste calme şi sofisticate, cu avere şi prestigiu social.

Nici în ruptul capului nu s-ar fi mulţumit cu mai puţin.

Nu, îşi spuse ea, niciodată n-ar fi acceptat ceva mai prejos decît triumful absolut.

- O vom aştepta, spuse, întorcîndu-se spre Elise. E domeniul ei, specialitatea ei. Voi lua legătura personal cu ministrul, ca să-i explic scurta amînare.

Elise îi zîmbi:

- Nimeni nu înţelege amînările mai bine ca italienii.

- Destul de adevărat. În cursul zilei de azi vom trece peste rapoartele acelea, Elise. Vreau să dau telefonul chiar acum.

- Tu hotărăşti.

- Într-adevăr. A, şi mîine vine John Carter. Va lucra în echipa Mirandei. Ai libertatea ca între timp să-i repar­tizezi un alt proiect. N-are nici un rost să ardă gazul de pomană.

- Vine John? Mă bucur că-l voi revedea. Ne poate fi oricînd de folos în laborator. Am eu grijă.

- Îţi mulţumesc, Elise.

Cînd rămase singură, Elizabeth se aşeză din nou la birou, privind seiful din partea opusă a încăperii. Cu gîndul la ceea ce era înăuntru.

Miranda avea să conducă proiectul. Decizia ei fusese luată în momentul cînd văzuse bronzul. Avea să fie o mare operaţiune Standjo, cu o Jones la cîrmă. Asta plă­nuise, asta pretindea.

Şi avea s-o aibă.