PDF Imblanzitoarea de suflete de Nora Roberts carte de citit online

La un pocnet de bici, doisprezece lei se aşezară pe labele din spate, ridicându-şi ghearele în aer. Când se dă­du comanda, începură să sară de pe un piedestal pe altul, descriind opturi în formaţie compactă. Pentru aşa ceva era nevoie de o sincronizare perfectă. Cu ajutorul vocii şi al gesturilor, dresoarea coordona cu dibăcie trupurile mătăhăloase.

- Bravo, Pandora.

Când îşi auzi numele, leoaica musculoasă sări jos şi se aşeză pe o rână. Unul după altul, şi ceilalţi îi urmară exemplul, până când, mârâind şi arătându-şi colţii, se întinseră cu toţii pe solul acoperit cu scoarţă de copac. Fiecare mas­cul era între două femele; la mustrarea aspră a dresoarei, Merlin încetă să-i roadă în joacă urechea Ofeliei.

- Capul sus!

Se supuseră, în vreme ce dresoarea păşi grăbită înain­tea lor. Aruncă biciul cu un gest larg, apoi, cu aparentă nonşalanţă, se întinse cât era de lungă peste trupurile lor calde. Felina din mijloc, un mascul cu o coamă bogată, dădu glas unui răget puternic, răsunător. Drept răsplată pentru reacţia lui promptă, fu scărpinat bine după ureche. Dresoarea se dădu jos de pe canapeaua sa felină, bătu din palme şi leii se ridicară în picioare. Apoi, cu un semn din mână, fiecare fu strigat pe nume şi trimis pe culoar, în­spre cuşti. Doar unul mai rămăsese, un leu masiv cu coa­mă neagră, care-i dădea târcoale dresoarei şi i se freca de picioare întocmai ca un pisoiaş.

Dresoarea legă iute o frânghie de lanţul ascuns sub coamă şi, cu mare agilitate, încălecă pe spatele leului, după care dădu ocol arenei. Când ajunseră la uşa din spate, leul, pe nume Merlin, fu vârât intr-o cuşcă pe roţi.

- Ei bine, Duffy, suntem gata de drum? întrebă Jo după ce zăvorâse uşa cuştii.

Duffy era un ins scund, rotofei, cu şuviţe de păr castaniu ce aduceau cu o ninsoare monahală şi o faţă presărată cu pistrui. Zâmbetul său blând şi ochii albaştri de irlandez îi dădeau un aer de băiat de cor îmbătrânit. Mintea îi era ageră, vicleană şi pusă pe harţă. Era cel mai bun director pe care l-ar fi putut avea Circul Colossus.

- De vreme ce mâine ne instalăm în Ocala, ai face bine să fii gata, răspunse el cu glas răguşit.

Îşi trecu ciotul de trabuc din colţul drept al gurii în cel stâng. Jo zâmbi amuzată, apoi se întinse pentru a-şi dezmorţi muşchii solicitaţi de-a lungul celor treizeci de minute petrecute în arenă.

- Pisicile mele sunt pregătite, Duffy. A fost o iarnă lungă. Au la fel de multă nevoie ca noi, ceilalţi, să o ia din loc.

Duffy se încruntă. Spre nemulţumirea lui, nu o depăşea în înălţime decât cu vreo câţiva centimetri. Dresoarea îl cerceta cu nişte ochi mari, migdalaţi, tăioşi şi verzi ca smaraldele, încadraţi de gene dese, întunecoase. În acea clipă erau netemători şi vioi, însă Duffy îi văzuse înfricoşaţi, vulnerabili şi pierduţi. Îşi mută din nou trabucul şi pufăi grăbit de două ori, în timp ce Jo îi dădea indicaţii unui îngrijitor.

Îşi aducea aminte de Steve Wilder, tatăl lui Jo. Fusese unul dintre cei mai buni dresori, iar Jo era la fel de pricepută ca el cu felinele. În anumite privinţe, recunoscu Duffy în sinea sa, era chiar mai bună. Însă moştenise trăsăturile mamei sale: o siluetă delicată şi un chip smead, pasional. Jovilette Wilder era la fel de zveltă precum fusese mama sa acrobată, cu ochi verzi, cutezători şi un păr ca pana corbului care i se revărsa până la talie. Sprânce­nele îi erau arcuite cu delicateţe, avea nasul mic şi drept, pomeţi pronunţaţi şi eleganţi, iar buzele îi erau pline şi moi. Soarele Floridei îi dăruise pielea arămie care-i accen­tua înfăţişarea de ţigancă. Pe deasupra, manifesta o încre­dere în sine extrem de solidă care îi potenţa frumuseţea.

Terminând cu instrucţiunile, Jo îşi trecu braţul pe sub cel al lui Duffy. Mai văzuse căutătura aceea încruntată.

- Şi-a dat careva demisia? se interesă ea în timp ce se îndreptau spre biroul lui Duffy.

- Nu.

Răspunsul lui monosilabic o făcu să ridice din sprân­ceană. Duffy nu obişnuia să răspundă atât de laconic la întrebări. Anii de experienţă o îndemnară să nu-şi dea drumul la gură. Traversau tabăra, observând repetiţiile care se desfăşurau pretutindeni. Vito, echilibristul, exersa fără mare pompă pe un cablu întins între doi copaci. Soţii Medalson se strigau unul pe celălalt pe când jonglau cu popicele, aruncându-le la mare înălţime. În acest răstimp, cei ce se ocupau cu dresura ecvestră îşi mânau caii în ţarc.

O     văzu pe una dintre fetele familiei Stevenson umblând pe catalige. „Ar trebui să aibă cam şase ani”, cugetă Jo, dându-şi o şuviţă de păr din faţa ochilor pentru a urmări mai bine progresul şovăitor al fetiţei. Îşi aducea aminte de anul în care se născuse micuţa. Tot atunci, ei i se permisese să lucreze singură în cuşca cea mare. Avea şaisprezece ani, şi de-abia peste încă un an i se dăduse voie să participe la reprezentaţiile cu public.

Jo nu cunoscuse altă casă în afara circului. Se născu­se în timpul pauzei de iarnă, iar în primăvara următoare fusese urcată în rulota părinţilor ei; astfel, îşi petrecuse primul an şi apoi fiecare an al vieţii ei pe drum. Moşte­nise atât fascinaţia pentru animale, cât şi flerul de la tatăl ei, iar stilul şi graţia în mişcări - de la mamă. Cu toate că îşi pierduse ambii părinţi cu cincisprezece ani în urmă, aceştia continuau să o influenţeze. Îi transmiseseră o lume de neodihnă, o lume a fanteziilor. Crescuse jucându-se cu pui de leu, călărind elefanţi, îmbrăcată în haine cu zorzoa­ne şi rătăcind ca un nomad.

Aruncă o privire la un pâlc de narcise ce creşteau lângă biroul de iarnă al lui Prescott şi zâmbi. Îşi aminti cum le plantase când avea treisprezece ani şi se îndrăgostise de un acrobat. Şi-l aminti şi pe bărbatul care se oprise în dreptul ei, dându-i sfaturi despre plantarea de răsaduri şi despre inimile frânte. Pe măsură ce se gândea la Frank Prescott, zâmbetul i se mohorî.

- Încă nu-mi vine să cred că s-a dus, murmură ea şi intră înăuntru împreună cu Duffy.

Biroul lui Duffy era mobilat sărăcăcios, cu o masă de lucru din lemn, fişete de metal şi două scaune şubrede. Pereţii erau decoraţi cu un colaj de afişe. Acestea promiteau uimitorul, nemaivăzutul, incredibilul: elefanţi care dansau, fete frumoase care se învârteau ţinându-se doar cu dinţii de o bară, tigri fioroşi ce călăreau în spina­rea armăsarilor. Acrobaţi, clovni, lei, bărbaţi musculoşi, femei grase, băieţi care îşi puteau ţine echilibrul doar în degetele arătătoare; cu toţii evocau magia circului în cămăruţa sumbră.

Jo aruncă o privire la o uşă îngustă de pin, iar Duffy se alătură.

- Tot timpul mă aştept să-l văd năpustindu-se cu o nouă idee ţicnită, mormăi el începând să se joace cu posesiunea sa cea mai de preţ, un automat de cafea.

- Chiar aşa? Cu un oftat, Jo încălecă un scaun, îşi sprijini bărbia de spătar şi adăugă: Anul ăsta nu va mai fi la fel în lipsa lui. Ochii îi străfulgerară de mânie. Nu era un om bătrân, Duffy. Infarctele ar trebui să fie pentru bătrâni.

Cu privirea pierdută, se lăsă copleşită de gândurile negre, de nedreptatea morţii lui Frank Prescott.

Abia intrase în al cincilea deceniu al vieţii şi era un om plin de voioşie şi bunătate. Jo îl iubise şi avuse în el o încredere fără rezerve. La moartea lui, îl jelise mai abi­tir decât pe propriii săi părinţi. De când îşi putea aduce aminte, Frank fusese nucleul vieţii ei.

- Au trecut aproape şase luni, rosti morocănos Duffy cercetându-i atent chipul.

Când Jo se uită la el, îi întinse o cană de cafea.

- Ştiu.

Luă cana şi o lăsă să-i încălzească palmele în dimineaţa friguroasă de martie. Hotărî să-şi alunge gândurile sum­bre. Frank nu ar fi dorit să lase tristeţe în urma sa. Jo îşi inspectă cafeaua, apoi sorbi o gură. Era pe atât de groazni­că pe cât bănuise.

- Se zvoneşte că urmăm ruta de anul trecut până în cel mai mic detaliu. Treisprezece state.

Jo zâmbi, văzându-l pe Duffy cum clipi deasupra ceştii înainte să soarbă din ea.

- Nu eşti superstiţios, nu?

Rânji, ştiind că bărbatul păstra un trifoi cu patru foi în portofel.

- Pff! făcu el indignat, îmbujorându-se pe sub pistrui. Puse jos cana goală, apoi ocoli masa de lucru şi se aşeză îndărătul ei. Când îşi încrucişă degetele peste registrul galben, Jo ştiu pe loc că avea de gând să treacă la lucruri serioase. Auzea fanfara exersând prin fereastra deschisă. Mâine cam pe la şase ar trebui să ajungem în Ocala, începu el. Jo încuviinţă ascultătoare. Până la nouă, ar trebui să terminăm de ridicat corturile.

- Parada ar trebui să se termine cam pe la zece, iar matineul va începe la două, completă ea cu un zâmbet.

Duffy, nu cumva îmi ceri să lucrez din nou Ia menajerie în spectacolul secundar?

- Ar trebui să avem parte de un public destul de nume­ros. Bonzo a prezis că va fi senin, răspunse el, eludându-i cu abilitate întrebarea.

- Bonzo ar trebui să se ocupe în continuare de ceea ce ştie el mai bine: comicării şi monocicluri. Îl privi stăruitor pe Duffy, care începu să-şi molfăie ciotul trabucului stins. Bine, să auzim, se resemnă ea.

- Cineva o să ni se alăture în Ocala, cel puţin tempo­rar. Îşi ţuguie buzele, iar ochii săi îi întâlniră pe cei ai lui Jo. Ai lui erau de un albastru şters de bătrâneţe. Nu ştiu dacă va termina stagiunea cu noi.

- Of, Duffy, să nu-mi spui că e vorba de vreun biban pe care trebuie să-l includem în echipă pe ultima sută de metri? Cine e, vreun scriitoraş cu surplus de ener­gie care vrea să-şi găsească surse de inspiraţie pentru o epopee despre ultimele zile ale circului ambulant? Are să petreacă vreo câteva săptămâni ca îngrijitor doar ca mai apoi să se jure că ştie tot ce se poate şti despre lumea asta a noastră.

- Nu cred că va lucra pe post de îngrijitor, murmură Duffy.

Aprinse un chibrit şi îşi retrezi trabucul la viaţă. Jo privi încruntată la rotocoalele de fum ce se căzneau să ajungă la tavan.

- E cam târziu acum pentru un nou număr, nu crezi?

- Nu e circar. Duffy înjură încet în barbă, apoi înfruntă din nou privirea tinerei. El e cel care ne deţine.

- Nu! strigă Jo şi se ridică brusc, clătinând din cap. Nu el. Nu acum. De ce trebuie să vină? Ce mai vrea de la noi?

- E circul lui, îi aminti Duffy pe un glas în egală măsură aspru şi înţelegător.

- N-o să fie niciodată circul lui, ripostă Jo cu înflăcărare. Ochii i se luminaseră şi fulgerau cu o mânie pe care arareori o scăpa din frâu. E circul lui Frank.

- Frank e mort, grăi Duffy pe un ton calm, decisiv. Acum, circul aparţine fiului său.

- Fiu? pufni Jo. Îşi ridică degetele şi îşi masă tâmplele. Se îndreptă încet spre fereastră. Afară, soarele dogorea deasupra membrilor trupei. Îi urmări pe trapezişti, îmbră­caţi în halate groase peste maioul şi pantalonii mulaţi, îndreptându-se spre şopronul în care-şi desfăşurau activi­tatea pe timp de iarnă. Era într-atât de obişnuită cu spo­rovăială colegilor într-o babilonie de limbi, încât nici nu o băgă în seamă. Îşi aşeză palmele pe pervaz şi, cu un mic oftat, căută să se calmeze. Ce fel de fiu e acela care nici nu se sinchiseşte să-şi viziteze tatăl ? în treizeci de ani nu a ve­nit măcar o dată să-l vadă pe Frank. Nu i-a scris niciodată. Nici măcar nu şi-a arătat faţa la înmormântare. Jo înghiţi lacrimile de furie care i se înghesuiau în gât şi îşi îngroşă vocea. De ce să vină acum?

- Trebuie să-nveţi că viaţa e o monedă cu două feţe, puştoaico, răspunse Duffy fără menajamente. Acum trei­zeci de ani nici măcar nu te născuseşi. Nu ştii de ce ne­vasta lui l-a părăsit şi de ce băiatul nu l-a vizitat.

- Nu mai e un băiat, Duffy, e ditamai bărbatul. Jo se întoarse, iar bătrânul observă că îşi regăsise stăpânirea de sine. Acum are vreo treizeci şi unu, treizeci şi doi de ani, e un avocat de succes cu ditamai biroul în Chicago. E foar­te înstărit, ştiai asta? Un mic zâmbet i se instală pe buze, însă nu şi în privire. Iar banii nu-i vin doar din cazuri şi din comisioane; câştigă o sumă frumuşică şi de pe partea mamei. Bănuţi bunicei, fără bătaie de cap. Nu înţeleg ce ar vrea să facă un avocat bogat de la oraş cu un circ.

Duffy ridică din umerii săi laţi, rotunzi.

- Poate are nevoie de un paravan ca să scape de impozite. Poate vrea să călărească un elefant. Ar putea fi orice. Poate vrea să ne facă inventarul ţi să ne vândă pe toţi, bucată cu bucată.

- Vai, Duffy, nu! Nu ar face aşa ceva, exclamă Jo cu teama întipărită pe faţă.

- Pe dracu’ nu, mormăi Duffy, mestecând din trabuc. Poate să facă orice vrea. Dacă vrea să lichideze, lichidează.

- Dar avem contracte până-n octombrie...

- Eşti prea isteaţă ca să-ţi faci iluzii, Jo. Duffy se în­cruntă, scărpinându-şi părul rar. Poate să-i concedieze pe artişti cu plata unei indemnizaţii sau, la fel de bine, poate să lase totul să se deruleze ca până acum. E avocat. Găseş­te el o portiţă de scăpare dintr-un contract dacă îşi doreşte asta. Poate să aştepte până în august, când renegociem contractele, şi să renunţe la toate. Observă îngrijorarea de pe chipul fetei şi îşi îmblânzi tonul. Ascultă, puştoaico, n-am spus că va vinde cu siguranţă, am spus că este o posibilitate.

Jo îşi trecu mâna prin păr.

- Trebuie să fie ceva ce putem face.

- Da, să fim pe profit la sfârşitul stagiunii, replică sec Duffy. Să-i arătăm noului proprietar ce avem de oferit. Cred că e important să vadă că ăsta nu e un bâlci oa­recare, ci un circ profitabil cu trei arene şi numere de calitate. Ar trebui să vadă ce a construit Frank, cum a trăit, ce-a vrut să facă. Cred că tu ar trebui să fii cea care să se ocupe de educaţia lui, adăugă bătrânul, pri­vind-o atent pe Jo.

- Eu? Era prea uimită ca să se înfurie. De ce? Tu eşti mult mai calificat la capitolul relaţii publice. Eu dresez lei, nu avocaţi, proclamă ea, fără a-şi ascunde nota de dispreţ din glas.

- Ai fost mai apropiată de Frank decât oricare altul dintre noi şi nimeni nu cunoaşte circul ăsta mai bine decât tine. Pe deasupra, mai ai şi ceva minte-n căpşorul ăla. N-am crezut că toate cărţile alea simandicoase pe care le citeşti ţi-ar folosi la ceva, dar poate m-am înşelat.

Buzele femeii înfloriră într-un zâmbet.

- Duffy, doar pentru că-mi place să citesc Shakespeare nu înseamnă că sunt gata să am de-a face cu Keane Prescott. Numai dacă mă gândesc la el îmi ies din pepeni. Cum aş reacţiona la o întâlnire faţă în faţă?

Duffy dădu din umeri.

- Ei bine, dacă nu te crezi în stare să te descurci...

- Nu am spus că nu mă descurc, mormăi Jo.

- Desigur, dacă ţi-e teamă...

- Nu mi-e teamă de nimic, cu atât mai puţin de vreun avocat din Chicago care nu face diferenţa între rumeguş şi scoarţa de stejar. Îşi vârî mâinile în buzunare şi înce­pu să măsoare camera cu paşi mari. Dacă domnul Keane Prescott, specialist în drept, vrea să-şi petreacă vara la circ, mă voi strădui să aibă un sejur memorabil.

- Cu blândeţe, o avertiză Duffy pe când ea se îndreptă spre uşă.

Jo se opri afişând un zâmbet nevinovat.

- Duffy, ştii ce atingere blândă am.

Ca pentru a-şi dovedi vorbele, trânti uşa după ea.

Când zorii mijeau la orizont, caravana circului opri pe un câmp vast, plin de iarbă. Culorile erau doar o promi­siune pe cerul de un cenuşiu şters. În depărtare se zăreau livezi după livezi de portocali. Aroma lor o întâmpină pe Jo, care tocmai cobora din cabina camionetei sale. Este o zi perfectă, hotărî ea, apoi adulmecă îndelung, cu lăco­mie, aerul dimineţii. În opinia ei nu exista privelişte mai încântătoare decât cea a zorilor ce se luptau să scape din strânsoarea nopţii.

Era răcoare, aşa că îşi închise fermoarul hanoracului gri în vreme ce privea cum restul trupei ieşea din dube, maşini şi rulote. Liniştea dimineţii fu curmată de gla­surile vioaie şi cu toţii se puseră numaidecât pe treabă, în timp ce pânza cortului principal era desfăşurată din re­morca unui camion, Jo se duse să vadă cum se simţeau leii după drumul de peste optzeci de kilometri. Trei îngrijitori descărcau cuştile. Dintre ei, Buck era cel mai vechi aco­lo. Lucrase şi cu tatăl ei, iar în perioada dintre moartea lui şi debutul profesional al lui Jo avusese un mic număr cu patru lei masculi. Timid din fire, răsuflase uşurat când îi lăsase locul fetei. Pentru Buck, doi oameni erau deja o mulţime. Avea peste doi metri şi o constituţie care îi permitea să joace din când în când rolul lui Hercule Cel Puternic în spectacolul secundar. De pe creştet i se re­vărsa o coamă impresionantă de plete blonde aflate în totală neorânduială, iar faţa îi era acoperită pe jumătate de o barbă deasă, cârlionţată. Avea mâini mari, cu degete groase şi puternice, însă Jo îşi amintea de blândeţea lor atunci când asistaseră împreună o leoaică să fete doi pui.

Silueta îngustă a lui Pete îl făcea să pară plăpând pe lângă Buck. Era un bărbat căruia cu greu i-ai fi putut ghici vârsta. Jo o estima undeva între patruzeci şi cincizeci de ani, dar nu era sigură. Era un om tăcut, cu pielea ca mahonul lustruit şi cu un timbru grav. Venise la ei cu cinci ani în urmă, căutând de lucru. Niciodată nu-l întreba­se de unde venea, şi nici el nu-i spusese. Purta o şapcă de baseball şi niciodată nu fusese văzut fără un cocoloş de gumă de mestecat jucându-i leneş printre dinţi. Citea căr­ţile din biblioteca lui Jo şi era regele mesei de poker.

Gerry avea nouăsprezece ani şi era plin de entuziasm. Avea aproape doi metri, dar încă se bucura de supleţea caracteristică vârstei. Mama lui era croitoreasa, iar tatăl era vânzător de suvenire, sau măcelar de acadele, în jargonul circului. Visul lui Gerry era să lucreze în cuşca cea mare, şi, pentru că acesta fusese şi visul ei, Jo îşi dăduse într-un sfârşit acordul să-l instruiască.

- Ce fac copiii mei? întrebă ea când ajunse destul de aproape.

Se opri la fiecare cuşcă, să calmeze câte o felină agitată, chemându-le pe toate pe nume până se liniştiră.

- Au călătorit bine, numai Hamlet e încă iritat, dar e primul lui an pe drumuri.

E al dracu’, mormăi Buck, urmărind cum Jo se plim­ba de la o cuşcă la alta.

- Da, ştiu. Mai este şi deştept, răspunse ea cu un aer absent. Îşi răsucise părul într-o cosiţă groasă, pe care o aruncă peste spate. Uite, vin nişte orăşeni. Câteva ma­şini şi un pâlc de biciclete apărură în zare. Erau oameni din oraşele învecinate care voiau să asiste la ridicarea cortului, care voiau să vadă circul din partea cealaltă, fie numai şi pentru o clipă. Unii se mulţumeau să asiste, pe când alţii dădeau o mână de ajutor la ridicarea stâlpilor, la întinderea pânzei şi la ancorare. Eforturile le erau răsplă­tite cu un bilet la spectacol şi cu o experienţă de neuitat. Nu-i lăsaţi în apropierea cuştilor, ordonă Jo, făcându-i lui Pete un semn din cap înainte să se îndrepte spre pânza încă strânsă.

Buck pomi agale pe lângă ea. Câmpul gemea de frânghii, cabluri şi oameni. Şase elefanţi fuseseră deja înhămaţi, însă erau în repaus, aşteptând cu dresorii lor lângă ţăruşi. Pe măsură ce muncitorii trăgeau de cablurile de ancorare, pânza de un maro întunecat se înălţa ca o ciupercă uriaşă.

Stâlpii erau deja poziţionaţi - pe laterale, la colţuri, în centru, iar pânza înăbuşea vocile muncitorilor. La răsărit, soarele se înălţa cu grabă, colorând cerul în nuanţe de roz. Se auzeau instrucţiunile strigate de şeful echipei respon­sabile de ridicarea cortului, râsul unor băieţi aventuroşi şi câte o înjurătură ocazională. Când pânza fu fixată peste stâlpii din colţuri, Jo îi făcu semn lui Maggie, enormul elefant african. Maggie se supuse şi îşi coborî trompa. Jo se sui cu grijă, apoi se aşeză pe spatele lat, cenuşiu.

Clipă după clipă, soarele se înălţa tot mai sus, aruncându-şi primele raze asupra câmpului. Mireasma portocalilor în floare se întrepătrundea cu mirosul hamurilor de pie­le. Jo privise de nenumărate ori cortul ridicându-se sub un cer ce stătea să se lumineze. De fiecare dată era ceva special, iar prima oară când era ridicat în fiecare stagiune constituia o experienţă cu adevărat aparte. Maggie ridică trompa şi mugi ca şi cum ar fi fost bucuroasă că avea să mai apuce un sezon. Râzând, Jo se întinse şi o plesni peste crupa aspră şi zbârcită. Se simţea liberă, plină de prospe­ţime şi de viaţă. Dintr-odată se gândi: „Dacă ar fi să prind din zbor o clipă anume, să o bag într-o sticluţă şi să-i pun dop ca nu cumva să-mi scape, aceasta ar fi. Astfel, când voi fi foarte bătrână, aş putea să o deschid şi să mă simt din nou tânără.” Zâmbind, coborî privirea la oamenii care mişunau dedesubt.

Unul anume îi atrase atenţia, un bărbat care stătea lân­gă o rolă de cablu. Ca de obicei, primul lucru pe care îl ob­servă era silueta acestuia. Un trup bine proporţional era esenţial pentru un artist de circ. Necunoscutul era zvelt şi stătea drept. Îi aprecie umerii, dar se îndoia că avea cine ştie ce muşchi la braţe. Deşi purta blugi, era evident că venea de la oraş. Părul des, blond-închis, fusese răvăşit de briza dimineţii şi îi mângâia fruntea. Era proaspăt băr­bierit, iar faţa îi era îngustă, cu maxilare puternice. Avea un chip atrăgător. Nu era, cugetă Jo, frumuseţea aceea fină, ca a lui Vito echilibristul, ci una mai virilă, mai provocatoare. Îi plăcea chipul, îi plăcea forma gurii lungi, severe, îi plăcea osatura de sub pielea arămie. Cel mai mult îi plăcea francheţea ochilor cu sclipiri de ambră care o priveau cercetător. Ca ai lui Ari, remarcă Jo, gândindu-se la leul ei preferat. Era sigură că el o scruta încă dinainte ca ea să se fi uitat în jos. Ştiind asta, era impre­sionată de lipsa lui de stinghereală. Continua să o fixeze, fără să facă vreun efort de a-şi disimula interesul. Izbucni în râs şi îşi dădu cosiţa de pe umăr.

- Vrei să călăreşti? întrebă ea. Prea mulţi străini intraseră şi ieşiseră din lumea ei ca să mai fie rezervată. Obser­vă cum sprânceana lui se ridică ca intr-un fel de acceptare a invitaţiei. Avea să se dumirească dacă ochii erau singu­rele lucruri care-l făceau să semene cu Ari. Maggie n-o să-ţi facă nimic. E blândă ca un mieluşel, doar mai mare.

îşi dădu seama pe loc că bărbatul îi înţelesese provo­carea. Pomi înainte pe iarbă până când ajunse lângă ea. Se mişca bine. Jo atinse uşor greabănul lui Maggie cu cra­vaşa pe care o avea la ea. Elefantul îngenunche alene pe membrele din faţă, groase ca nişte trunchiuri. Dresoarea întinse mâna. Cu o agilitate care o luă prin surprindere, bărbatul urcă pe elefant şi se aşeză în spatele ei.

Pentru o clipă nu scoase o vorbă, puţin năucită de tremurul care îi şerpuise prin braţ când palma ei o atinse­se pe a străinului. Contactul fusese scurt. Jo îşi spuse că avea închipuiri.

- Sus, Maggie, ordonă ea, bătând din nou cu cravaşa. Cu un oftat elefantin, Maggie se supuse, legănându-şi blând pasagerii dintr-o parte în alta.

- Întotdeauna iei bărbaţi necunoscuţi la plimbare? întrebă glasul din spatele ei.

Era o voce lină, clară, o voce numai bună pentru un comis-voiajor. Jo rânji peste umăr.

- Maggie e cea care-i ia la plimbare.

- Într-adevăr. Eşti conştientă de faptul că plimbarea aceasta e cât se poate de inconfortabilă?

Jo râse cu poftă.

- Ar trebui să încerci s-o călăreşti câţiva kilometri la o paradă stradală, fără să-ţi piară zâmbetul de pe faţă.

- Nu, mersi. Tu te ocupi de ea?

- De Maggie? Nu, dar ştiu cum să o conduc. Ochii tăi seamănă cu ai uneia dintre pisicile mele. Îmi plac. Şi de vreme ce păreai să fii interesat de Maggie şi de mine, te-am întrebat dacă vrei să urci.

De această dată, el fii cel care râse. Jo îşi răsuci capul să-i vadă chipul. În ochii săi se citea amuzamentul, iar dinţii îi erau albi şi drepţi. Fiindcă îi plăcu zâmbetul lui, îi răspunse cu unul propriu.

- Fascinant. Mi-ai propus o plimbare pe elefant doar pentru că ochii mei seamănă cu ai pisicii tale. Şi sper că nu o jignesc pe doamna de sub mine, dar eu la dumneata mă uitam.

-  Chiar aşa? Jo îşi ţuguie buzele, gânditoare. De ce?

Bărbatul o studie în tăcere vreme de câteva secunde.

- Ciudat, se pare că realmente nu ştii.

- Nu aş întreba dacă aş şti, replică ea, deplasându-şi pu­ţin greutatea. Ar fi o pierdere de timp să pun o întrebare dacă îi cunosc răspunsul. Se mută din nou aplecându-se în faţă. Ţine-te bine. Maggie trebuie să-şi câştige claia de fân.

Stâlpii atârnau între pânză şi sol la unghiuri de patru­zeci şi cinci de grade. Lanţurile elefantului fură ataşate cu repeziciune la cercurile de metal de la baza stâlpilor. Laolaltă cu colegii ei, Jo o îndemnă pe Maggie să înainte­ze. Stâlpii se ridicară, trăgând pânza după ei. Marele cort se înălţă la viaţă sub cerul dimineţii.

După ce-şi încheie treaba, Maggie ieşi la lumina soarelui.

- Frumos, nu-i aşa? Renaşte în fiecare zi, murmură Jo.

Vito trecu pe lângă ei şi o strigă în italiană. Ea îi făcu vesel cu mâna şi îi răspunse în propria lui limbă, apoi îi semnală lui Maggie să îngenuncheze din nou. Aşteptă până ce pasagerul ei coborî, după care se dădu jos şi ea. Când ajunseră faţă în faţă, fu surprinsă că era atât de înalt. Lăsându-şi capul pe spate, îi dădu doar cu câţiva centimetri mai puţin decât Buck.

- Păreai mai scund când eram pe Maggie, îi spuse cu obişnuita ei candoare.

- Şi tu păreai mai înaltă.

Jo chicoti, mângâind-o pe Maggie după ureche.

- Vii să vezi spectacolul?

Ştia că îşi dorea ca el să vină, ştia şi că ar fi vrut să-l revadă, ceea ce i se părea deopotrivă ciudat şi uimitor, întotdeauna, bărbaţii fuseseră pe locul al doilea după feli­nele ei, iar orăşenii nu o interesaseră niciodată.

- Da, am să vin la spectacol. Avea un mic zâmbet pe faţă, însă o examina cu atenţie. Faci parte din trupa de circ?

- Am un număr cu pisicile mele.

- Înţeleg. Cumva, mi te imaginam într-un număr de acrobaţie, zburând la trapez.

- Mama mea a fost acrobată, surâse Jo. Cineva o strigă. Era nevoie de Maggie să ridice cortul pentru spectacolul secundar. Trebuie să plec. Sper să-ţi placă reprezentaţia.

Nu apucă să-i dea lui Maggie ordinul de a se îndrep­ta spre locul cu pricina, că bărbatul o prinse de mână. Dresoarea rămase locului, surprinsă din nou de tremurul din braţ.

- Aş vrea să te văd astă-seară.

Ridicând privirea, îi întâlni ochii. Erau direcţi şi lipsiţi de prefăcătorie.

- De ce?

întrebarea era sinceră. Voia, în mod clar, să-l revadă la rândul ei, însă nu era sigură din ce cauză. De această dată necunoscutul nu râse. Cu blândeţe, îşi trecu degetul peste cosiţa ei.

- Pentru că eşti frumoasă şi mă intrigi.

- Ah!

Jo căzu pe gânduri. Niciodată nu se considerase fru­moasă. Frapantă, poate, în costumul ei, înconjurată de feline, dar în blugi, fără machiaj, se îndoia de asta. Totuşi, era o ipoteză interesantă.

- Bine, dacă nu am probleme cu pisicile. Ari nu s-a simţit prea bine.

Bărbatului îi încreţi un zâmbet la colţurile gurii.

- Îmi pare rău să aud asta. Jo fu strigată din nou şi amândoi priviră în direcţia de unde venea chemarea. Văd că e nevoie de tine, rosti el cu un semn din cap. Poţi să mi-l arăţi pe Bill Duffy înainte să pleci?

- Duffy? repetă Jo, surprinsă. Nu se poate să cauţi de lucru.

Scepticismul din glasul ei îi provocă nou-venitului un rânjet.

- De ce nu pot?

- Fiindcă nu intri în nici una dintre tipologii.

- Există tipologii? întrebă el, totodată interesat şi amuzat.

Jo clătină iritată din cap.

- Da, desigur. Şi tu nu te încadrezi nicăieri.

- De fapt, nu caut de lucru. Însă îl caut pe Bill Duffy, rosti el, încă zâmbind.

Era împotriva firii lui Jo să-şi bage nasul unde nu-i fier­bea oala. În cadrul circului, intimitatea era atât protejată, cât şi respectată. Cu mâna streaşină la ochi, se uită în jur până îl văzu pe Duffy, care supraveghea ridicarea cortului pentru bucătăria mobilă.

- Acolo, arătă ea. Duffy e cel cu jachetă roşie în ca­rouri. Încă se îmbracă precum un spicher de modă veche.

- Un ce?

- Îmi imaginez că voi i-aţi spune crainic. Asta e un ter­men de orăşean, nu unul din circ. Cu graţie şi uşurinţă, tânăra urcă pe Maggie, care aştepta răbdătoare. Îi zâmbi bărbatului, apoi mână pachidermul înspre cort. Spune-i lui Duffy că Jo îl roagă să-ţi dea o invitaţie, rosti ea peste umăr, apoi făcu un gest de rămas-bun şi se întoarse.

Zorii lăsară loc dimineţii.