Fata babei si fata mosneagului de Ion Creanga
Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877) şi are ca temă vestita dramă a copiilor vitregi. Construit prin antiteză, subiectul poveştii individualizează două tipuri caracterologice evidenţiate în expoziţie în mod direct de către povestitor printr-o suită de adjective care se referă la însuşiri fizice şi trăsături de comportament ca urmare a unor observaţii directe, şi apoi, pe măsura narării faptelor, apar în mod indirect trăsăturile de caracter motivate de acţiuni individuale. Formula de început demonstrează apartenenţa textului la specia basmului: „Era odată un moşneag şi o babă; moşneagul avea o fată şi baba iar o fată”.
Autorul fixează însuşirile fiecărui personaj: „fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; fata moşului era frumoasă, harnică, ascultătoare, bună la inimă, robace şi răbdătoare”. Pentru că soţia moşului a murit, acesta s-a adunat cu o babă văduvă, fiecare dintre ei aducând câte o fată. Ironia autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei babei şi mamei acesteia, ci şi asupra moşului care era „un gură cască şi un biet moşneag”, pentru că la ei în casă „cânta găina”, adică baba acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea nici un cuvânt. Pentru babă, fata moşneagului era „peatră de moară”, iar fata ei, „busuioc de pus la icoane”.
Ion Creangă, după ce a folosit formula introductivă a basmului, urmăreşte în mod realist comportamentul celor două personaje, fata moşneagului şi fata babei, în viaţa obişnuită a satului. Fata moşului se ducea în pădure după lemne, mergea la şezătoare unde torcea câte-un ciur de fuse, în vreme ce fata babei răsfăţată şi leneşă viclenea şi huzurea pentru că era fata mamei. Intriga naraţiunii este determinată de răutatea fetei babei şi mamei vitrege „ce se întreceau cu dediochiul” şi astfel fata moşului este nevoită să plece în lume; după sfatul tatălui „ca să nu se mai facă atâta gâlceava în casa asta”.
Autorul este plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie „supusă, blajină şi harnică”, face observaţia că în casa lor a avut parte de „mila părintească şi de îngăduinţă” şi în străini „nu ţi-ar putea răbda câte ţi-am răbdat noi”. Evoluţia subiectului, din momentul acesta, urmează structura tipologică a basmului popular, în care întâmplările fantastice constituie „probele” hărniciei, modestiei, bunătăţii fetei moşneagului.
Fata babei întruchipează tot răul pământesc, în timp ce fata moșneagului dă dovadă de bunătate, milostivire și credință, întruchipând binele, de pe urma căruia va avea numai de câștigat în viață. Cât era ziulica de mare, biata fată cuminte nu stătea locului o clipită, însă în ochii mamei vitrege era o povară greu de suportat: fata moșneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
La îndemnul babei, moșul își trimite fata în lume; tristă și doar cu Dumnezeu fiindu-i alături, biata copilă pornește la drum. În drumul său se întâlnește cu: o cățelușă bolnavă ca vai de capul ei; un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi; o fântână mâlită și părăsită; un cuptior nelipit și mai-mai să se risipească. Față de toate acestea drumeața dă dovadă de hărnicie și bunătate, ajutându-le și aducându-le pe făgașul unei vieți normale.
Pașii au dus-o pe fată într-o poiană, acolo unde se afla o casă; era casa sfintei Duminici. Aici, copila a fost rugată să aibă grijă de copiii gazdei și să facă mâncare atâta timp cât Sfânta Duminică se află la biserică. Deși pruncii gazdei erau balauri și alte feluri urâte de creaturi malefice, copilei nu i-a fost teamă nici scârbă de ei și i-a aranjat, spălându-i și făcând mâncare.
Sfânta Duminică, întoarsă acasă, tare s-a mai bucurat când și-a văzut odraslele curate și masa pregătită. Drept răsplată pentru munca depusă la casa ei, gazda a rugat-o pe fată să urce în pod și să-și aleagă o ladă.Fata nefiind lacomă a ales lada cea mai mică și mai urâtă, ignorându-le pe cele mari și frumoase.
Pe drumul de întoarcere, fetei i-au apărut în cale aceleași „suflete”, la fel ca la plecare, însă de această dată, cu toții au răsplătit-o pe drumeață: cuptorul i-a dat plăcinte, fântâna i-a dat apă rece și limpede precum lacrima, părul i-a dat fructe, iar cățelușa i-a oferit o salbă de galbeni.
Ajunsă acasă, fata a deschis lada din care au ieșit nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi.
Invidioasă, fata babei, văzând toate bogățiile surorii sale vitrege, decise să plece și ea de acasă, ca să adune bogății. Şi aceasta porni pe același drum, întâlni aceleași „suflete” (cățelușa slabă, părul plin de omizi, fântâna părăsită și cuptorul părăginit), însă le respinse pe toate, răspunzându-le în bătaie de joc: Da’ cum nu! că nu mi-oiu feşteli eu mânuţele tătucuţii şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
Drumul a dus-o la Sfânta Duminică, dar și aici a dat dovadă de prostie și obrăznicie: a opărit copiii gazdei și a afumat mâncarea. Ospitalitatea gazdei nu a îngăduit ca musafirul să plece cu mâna goală, așa că sfânta Duminică a rugat-o să urce în pod, de unde să-și aleagă o ladă. Fata babei a ales-o pe cea mai mare și mai frumoasă și a plecat fără să salute gazda.
La întoarcere, cuptorul nu a lăsat-o să guste din plăcinte, fântâna a secat când fata a dorit să bea apă, părul s-a făcut tot mai mare, nelăsând-o să ia roade, iar cățelușa o mușcat-o.
Ajunsă acasă și deschizând lada, din aceasta au ieșit o mulțime de balauri care le-au mâncat pe cele două femei rele. Fata și tatăl său au trăit în liniște și în bogăție; el a măritat pe fiică-sa după un om bun și harnic.