Regii blestemati Otravurile coroanei Maurice Druon volumul 3 carte de citit online

În picioare, la una din ferestrele uriaşului Castelnuovo, de unde vede­rea cuprindea portul şi golful Neapole, bătrâna regină mamă Maria a Un­gariei privea corabia gata să-şi întindă pânzele. După ce se încredinţă că nimeni nu poate s-o vadă, duse la ochi un deget uscăţiv şi-şi şterse lacri­mi­le care-i veneau pe marginea pleoapelor fără gene.

"Ei, murmură dânsa, acum pot să mor."

Îşi împlinise bine viaţa. Fiică de rege, soţie de rege, mamă şi bunică de regi, îşi aşezase o parte din urmaşi pe tronul Italiei meridionale, în timp ce dobândea pentru cealaltă parte, prin lupte şi uneltiri, regatul Ungariei, pe care-l socotea ca o moştenire personală. Fiii săi mai mici erau prinţi sau duci suverani. Două dintre fetele ei erau regine, una la Majorca, cealaltă în Aragon. Pântecul ei roditor fusese un instrument de putere pentru neamul Anjou-Sicile, această ramură mai tânără ieşită din arborele capetin, care începea să se întindă peste Europa toată şi ameninţa să devină tot aşa de mare ca trunchiul.

Dacă i se prăpădiseră până atunci şase dintre copii, Maria a Ungariei avea cel puţin mângâierea că muriseră ca nişte creştini cucernici, aşa cum îi crescuse, ba chiar unul dintre dânşii, cel care renunţase la drepturile di­nastice pentru a se călugări, urma să fie peste puţină vreme pus în rân­dul sfinţilor. Ca şi cum împărăţiile lumii acesteia ar fi devenit prea strâmte pen­tru această familie tentaculară, bătrâna regină îşi împinsese odrasla până în împărăţia cerurilor. Era mama unui sfânt.

Trecută de şaptezeci de ani, nu-i mai rămânea decât să asigure viito­rul unei nepoate orfane, Clémence. Acum, făcuse şi asta.

Deoarece Clémence era fiica primului ei născut, Charles Martel, pen­tru care revendicase cu atâta dârzenie tronul Ungariei, deoarece copila se pomenise fără părinţi de la vârsta de doi ani şi dânsa luase asupră-şi grija de a o creşte, în sfârşit, deoarece această sarcină era cea de pe urmă în viaţa ei, Maria a Ungariei îi arătase fetei o dragoste deosebită, atâta dra­gos­te câtă putea să încapă în această inimă bătrână închinată în întregime forţei, măririi şi datoriei.

În ochii reginei mame a Neapolei, marea corabie care, pe un soare or­bitor, îşi ridica ancora părăsind portul în acea zi de 1 iunie 1315, înfăţişa triumful politicii sale şi totodată melancolia lucrurilor împlinite, căci pen­tru prea iubita ei Clémence, pentru această prinţesă de douăzeci şi doi de ani, fără nici o ţară ca zestre şi fără nici o altă bogăţie în afară de faima fru­museţii şi virtuţii sale, izbutise să găsească un soţ de cel mai înalt neam, s-o mărite în chipul cel mai strălucit. Clémence pleca pentru a deve­ni regină a Franţei. Astfel, cea mai vitregită de soartă dintre toate prinţese­le d'Anjou, cea care aşteptase mai mult decât celelalte să se căpătuiască, primea cel mai frumos dintre regate şi avea să domnească întocmai ca o suzerană peste toate rubedeniile ei. Era în asta parcă o pildă a învăţătu­ri­lor Evangheliei.

Ce-i drept, se zicea că tânărul rege al Franţei, Ludovic al X-lea, nu era prea atrăgător la chip şi nici nu avea o fire prea plăcută.

"Ei şi! îşi zicea Maria a Ungariei, bărbatu-meu, Dumnezeu să-l ierte, era şchiop şi cu toate astea n-am dus-o prea rău cu dânsul. Şi apoi, nu eşti regină ca să fii fericită."

Unii şuşoteau, arătându-şi mirarea că regina Marguerite murise cum nu se poate mai la ţanc, în temniţa ei, tocmai când regele Ludovic, din lip­sa unui papă, nu putea să obţină anularea căsătoriei sale. Dar trebuia oa­re să-ţi pleci urechea la toate clevetirile? Maria a Ungariei nu prea era în­clinată să simtă milă faţă de o femeie, faţă de o regină mai ales, care îşi trădase îndatoririle căsătoriei şi dăduse dintr-o poziţie aşa de înaltă o pildă aşa de jalnică. Ea nu vedea nimic surprinzător în faptul că pedeapsa lui Dumnezeu se abătuse în chip firesc asupra păcătoasei Marguerite.

"Frumoasa mea Clémence, îşi mai spuse dânsa, va face ca virtutea să fie iar în mare cinste la curtea Franţei."

Drept adio, îşi ridică mâna cenuşie şi făcu în lumina soarelui semnul crucii; apoi, cu coroana pe creştet, aşezată peste părul de argint, cu bărbia scuturată de ticuri şi cu pasul ţeapăn, dar încă hotărât, plecă să se închi­dă în capela ei pentru a mulţumi cerului că o ajutase să-şi împlinească în­delungata-i misiune regală, şi pentru a închina Domnului marea suferinţă a femeilor care şi-au trăit traiul.

În vremea asta, San Giovanni, uriaşa corabie rotundă cu cheresteaua vopsită în alb şi auriu, cu flamurile Anjou-ului, Ungariei şi Franţei în vâr­ful catargelor, începea să manevreze spre a se depărta de ţărm. Căpitanul şi echipajul juraseră pe Evenghelie să-şi apere călătorii împotriva furtunii, a piraţilor ce-şi aveau cuibul pe coastele Africii şi a tuturor primejdiilor na­vigaţiei. Statuia sfântului Ioan Botezătorul, ocrotitorul corăbiei, strălucea la proră sub razele soarelui. În redutele cu creneluri, cam pe la mijlocul catargelor, o sută de oşteni, pândari, arcaşi, zvârlitori de pietre, vegheau la postul lor pentru a respinge atacurile hoţilor de mare dacă s-ar ivi cumva. Magaziile din cală erau ticsite cu de ale gurii, iar nisipul de sabură era îm­pănat de amfore de ulei, sticluţe de vin şi ouă proaspete. Cuferele mari, fe­recate, care conţineau rochiile de mătase, giuvaerurile, argintăria şi toate darurile de nuntă ale prinţesei erau rânduite de-a lungul pereţilor unei vaste încăperi numită escandolat, aşezată între arborele cel mare şi pupă, şi unde aveau să stea, printre covoarele de Orient, gentilomii şi cavalerii escortei.

Napolitanii se îmbulziseră pe cheiuri ca să vadă plecând ceea ce li se părea a fi corabia fericirii. Femei îşi ridicau copiii pe braţe. În hărmălaia iscată de această mulţime îngrămădită, se auzeau glasuri strigând cu acea familiaritate înduioşată şi zgomotoasă pe care norodul Neapolei a arătat-o întotdeauna faţa de idolii săi:

— Guardi com'è bella![1]

— Addio, Donna Clemenza! Sia felice!

— Dio la benedica, nostra principessa!

— Non si dimentichi di noi!

Căci, în ochii napolitanilor, Donna Clemenza apărea înconjurată de un fel de legendă. Îşi aminteau toţi de tatăl ei, frumosul Carlo Martello, prietenul poeţilor şi în deosebi al divinului Dante, prinţ învăţat, tot aşa de bun muzician pe cât era de viteaz în luptă, care străbătea peninsula, ur­mat de două sute de gentilomi francezi, provensali şi italieni, toţi îmbrăcaţi ca dânsul, în roşu şi verde închis, şi călări pe cai cu şeile şi hamurile de argint şi de aur. Se zicea despre el că era într-adevăr fiul Venerei, căci avea "cele cinci daruri care îmbiau la dragoste şi anume: sănătate, frumuseţe, bogăţie, timp cât poftea şi tinereţe". Napolitanii îl aşteptau să le fie rege, când ciuma îl răpuse fulgerător, la douăzeci şi patru de ani, iar soţia lui, o prinţesă de Habsburg, murise auzind vestea, întâmplare care impresionase grozav imaginaţia poporului.

Neapole îşi îndreptase dragostea asupra prinţesei Clémence care, crescând, devenea leită tată-său. Orfana asta de neam regesc era binecu­vântată de mahalalele sărăcăcioase unde se ducea ea însăşi să împartă pomană; nici o restrişte n-o lăsa nesimţitoare. Pictorii din şcoala lui Giotto se inspirau privindu-i faţa pentru a zugrăvi în frescele lor Fecioara şi sfin­tele; şi până în zilele noastre, călătorii care vin să vadă bisericile de prin Campania şi Apulia admiră pe pereţii sanctuarelor părul ei de aur, blânde­ţea limpede a ochilor, graţia gâtului uşor aplecat, mâinile cu degete subţiri şi lungi, fără să ştie că acolo e chipul frumoasei Clémence a Ungariei.

De pe puntea cu creneluri, ridicată la aproape treizeci de picioare dea­supra mării, şi care acoperea încăperile din spatele corăbiei, logodnica re­gelui Franţei privea pentru ultima oară peisajul copilăriei sale, vechiul cas­tel d'Ovo unde văzuse lumina zilei, Castelnuovo unde crescuse, forfota mul­ţimii care-i trimitea sărutări, tot oraşul acesta strălucitor, prăfos şi su­blim.

"Îţi mulţumesc doamnă, bunicuţă, zicea în sinea ei, cu ochii aţintiţi la fereastra de unde silueta reginei Maria a Ungariei dispăruse. Fără îndoială, nu te voi mai vedea niciodată. Îţi mulţumesc că ai făcut atâta pentru mine. Îmi pierdusem nădejdea, văzând că la douăzeci şi doi de ani împliniţi nu aveam încă soţ: gândeam că nici nu voi mai găsi unul şi că va trebui să mă duc la mănăstire. Tu, bunicuţo, aveai dreptate când îmi cereai să am răb­dare. Iată că voi fi regina acestei ţări mari pe care o străbat patru fluvii şi o scaldă trei mări. Văru-meu, regele Engliterei, mătuşă-mea din Majorca, ru­bedenia mea din Boemia, soră-mea, soţia prinţului care stăpâneşte co­mi­tatul Vienei, şi chiar unchiu-meu, Robert, care domneşte aici şi căruia nu-i eram până azi decât supusă, toţi vor deveni vasalii mei pentru pă­mân­turile ce le au în Franţa sau pentru legăturile ce-i ţin sub această coroană a mea. Dar nu va fi ea oare prea grea pentru mine?"

Trăia în acelaşi timp bucuria nespusă, teama de necunoscut şi adân­ca tulburare care ne cuprinde sufletul în faţa schimbărilor de neînlăturat ale soartei, chiar când ele întrec visurile noastre.

— Poporul măriei-tale îţi arată domniţă, multă dragoste, spuse un bărbat burduhănos de lângă dânsa. Mă prind însă că şi poporul Franţei te va îndrăgi repede la fel, şi că, numai văzându-te îţi va face o primire la fel de frumoasă ca şi acest adio.

— Ah, domnia ta vei fi întotdeauna prietenul meu, domnule de Bou­ville, răspunse Clémence cu căldură.

Simţea nevoia să-şi împărtăşească bucuria celor din jur, şi să mulţu­mească pentru ea fiecăruia.

Contele de Bouville, fost şambelan al lui Filip cel Frumos şi sol al re­gelui Ludovic al X-lea, venise întâia oară la Neapole, iarna trecută, ca să-i ceară mâna; se întorsese acolo, cu două săptămâni în urmă, ca s-o ia pe prinţesă şi s-o ducă la Paris, acum, când căsătoria putea fi celebrată.

— Şi domnia ta de asemenea, signor Baglioni, eşti prietenul meu, adă­ugă dânsa, întorcându-se spre tânărul toscan care îi servea lui Bouville drept secretar şi ţinea bănetul expediţiei, împrumutat de băncile italiene din Paris.

Tânărul se încovoie sub greutatea complimentului.

Şi într-adevăr, toţi erau fericiţi în dimineaţa aceea. Burduhănosul Bouville, năduşind niţel în căldura de iunie şi tot zvârlindu-şi după urechi şuviţele negre şi albe ce-i veneau pe frunte, se simţea foarte bucuros şi foarte mândru că-şi dusese cu bine la capăt misiunea şi că aducea regelui său o soaţă aşa de minunată.

Guccio Baglioni visa la frumoasa Maria de Cressay, tainica lui logod­nică, pentru care aducea un cufăr întreg de mătăsuri şi găteli brodate. Nu era sigur că făcuse bine cerând unchiului sucursala băncii din Neauphle-le-Vieux. Trebuia oare să se mulţumească cu o căpătuială aşa de mărun­tă?

"Ei, asta! Nu-i decât un început, îşi spuse el; aş putea să-mi schimb repede slujba, şi de altfel, îmi voi petrece mai toată vremea la Paris."

Sigur de ocrotirea noii sale suverane, nu mai descoperea nici o stavilă în drumul său spre măriri; o şi vedea pe Maria doamnă de companie a re­ginei, şi se închipuia el însuşi ajuns în puţină vreme mare pitar sau mare visternic. Nici Enguerrand de Marigny nu începuse altfel. Desigur, acesta sfârşise cam rău... Dar vezi că Marigny nu era lombard.

Cu mâna strânsă pe pumnal, cu bărbia în sus, Guccio privea oraşul Neapole desfăşurându-se înaintea lui, gata parcă să-l cumpere.

Zece galere escortară corabia până în largul mării, apoi napolitanii văzură depărtându-se sub soare cetăţuia albă care plutea pe ape.

Câteva zile mai târziu, San Giovanni nu mai era decât un schelet de corabie care trosnea din toate încheieturile, gonind cu catargele pe jumăta­te rupte sub izbiturile vântului năprasnic, rostogolindu-se în talazuri uria­şe, şi pe care căpitanul se străduia s-o menţină pe linia de plutire în dru­mul presupus al coastei Franţei, fără să ştie dacă va izbuti vreodată să-şi ducă la liman călătoria.

Corabia fusese prinsă în dreptul Corsicii de una din furtunile acelea scurte dar cumplite, care răscolesc uneori Mediterana. Pierduseră şase an­core încercând să lupte împotriva vântului, de-a lungul ţărmurilor insulei Elba, şi n-a lipsit mult ca vasul să fie izbit de stânci. Apoi, şi-a urmat calea între pereţii înalţi de apă. O zi, o noapte, şi încă o zi de călătorie în acest infern. Câţiva marinari fuseseră răniţi, pe când se sileau să coboare ce mai rămăsese din pânze. Redutele pândarilor se năruiseră cu toată încărcătura lor de bolovani, pregătită pentru piraţii africani. Au trebuit să deschidă cu lovituri de topor escandolatul ca să-i poată scoate de acolo pe cavalerii na­politaini, prinşi sub catargul cel mare prăbuşit peste dânşii. Toate cuferele cu rochii şi giuvaericale, toată argintăria prinţesei, toate darurile de nuntă fuseseră măturate de valuri. Infirmeria bărbierului chirurg de pe puntea din faţa gemea de oameni. Duhovnicul nu putea să mai oficieze liturghia, căci artofor, potir, evanghelii şi odăjdii fuseseră luate de un talaz. Agăţat de o frânghie, cu crucea în mână, asculta spovedania celor cari gândeau că au ajuns în ceasul morţii.

Acul magnetic nu mai slujea la nimic pentru a-ţi arăta încotro mergi, căci se bălăbănea încolo şi încoace în apa puţină ce mai rămăsese pe fun­dul oalei în care plutea. Căpitanul, un latin aprig, îşi sfâşiase haina până la brâu de amărât ce era, şi îl auzeau toţi urlând, între două comenzi: "Doamne ajută!" Cu toate acestea părea să-şi cunoască îndeajuns meseria ca să iasă cât mai bine din cea mai grea încurcătură; poruncise să fie scoa­se vâslele, atât de lungi şi de grele, că la fiecare din ele trebuia să se opintească câte şapte oameni pentru a le manevra, şi chemase doisprezece mateloţi în jurul sau pentru a apăsa, câte şase de fiece parte, pe drugul cârmei.

Şi totuşi, lui îi căuta pricină Bouville, într-o răbufnire de necaz, când se pornise vijelia:

— Ei, căpitane, izbucnise fostul mare şambelan, în halul ăsta o scu­turi dumneata pe prinţesă, viitoarea mireasă a regelui, stăpânul meu? Ai încărcat rău corabia dacă ne rostogolim aşa. Nu ştii să ţii cârma, nici să prinzi vânt prielnic. Dacă nu te grăbeşti să-ţi faci treaba mai bine, de înda­tă ce sosim te voi trimite în faţa judecătorilor regelui Franţei şi ai să mergi să-ţi înveţi meşteşugul de corăbier pe o galeră...

Dar mânia îi trecuse repede, căci se apucase să verse vreme de opt ceasuri pe covoarele din Orient, pilda lui fiind de altfel urmată de aproape toţi oamenii escortei. Bălăbănindu-şi capul, cu faţa albă ca varul, cu părul, mantaua şi pantalonii leoarcă, gata să-şi dea sufletul ori de câte ori un nou val sălta corabia, nenorocitul gemea între două sughiţuri, bolborosind că nu-şi va mai vedea familia şi că nu păcătuise aşa de mult în viaţa lui pentru a suferi atâta.

În schimb, Guccio arăta o vitejie uimitoare. Cu mintea limpede şi pi­ciorul sprinten, avusese grijă să aşeze la loc potrivit lada cu bani şi, în cli­pele când furtuna se mai potolea oarecum, alerga prin ploaia de pe punte să-i aducă prinţesei apă de băut sau împrăştia în jurul ei parfumuri, ca să-i ascundă duhoarea răspândită de vărsăturile tovarăşilor de călătorie.

Există un soi de bărbaţi, de bărbaţi foarte tineri mai cu seamă, care ştiu, instinctiv, să se poarte în aşa fel încât să îndreptăţească ceea ce lu­mea aşteaptă de la dânşii. Îi priveşti cu un ochi dispreţuitor? Sunt toate şansele ca ei să se poarte într-un chip vrednic de dispreţ. Le arăţi, dimpo­trivă, preţuire şi încredere? Îi vezi că se întrec pe ei înşişi, purtându-se e­roic, deşi mor de frică întocmai ca oricare alţii. Guccio Baglioni era puţintel din seminţia aceasta. Fiindcă prinţesa Clémence avea un fel de a vorbi oa­menilor, săraci sau bogaţi, mari seniori sau din prostime, care măgulea cinstea fiecăruia, şi fiindcă, pe deasupra, arăta o deosebită amabilitate faţă de acest tânăr care fusese oarecum solul fericirii ei, Guccio se simţea, când dânsa se afla în preajmă, cavaler şi-şi dădea nişte aere mai semeţe ca ori­care dintre gentilomi.

Era toscan, şi deci în stare, pentru a străluci în ochii unei femei, să facă pe grozavul, săvârşind cele mai vitejeşti isprăvi. În acelaşi timp, rămâ­nea însă bancher cu trup şi suflet şi îşi juca soarta aşa cum unii joacă la bursă.

"Nu se poate prilej mai nimerit decât o primejdie ca să intri sub pielea celor mari, îşi zicea el. Dacă-i scris să ne ducem toţi la fund şi să pierim, nu lăsându-ne doborâţi şi bocind ca bietul Bouville ne vom schimba soar­ta. Dacă scăpăm cu viaţă însă, atunci îmi voi fi câştigat stima reginei Fran­ţei."

Să poţi gândi astfel într-o asemenea clipă şi era de ajuns pentru a da dovadă de mult curaj.

Dar în vara aceea, Guccio se simţea de neînvins; era îndrăgostit şi si­gur că e iubit. Cu capul niţel cam prea împănat de poveşti eroice ― căci în mintea acestui flăcău visurile, socotelile şi ambiţiile alcătuiau un talmeş-balmeş ― Guccio ştia că aventurierii scapă întotdeauna din orice încur­că­tură, dacă în vreun castel îi aşteaptă o domniţă a frumuseţii! Al lui era la conacul din Cressay...

Fără să ţină seama de ceea ce sărea în ochi, o încredinţa deci pe prin­ţesa Clémence că cerul începuse să se însenineze, afirma că vasul era zdra­văn tocmai în clipa când troznea mai tare şi istorisea că el, bunăoară, străbătând cu un an în urmă Canalul Mânecii, fusese prins de o furtună mult mai groaznică din care scăpase teafăr.

— Mă duceam să-i duc reginei Isabelle a Engliterei un mesaj al mon­se­niorului d'Artois.

Prinţesa Clémence făcea şi dânsa dovada unui curaj minunat. Refugi­ată în paradis, cum i se zicea acelei vaste încăperi de zile mari, pregătită pentru oaspeţii de neam regesc pe puntea dindărăt, ea se silea să-şi poto­lească doamnele însoţitoare care, asemenea unei turme de oi speriate, be­hă­iau la fiecare izbitură a valurilor. Clémence nu schiţase nici cel mai mic gest de regret când veniseră s-o anunţe că lăzile ei cu rochii şi giuvaericale fuseseră luate de ape.

— Aş fi dat cu dragă inimă de două ori pe cât am pierdut, ca bieţii ma­rinari să nu fi fost striviţi de catarge, numai atât se auzi din gura ei.

Era mai puţin înfricoşată de furtună decât de semnul rău pe care-l vedea în ea.

"S-a isprăvit, căsătoria asta era ceva prea frumos pentru mine, îşi zi­cea; prea m-am bucurat că mă mărit şi m-am făcut vinovată de păcatul trufiei; Dumnezeu mă va face să pier înecată pentru că nu eram vrednică să fiu regină."

În cea de a treia dimineaţă, pe când corabia se afla într-un loc mai pu­ţin bântuit de furtună, fără însă ca marea să pară a se linişti, nici soa­rele să răsară, îl văzură toţi pe burduhănosul Bouville, desculţ, numai în bluză şi cu părul vâlvoi, stând în genunchi, cu mâinile împreunate, pe puntea corăbiei.

— Ce faci acolo, domnule? îi striga prinţesa Clémence.

— Fac, domniţă, ce-a făcut şi dumnealui, Ludovic cel Sfânt, atunci când era cât pe ce să se înece în faţa Ciprului. A făgăduit să-i ducă sfân­tu­lui Nicolas de Varengeville o corabie lucrată dintr-o oca de argint, dacă Dumnezeu se îndură să-l aducă îndărăt în Franţa. Asta mi-a povestit-o domnul de Joinville.

— Mă alătur şi eu legământului ce-l faci, Bouville, răspunse Clé­men­ce, şi deoarece corabia noastră se află sub ocrotirea sfântului Ioan Boteză­torul, făgăduiesc, dacă scăpăm cu viaţă şi dacă mi-e hărăzit să dau un fiu regelui Franţei, să-i pun nume Ioan.

Prinţesa îngenunche numaidecât şi prinse a murmura rugăciuni.

Pe la nămiază, furia mării începu să se potolească şi călătorilor le mai veni inima la loc. Apoi soarele străpunse norii; se zărea uscatul. Căpitanul recunoscu, bucurându-se, coastele Provenţei, şi pe măsură ce se apropia, stâncile calcaroase de la Cassis. Nu-şi ascundea mândria de a fi menţinut corabia pe drumul cel bun.

— Gândesc, căpitane, că ai să ne tragi cât mai repede la ţărmul ăsta, izbucni Bouville.

— Eu, domnule, trebuie să vă duc la Marsilia, răspunse căpitanul, şi nu suntem prea departe de ea. Şi în orice caz, n-am ancore destule ca să acostez lângă stâncile alea.

Cu puţin înainte de a însera, împins de vâsle, San Giovanni ajunse în faţa portului Marsiliei. O luntrişoară fu trimisă la ţărm pentru a da de ves­te mai-marilor oraşului şi a cere să fie coborât lanţul gros care închidea intrarea portului, între turnul Malbert şi fortul Saint-Nicolas. Numaidecât, judeţul, pârgarii şi căpeteniile breslelor (Marsilia era pe atunci oraş al fa­mi­liei d'Anjou) veniră în fugă, încovoiaţi sub suflarea unui mistral puter­nic, pentru a întâmpina pe nepoata suzeranului lor, regele Neapolei.

Pe chei, muncitorii de la ocnele de sare, pescarii, meşteşugarii de vâs­le, cârme şi macarale, călăfătuitorii, zarafii, negustorii din mahalaua evre­iască, slujbaşii băncilor genoveze şi sieneze, toţi căscau ochii uluiţi la ma­rea corabie fără pânze, fără catarge, spartă, ai cărei marinari ţopăiau şi se îmbrăţişau pe punte, minunându-se că au ajuns nevătămaţi.

Cavalerii napolitani şi doamnele însoţitoare încercau să-şi dreagă fe­ţele răvăşite de nesomn, să-şi netezească gătelile boţite.

Viteazul Bouville, care slăbise cu cinci ocale în această călătorie şi pe care veşmintele jucau, nu înceta să repete celor din jur că a lui a fost ideea de a face o făgăduinţă sfântului, ceea ce împiedecase corabia să piară, şi că toţi îi datorau viaţa.

— Domnule Hugues, îi răspunse Guccio cu o lucire răutăcioasă în ochi, pe cât mi-a fost dat să aud nu s-a pomenit furtună pe mare fără ca vreun călător să făgăduiască ceva unui sfânt, precum ai făcut şi domnia ta. Cum îţi explici atunci că atâtea corăbii se duc totuşi la fund?

— Asta se întâmplă, fără îndoială, fiindcă pe corăbiile acelea se află şi vreun păgân de teapa dumitale! i-o întoarse zâmbind fostul şambelan.

Guccio fu primul care sări pe uscat. Îşi făcu vânt din vârful scării ca să-şi arate voinicia. Se auziră îndată ţipete. După mai multe zile petrecute pe o scândură plutitoare, Guccio călcase cu stângul pe pământ; piciorul îi lunecase şi căzuse în apă. Cât pe ce să fie strivit între piatra cheiului şi peretele de lemn al corăbiei. În jurul său apa se făcu numaidecât roşie; în cădere se tăiase într-un cârlig de fier. L-au scos la mal pe jumătate leşinat, plin de sânge şi cu şoldul deschis până la os. L-au dus îndată la spitalul oraşului.