Regii blestemati Legea barbatilor Maurice Druon volumul 4 carte de citit online

 

 

 

Reginele purtau doliu alb.

Albă era marama de pânză subţire strânsă în jurul gâtului, care prin­dea bărbia până la buză şi nu lăsa să se vadă decât mijlocul feţei; alb vălul mare care acoperea fruntea şi sprâncenele; albă rochia lungă până la căl­câie şi cu mânecile închise la încheietura mâinilor. Era ţinuta, aproape mo­nahală, pe care o îmbrăcase acum, şi fără îndoială pentru tot restul vie­ţii, regina Clémence a Ungariei, văduvă la douăzeci şi trei de ani, după ze­ce luni de căsnicie, a lui Ludovic al X‑lea.

Nimeni de azi înainte nu‑i va mai vedea minunatul păr de aur, nici o­valul desăvârşit al feţei, nici acea strălucire, acea măreţie liniştită care‑i iz­bise pe toţi câţi o văzuseră şi adusese atâta faimă frumuseţii sale.

Chipul mic şi înduioşător care ieşea acum la iveală între vălurile de‑un alb fără pată purta urma nopţilor nedormite şi a zilelor înecate în plâns. Chiar şi privirea i se schimbase; nu se mai oprea pe nimic precis şi părea să plutească deasupra fiinţelor şi lucrurilor. Frumoasa regină Clé­mence îşi şi luase înfăţişarea de pe piatra ei de mormânt.

Totuşi, sub cutele rochiei sale, o nouă viaţa era pe cale să se dezvolte; Clémence aştepta un copil, şi era chinuită de gândul că soţul ei nu‑l va cu­noaşte niciodată.

"Dacă Ludovic ar fi trăit ca să‑l vadă măcar născându‑se, spunea ea. Cinci luni, numai cinci luni să fi mai trăit! Ce s‑ar fi bucurat, mai cu sea­mă dacă ar fi fost băiat... Vai, de ce n‑am prins rod chiar din seara nunţii noastre!"

Regina îşi întorcea încet capul spre contele de Valois care, cu un pas de cocoş gras, umbla încolo şi încoace prin încăpere.

— Dar pentru ce, unchiule, pentru ce să‑l fi otrăvit cu atâta cruzime? întreba ea. Nu făcea oare tot binele pe care‑l putea face? De ce cauţi întot­deauna să vezi mişelia oamenilor acolo unde nu e, fără îndoială, decât vre­rea lui Dumnezeu?

— Tu eşti într‑adevăr singura fiinţă care, în aceasta împrejurare, pui în seama lui Dumnezeu ceea ce pare mai curând să fie un vicleşug al dia­volului, răspunse Charles de Valois.

Cu pălăria înzorzonată a cărei creastă i se apleca spre umăr, cu nasul mare, faţa lată şi rumenă, cu burta înainte, şi îmbrăcat în aceeaşi haină de catifea neagră cu copci de argint pe care‑o purtase cu optsprezece luni îna­inte, la înmormântarea fratelui sau Filip cel Frumos, monseniorul de Va­lois sosea de la Saint‑Denis unde abia îl îngropase pe nepotu‑său Ludovic al X‑lea.

Ceremonia îi pusese de altminteri unele probleme, căci pentru întâia oară de când se înfiinţase ritualul înmormântărilor regale, ofiţerii palatu­lui, după ce strigaseră: "Regele a murit!" nu putuseră să adauge: "Trăiască regele!"; şi nu se ştia în faţa cui urmau să fie îndeplinite gesturile destinate noului suveran.

— Ei bine, îţi vei frânge topuzul în faţa mea, îi spusese Valois marelui şambelan Mathieu de Trye. Sunt cel mai în vârstă din familie şi cel mai în­dreptăţit să primesc închinarea tuturor.

Dar frate‑său vitreg, contele d'Evreux se ridicase împotriva acestei ciu­date inovaţii pe care Charles de Valois n‑ar fi întârziat s‑o folosească pentru a cere să fie recunoscut regent.

— Dacă o luăm aşa, spusese contele d'Evreux, cel mai vârstnic din fa­milie nu eşti tu, Charles. Unchiul nostru Robert de Clérmont e chiar fiul sfântului Ludovic. Ai uitat că mai trăieşte?

— Dar ştii bine că bietul Robert a dat în mintea copiilor şi că nu te poţi bizui pe el, fiindcă‑i lipseşte o doagă, răspunsese Valois înălţând din umeri.

În cele din urmă, când se sfârşi praznicul de înmormântare servit în trapezăria mănăstirii, marele şambelan îşi frânsese topuzul, semn al sluj­bei sale, în faţa unui jilţ gol.

— Ludovic nu făcea oare pomană săracilor? Nu‑i iertase oare de pe­deapsă pe mulţi care zăceau în temniţă? vorbi mai departe Clémence, de parcă ar fi încercat să se convingă singură. Avea inima bună, crede‑mă... Dacă a păcătuit, se căise... Fireşte, nu era clipa potrivită pentru a tăgădui virtuţile cu care regina împodobea amintirea încă proaspătă a soţului ei. Charles de Valois nu‑şi putea stăpâni, totuşi, o pornire de necaz.

— Ştiu, nepoată, răspunse el, ştiu că ai avut asupra lui o foarte cu­cer­nică înrâurire, şi că s‑a arătat foarte mărinimos... faţă de tine. Dar o ţa­ră nu se cârmuieşte numai cu rugi şi mătănii, nici copleşindu‑i cu daruri pe cei care ţi‑s dragi. Iar căinţa nu ajunge pentru a potoli ura pe care ai semănat‑o.

Clémence se gândi:

"Iată... Iată‑l pe Charles care se împăuna cu toate meritele cârmuirii când Ludovic trăia şi care, acum, se şi leapădă de el. Cât despre mine, curând mă vor scoate vinovată pentru darurile pe care mi le‑a făcut. Am de venit iar în ochii lor străină..."

Era prea slabă, prea doborâtă de durerea ei ca să mai găsească pute­rea de a se indigna. Spuse doar atât:

— Nu pot crede că Ludovic a fost urât de unii până într‑atâta, încât să fi vrut să‑l omoare.

— Ei bine, n‑ai decât să n‑o crezi, nepoată, strigă Valois, dar aşa stau lucrurile! Prima dovadă e câinele acela care a lins o cârpă ce fusese între­buinţată la scoaterea maţelor când s‑a făcut îmbălsămarea, câine care a murit după un ceas. Mai e apoi...

Clémence închise ochii şi‑şi încleştă mâinile pe braţele jilţului ca să nu se clatine în faţa priveliştii pe care Valois i‑o aducea în minte. Despre soţul ei oare, despre regele care dormise lângă ea, despre tatăl pruncului din pântecul ei avea cruzimea să vorbească astfel, silind‑o să‑şi înfăţişeze cadavrul sub cuţitul doftorilor care‑l îmbălsămau?

Monseniorul de Valois continua să‑şi depene concluziile macabre. N‑are să mai tacă oare burtosul acesta neastâmpărat, autoritar, vanitos, care apăruse ba îmbrăcat în albastru, ba în roşu, ba în negru, în toate clipele însemnate sau tragice din viaţa reginei Clémence, de zece luni de când venise în Franţa, pentru a o dojeni, asurzind‑o cu vorbăria lui şi si­lind‑o să facă ceea ce nu‑i plăcea? Chiar în dimineaţa cununiei, la Saint‑Lyé, unchiul Valois, pe care Clémence nu‑l văzuse niciodată, era cât pe ce să‑i strice bucuria nunţii, apucându‑se să‑i istorisească intrigile de la Cur­te din care ea nu pricepea nimic... Clémence îl revăzu pe Ludovic venindu‑i în întâmpinare pe drumul dinspre Troyes... biserica de ţară, apoi micul castel cu încăperea aceea transformată în pripă într‑o odaie nupţială...

"Ştiut‑am oare să mă bucur îndeajuns de fericirea mea? Nu, nu vreau să plâng în faţa lui", îşi zise ea.

— Cine e făptaşul acestei groaznice nelegiuiri, urmă Valois, nu ştiu încă; dar îl vom afla, nepoată, asta ţi‑o făgăduiesc solemn... Dacă, bineîn­ţeles, mi se dau mijloacele necesare. Noi, regii...

Valois nu lăsa niciodată să‑i scape prilejul de‑a reaminti că purtase două coroane, numai cu numele, dar care îl aşezau totuşi pe aceeaşi treap­tă cu prinţii suverani...

— Noi, regii, avem vrăjmaşi nu atât ai persoanei noastre, cât ai hotă­râ­rilor care stau în puterea noastră; şi sunt destui cei ce puteau să aibă interes să te facă văduvă. Sunt templierii, a căror tagmă a fost nimicită, făcându‑se mare greşeală, cum am spus‑o de atâtea ori, şi care au alcătuit o ligă secretă, jurând pieirea fratelui meu şi a fiilor săi. Frate‑meu a murit şi fiul său mai mare îl urmează în mormânt! Mai sunt apoi cardinalii itali­eni... Adu‑ţi aminte de încercarea făcută de cardinalul Caetani de a aduce moartea prin vrăjitorie asupra lui Ludovic şi a cumnatului tău, Poitiers, pe care vroia să‑i trimită împreună pe lumea cealaltă. Afacerea a fost desco­pe­rită, dar Caetani putea foarte bine să fi căutat alt mijloc pentru a lovi. Ce vrei, nu scoţi un popă din scaunul sfântului Petru, cum a făcut fra­te‑meu, fără să stârneşti un val de ură! Se prea poate de asemeni ca parti­za­nii ducelui de Burgundia să nu se fi împăcat cu osândirea prinţesei Mar­guerite şi, mai puţin chiar, cu venirea ta în locul ei...

Clémence îl privi drept în ochi pe Charles de Valois, care se tulbură, împurpurându‑se niţel la faţă. Era şi el amestecat binişor în uciderea Mar­gueritei. Înţelese că regina ştia asta, fără îndoială din destăinuirile nesoco­tite ale lui Ludovic...

Dar Clémence nu spuse nimic; va ocoli întotdeauna acest subiect. Se simţea împovărată de o vină, fără voia ei. Căci soţul ale cărui virtuţi sufle­teşti le lăuda, pusese totuşi să i se sugrume întâia soţie, ca să se poată că­sători cu ea, nepoata regelui Neapolei. Trebuia oare să cauţi în altă parte pricina pedepsei lui Dumnezeu?

— Şi apoi, se grăbi Valois să înnoade vorba, mai e şi vecină‑ta, conte­sa Mahaut, care nu‑i o femeie să se dea în lături de la o nelegiuire, oricât de ticăloasă...

"Şi întrucât e mai rea decât tine? se gândi Clémence, fără a îndrăzni să‑i răspundă. Se pare că la Curtea asta nu staţi mult pe gânduri când e vorba să ucideţi..."

— Or, Ludovic, nu‑i nici o lună de atunci, pentru a o sili pe Mahaut să i se supună, i‑a luat comitatul Artois.

O clipă, Clémence se întrebă dacă, tot născocind atâţia vinovaţi care ar fi putut săvârşi crima, Valois nu era el însuşi făptaşul. Gândul acesta, care de altminteri nu se întemeia pe nimic, o înspăimântă numaidecât. Nu, ea îşi interzisese să bănuiască pe cineva; ţinea ca Ludovic să fi murit de moarte naturală... Fără să vrea însă, Clémence îşi ducea privirea prin fe­reastra deschisă, peste frunzişul pădurii Vincennes, spre sud, către caste­lul din Conflans, reşedinţa de vară a contesei Mahaut... Cu câteva zile îna­inte de moartea lui Ludovic, Mahaut venise, însoţită de fiica‑sa, contesa de Poitiers, să‑i facă o vizită reginei Clémence. O vizită foarte amabilă. Clé­mence nu le lăsase nici o clipă singure. Admiraseră tapiseriile camerei...

"Nimic nu e mai înjositor, îşi zicea Clémence, decât să‑ţi închipui că în jurul tău se află un trădător, şi să începi a căuta trădarea pe fiecare chip..."

— De aceea, nepoată dragă, urmă Valois, trebuie să te întorci la Paris, aşa cum îţi cer. Ştii cât te iubesc. Eu am pus la cale căsătoria ta. Tatăl tău îmi era cumnat. Ascultă‑mă pe mine întocmai cum l‑ai fi ascultat pe dân­sul, dacă Dumnezeu l‑ar fi ţinut în viaţă. Mâna care l‑a lovit pe Ludovic poate încerca să‑şi ducă mai departe răzbunarea asupra ta şi a pruncului ce‑l porţi în tine. N‑aş putea să te las aşa, în mijlocul pădurii, pradă vreu­nui atac ai mişeilor, şi n‑aş avea pace decât ştiindu‑te aşezată cât mai a­proape de mine.

De un ceas se străduia Valois s‑o convingă pe Clémence să se întoar­că în palatul de la Paris, pentru că hotărâse să se mute el însuşi acolo. As­ta făcea parte din planul său de a sili adunarea pairilor regatului să‑l alea­gă regent, punând‑o în faţa unui fapt împlinit. Cine poruncea ca stăpân la palat, acela lua chip de rege. Dar mergând singur să se instaleze acolo, as­a ar putea să pară o lovitură de forţă şi o uzurpare. Dacă, dimpotrivă, Valois intra în palatul de la Paris în urma nepoatei sale, ca ruda cea mai apropi­ată şi ca ocrotitor al ei, nimeni n‑ar putea să aibă ceva de spus. Pântecul reginei era în această clipă cea mai bună chezăşie a prestigiului şi cel mai eficace instrument de guvernare.

Clémence întoarse ochii, ca pentru a cere ajutor, către un al treilea personaj care se afla la câţiva paşi de dânsa, urmărind tăcut convorbirea, cu mâinile încrucişate pe mânerul unei săbii lungi.

— Bouville, ce trebuie să fac? întrebă ea în şoaptă.

Hugues de Bouville, fostul mare şambelan al lui Filip cel Frumos, fu­sese numit de primul consiliu de familie ce se ţinuse după moartea Aiuri­tului în slujba de epitrop al pruncului regal ce avea să se nască. Acest om de treabă, burduhănos şi încărunţit, dar încă foarte sprinten, slujitor cre­dincios al regalităţii de mai bine de treizeci de ani, îşi luase noua sa dregă­torie mai mult decât în serios, chiar în tragic. Înjghebase o strajă de genti­lomi aleşi pe sprânceană, care se schimbau în cete de douăzeci şi patru la uşa reginei. El însuşi se îmbrăcase ca de război şi, pe căldura de iunie, a­su­da grozav sub zaua lui. Zidurile, curţile, împrejurimile castelului din Vincennes, erau împănate cu arcaşi. Fiecare rândaş de la bucătării umbla însoţit de un vătăşel. Până şi doamnele de onoare erau scotocite înainte de a pătrunde în apartamentele reginei. Nicicând o viaţă omenească nu fusese mai straşnic păzită decât aceea care pâlpâia în pântecul reginei Franţei.

În principiu, Bouville îşi împărţea slujba cu bătrânul domn de Join­ville care fusese ales ca al doilea epitrop; consiliul de familie se gândise la el fiindcă tocmai atunci se afla la Paris, unde venea să‑şi încaseze, aşa cum făcea de două ori pe an, cu exactitudinea grijulie a unui om bătrân, veniturile proprietăţilor ce‑i fuseseră acordate sub trei regi la rând, şi mai ales cu prilejul canonizării sfântului Ludovic. Dar seneşalul ereditar al pro­vinciei Champagne avea acum nouăzeci şi doi de ani; ajunsese, de fapt, decanul nobilimii franceze. Era pe jumătate orb, şi ultima călătorie, de la castelul său din Wassy de pe Marna de Sus, îl cam obosise. Îşi petrecea mai tot timpul moţăind în tovărăşia scutierilor săi, doi bătrâni cu barbă albă, astfel ca toate îndatoririle slujbei rămâneau în seama lui Bouville.

De regina Clémence, Bouville se simţea legat prin toate amintirile sale fericite. Fusese solul venit s‑o ceară în căsătorie şi care o escortase de la Neapole până la Paris; era confidentul de o neţărmurită credinţă şi, proba­bil, singurul prieten adevărat pe care îl avea la curtea Franţei. Bouville pri­cepuse numaidecât ca regina Clémence nu vroia să se mişte din Vincen­nes.

— Monseniore, îi spuse el lui Valois, pot asigura mai bine paza reginei în acest castel îngrădit de ziduri, decât în marele palat de la Paris, deschis oricui. Iar dacă de vecinătatea contesei Mahaut te temi aici, pot să‑ţi dau de ştire, căci sunt informat despre tot ce se petrece prin împrejurimi, că doamna Mahaut îşi face acum bagajele, gata să plece la Paris.

Valois era cam plictisit de importanţa pe care şi‑o da Bouville de când era epitrop, şi de încăpăţânarea lui de a sta nemişcat acolo, proţăpit în sa­bie, alături de regină.

— Domnule Hugues, îl luă el de sus, slujba dumitale e să veghezi la pântecul reginei, iar nu să hotărăşti unde să‑şi ia reşedinţa familia regală, nici să aperi de unul singur întreaga ţară.

Fără a‑şi pierde cumpătul, Bouville răspunse:

— Trebuie să‑ţi mai reamintesc, monseniore, că regina nu‑şi poate a­răta faţa înainte de a fi trecut patruzeci de zile de când a luat doliu.

— Dar, omule, cunosc tot aşa de bine ca şi dumneata rânduielile! Ci­ne ţi‑a spus că regina va trebui să se arate? Are să călătorească într‑un rădvan închis... În sfârşit, nepoată, izbucni Valois întorcându‑se spre Clé­mence, dacă m‑ar auzi cineva ar crede că vreau să te trimit la capătul pă­mântului, şi că Vincennes e la două mii de leghe de Paris!

— Înţelege‑mă, unchiule, răspunse încet Clémence, locuinţa aceasta de la Vincennes e cel din urmă dar pe care mi l‑a făcut Ludovic. Mi‑a lăsat moştenire castelul, ştii dumneata, acolo, erai de faţă... (arăta cu mâna spre odaia în care murise regele) ca să locuiesc în el... Mi se pare ca Ludovic n‑a plecat încă de aici... Înţelege‑mă... Aici ne‑am...

Dar monseniorul de Valois nu putea să înţeleagă nimic din imbolduri­le amintirii, nici din gândurile care răscoleau sufletul reginei.

— Soţul tău, nepoată dragă, pentru care înălţăm rugi, aparţine de a­cum încolo trecutului acestei ţări. Tu însă, tu porţi în tine viitorul ei. Pu­nân­du‑ţi în primejdie viaţa, o primejduieşti şi pe aceea a copilului. Ludo­vic, care te vede de colo sus, nu ţi‑ar ierta‑o niciodată.

Nimerise exact unde trebuie, şi Clémence, fără să mai scoată o vorbă, se lăsă parcă doborâtă în jilţul ei.

Dar Bouville spuse că nu poate hotărî nimic înainte de a cere consim­ţământul domnului de Joinville, pe care trimiseră să‑l caute prin castel. Aşteptară câteva minute. Apoi uşa se deschise, şi iarăşi aşteptară. În sfâr­şit, îmbrăcat într‑un caftan lung, cum se purta pe vremea cruciadei, bâţâ­ind din picioare, cu faţa pătată şi zbârcită ca o scoarţă de copac, cu pleoa­pa lăcrămoasă şi ochiul stins, ultimul tovarăş al sfântului Ludovic se ivi în prag, târându‑şi tălpile, sprijinit de scutierii săi, aproape tot aşa de dărâ­maţi ca dânsul. Fu aşezat într‑un scaun, cu toată grija cuvenită, şi Valois se porni să‑i explice planurile sale în privinţa reginei. Moşneagul asculta, dând din cap cu gravitate, vizibil mulţumit că mai are de jucat un rol. Du­pă ce Valois isprăvi, seneşalul se cufundă într‑o meditaţie pe care nimeni nu îndrăzni s‑o tulbure; aşteptau toţi sentinţa ce‑avea să iasă din gura lui. Şi deodată, îl auziră întrebând:

— Dar regele unde‑i?

Valois, făcu o mutră deznădăjduită. Atâta trudă risipită de pomană, când vremea dădea zor! Mai înţelegea oare seneşalul ce i se spunea?

— Ascultă‑mă, domnule de Joinville, regele a murit, răspunse el, şi l‑am îngropat azi‑dimineaţă. Ştii bine că ai fost numit epitrop...

Seneşalul îşi încreţi fruntea şi păru să facă o mare sforţare spre a‑şi aduna gândurile. Această slăbiciune a memoriei nu era, dealminteri, nouă la el; pe când îşi dicta vestitele sale Amintiri, cam într‑al optzecilea an al vieţii, nu băgase de seamă că repeta aproape cuvânt cu cuvânt la sfârşitul părţii a doua, ceea ce spusese în partea întâia...

— Da, tânărul nostru domn Ludovic, rosti el în cele din urmă. A mu­rit... Lui i‑am înfăţişat marea carte ce am scris‑o. Ştii că el e... al patrulea rege pe care‑l văd murind?

Zicea asta de parcă ar fi fost vorba de cine ştie ce ispravă.

— Aşa dar, spuse el, dacă regele a murit, regina este regentă.

Monseniorul de Valois se făcu roşu ca sfecla. Se străduise să fie aleşi ca epitropi un ramolit şi un mediocru, gândind că va putea să‑i joace pe degete după plac; socoteala îi ieşea pe dos, şi tocmai de la aceştia îi veneau cele mai mari neajunsuri.

— Regina, domnule seneşal, izbucni el, nu e regentă, e însărcinată. Nu poate fi în niciun caz regentă înainte de a se şti dacă va da naştere u­nui rege! Şi apoi, vezi‑o în ce hal este, şi dacă‑i în stare să facă faţă greu­tăţilor cârmuirii.

— Ştii că nu văd de loc, răspunse moşneagul.

Cu fruntea în palmă, Clémence se întreba: "Dar când vor isprăvi oda­tă? Când mă vor lăsa în pace?" Nu se gândea la altceva.

Joinville începu să explice în ce împrejurări, la moartea regelui Ludo­vic al VIII‑lea, regina Blanche de Castille luase asupra ei regenţa, spre ma­rea mulţumire a tuturor.

— Doamna Blanche de Castille... asta se zicea numai în şoaptă... nu era chiar uşă de biserică, aşa cum a fost înfăţişată. Şi se pare că tânărul conte Thibaut de Champagne, căruia dumnealui tată‑meu i‑a fost bun to­varăş, a slujit‑o până şi în patul ei...

Trebuia lăsat să vorbească. Dacă uita lesne întâmplările din ajun, se­neşalul ţinea în schimb minte cu de‑amănuntul tot ce i se povestise în anii fragezi ai copilăriei. Găsise aici ascultători şi se folosea de prilej. Mâinile lui, tremurând de bătrâneţe, râcâiau necontenit mătasea caftanului, pe genunchi.

— Şi chiar atunci când sfântul nostru rege porni la cruciadă, unde am fost cu el...

— Regina şedea la Paris în vremea asta, nu‑i aşa? îi tăie vorba Char­les de Valois.

— Da... da, făcu seneşalul.

Clémence fu aceea care puse capăt discuţiei, dându‑se bătută.

— Ei bine, fie! rosti ea, voi face după vrerea dumitale, unchiule, şi mă voi întoarce la Paris.

— A, iată ce va să zică o hotărâre cuminte, pe care domnul de Joinvil­le o încuviinţează cu siguranţă.

— Da... da...

— Mă duc să poruncesc tot ce trebuie, spuse Valois. Vei avea o escor­tă comandată de fiu‑meu, Filip şi de vărul nostru, Robert d'Artois.

— Foarte mulţumesc, unchiule, foarte mulţumesc, îngână Clémence, gata să leşine. Dar acum, fiţi buni şi lăsaţi‑mă să‑mi fac rugăciunea.

După un ceas, în urma poruncilor contelui de Valois, castelul din Vin­cennes era cu dosul în sus. Se scoteau carele din şoproane; răsunau poc­ne­tele bicelor pe spinarea cailor zdraveni aduşi din ţinutul Perche. Slugi treceau în goană; arcaşii îşi lepădaseră armele pentru a da o mână de aju­tor rândaşilor de la grajduri. În vreme ce, de când cu doliul, toţi se simţise­ră obligaţi să vorbească în şoaptă, acum fiecare găsea un prilej să zbiere; iar dacă cineva ar fi vrut cu adevărat să curme zilele reginei, nici c‑ar fi af­lat ceas mai potrivit.

Înăuntrul castelului, tapiţerii dădeau jos draperiile, demontau mobila, scoteau afară policioarele, etajerele şi cuferele. Dregătorii palatului reginei şi doamnele ei de onoare trebuiau de asemenea să‑şi strângă lucrurile. Era vorba de un prim convoi de douăzeci de trăsuri, şi fără îndoială că vor mai trebui făcute pe puţin două drumuri pentru a isprăvi cu mutatul.

Clémence a Ungariei, în lunga ei rochie albă cu care nu era încă de­prinsă, umbla din încăpere în încăpere, mereu însoţită de Bouville. Peste tot, praful, sudoarea, forfota şi acea impresie de jaf pe care ţi‑o dau mută­rile. Cămăraşul, cu inventarul în mână, supraveghea expedierea văsăriei şi a obiectelor de preţ, strânse laolaltă, care acopereau toată pardoseala de piatră a unei săli: farfuriile, acarniţele, cele douăsprezece cupe de argint aurit pe care Ludovic le comandase pentru Clémence, marea raclă de aur cuprinzând un crâmpei din Crucea Adevărată, şi atât de grea, încât omul care o ducea sufla din greu sub apăsarea ei, gâfâind de parcă urca şi el Calvarul.

În iatacul reginei, prima lenjereasă, Eudeline, care fusese ibovnica lui Ludovic al X‑lea pe când acesta nu era încă însurat cu Marguerite, dirija împachetarea veştmintelor.

— La ce bun, la ce bun să iau cu mine toate rochiile acestea, dacă nu‑mi vor mai fi de nici un folos? spuse Clémence.

Şi bijuteriile, de asemenea închise în lăzi grele de fier, toate agrafele, inelele, pietrele preţioase cu care Ludovic o dăruise în timpul scurtei lor căsnicii, erau şi ele de acum încolo nişte obiecte inutile. Chiar şi cele trei coroane încărcate cu smaralde, rubine şi perle, erau prea măreţe şi prea împodobite pentru ca o văduvă să le poată purta. O simplă diademă de aur cu mici flori de crin, prinsă pe vălul alb, va fi singura podoaba la care va avea drept, mai târziu.

"Am devenit o regină albă, aşa cum am văzut‑o devenind pe buni­că‑mea, Maria a Ungariei, îşi spuse ea. Dar bunică‑mea trecuse de şaizeci de ani şi adusese pe lume treisprezece copii... Soţul meu nici nu‑l va vedea măcar pe al său..."

— Doamnă, întrebă Eudeline, trebuie să viu cu măria ta la palat? Ni­meni nu mi‑a dat porunci...

Clémence o privi pe femeia blondă care, uitând orice gelozie, îi fusese de aşa mare ajutor în lunile acestea din urmă şi mai cu seamă în timpul agoniei lui Ludovic.

"A avut o fetiţă de la dânsa şi a îndepărtat‑o, a închis‑o într‑o mănăstire... Să ne fi pedepsit cel de sus şi pentru asta?"

Se simţea copleşită de toate păcatele săvârşite de Ludovic înainte de a o fi cunoscut, şi sortită să le răscumpere cu suferinţa ei. Va avea toată viaţa pentru a plă­ti lui Dumnezeu, cu lacrimi, rugi şi pomeni, preţul greu al sufletului lui Ludovic.

— Nu, şopti ea, nu, Eudeline; să nu mă însoţeşti. Cineva care l‑a iubit trebuie să rămână aici.

Apoi, îndepărtându‑l până şi pe Bouville, se duse să se ascundă în singura încăpere liniştită, singura care fusese respectată, camera în care murise soţul ei.

Era întuneric acolo, în dosul perdelelor trase. Clémence îngenunchie lângă pat şi îşi puse buzele pe învelitoarea de brocart.

Deodată, auzi un zgomot de unghii răcâind o stofă. Simţi o spaimă ca­re‑i dovedi că mai avea încă poftă de trăit. Rămase o clipă nemişcată, ţi­nându‑şi răsuflarea. La spatele ei, răcâitul continua mereu. Cu băgare de seamă, Clémence întoarse capul. Era seneşalul de Joinville, pe care‑l aşe­zaseră acolo, într‑un ungher al odăii, în aşteptarea plecării.

 

 

 

 

Noaptea de iunie începea să pălească; dinspre răsărit un ciucure de lumină cenuşie se şi ivise la poalele cerului, vestind zorile gata să se rever­se peste cetatea Isonului.

Era ceasul când căruţele de prin satele dimprejur porneau la drum spre a duce în oraş legumele şi fructele, ceasul când huhurezii tăceau, iar vrăbiile nu‑şi începuseră încă ciripitul. Era şi ceasul când, în dosul fere­strelor înguste ale unui apartament din mănăstirea Ainay, pregătit pentru oaspeţii de seamă, cardinalul Jacques Duèze se gândea la moarte.

Cardinalul n‑avusese niciodată mare nevoie de somn, dar cu vârsta această nevoie nu înceta să scadă. Trei ceasuri îi ajungeau cu prisosinţă. Puţin după miezul nopţii, se scula şi se aşeza la masa lui de scris. Bărbat de‑o inteligenţă vie şi de‑o ştiinţă foarte întinsă, deprins cu toate discipli­nele gândirii, întocmise tratate de teologie, de drept, de medicină şi de al­chimie care se bucurau de mare vază printre cărturarii şi învăţaţii de pe vremea lui.

Într‑o epocă în care marea nădejde a săracului ca şi a prinţului era fabricarea aurului, mulţi pomeneau de doctrinele lui Duèze asupra elixi­rurilor menite transmutării metalelor.

Lucrurile din care se pot face elixiruri sunt trei, puteai citi în cartea intitulată Elixirul Filozofilor; cele şapte metale, cele şapte esenţe, şi cele şapte lucruri... Cele şapte metale sunt: soarele, luna, arama, cositorul, plumbul, fierul şi argintul‑viu; cele şapte esenţe sunt: argintul‑viu, pucioasa, clorura de amoniu, sulfura de arsenic, oxidul de zinc, magneziul, marcasita; iar celelalte lucruri sunt argintul‑viu, sângele de om, sângele din rădăcina părului şi din urină, şi urina omului...

La şaptezeci şi doi de ani, cardinalul mai descoperea nişte domenii asupra cărora nu se rostise şi‑şi întregea opera în timp ce semenii săi dor­meau. Ardea de unul singur mai multe lumânări decât o întreagă chinovie.

În lungile sale nopţi lucra şi la uriaşa corespondenţă pe care o întreţi­nea cu o mulţime de feţe bisericeşti, de pravilişti, de învăţaţi, de cancelari şi prinţi suverani din toată Europa. Secretarul şi copiştii săi găseau dimi­nea­ţa truda lor pregătită pentru ziua întreagă.

Sau, alteori, se apleca să cerceteze poziţia aştrilor faţă de vreun rival al său din conclav, o compara cu zodia sa personală şi consulta planetele ca să afle dacă va pune pe capul său tiara. După aşezarea aştrilor, cele mai mari şanse de a ajunge papă le avea între începutul lui august şi înce­putul lui septembrie ale acestui an. Era însă 10 iunie şi nici un semn nu se arăta încă...

Venea apoi clipa grea dinainte de ivirea zorilor. Ca şi cum ar fi crezut că va părăsi lumea chiar în ceasul acela, cardinalul se simţea atunci cu­prins de o spaimă nedesluşită, o nelinişte care‑i cotropea şi trupul şi min­tea. În această stare, şi pe deasupra răpus de oboseală, începea să‑şi răs­co­lească faptele din trecut. Amintirile sale puteau să‑i înfăţişeze episoadele unei existenţe stranii... Ieşit dintr‑o familie burgheză din Cahors, şi încă neştiut de nimeni la vârsta când cei mai mulţi dintre oamenii acelor vremi îşi isprăveau cariera, viaţa lui părea să nu fi început decât la patruzeci şi patru de ani, atunci când picase pe neaşteptate la Neapole, însoţind un unchi care se ducea să facă negoţ prin părţile acelea. Călătoria, înstrăina­rea, descoperirea Italiei, avuseseră asupra lui o înrâurire ciudată. Câteva zile după ce pusese piciorul acolo, devenea discipolul învăţătorului copiilor regali şi se apuca de nişte studii abstracte cu o patimă, o înfrigurare, o pu­tere de a înţelege orice numaidecât şi o memorie veşnic trează pe care i le‑ar fi putut pizmui copilandrii cei mai ageri la minte. Nu ştia ce‑i foamea, aşa cum nu ştia de somn. Adeseori un codru de pâine îi era de ajuns pen­tru a se hrăni o zi întreagă, şi la nevoie ar fi putut îndura foarte uşor şi re­gimul de temniţă, cu condiţia să i se dea cărţi. Peste puţină vreme doctor în dreptul canonic, apoi în dreptul civil, numele său începuse să fie cunos­cut. Curtea din Neapole punea mare preţ pe sfaturile cărturarului din Ca­hors.

După pofta de învăţătură, îi venise pofta de putere. Sfetnic al regelui Carol al II‑lea de Anjou‑Sicile (bunicul reginei Clémence), apoi secretar al consiliilor secrete şi chivernisit cu numeroase venituri ecleziastice, se ve­dea numit, zece ani după sosirea sa acolo, episcop de Fréjus, şi, ceva mai târziu, apuca dregătoria de cancelar al regatului Neapolei, adică prim‑mi­nis­tru al unui stat care cuprindea deopotrivă Italia meridională şi comita­tul Provence.

O ascensiune atât de fabuloasă, printre intrigile curţilor, nu se putea întemeia numai pe talente de jurist şi teolog. O faptă a lui, ştiută de foarte puţini oameni, căci rămânea o taină a bisericii, arăta îndeajuns îndrăznea­la şi viclenia de care era în stare Duèze.

Câteva luni după moartea lui Carol al II‑lea, fusese trimis în misiune la curtea papală, pe când episcopia de la Avignon ― cea mai însemnată din toată creştinătatea pentru că era reşedinţa Sfântului Scaun ― se afla fără episcop. Cancelar cum era şi deci deţinător al sigiliilor, întocmi liniştit o scrisoare prin care noul rege al Neapolei, Robert, cerea pentru dânsul, Jacques Duèze, scaunul episcopal de la Avignon. Asta se petrecea pe la 1310. Clément al V‑lea, grijuliu de a‑şi câştiga sprijinul curţii din Neapole, într‑o vreme când raporturile sale cu Filip cel Frumos erau destul de ane­voioase, se învoise numaidecât cu această cerere. Înşelătoria ieşi la iveală în ziua când papa Clément şi regele Robert, găsindu‑se faţă în faţă, se ară­tară deopotrivă de miraţi, primul că nu primise mulţumiri pentru hatârul mare ce‑l făcuse, iar regele pentru că socotea cam sfruntată această numi­re neprevăzută care‑l lipsea de cancelarul său. Era prea târziu. În locul u­nui scandal inutil, regele închisese ochii, găsind că‑i mai bine să‑l aibă la mână pe un om care ocupa de aici încolo una din cele mai înalte poziţii e­clesiastice. Şi toată lumea a fost mulţumită. Acum Duèze ajunsese cardi­nal al curiei papale, şi lucrările sale erau studiate în toate universităţile.

Dar, oricât de uluitoare ar fi o viaţă de om, ea nu apare astfel decât în ochii celor care o privesc din afară. Zilele trăite, de au fost pline sau goale, zbuciumate sau liniştite, sunt toate deopotrivă nişte zile îngropate, şi ce­nu­şa trecutului are aceeaşi greutate în mâna oricui.

Atâta patimă, atâta râvnă, atâta îndârjire, cheltuite o viaţă întreagă, aveau oare vreo noimă când totul trebuia fără doar şi poate să sfârşească în acel "dincolo" de unde cele mai luminate minţi şi cele mai anevoioase cercetări omeneşti nu reuşeau să întrevadă decât crâmpeie de nedesluşit? Pentru ce să vrei s‑ajungi papă? N‑ar fi oare mai cuminte să te închizi în fundul unei mănăstiri departe de toate? Să te lepezi în acelaşi timp de tru­fia cunoaşterii şi de deşertăciunea puterii... să dobândeşti umilinţa credin­ţii celei mai naive... să te găteşti de moarte... Dar, la cardinalul Duèze, pâ­nă şi meditaţiile de acest fel luau întorsătura unor speculaţii abstracte, iar neliniştea stârnită de gândul morţii se prefăcea într‑o dezbatere juridică cu divinitatea.

"Părinţii bisericii ne încredinţează, se gândea el în dimineaţa aceea, că după moarte, sufletele celor drepţi se bucură numaidecât de fericirea de a vedea faţa lui Dumnezeu, care este răsplata lor. Fie, fie... Dar după sfâr­şi­tul lumii, când trupurile înviate îşi vor redobândi sufletele, va trebui să ne înfăţişăm la judecata de apoi. Dumnezeu însă, care este desăvârşit, nu poa­te să judece în apel propriile sale sentinţe. Dumnezeu nu poate comite erori, spre a fi nevoit să îndepărteze din rai pe aleşii cărora el însuşi le‑a admis intrarea acolo. De altminteri, nu s‑ar cuveni oare ca sufletul să nu se împărtăşească din bucuria Domnului decât în clipa când, unit iar cu trupul său, va fi el însuşi desăvârşit în natura lui? Aşadar... aşadar, părin­ţii bisericii se înşeală. Aşadar, nu poate fi vorba de fericirea cerească în a­devăratul înţeles al cuvântului şi nici de bucuria de‑a vedea pe Dumnezeu îna­inte de sfârşitul veacurilor, iar Dumnezeu nu‑şi va arăta faţa decât du­pă judecata de apoi. Până atunci însă, unde oare se află sufletul morţilor? Nu cumva ne vom duce să aşteptam sub altare dei, sub acel altar al lui Dumnezeu de care vorbeşte sfântul Ioan în Apocalips?..."

Tropotul unui cal, lucru foarte neobişnuit la asemenea ceas, răsună de‑a lungul zidurilor mănăstirii, pe caldarâmul din piatră de râu care aco­perea cele mai frumoase străzi ale Lyonului. Gardianul ciuli urechea o cli­pă, apoi se întoarse la gândurile lui cu concluzii neaşteptate.

"...Căci dacă raiul e gol, îşi zicea, aceasta schimbă foarte mult situaţia acelora pe care noi îi decretăm sfinţi sau preafericiţi... Dar ceea ce este a­de­vărat pentru sufletele drepţilor, este neapărat la fel şi pentru sufletul păcătoşilor. Dumnezeu nu ar putea să‑i pedepsească pe cei răi înainte de a fi răsplătit pe cei buni. La sfârşitul zilei îşi primeşte muncitorul simbria; la sfârşitul lumii se va alege pentru totdeauna grâul de neghină. Nici sufletul nu locuieşte acuma în iad, deoarece osânda n‑a fost rostită. Cu alte cu­vin­te, până atunci, iadul nu există..."

Această teorie era mai curând liniştitoare pentru oricine se gândea la moarte; ea amâna ziua judecăţii din urmă, fără a închide perspectiva vieţii veşnice, şi se împăca destul de bine cu intuiţia, comună celor mai mulţi oameni, după care moartea e o cădere într‑o tăcere obscură, un somn în care nu mai ştii de nimic...

Fireşte, o asemenea doctrină, dacă ar fi mărturisită cu glas tare n‑ar putea decât să stârnească aprige împotriviri printre părinţii bisericii şi în norodul credincios, iar clipa nu era potrivită pentru un candidat la Sfântul Scaun să se apuce să propovăduiască inexistenţa raiului şi a iadului sau să afirme că ele ar fi nelocuite.

"Să aşteptăm până va lua sfârşit concla­vul", îşi zicea cardinalul.

Fu întrerupt de un călugăr de serviciu la poarta mănăstirii, care bătu în uşă şi îi vesti sosirea unei ştafete de la Paris.

— Din partea cui vine? întrebă cardinalul.

Duèze avea un glas înfundat, vătuit, fără nici un timbru, deşi foarte limpede.

— Din partea contelui de Bouville, răspunse călugărul. Trebuie să fi venit în goana mare, căci pare frânt de oboseală; până să‑i deschid, l‑am găsit pe jumătate adormit, cu fruntea lipită de canatul porţii.

— Adu‑mi‑l aici de îndată.

Şi cardinalul, care cu câteva clipe mai înainte cugeta la deşertăciunea ambiţiilor lumii acesteia, se gândi numaidecât:

"Să fie oare în legătură cu alegerea? Curtea Franţei să fi trecut făţiş de partea mea? Mi se va propune oare un târg?..."

Se simţea foarte tulburat, plin de curiozitate şi de speranţă, şi străbă­tea încăperea cu paşi mărunţi şi iuţi. Duèze avea statura unui copil de cincisprezece ani, o mutră de şoarece sub nişte sprâncene albe stufoase, un trup şubred. În dosul geamurilor, cerul începea să se înroşească; nu e­ra încă vremea să sufle în lumânări, dar se crăpa de ziuă. Ceasul rău tre­cu­se...

Călăreţul intră; dintr‑o uitătură, cardinalul înţelese că nu avea îna­in­tea lui o ştafetă obişnuită. Mai întâi, un olăcar de meserie şi‑ar fi pus nu­maidecât un genunchi la pământ, şi ar fi întins sulul cu scrisoarea, în loc să stea în picioare plecându‑şi capul şi zicând "Monseniore..." Şi apoi, cur­tea Franţei se slujea pentru a‑şi trimite scrisorile de călăreţi zdraveni şi spătoşi, foarte oţeliţi, ca voinicul acela de Robin‑Cuisse‑Maria care făcea adeseori drumul între Paris şi Avignon, iar nu de un asemenea băieţandru cu nas subţire, care abia îşi ţinea pleoapele deschise şi cădea din picioare de obosit ce era.

"Iată ce‑l dă în vileag, se simte cale de o poştă că nu‑i o ştafetă de me­serie, îşi spuse Duèze... De altminteri, am mai văzut eu pe undeva obrazul ăsta."

Cu mâna sa scurtă şi subţirică rupse peceţile scrisorii, şi fu deza­mă­git de îndată ce‑şi aruncă ochii pe ea. Nu era vorba de alegere, ci i se cerea să dea ocrotire ştafetei. Totuşi Duèze vru să vadă în asta un semn bun; când cei de la Paris aveau de cerut ceva autorităţilor ecleziastice, a­cuma i se adresau lui.

— Allora, lei è i signore Guccio Baglioni?[1] vorbi el după ce isprăvi de citit.

Tânărul tresări auzind că‑l întreabă în italieneşte.

— Da, monseniore...

— Contele de Bouville mi te recomandă, ca să te iau sub ocrotirea mea, şi să te scap de vrăjmaşii care te urmăresc...

— Dacă vrei, monseniore, să‑mi faci acest bine!

— Se pare că te‑ai băgat într‑o încurcătură urâtă care te‑a silit să fugi îmbrăcat în livreaua asta de ştafetă a contelui de Bouville, urmă cardinalul cu vorbirea lui repede şi înăbuşită. Povesteşte‑mi ce s‑a întâmplat. Bouvil­le îmi spune că făceai parte din escorta lui când o însoţea pe regina Clé­men­ce în drumul ei spre Franţa. Într‑adevăr, acum îmi aduc aminte. Te‑am văzut pe lângă dânsul. Şi eşti nepotul jupânului Tolomei, căpetenia lombarzilor din Paris. Foarte bine, foarte bine. Povesteşte‑mi păţania dumi­tale.

Se aşezase şi, cu gândul la altceva, se juca, învârtind un pupitru mare făcut anume să se rotească, pe care zăceau cărţile ce‑i serveau la lucrările lui. Era acum bine dispus, liniştit şi gata să‑şi întoarcă gândurile la trebu­rile altora.

Guccio Baglioni avea în pulpele sale cele o sută douăzeci de leghe stră­bătute călare în mai puţin de patru zile. Nu‑şi mai simţea picioarele; o pâclă deasă îi împânzise capul şi ar fi dat orice ca să se poată lungi, colea, chiar pe pardoseală, şi să doarmă... să doarmă...

Izbuti să‑şi vină în fire; viaţa lui, dragostea lui, viitorul lui, toate îi po­runceau să‑şi biruie pentru încă o clipă oboseala.

— Iată, monseniore, spuse el; m‑am căsătorit cu o fată din nobilime.

I se păru ca aceste cuvinte ieşiseră din gura altcuiva. Nu erau cele pe care voia să le rostească. Ar fi vrut să‑i explice cardinalului că o nenorocire fără seamăn se abătuse asupra lui, că era omul cel mai năpăstuit, cel mai îndurerat din univers, că viaţa îi era ameninţată, că era despărţit poate pentru totdeauna de soţia lui fără de care nu putea trăi, că soţia avea să‑i fie închisă, că de o săptămână întâmplările se rostogoliseră peste dânşii atât de vijelios, atât de năpraznic, încât timpul părea să‑şi fi pierdut di­mensiunile obişnuite şi el însuşi se simţea parcă pe altă lume... Din toate drama lui însă, când trebuia să‑i dea glas, nu găsea decât aceste câteva cuvinte: "Monseniore, m‑am căsătorit cu o fată din nobilime..."

— Aha, făcu cardinalul. Cum îi zice?

— Marie de Cressay.

— Hm... Cressay... nu cunosc.

— Dar a trebuit să mă cunun cu ea în taină, monseniore; familia ei se împotrivea.

— Fiindcă eşti un lombard? Bineînţeles. Ăştia din Franţa sunt încă niţel cam înapoiaţi. În Italia e altfel, fireşte... Şi vrei să obţii desfacerea că­sătoriei? Nu‑i mare lucru... Dacă cununia s‑a făcut în taină...

— Dar, nu, monseniore, o iubesc şi ea mă iubeşte, spuse Guccio. Fa­milia a aflat însă că e însărcinată, şi fraţii ei m‑au urmărit ca să mă omoa­re.

— Pot s‑o facă, au legea după datină de partea lor. Te‑ai pus în situa­ţia unuia care a răpit o fată... Cine v‑a cununat?

— Fratele Vicento.

— Fratele Vicento... nu‑l cunosc.

— Ce e mai rău, monseniore, e că preotul acesta a murit. Aşa că nici nu pot dovedi că suntem căsătoriţi... Dar să nu‑ţi închipui, monseniore, că aş fi un fricos. Vroiam să mă bat în duel. Unchiul meu s‑a adresat însă contelui de Bouville...

— ...care te‑a sfătuit foarte cuminte să te depărtezi pentru o bucată de vreme.

— Dar Maria va fi închisă într‑o mănăstire! Crezi, monseniore, că vei putea‑o scoate de acolo? Crezi c‑am s‑o mai văd?

— Ho! Nu mă lua aşa de repede, fiule, răspunse cardinalul, continuând să învârtească pupitrul. La o mănăstire? Ei şi? Unde s‑ar pu­tea simţi mai bine deocamdată? Pune‑ţi nădejdea în nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu, de care avem toţi mare nevoie...

Guccio îşi plecă fruntea, istovit. Părul său negru era plin de praf.

— Unchiul dumitale se află în bune raporturi comerciale cu fraţii Bar­di? mai întrebă cardinalul.

— Fireşte, monseniore, fireşte. Fraţii Bardi sunt bancherii sfinţiei tale, aşa cred, răspunse Guccio cu o politeţe necăutată.

— Da, sunt bancherii mei. Dar îi găsesc în ultima vreme mai puţin... mai puţin înţelegători ca în trecut. Banca lor e aşa de mare! Au sucursale peste tot. Şi pentru cea mai neînsemnată cerere de bani, trebuie să rapor­teze la Florenţa... Lucrează tot aşa de încet ca un tribunal al bisericii... Un­chiul dumitale are multe feţe bisericeşti printre clienţii săi?

Guccio avea destule alte griji ca să se mai gândească la treburile băn­cii. Sub fruntea lui, ceaţa se făcea mai deasă; pleoapele îi ardeau.

— Nu, spuse el. Clienţii noştri sunt mai cu seamă marii baroni... Con­te­le de Valois, contele d'Artois... Ar fi o mare cinste pentru noi dacă sfinţia ta...

— Vom vorbi mai târziu despre asta. Deocamdată, iată‑te la adăpost în această mănăstire. Vei trece în ochii tuturora drept un om în slujba mea; poate că‑ţi vor da să îmbraci un caftan de diac. Voi vorbi despre asta cu capelanul meu. Acum poţi să‑ţi lepezi livreaua şi să te duci să dormi li­niştit, lucru de care mi se pare că ai mare nevoie.

Guccio salută, bolborosi câteva cuvinte de mulţumire şi făcu un pas spre uşă. Apoi, oprindu‑se, spuse:

— Nu pot încă dezbrăca livreaua, monseniore, mai am de predat şi o altă scrisoare.

— Cui? întrebă Duèze, bănuitor.

— Contelui de Poitiers.

— Dă‑o încoace; o voi trimite de îndată cu un călugăr.

— Vezi însă, monseniore, domnul de Bouville ţinea mult...

— Ştii cumva dacă această scrisoare e în legătura cu conclavul?

— O, nu, monseniore, e vorba în ea de moartea regelui.

Cardinalul sări de pe scaun.

— Regele Ludovic a murit? De ce n‑ai spus‑o mai devreme!

— Vestea n‑a ajuns încă aici? Gândeam că sfinţia ta ai fost înştiinţat despre aceasta.

Adevărul este că nu se gândea la nimic. Nenorocirile sale, oboseala sa, îl făcuseră să uite acest eveniment de mare însemnătate. Galopase drept înaintea lui de la Paris, schimbând caii la mănăstirile ce‑i fuseseră indica­te, mâncând în grabă, vorbind cât mai puţin cu putinţă, şi ajunsese, fără să ştie, înaintea ştafetelor cârmuirii.

— Din ce i s‑a tras moartea?

— E tocmai ceea ce domnul de Bouville vrea să‑i dea de ştire contelui de Poitiers.

— Crimă? şopti Duèze.

— Se pare că regele a fost otrăvit.

Cardinalul chibzui o clipă.

— Iată ce poate să aducă mari schimbări, murmură el. A fost ales un regent?

— Nu ştiu, monseniore... Când am plecat eu, se vorbea mult de con­tele de Valois...

— Bine, fiule, du‑te de te odihneşte.

— Dar, monseniore... şi scrisoarea pentru contele de Poitiers?

Pe buzele subţiri ale prelatului se ivi un surâs fugar, care putea fi luat drept o expresie de bunăvoinţă.

— Nu ar fi cuminte să te arăţi, şi afară de asta abia te mai ţii pe pi­cioare, vorbi el. Dă‑mi plicul acela; ca să nu ai de suferit vreo dojană, mă voi duce să‑l duc eu însumi.

După câteva minute, însoţit de un masalagiu cu facla în mână care‑i deschidea drumul, aşa cum se cuvenea pentru o înaltă faţă bisericească, şi urmat de un secretar, cardinalul curiei papale părăsea mănăstirea Ainay, dintre Rhône şi Saône, şi apuca pe ulicioarele întunecoase, adeseori strâm­tate de mormane de gunoaie. Pirpiriu, subţirel, călca cu pas sprinten, du­cân­du‑şi parcă în fugă cei şaptezeci şi doi de ani ai săi. Rasa‑i purpurie părea că dansează printre ziduri.

Clopotele celor douăzeci de biserici şi celor patruzeci şi două de mă­năstiri ale Lyonului băteau de utrenii. Distanţele erau scurte în acest oraş ai cărui locuitori nu treceau încă de douăzeci de mii, din care jumătate fă­cea comerţ cu religia, iar cealaltă jumătate avea religia comerţului. Car­di­nalul ajunse curând la locuinţa consulului[2], unde era găzduit contele de Poitiers.