Partea întâi - Noii regi

 

 

 

 

 

Din toate parohiile oraşului, de o parte ca şi de alta a râului, de la Saint‑Denys, Saint‑Cuthbert, şi Saint‑Martin‑cum‑Gregory, Saint‑Mary‑Senior şi Saint‑Mary-Junior, dinspre Shambles, dinspre Tanner Row, de peste tot, poporul din York se îndrepta de două ceasuri în şiruri neîntrerupte către Minster, către uriaşa catedrală cu aripa ei dinspre apus încă neisprăvită, şi care ocupa, înaltă, întinsă, impunătoare, creasta cetăţii.

În Stonegate şi Deangate, cele două uliţe întortocheate care duceau la Yard, mulţimea era oprită. Copilandrii cocoţaţi pe ulucii din faţa caselor nu zăreau decât capete, nimic alta decât capete, o mulţime de capete, acoperind piaţa toată. Burghezi, neguţători, gospodine cu droaia de plozi după ele, betegi pe cârjele lor, slujnice, calfe de meşteşugari, grămătici cu capul vârât sub glugă, oşteni în platoşe uşoare, cerşetori zdrenţăroşi, toţi erau amestecaţi laolaltă ca paiele strânse în snop. Hoţii cu degete agere îşi făceau treburile pentru un an întreg. La ferestrele ieşite în afara se iveau ciorchini de capete.

Dar era oare o lumină de nămiezi această palidă zi fumurie şi umedă, acest abur rece, norii aceştia de vată învăluind uriaşa clădire şi mulţimea care tropăia în noroi? Oamenii se înghesuiau unii într‑alţii ca să‑şi păstreze propria căldură.

24 ianuarie 1328. În faţa monseniorului William de Melton, arhiepiscop de York şi primat al Angliei, regele Eduard al III‑lea, care nu avea încă şaisprezece ani, o lua de soţie pe doamna Filipa de Hainaut, vară‑sa, care abia împlinise paisprezece.

Nu mai era nici un loc în catedrala rezervată marilor dregători ai ţării, înaltelor feţe bisericeşti, membrilor Parlamentului, celor cinci sute de cavaleri invitaţi, celor o sută de nobili scoţieni în fuste cadrilate veniţi să ratifice, cu acest prilej, tratatul de pace. Peste puţin timp va fi celebrată slujba solemnă, cântată de o sută douăzeci de cântăreţi.

Deocamdată însă, întâia parte a ceremoniei, cununia propriu zisă, se desfăşura în faţa uşii de miazăzi, în afara bisericii şi sub ochii norodului, după rânduiala veche şi datinile deosebite ale arhiepiscopiei de York. Pâcla aşternea dâre umede pe catifeaua roşie a baldachinului înălţat lângă portic, se strângea pe mitrele episcopilor, lipea mantiile de blană pe umerii familiei regale adunate în jurul tinerei perechi.

— Bere I take thee, Filipa, to my wedded wife, to have and to hold at bed and at board... Aici, te iau, Filipa, ca să‑mi fi soaţă, ca să te am şi să te păstrez în patul şi în casa mea...

Venind de pe aceste buze fragede, de la acest chip de copilandru, glasul regelui stârni mirarea tuturor prin puterea, limpezimea şi vibraţia sa. Regina‑mamă Isabelle fu uimită, şi dumnealui Jean de Hainaut, unchiul miresei, de asemenea, şi toţi cei de faţă din primele rânduri, printre care conţii Edmond de Kent şi de Norfolk, şi contele de Lancastre zis Gât‑Sucit, capul consiliului de regenţă şi epitropul regelui.

— …for fairer for fouler, for better for worse, in sickness and in health... pentru zile frumoase şi zile urâte, la bine şi la rău, în boală şi în sănătate...

Freamătul de şoapte în mulţime se stingea încetul cu încetul. Tăcerea se aşternea ca o undă circulară şi răsunetul tânărului glas regesc se împrăştia pe deasupra miilor de capete în aşa fel încât era auzit aproape până la marginea pieţei. Regele rostea rar lunga formulă a legământului pe care o învăţase în ajun; dar s‑ar fi zis că o născocea atunci, atât de răspicate îi erau cuvintele, atât de mult le gândea pentru a le da înţelesul lor cel mai adânc şi mai grav. Erau parcă cuvintele unei rugăciuni menită să nu fie spusă decât o dată şi pentru toată viaţa.

Prin gura aceasta de adolescent se exprima un suflet de bărbat în toată puterea, de om pătruns de legământul făcut în faţa Cerului, de prinţ care‑şi cunoaşte rolul ce‑i este sortit între poporul său şi Dumnezeu. Noul rege lua martori ai dragostei pe care o jura doamnei Filipa toate neamurile sale, pe toţi din jurul său, marii dregători, baronii şi înaltele feţe bisericeşti, populaţia Yorkului şi Anglia toată.

Proorocii mistuiţi de râvna întru Domnul, conducătorii de popoare susţinuţi de o singură convingere, ştiu să impună noroadelor propriul lor crez. Dragostea afirmată în auzul şi văzul lumii are şi ea această putere, stârneşte această adeziune a tuturor la emoţia unui singur om.

Nu era femeie în mulţimea din jur, şi oricare i‑ar fi fost vârsta, nici o tânără de curând măritată, nici o soţie înşelată, nici o văduvă, nici o fecioară, nici o bunică, care să nu se fi simţit în clipa aceea în locul miresei; nici un bărbat care să nu se simtă în pielea tânărului rege. Eduard al III‑lea se unea cu tot ce era feminin în poporul său; şi tot regatul său o alegea pe Filipa ca soaţă. Toate visurile tinereţii, toate dezamăgirile anilor de maturitate, toate regretele bătrâneţii se îndreptau spre dânşii ca tot atâtea ofrande ţâşnite din fiecare inimă. În seara aceea, prin uliţele întunecoase ochii logodnicilor aveau să lumineze bezna, şi chiar soţii de multă vreme învrăjbiţi aveau să‑şi caute iar mâinile după cină.

Dacă din cele mai depărtate timpuri noroadele se îmbulzesc la nunţile prinţilor, e pentru că vor să trăiască astfel prin delegaţie o fericire care, fiindcă li se înfăţişează de aşa de sus, pare desăvârşită.

— ...till death us do part... până ce moartea ne va despărţi...

Fiecare simţi un nod în gât; mulţimea din piaţă scăpă un lung suspin de mirată întristare şi parcă de dojană. Nu, nu trebuia să pomenească de moarte în această clipă; nu era cu putinţă ca aceşti doi tineri să aibă soarta oamenilor de rând; nu te puteai împăca cu gândul că ar fi muritori.

— ...and there to I plight thee my troth., şi pentru toate acestea mă leg de tine cu jurământ.

Tânărul rege simţea respirând mulţimea, dar n‑o privea. Ochii lui de un albastru şters, aproape verzui, cu genele lungi ridicate, nu se dezlipeau de pe fetiţa roşcată şi dolofană, încotoşmănită în catifelele şi vălurile ei, căreia îi jura credinţă.

Căci doamna Filipa nu aducea de fel cu o prinţesă de basm, şi nu era nici măcar prea drăguţă. Arăta ca o grăsană, asemenea fetelor din neamul Hainaut, cu un nas cârn, un gât scurt, un obraz acoperit de pistrui. Înfăţişarea ei nu avea vreun farmec deosebit, dar cel puţin era simplă şi nu căuta să‑şi dea un aer de măreţie care nici nu i s‑ar fi potrivit. Să nu fi avut pe dânsa podoabele regeşti, ar fi putut trece drept o fată roşcovană ca oricare alta de aceeaşi vârstă; semenele ei puteau fi întâlnite cu sutele prin toate naţiile de la miazănoapte. Şi tocmai asta făcea să sporească dragostea mulţimii pentru dânsa. Era aleasă de ursită şi de Dumnezeu, dar fără a se deosebi prin fire de femeile asupra cărora avea să domnească. Toate roşcovanele ceva mai durdulii se simţeau ridicate la mare cinste.

Ea însăşi tulburată de nu‑şi putea stăpâni un tremur, îşi încreţea pleoapele de parcă n‑ar fi fost în stare să înfrunte privirea pătrunzătoare a soţului. Prea era frumos ceea ce i se întâmpla. Atâtea coroane în jurul ei, atâtea mitre episcopale, şi doamnele acestea, şi cavalerii aceştia pe care îi zărea înăuntrul catedralei, rânduiţi în dosul lumânărilor aprinse ca aleşii în Paradis, şi tot norodul acesta de jur împrejur... Regină, avea să fie regină, şi aleasă din dragoste!

Ah, cum îl va mai răsfăţa, şi sluji, şi adora pe acest frumos prinţ blond, cu gene lungi şi mâini fine, sosit ca prin minune cu douăzeci de luni înainte la Valenciennes, însoţind o mamă în surghiun care venea să ceară ajutor şi adăpost! Părinţii lor îi trimisese să se joace în livadă, cu ceilalţi copii; se îndrăgostise de dânsa, şi dânsa de el. Acum era rege şi n‑o uitase. Cu ce bucurie îi închina viaţa ei! Se temea doar că nu e deajuns de frumoasă ca să‑i placă mereu, nici destul de învăţată pentru a‑l sprijini cum se cuvine.

— Întinde, doamnă, mâna‑ţi dreaptă, îi spuse arhiepiscopul primat.

Ea îşi ridică o mână plinuţă, şi i‑o înfăţişă hotărât, cu palma înainte şi degetele răşchirate.

Eduard avu o privire încântată pentru această stea trandafirie care i se dăruia.

Arhiepiscopul luă de pe tipsia ţinută de un al doilea prelat inelul de aur încrustat cu rubine, pe care îl binecuvântase, şi‑l întinse regelui. Inelul era umed, ca tot ce atingea mâna pe această ceaţă. Apoi, arhiepiscopul apropie încetişor cele două mâni ale soţilor.

— În numele Tatălui, rosti Eduard punând inelul în vârful policarului Filipei, fără să‑l vâre însă. În numele Fiului... Al Sfântului Duh... continuă el, repetând gestul asupra arătătorului, apoi asupra degetului mijlociu.

În cele din urmă îi lunecă verigheta pe al patrulea deget, zicând:

— Amin!

Era soţia lui.

Ca orice mamă care‑şi însoară fiul, regina Isabelle avea lacrimi în ochi. Se silea să‑l roage pe Dumnezeu să‑i hărăzească fiului ei toate fericirile, dar se gândea mai ales la dânsa, şi suferea. Zilele s‑au scurs una după alta, până au adus‑o aici, la clipa aceasta când înceta să mai fie prima în inima acestui fiu şi în neamul ei. Nu, fără îndoială, nici în ce priveşte trecerea ce‑o avea la curte, nici în privinţa frumuseţii n‑ar fi avut de ce să se teamă de această mică piramidă de catifea şi de broderii pe care soarta i‑o dăduse să‑i fie noră.

Dreaptă, subţire şi blondă, cu frumoasele ei cosiţe aduse pe tâmple de fiecare parte a chipului luminos, la treizeci şi şase de ani Isabelle abia dacă arăta treizeci. Oglinda pe care o consultase multă vreme chiar în dimineaţa asta, pe când îşi punea coroana, îi arătase că poate fi liniştită. Şi totuşi, începând de astăzi, înceta să mai fie pur şi simplu regina pentru a deveni regina‑mamă. Cum de ajunsese aici aşa de repede? Cum trecuseră astfel douăzeci de ani de viaţă, şi încă străbătuţi de atâtea vijelii?

Se gândea la propria ei cununie, erau tocmai douăzeci de ani de atunci, într‑un sfârşit de ianuarie ca astăzi, şi tot pe o asemenea pâclă, la Boulogne, în Franţa. Şi ea se măritase sperând să fie fericită, şi ea rostise jurământul cununiei din adâncul inimii. Ştia oare pe atunci cu cine o măritau pentru a satisface interesele celor două regate? Ştia oare că drept răsplată a dragostei şi devotamentului pe care le aducea, nu va avea parte decât de umilinţă, de ură şi de dispreţ, că se va vedea înlocuită în patul soţului ei nici măcar de nişte ibovnice, ci de bărbaţi nesăţioşi de averi şi lipsiţi de ruşine, că zestrea ei va fi jefuită, avuţiile ei confiscate, că va trebui să ia calea surghiunului ca să‑şi scape viaţa ameninţată şi apoi să ridice o oaste pentru a‑l doborî chiar pe acela care‑i pusese în deget inelul de nuntă?

Ah! copila asta, Filipa, avea într‑adevăr noroc, ea nu era numai luată de soţie, ci şi iubită!

Numai primele iubiri pot fi pe de‑a întregul curate şi pe deplin fericite. Nimic nu le poate înlocui dacă s‑au destrămat. Cea de a doua dragoste nu ajunge niciodată la această desăvârşire luminoasă; chiar dacă e trainică, asemenea unei stânci, vezi în marmura ei nişte vine de altă culoare care sunt ca sângele uscat al trecutului.

Regina Isabelle îşi întoarse ochii la Roger Mortimer, baron de Wigmore, amantul ei, bărbatul care, datorită ei cât şi vredniciei lui, cârmuia ca stăpân Anglia în numele tânărului rege. Cu sprâncenele împreunate şi trăsăturile aspre, ţinându‑şi braţele încrucişate pe mantia somptuoasă, o privea, în aceeaşi clipă, fără bunăvoinţă. "Ghiceşte la ce mă gândesc, îşi spuse dânsa. Dar ce fel de bărbat este oare acest Roger ca să‑ţi arate că păcătuieşti de îndată ce încetezi o clipă de a te gândi numai la el?"

Isabelle îi ştia firea bănuitoare, şi‑i surâse, pentru a‑l potoli. Ce mai vroia după tot ce avea? Trăiau ca şi cum ar fi fost soţ şi soţie, deşi ea era regină, deşi el era căsătorit, şi ţara sta cu ochii la dragostea lor ştiută de toată lumea. Isabelle făcuse în aşa fel încât să aibă în mâna lui toată puterea. Mortimer îşi numea protejaţii în toate slujbele; poruncise ca toate moşiile favoriţilor lui Eduard al II‑lea să‑i fie date lui, iar Consiliul de regenţă nu făcea decât să întărească hotărârile sale. Mortimer izbutise chiar să obţină consimţământul Isabellei la executarea soţului ei detronat. Regina ştia că din pricina lui unii îi ziceau acum Lupoaica Franţei! Putea el s‑o împiedice să se gândească, într‑o zi de nuntă, la soţul ei asasinat, mai ales când făptaşul era acolo, în persoana lui John Maltravers, înălţat de curând la rangul de seneşal al Angliei, şi al cărui obraz prelung apărea, înfiorător, printre acelea ale marilor dregători ai ţării, ca pentru a reaminti crima?

Isabelle nu era acolo singura pe care această prezenţă o supăra. John Maltravers, ginerele lui Mortimer, fusese paznicul regelui detronat; neaşteptata lui ridicare la demnitatea de seneşal arăta prea limpede pentru ce fel de servicii fusese plătit astfel. În chip oficial, Eduard al II‑lea murise de moarte bună. Dar cine oare, la curte, credea în această născocire?

Contele de Kent, fratele vitreg al mortului, se aplecă la urechea vărului său Enric Gât‑Sucit şi‑i şopti:

— Se pare că astăzi regicidul îţi dă drept să te caţeri cât mai sus în familia noastră.

Edmond de Kent bâţâia de frig. Găsea ceremonia prea lungă, rânduiala slujbei după datina din York prea complicată. De ce să nu se fi celebrat cununia în capela Turnului Londrei sau a vreunui castel regal, în loc de a face din ea un prilej de petrecere populară? Simţea o strângere de inimă privind mulţimea. Şi vederea lui Maltravers, pe deasupra... Nu era oare o necuviinţă ca omul care trimisese tatăl pe lumea cealaltă să fie de faţă, şi aşezat în loc de mare cinste, la nunta fiului?

Gât‑Sucit, cu capul culcat pe umărul drept, beteşug căruia îi datora porecla, murmură:

— Prin păcat intră unii mai lesne în familia noastră. Cel dintâi, prietenul nostru ne dovedeşte asta...

Acest "prietenul nostru" îl arăta pe Mortimer faţă de care sentimentele englezilor se schimbaseră mult de optsprezece luni încoace, de când debarcase în fruntea oştilor reginei şi fusese primit ca liberator.

"La urma urmei mâna care execută nu‑i mai rea decât capul care porunceşte, cugeta Gât‑Sucit. Şi Mortimer e fără îndoială mai vinovat, şi Isabelle cu dânsul, decât Maltravers. Dar suntem toţi oarecum vinovaţi; am apăsat cu toţii pe cuţit când l‑am scos din scaun pe Eduard al II‑lea. Asta nu putea să sfârşească altfel."

Estimp arhiepiscopul îi întindea tânărului rege trei monede de aur bătute pe faţă cu stemele Angliei şi principatului Hainaut, şi având săpat pe dos un mănunchi de trandafiri, florile simbolice ale fericirii conjugale. Monedele acestea erau banii de măritiş, înfăţişând adică veniturile, castelele şi moşiile pe care mirele le făgăduia drept zestre pentru soaţa lui, urmând ca ea s‑o primească după moartea acestuia. Averile acestea de danie fuseseră scrise cu de‑amănuntul, ceea ce făcuse să‑i vină inima la loc lui dumnealui Jean de Hainaut, unchiul, căruia tot i se mai datorau cele cincisprezece mii de livre pentru solda cavalerilor săi de pe vremea războiului din Scoţia.

— Îngenunchează, doamnă, la picioarele soţului tău, pentru a primi banii, îi spuse miresei arhiepiscopul.

Toţi locuitorii din York aşteptau clipa asta, curioşi să vadă dacă datina de prin părţile lor va fi respectată până la capăt, dacă ceea ce se cuvenea pentru oricare supusă credincioasă se cuvenea şi pentru o regină.

Nimeni însă nu prevăzuse că doamna Filipa, nu numai că va îngenunchea, dar, într‑o pornire de dragoste şi recunoştinţă, va cuprinde cu braţele amândouă picioarele soţului ei şi va săruta genunchii aceluia care o făcea regină. Aşadar, sub imboldul inimii, flamanda asta dolofană era în stare să mai adauge ceva la rânduiala străveche.

Mulţimea o răsplăti cu o imensă ovaţie.

— Cred că vor fi foarte fericiţi, îi spuse Gât‑Sucit lui Jean de Hainaut.

— Poporul are s‑o îndrăgească, îi spuse Isabelle lui Mortimer care se apropiase de dânsa.

Regina‑mamă se simţi parcă jignită: această ovaţie nu era pentru dânsa. "Acum Filipa e regina, gândi ea. S‑a dus vremea mea. Da, dar acum, poate că voi avea Franţa..."

Căci, cu o săptămână mai înainte, o ştafetă purtând floarea de crin pe piept, venise în goana calului până la York spre a‑i da de ştire că ultimul el frate, regele Franţei Charles al IV‑lea, trăgea să moară.

 

 

 

 

Regele Charles al IV‑lea căzuse la pat în ziua de Crăciun. Pe la Bobotează, vracii şi doftorii se şi rostiseră zicând că nu mai are zile. Pricina acestor friguri care‑l mistuiau, acestei tuse năprasnice care‑i zguduia pieptul slăbit, acestui scuipat cu sânge? Vracii înălţau din umeri, mărturisindu‑şi neputinţa.

Blestemul ― iată pricina ― blestemul care îi dobora pe urmaşii lui Filip cel Frumos. Leacurile nu au putere împotriva blestemului. Iar curtea şi poporul împărtăşeau această certitudine.

Ludovic Aiuritul murise la douăzeci şi şapte de ani, răpus de o uneltire ucigaşă. Filip cel Lung îşi dăduse sufletul la douăzeci şi nouă de ani fiindcă băuse apa otrăvită a fântânilor din Poitou. Charles al IV‑lea ajunsese teafăr până la treizeci şi trei de ani: atingea hotarul peste care n‑avea să treacă. E doar bine ştiut că blestemaţii nu pot depăşi vârsta lui Cristos!

— E ceasul nostru, frate, să apucăm cârma ţării, şi s‑o ţinem cu mână tare, îi spusese contele de Beaumont, Robert d'Artois, vărului său Filip de Valois care‑i era şi cumnat. Iar de data asta, adăogase el, n‑o vom lăsa pe mătuşă‑mea Mahaut să ne‑o ia înainte. De altminteri, nu mai are alt ginere pe care să‑l împingă la tron.

Aceştia doi se bucurau de o sănătate înfloritoare. La patruzeci şi unu de ani, Robert d'Artois rămăsese tot uriaşul care trebuia să se aplece pentru a trece pe sub o uşă sau putea să doboare un bou luându‑l de coarne. Meşter în chichiţe şi urzeli ascunse, punând la cale tot felul de uneltiri, îşi dovedise îndeajuns dibăcia de douăzeci de ani încoace, atât în răzmeriţele din Artois, în dezlănţuirea războiului din Guyana, cât şi în multe alte prilejuri. Descoperirea scandalului din Turnul Nesle era niţeluş rodul lucrăturilor lui. Dacă regina Isabelle şi amantul ei, lordul Mortimer, izbutiseră să strângă o oaste în Hainaut, să răscoale Anglia şi să‑l scoată din tron pe Eduard al II‑lea, acestea i se datorau în parte lui. Şi nu se simţea stânjenit pentru că avea mâinile mânjite de sângele Margueritei de Bourgogne. În Consiliul bicisnicului Charles al IV‑lea glasul său se ridica în anii din urmă mai tare decât cel al suveranului.

Cu şase ani mai tânăr, Filip de Valois nu era aşa de iscusit ca dânsul. Dar înalt şi zdravăn, cu pieptul lat şi portul mândru, părând aproape un uriaş când Robert nu‑i stătea alături, avea o frumoasă ţinută de cavaler care‑l făcea simpatic. Şi mai cu seamă trăgea folos din amintirea lăsată de tătâne‑său, vestitul Charles de Valois, prinţul cel mai zurbagiu şi mai aventuros al vremii sale, ce se ţinuse toată viaţa după tronuri fantomă şi cruciade neizbutite, dar mare căpitan de oşti, şi pe ale cărui urme se silea să calce risipind banii cu nemiluita şi ducând trai măreţ.

Dacă până astăzi Filip de Valois nu uluise încă Europa prin talentele sale, lumea îi arăta totuşi încredere. Strălucea în turniruri, ele fiind pasiunea lui; râvna pe care o punea în aceste întreceri cavalereşti nu era lucru de dispreţuit.

— Filip, tu vei fi regent, lasă‑te pe mine, zicea Robert d'Artois. Regent, şi poate rege, dac‑o vrea Dumnezeu... adică, dacă de aici în două luni, regina, nepoată‑mea, care‑i de pe acuma cu burta până la bărbie, nu va naşte un fiu. Bietul văr Charles! N‑are să apuce să mai vadă copilul ăsta pe care‑l dorea aşa de mult! Şi chiar dacă va fi un băiat, tot tu vei fi regent douăzeci de ani de acum încolo. Ori, în douăzeci de ani multe se pot întâmpla...

Îşi prelungea gândul cu un gest larg al braţului care amintea de toate întâmplările posibile, cum ar fi mortalitatea infantilă, accidentele de vânătoare, ţelurile de nepătruns ale proniei cereşti.

— Iar tu, frate cinstit cum te ştiu, continuă uriaşul, tu vei face în aşa chip ca să mi se înapoieze în sfârşit comitatul meu Artois pe care hoaţa aia, otrăvitoarea de Mahaut, îl ţine pe nedrept, ca şi pairia legată de acest comitat! Când te gândeşti că nu‑s nici măcar pair! Să nu mori de râs? Mi‑e ruşine de soră‑ta care mi‑e soţie!

Filip îşi lăsase de două ori în jos năsoiul său gros, şi închisese pleoapele ca să arate că se învoieşte.

— Robert, îţi voi face dreptate, dacă voi ajunge s‑o împart eu. Te poţi bizui pe sprijinul meu.

Cele mai bune prietenii sunt acelea care se întemeiază pe interese comune şi pe dorinţa de a făuri un viitor comun.

Robert d'Artois, căruia nici o treabă nu‑i făcea scârbă, luă asupra lui să meargă la Vincennes spre a‑l face pe Charles cel Frumos să înţeleagă că zilele îi erau numărate şi că avea nişte porunci de dat, bunăoară aceea de a‑i strânge neîntârziat pe pairii Franţei, şi de a le recomanda ca regent pe Filip de Valois. Ba chiar, pentru a‑i lumina mai bine în alegerea lor, de ce nu ar încredinţa lui Filip, de pe acum, cârmuirea regatului, învestindu‑l cu toate puterile?

— Suntem toţi muritori, bunul meu văr, toţi fără deosebire, zicea Robert, plesnind de sănătate, şi făcând să tremure cu călcătura sa patul muribundului.

Charles al IV‑lea nu prea era în stare să refuze, ba găsea chiar o uşurare în faptul că‑l scăpau de orice grijă. Nu se gândea decât să reţină viaţa care‑i fugea printre dinţi.

Filip de Valois primi deci împuternicirea regală şi dădu porunca de a se aduna pairii ţării.

Robert d'Artois se puse numaidecât pe treabă. Mai întâi, pe lângă nepotu‑său d'Evreux, un copilandru încă, abia douăzeci şi unu de ani, drăguţ la faţă, dar cam molâu. Era însurat cu fiica Margueritei de Bourgogne, Jeana cea Mică, aşa cum continua să‑i zică lumea deşi avea şaptesprezece ani, şi care fusese înlăturată de la moştenirea tronului, la moartea Aiuritului.

De fapt, legea salică fusese născocită pentru dânsa şi înadins ca s‑o îndepărteze de la domnie, aceasta cu atât mai lesne cu cât relele purtări ale mamei sale aruncau o îndoială serioasă în ce priveşte obârşia ei şi deci dreptul de a urma la tron. În schimb, şi pentru a potoli familia de Bourgogne i se recunoscuse prinţesei Jeana cea Mică moştenirea Navarrei. Dar curtea nu s‑a prea grăbit să‑şi ţină această făgăduială, şi ultimii doi regi ai Franţei păstraseră şi titlul de rege al Navarrei.

Era un prilej nimerit pentru Filip d'Evreux, dacă ar fi semănat cât de cât cu unchiu‑său Robert d'Artois, să pornească în privinţa asta o lucrătură straşnică, tăgăduind legea succesorală şi cerând în numele soţiei sale cele două coroane.

Lui Robert însă, cu autoritatea de care se bucura în ochii nepotului, nu‑i fu greu să‑l îmbrobodească pe acest pretendent posibil:

— Navarra asta ce ţi se cuvine o vei avea, dragă nepoate, de îndată ce cumnatu‑meu Valois va fi regent. Fac din aceasta o chestie de familie şi i‑am pus‑o lui Filip ca o condiţie în schimbul sprijinului meu. Vei fi rege al Navarrei! Nu‑i o coroană de dispreţuit şi, în ce mă priveşte, te sfătuiesc să ţi‑o pui pe cap cât de curând, înainte ca unii să‑ţi tăgăduiască dreptul de a o purta, căci, fie vorba între noi, mititica de Jeanne, soţia ta, ar fi mai tare pe moştenirea ei dacă mamă‑sa n‑ar fi fost aşa rea de muscă! În marea încăierare ce se va încinge în jurul acestei coroane, tu trebuie să‑ţi faci rost de aliaţi gata să te ajute: sprijinul nostru îl ai. Şi să nu te bată cumva gândul de a‑l asculta pe unchiu‑tău de Bourgogne; vrând să‑şi facă doar treburile lui, nu te va îndemna decât la prostii. Filip regent, iată pe ce te poţi bizui.

Astfel, în schimbul Navarrei pe care o abandona pentru totdeauna, Filip de Valois avea de pe acum, în afară de propriul său vot, încă două.

Ludovic de Bourbon fusese făcut duce cu câteva săptămâni mai înainte, când primise şi comitatul de la Marche, să‑i fie moşie cât o trăi. Era cel mai vârstnic din familie. În cazul unei prea mari îmbulzeli în jurul regenţei, calitatea sa de nepot al lui Ludovic cel Sfânt putea să‑i slujească spre a strânge mai multe voturi. Într‑un fel sau altul, hotărârea lui va cumpăni în Consiliul pairilor. Prinţul ăsta şchiop era însă laş. A te ridica împotriva puternicei partide care‑l sprijinea pe Valois era o acţiune vrednică de un bărbat mai curajos. Afară de asta, fiu‑său se însurase cu o soră a lui Filip de Valois.

Robert îi dădu să înţeleagă lui Ludovic de Bourbon că, cu cât va trece mai repede de partea lui Filip, cu atât îi vor fi mai repede întărite drepturile asupra moşiilor şi titlurilor pe care le dobândise sub trecuta domnie. Aşadar, trei voturi.

Abia sosit de la Vannes şi înainte de a apuca să‑şi desfacă bagajele, ducele de Bretagne îl văzu pe Robert d'Artois ivindu‑se în palatul său:

— Îl sprijinim pe Filip, nu‑i aşa? Cred că n‑ai nimic împotrivă... În Filip, aşa de cucernic, aşa de cinstit, suntem siguri de a avea un rege bun... vreau să zic, un bun regent.

Jean de Bretagne nu putea decât să fie de partea lui Filip de Valois. Nu luase el de soţie pe o soră a lui Filip, Isabelle? Aceasta murise, ce‑i drept, la vârsta de opt ani, dar sentimentele de dragoste ce‑l legaseră de dânsa erau încă vii.

Ca să dea o mai mare greutate demersului său, Robert o adusese cu el pe maică‑sa, Blanche de Bretagne, consângeană a ducelui, foarte bătrână, foarte mărunţică, foarte zbârcită la faţă, şi habar neavând de politică, dar fiind întotdeauna de părerea mătăhălosului ei fiu. Jean de Bretagne se ocupa însă mai mult de treburile ducatului său decât de acelea ale Franţei. Ei bine, da, să‑l alegem pe Filip, de ce nu, de vreme ce toată lumea părea aşa de zorită să‑l aleagă!

Asta devenea oarecum campania cumnaţilor. Îl chemară într‑ajutor pe Guy de Châtillon, conte de Blois, care nici nu era pair, ba chiar pe contele Guillaume de Hainaut, doar pentru că îşi luaseră de soţii alte două surori ale lui Filip. Toată seminţia de Valois începea să apară de pe acum ca adevărata familie domnitoare a Franţei.

Guillaume de Hainaut şi‑o mărita tocmai atunci pe fiică‑sa cu tânărul rege al Angliei; fie, neamurile nu vedeau nici o piedică la asemenea căsătorie, ba gândeau că într‑o zi s‑ar putea să tragă niscaiva foloase din încuscrirea asta. Dar Guillaume judecase bine cum stau lucrurile, când hotărâse ca frate‑său Jean să‑l reprezinte la nuntă în loc de a se duce el însuşi, căci aici, la Paris, aveau să se petreacă evenimentele cele mai de seamă. Guillaume cel Bun nu râvnea oare de multă vreme ca ţinutul Blaton, patrimoniu al coroanei Franţei, cuprins în statele sale, să‑i fie cedat? I s‑ar da Blatonul, mai pe nimic, o răscumpărare simbolică, dacă Filip ar deveni regent.

Cât despre Guy de Blois, el era unul dintre ultimii baroni care mai păstrau dreptul de a bate monedă. Din nefericire, în pofida acestui drept, nu avea bani şi era înglodat în datorii până‑n gât.

— Iubite vere Guy, dreptul tău de a bate monedă îţi va fi răscumpărat. Asta are să fie cea dintâi grijă a noastră.

În puţine zile Robert făcuse treabă bună.

— Vezi tu, Filip, îi spunea candidatului său, vezi cum căsătoriile puse la cale de tatăl tău ne ajută astăzi. Se zice că puzderia de fete e mare blestem la casa omului; bărbatul acesta înţelept, Dumnezeu să‑l aibă în grija lui, a ştiut să se slujească de toate surorile tale.

— Aşa e, dar va trebui să isprăvim de plătit zestrea lor, răspundea Filip. Câtorva nu li s‑a dat decât pe sfert din ce li se făgăduise...

— Începând cu zestrea cuvenită scumpei mele soţii Jeanne, amintea Robert d'Artois. Dar din clipa în care vom avea pe mâna noastră vistieria...

Mai greu de câştigat fu contele de Flandra, Ludovic de Crécy şi de Nevers. Căci el nu era un cumnat şi cerea altceva decât o moşie sau ceva bănet. Vroia să‑şi recucerească comitatul din care supuşii săi îl izgoniseră. Ca să‑l convingă, d'Artois trebui să‑i promită un război.

— Vere Ludovic, Flandra ţi‑o vom da îndărăt, fii pe pace. O vom cuceri cu armele, pentru asta ne legăm cu jurământ.

Apoi, Robert, care se gândea la toate, dădu iar fuga la Vincennes spre a‑i da zor lui Charles al IV‑lea să‑şi isprăvească testamentul.

Charles nu mai era decât o umbră de rege, scuipându‑şi ce‑i mai rămăsese din plămâni.

Totuşi, aşa muribund cum era, îşi aduse aminte în clipa asta de proiectul cruciadei pe care odinioară unchiu‑său Charles de Valois i‑l vârâse în cap. Proiect amânat din an în an; subsidiile bisericii fuseseră cheltuite în alte scopuri; apoi Charles de Valois murise... Boala care‑l răpunea, se întreba Charles al IV‑lea, nu era oare o pedeapsă pentru această făgăduială călcată, acest legământ neîmplinit? Sângele din piept cu care‑şi mânjea aşternutul îi amintea crucea roşie pe care nu ajunsese să şi‑o coasă pe mantie.

Atunci, în nădejdea că va ademeni Cerul şi că va dobândi o supravieţuire în vreun fel, puse să i se adauge la testament dorinţele sale din urmă privind Ţara Sfântă... "căci gândul meu este de a merge acolo cât mă aflu în viaţă, dictă el, şi dacă asta nu se poate cât mă aflu în viaţă, vreau ca cincizeci de mii de livre să fie date la cea dintâi trecere a toată creştinătatea peste mare, ce se va face".

Nu i se cerea atâta, nici să încarce cu o asemenea ipotecă averea regală de care familia avea nevoie pentru trebuinţi mai urgente. Robert spumega de furie. Zevzecul ăsta de Charles nu se lăsa până‑n ultima clipă de asemenea încăpăţânări prosteşti!

I se cerea numai să‑i lase trei mii de livre cancelarului Jean de Cherchemont, tot atâta mareşalului de Trye şi dumnealui Miles de Noyers, preşedintele Curţii de conturi, pentru râvna credincioasă cu care au slujit coroana... şi pentru că dregătoriile lor îi îndreptăţeau să ia parte la Consiliul pairilor.

— Şi conetabilul? murmură regele pe moarte.

Robert înălţă din umeri. Conetabilul Gaucher de Châtillon trecuse de şaptezeci şi opt de ani, era surd ca o oală şi avea bogăţii de nu mai ştia ce să facă cu ele. Nu la o vârstă ca a lui te năpădeşte pofta de aur! Îl tăiară din pomelnic pe conetabil.

În schimb, cu mare luare aminte, Robert îl ajută pe Charles al IV‑lea să întocmească lista executorilor testamentari, căci această listă constituia un fel de ordin de precădere printre mărimile regatului: contele Filip de Valois în cap, contele Filip d'Evreux, apoi el însuşi, Robert d'Artois, conte de Beaumont‑le‑Roger.

Odată asta făcută, se gândiră cum să câştige de partea lor înaltele feţe bisericeşti care erau pairi ai coroanei.

Guillaume de Trye, duce‑arhiepiscop de Reims, fusese dascălul lui Filip de Valois, şi apoi, Robert îl trecuse pe frate‑său, mareşalul, în testamentul regal cu trei mii de livre, aur care suna convingător. Dinspre partea asta, candidatul nu va fi dezamăgit.

Ducele‑arhiepiscop de Langres era câştigat de mult pentru cauza familiei Valois; şi la fel de devotaţi îi erau contele‑episcop de Beauvais, Jean de Marigny, ultimul frate în viaţă al marelui Enguerrand. Vechi trădări şi căinţe vechi îi uneau, iar serviciile pe care şi le făcuseră ţesuseră legături trainice.

Mai rămâneau episcopii de Châlons, de Laon şi de Noyon; se ştia că aceştia din urmă îl vor urma pe ducele Eudes de Bourgogne.

— A, în ce‑l priveşte pe burgund, izbucni Robert d'Artois desfăcând braţele într‑un gest de neputinţă, asta‑i treaba ta, Filip. Nu pot face nimic pe lângă el, suntem la cuţite. Tu însă ai luat‑o de nevastă pe soră‑sa; trebuie să ai oarecare putere asupra lui.

Eudes al IV‑lea nu era prea iscusit într‑ale politicii. Îşi amintea totuşi învăţăturile primite de la răposata maică‑sa, ducesa Agnès, ultima fată a lui Ludovic cel Sfânt şi cum el însuşi pentru a recunoaşte regenţa lui Filip cel Lung dobândise unirea comitatului Bourgogne la ducatul Bourgogne. Cu acest prilej Eudes o luase de soţie pe nepoata contesei Mahaut d'Artois, cu paisprezece ani mai tânără ca el, lucru de care nu se plângea astăzi când ea ajunsese la vârsta de a fi femeie.

Cea dintâi întrebare pe care o puse când, sosind de la Dijon, se închise într‑o încăpere cu Filip de Valois, privea moştenirea comitatului Artois.

— E de la sine înţeles că în ziua când are să moară Mahaut, comitatul Artois va fi moştenit de fiică‑sa, regina‑văduvă Jeanne, pentru ca mai pe urmă să revină ducesei, soţia‑mea? Ţin mult, dragă vere, să fiu lămurit asupra acestui lucru, căci cunosc pretenţiile lui Robert asupra comitatului Artois; şi le‑a zbierat de ajuns până acum!

În apărarea drepturilor lor de moştenire asupra unor bucăţi de ţară, prinţii ăştia măreţi nu puneau mai puţină dârzenie ca nişte nurori care se ceartă pe moştenirea calică a câtorva pahare şi cearşafuri.

— De două ori judecata a hotărât ca Artoisul să rămână al contesei Mahaut, răspunse Filip de Valois. Dacă nici un fapt nou nu vine să întărească pretenţiile lui Robert, comitatul va trece în stăpânirea soţiei tale, frate dragă.

— Nu vezi nici o piedică în asta?

— Nu văd nici una.

Astfel, viteazul cavaler Valois, omul de bună credinţă, eroul turnirurilor, dăduse celor doi veri, celor doi cumnaţi ai săi, două făgăduieli care se băteau cap în cap.

Cinstit totuşi în jocul său viclean, îl înştiinţa pe Robert d'Artois asupra celor vorbite cu Eudes, şi Robert nu avu nimic împotrivă.

— Mai întâi de toate, zise acesta, trebuie să câştigăm votul burgundu-lui, şi puţin ne pasă dacă el îşi vâră în cap un drept pe care nu‑l are. Fapte noi, aşa i‑ai spus? Ei, bine, vom aduce fapte noi, frăţioare, şi nu voi face să‑ţi calci cuvântul. Fii pe pace, totul merge ca pe roate.

Nu le mai rămânea decât să aştepte ultima formalitate, decesul rege-lui, sperând că sfârşitul va veni destul de repede, câtă vreme această mândră adunare de prinţi mai era strânsă în jurul lui Filip de Valois.

Ultimul fiu al Regelui de Fier îşi dădu sufletul în ajunul întâmpinării Domnului, şi vestea morţii regelui se răspândi în Paris, a doua zi dimineaţa, o dată cu mirosul clătitelor calde.

Totul părea să se desfăşoare după planul urzit cu de‑amănuntul de Robert d'Artois, când, chiar în zorii zilei hotărâte pentru Consiliul pairilor, sosi un episcop englez cu chip viclean şi ochii obosiţi, dându‑se jos dintr‑o litieră acoperită de noroi, şi care venea să reprezinte drepturile reginei Isabelle.