Adapostul Sobolia de Cezar Petrescu
Prima carte
............................ ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ...................
MAI ÎNTÎI, NUMAI 8 ORE
DINTR-O SINGURĂ ZI...
În acea albastră şi străvezie, atît de dulce dimineaţă de april, leat 1944 de la Mîntuire, comunicatul unui ziar vestea încă o repetiţie generală de apărare pasivă.
Mai nimic peste rînduiala de toată ziua. Programul obicinuit, cu oarecare variante. Acordarea urlătoarelor sirene pe diverse game. Prealarmă, alarmă şi încetarea alarmei.
Ca ieri, ca alaltăieri, fără îndoială ca mîine.
Căci dacă numărătoarea bătrînă, din veac, purcedea de la cel ce s-a lăsat pironit pe cruce pentru dreptatea, blîn- deţea şi pacea lumii, zodia din nou încruntată ă vărsării de sînge preluase altă cronologie a sa, amintind oamenilor, cu rînjet macabru de craniu, că dreptatea, blîndeţea şi pacea lumii au rămas himerice închipuiri, înmormîntate acolo departe, în veac.
Leatul cel adevărat era altul.
Anume, patru pe-al cincilea an de la a doua gigantică încăierare a ginţilor, încă mai vrăjmaş ca oricînd hăituin- du-se să se extermine, pe uscat, pe ape şi sub apă, în văzduhuri.
Iar în cugetul lectorilor de comunicate din capitala României care a fost mare şi nu mai era, după aceşti patru ani jumătate de crîncene urgii pecetluite cu slove de clocotită smoală în Apocalipsa lui Ioan, nimic nu se mai cutremura la suplimentul unei alarme aeriene.
Se împliniseră toate, drept este, precum le-a fost ursit fulminantul prooroc. Şi precum le cobea călugărul cel nebun şi tuturor cunoscut Filaret, care străbătea tîrgul din zori pînă-n noapte cu o desagă de cărţi sfinte, gesticu- lînd, afurisind zidurile Babilonului şi rugîndu-se apoi, pînă la lacrimi mîhnit, pentru izbăvirea orbilor care nu văd şi surzilor care n-aud îngerii trîmbiţînd judecata de-apoi. Se împliniseră toate, dar toate mereu prin aiurea locuri.
Duhul pustiirilor secerase cu adevărat pacea de pe pămînt. Seminţiile lui Sem, Ham şi Iafet, şi altele încă despre care nici n-avusese ştiinţă cartea Genezei se jun- ghiau de zor una pe alta, de la tropice la cercul polar. Se năruiau umile sălaşuri cu miile de mii, mîndre cetăţi, palate, catedrale, muzee, străvechi şi străluce aşezăminte, zdrobite de-a valma sub grindina nemilostivă a schijelor. Piereau zvîrcolindu-se-n pulbere mame cu pruncii la sîn, unchiaşi proptiţi în cîrje, flăcăi cu atletic grumaz şi diafane fecioare cu ochi speriaţi de antilopă, cărturari cu fruntea împovărată de gînduri şi fragedele vlăstare în care abia se desfoiau mugurii viitorului, bunici, nepoţi, copii, genii şi nevolnici glăsuitori de rînd, trecuţi îndeavalma cu toţii prin sabie. Pîrîiau trosnind catapitesmele cerului şi împărăţiilor pămînteşti. Iasmele morţii, cu despletitele lor coame în vifor, cutreierau fără istov uscatul, mările şi oceanele pînă la antipozi, naltul stelelor, nechezînd sirepe şi tîrînd după ele volburi de vîlvătăi, nouri de fum şi pucioasă, vîrtejuri de scrum, care pluteau apoi îndelung peste cîmpii devastate ca negrele funingini de corbi. Scă- părînd din copite, sfărîmaseră-n ţăndări şi cremenea stîl- pilor de la hotarele ţării; hotare însă la zeci şi sute de leghe, de unde vaierele nu se aud.
Cea de-a doua cataclismică încleştare a noroadelor în lupta-le aprigă pe viaţă şi moarte se dovedise astfel nemăsurat mai înfricoşată decît în obscurele profeţii din Apocalipsa lui Ioan şi-n afuriseniile ucenicului său rătăcitor Filaret, fiindcă de astă dată s-au năpustit din hru- bele instinctului de nimicire şi rapt cu toate născocirile diavoleşti ale veacului: maşini precise de ucis, fulgerătoare, teribile, tancuri şi-aruncătoare de flăcări, mine, cetăţi zburătoare, „Stukas”, torpile, pe care nu le-ar fi putut bănui cu două milenii în urmă un ignar slovenitor de-apocalipse şi nu le pricepea nici acuma un biet călugăr nebun.
Dar nici o năprasnă nu se abătuse pînă aici.
Printr-un misterios pact cu puterile cerului, poate cu cele din adîncuri, ale Satanei, ce importă, numai ostrovul accsta cu lilieci înfloriţi în mijlocul talazurilor de pară conjurase mînia apocalipticelor stihii. Pe cine să-l mai înfioare, aşadar, primejdia păsărilor cu plisc de fier, care dădeau tîrcoale tot în depărtate stoluri, lepădîndu-şi tot asupra altor cetăţi ajunse de blestem ouăle lor de schijă şi foc, fără a se-ncumeta să se-apropie vreodată şi de feritul tîrg al ciobanului Bucur?
Comunicatul invita, de altfel, publicul capitalei nici să nu se-alarmeze cumva de asemenea alarme, ce nu-s chiar alarme.
Dimpotrivă.
Toţi să-şi vadă de treburi cu abnegaţie, energie şi patriotism, întru a binemerita glorioasa „citare pe naţiune”, cum instaurase o nouă datină stilul cel nou al vremii, pătruns de-o dinamică şi lapidară superbie.
Lalu Măldărescu a împăturit gazeta şi a căscat.
El nu era nici dinamic, nici lapidar, nici pătruns de superbie.
Ca unul care n-avea vreo treabă deosebită nici în asemenea dimineaţă, exasperant de aidoma cu atîtea altele de cînd, rănit în stepa kalmucilor şi trimis la vatră, se pomenise iarăşi fără nici un rost pe uliţele Bucureştilor, a împăturit lînced gazeta, a pus-o sub cot pe marmora mesei şi a privit în neştire, afară, prin geamul cofetăriei „Capşa”, la forfota glotimei de pe Calea Victoriei.
A împins în lături, cu silă, ceaşca de cafea.
Cafea de război: coclită mixtură de mazăre prăjită, orz, năut şi fasole soia.
A strivit pe buza scrumierii ţigara fumată numai pe jumătate şi a aprins maşinal alta.
Ţigară de război: cu tutunul grunzos, nefermentat, cătrănit ca faimoşii ciuciuleţi de pănuşi din care pufăiau indigenii nudişti măiestru tatuaţi ai insulei Guanahani, spre stupoarea lui Columb şi a matrozilor de pe caravelele Isa-belei de Castilia, cînd au ancorat întîia oară în Indiile Occidentale.
De război comunicatele, de război alarmele, cafeaua, tutunul, celofibra stofelor, săpunul mirosind a ţiţei, cîrna- ţii populari, puzderia de timbre pestriţe aplicate pe nota de plată. Numai lumina de-afară, irizînd transparent în acuarela sinilie a cerului, şi numai sonora clamoare a mul-ţimii, revărsată dincolo de trotuare, păreau că se-nverşu- nează a n-aminti cu nimic prezenţa războiului acestuia al altora. Încă nu.
Încă nu, deşi de la sfîrşitul iernii, frontul se apropiase cu salturi zvîcnite de panteră; deşi vîrful Moldovei fusese decapitat de-o nouă „desprindere elastică”, ultima for- mulă adoptată de celălalt stil, mai puţin dinamic acum, al strategilor care se căzneau să răstălmăcească drept strălucite succese operative retragerile dînd de-un an tot din cot în cot, cotul Volgei, cotul Donului, al Doneţului, al Niprului, al Nistrului.
Poate printre trecători se aflau şi pribegii ţinuturilor ocupate, în gîfîită căutare de-un acoperiş, rude rătăcite, un prieten ospitalier. Poate în trilul voioaselor chicotiri se strecurau şi oftările năbuşite ale celor care-au pierdut totul. Poate o femeie în hobot cernit, prelingîndu-se ca o vinovată pe lîngă ziduri, îşi ştergea pe ascuns o lacrimă.
Acestea însă nu se întrezăreau, nu se întreauzeau. Suspinele expirau volatil în irizările soarelui radios: chipurile sumbre se mistuiau hăpăite de tumultul vehement al străzii.
Nu era loc, nu existau antene pentru ele. Fiecare, ghemuit în sacru-i egoism, le respingea ca pe tot atîtea nepoftite spectre, ca tot atîtea discordante accente, ca mugetul inutil sinistru al sirenelor de alarmă, care nu mai alarmau pe nimeni, ofensînd doar timpanul; pe toate le alunga fiecare de la sine, pentru a se bucura cu avid ne- saţiu de încă o primăvară încîntătoare, de torentul melo-dic al austrului, de primele albastre flori, de spectacolul capitalei felice de totdeauna.
Femeile inaugurau cel dintîi taior al sezonului, cu blănile de vulpe argintie zvîrlite într-o studiată indolenţă pe umeri. Aruncau galeşe ocheade vitrinelor cu articole de lux prohibite în severele ordonanţe, dar agresiv expuse în văzul tuturor; filtrau nostime priviri printre palpitări de gene ofiţerilor cu întraripate insigne de aviatori.
Nostimi erau şi aceşti pantofi ortopedici, cu talpa de plută şi călcîiul decoltat!
Cine-ar fi crezut că ochiul avea să se deprindă atît de grabnic?
Nostimă şi moda aceasta fără pălărie, cu părul fluturat de adieri, ca în promenadele parcurilor balneo-climatice!...
Cine-ar crede că toate şi toţi aleargă spre o ţintă precisă? Că-i mînă şi-i aşteaptă vreo grijă apăsătoare? Că au fraţi, soţi, iubiţi, părinţi, feciori care se tîrîie acum pe brînci, sub clănţănitul mitralierelor şi icnirea mortal stropşită de branduri, în hleiul frontului de răsărit? Era curaj, bravadă ori numai incurabilă opacitate la semnele spăimoase ale împlinitului Apocalips? Ar fi îndrituit recompensa unei napoleone citări pe ordin de zi ori şuierătorul sfîrc al harapnicelor de foc?
Lalu Măldărescu nu afla răspuns la asemenea între- bări fără dezlegare. Nici nu-şi punea, de altminteri, asemenea întrebări fără dezlegare. De mult murise ceva în el. De mult ceva îi împîclise ochii. Şi de mult îi storsese sîngele din inima seacă, de iască.
Ocolea cu ochii o anume masă. Numai această grijă îl stăpînea despotic.
Să nu privească într-acolo.
Masa din colţul ferestrei, la stînga, unde acum trei ofiţeri de panţerdivision şi o femeie bălană, stacojie la obraz, rotofeie la trupul vîrtos cetluit în uniformă, îngurgitau metodic, în cucernică reculegere, enorme căpiţi de frişcă şi o întreagă stivă de prăjituri.
Acolo fusese ungherul lor de predilecţie. Al Antoane- tei şi al său, vreme de aproape cinci ani, înainte de a se despărţi. Acolo îşi hotărau întîlnirea şi popasul la aperi-tiv, aşteptîndu-se unul pe altul, cînd viaţa, îndeletnici- rile, capriciile îi risipeau de-acasă în vultoarea capitalei pînă la ora prînzului. La aceeaşi masă au stat şi în ultima lor dimineaţă împreună: el fără nici o presimţire, uitîn- du-se tot aşa pe geam, prin fumul destrămat al ţigării, doar cu alţi ochi şi doar prin fumul într-altfel aromat al altei ţigări; ea răsfoind cu degetele înmănuşate magazi-
nele franceze şi englezeşti, pe care automat, la sosire, le prezinta nelipsitul Costea, vînzătorul ambulant de publicaţii streine cu zona de operaţii monopolizată exclusiv pe sectorul dintre „Capşa”, „Dragomir”, „Continental”, „Cina” şi „Athénée-Palace”.
A închis revistele şi s-a ridicat calmă de la masă, cer- cetînd ceasul brăţării de aur:
— Are răbdare încă trei sferturi de oră Lalul meu, cel ca totdeauna gentil şi indulgent?
— Are, n-are, aştept!... a înţeles el, surîzînd cu ino-cenţa soţilor gentili şi indulgenţi. Pot să fac altceva?
— Poţi!... Poţi să nu-ţi faci figura aceasta dezolată... de martir...
— Uite, o desfac... s-a grăbit, lăsînd să-i cadă într-adevăr ca o mască orice urmă de contrarietate, conţi- nuind a surîde mai deplin şi dezmierdînd-o cu privirea, fiindcă după cinci ani se pomenea adorîndu-i ca în primele zile elastica siluetă în mantoul subţire, gris, din acea dimineaţă vîntoasă şi burzuluită de mai; mantoul cel nou, cu gulerul vaporos şi blana fumurie.
A continuat a surîde, senin, adăogind o întrebare de încercat expert în nacafalele femeieşti:
— Iar rendez-vous la coafor? Pariez...
— Iar... confirmase într-un suspin Antoaneta, de astă dată ea cu resignare de martiră. Calvarul nostru...
— Sărăcuţa de dînsa!
— Lasă genul ironic, că nu te prinde! Fii tu, cum eşti tu.
El a fost el, cum era el, implorînd:
— Dar nu vii mai tîrziu de unu? Te rog.
— Nu. Fii sigur. N-am să viu mai tîrziu de unu... Pa!
S-a ridicat. S-a dus. Şi nu s-a mai întors niciodată.
N-a mai revăzut-o niciodată.
Ce imbecile şi copilăroase temeri l-au cuprins, tor-turîndu-l, cînd minutarul a arătat treptat unu jumătate; două, două şi-un sfert! Nelinişti, priviri anxioase pe geam şi spre uşă, închipuiri dramatice: un accident, balta de sînge sub roţile de automobil, aglomeraţia de gură- cască, inevitabilul martor cu iniţiativă dînd publicul la o parte şi strigînd aferat: „Un medic, chemaţi un medic”.
Sau o criză subită şi atroce, paralizantă, de cine ştie ce boală fatală, pe care i-o ascundea ca să-l cruţe. Poate o sincopă de cord. Îşi amintise că mama ei a murit de inimă... Orice îşi imaginase, de orice se temuse, în afară de hîdul adevăr.
La două şi-un sfert, a început a circula cu neastîmpăr între masă şi cabina telefonică. Telefoane la coafor (An- toaneta nici n-ajunsese pînă acolo), la Salvare, la Prefectura de Poliţie, la prietene, acasă. Acasă, unde, bizar, nu răspundea nimeni, nici servitoarea. Ce imbecilă naivitate! Cît de puţin o cunoscuse după atîta viaţă împreună, zi de zi şi noapte de noapte!
Spre seară, cînd a păşit în sfîrşit pragul casei îndărăt, istovit, palid, cu buzele spuzite şi cu mîinele scuturate de fleşcăiala nervilor, încît nu nimerea cheia de alamă în încuietoarea Yale, şifonierele erau golite. Bagajele ei, transportate. Hîrtii rupte, mototolite, facturi de la croito- rese şi modiste, o mănuşă desperecheată cu care se juca pisicul lor de Angora. Şi pe birou, în evidenţă, un plic. Iar înlăuntru, cel mai laconic răvaş de despărţire:
„Iartă-mă şi uită-mă!
Antoinette”
De-atunci, un resort lăuntric s-a deteriorat. O ceaţă i-a înnegurat pentru totdeauna ochii; un crîşnet cinic i-a devastat viaţa. „Iartă-mă!...” Se poate ierta premedita- rea gheţoasă şi feroce, inumană, cu care regizase această plecare, plantîndu-l caraghios la o masă, concediind slugile, expediindu-şi lucrurile clandestin, în rate, ca o vulgară eroină a părăsirilor de domiciliu conjugal din cronica judiciară? „Uită-mă!” Ce simplu! Se poate uita? O poate uita?
Se poate ierta şi uita înşelăciunea aceasta laşă, degradantă, pe tipicul repertoriului de teatru ieftin; fuga aceasta cu un vag amic, care ca substanţă umană nu preţuia nici cît cămăşile şi cravatele spilcuite-i făpturi? O larvă, un parazit, tipul clasic de pique-assiette, nulitatea perfect rotunjită ca o sferă.
Nici astăzi nu-şi explică prin ce stranie aberaţie a fost capabilă să aleagă între dînsul şi astfel de neverte-brată creatură. Cînd i l-a prezentat Antoanetei într-un foyer de teatru, după ce-i ascultase palavrele cu o vizi- bilă agasare, măsurîndu-l distant, peste umăr, nu ea îl întrebase oare scandalizată: „Cum poţi să-mi impui o asemenea companie? Şi cum poţi tolera un asemenea specimen de amic?” El a strîns din umeri: „Amic! Cam exagerat spus. O cunoştinţă de vagon-restaurant, de sta- ţie balneară, de «Capşa».., Ca să fiu sincer, nici nu-mi amintesc unde şi cum l-am cunoscut. România Mare, ca şi grădina lui Dumnezeu, e plină de toate lighioanele...” Ea a pufnit în rîs alintat, prinzîndu-i braţul în gestul de intimă tandreţe care-i izola de tot universul cînd îşi cău-tau în ochi : „Lighioane pomădate şi nepomădate... Zi!... Ai observat cum mirosea a chiclazuri ca o curtizană?” Iar acum, pe acesta îl alesese! Înadins parcă, pentru a spurca o durere adîncă, bărbătească, gravă, alterînd-o cu veninul infam al umilinţii. Căci mai tare decît durerea chiar a fost umilinţa. S-ar fi resemnat poate; după ce s-ar fi istovit uluirea deznădăjduită din el, ar fi iertat, ar fi uitat, ar fi uitat-o. Dar să-l schimbe cu un Bim- birică?
Aşa îi spuneau toţi, şi ea o ştia.
Bimbirică! Diminutiv pospăit şi minor, care definea un pospai de om, situa o distanţă: „Fii amabil ca totdeauna, Bimbirică, şi învîrte-te să-mi procuri un bilet la concert!...” „Bimbirică, reţine o boxă la «Mon-Jar- din»!...” „Bimbirică, primeşte colea cîteva mii şi fă pentru mine o comandă de ţigări speciale la C.A.M....” Bimbirică, afabil şi zîmbitor, dichisit, pomădat, monoclat, trepăda după comisioane; se descurca după împrejurări, cînd cu persuasiune, cînd cu tupeu; uita de regulă să dea îndărăt resturile; dispărea o lună în aventuri mai mult suspecte decît galante şi, după toate aparenţele, rentabile; se oferea să plimbe căţeii şi să conducă automobilele la garaj; făcea interminabile stagii în antica- mera miniştrilor şi a doua zi istorisea toată pătărania într-o versiune proprie şi cu adaos de fanteziste brode- rii, lăsînd a se înţelege că e în graţia Excelenţelor, care nu-i refuză nimic. Îl amînau trei ore, tocmai ca să-i acorde audienţa din urmă, familiară, după ce pleca ple-bea, ca să poată tăifăsui în tihnă la o ceaşcă de cafea... Uneori, plictisită de băsmuirile debitate cu atît de imperturbabilă sfruntare, concluzia o pronunţa chiar An- toaneta: „Mai bine l-ai trimite pe Bimbirică să ne re- zerve camere la Sinaia, la «Palace»! Măcar la giranţii hotelurilor are trecere sigura... Fiindcă la miniştrii cu care se laudă el, el s-o creadă!” Ca pe urmă, cu Bimbi- rică să-l abandoneze, pentru un Bimbirică să calce în picioare tot ce-i lega pe o veşnicie. Aceasta fusese, asemenea femeie a iubit, i-a fost tovarăşa de cinci ani, confidenta, steaua cea bună. O credea steaua cea bună! Cum să nu simtă încă gustul fad de cenuşă în gură şi cum să nu ocolească privirea de la masa care a fost a lor?
Atunci, după primele formalităţi ale despărţeniei, după ce a luat asupră-şi cu dezgustată mărinimie toate culpele legiuite de rigoare, cînd viaţa s-a arătat înainte deşartă şi fără nici un liman, ca naufragiaţii în deznă-dejde, s-a acăţat de un fragil fir de pal.
Tot de la masa de-acolo, a lor, s-a tras hotărîrea-i bruscă. Atît de adevărat este că la originea celor mai grave decizii zac cele mai rizibile incidente ale cotidianului, măruntele fapte diverse încărcate de-o ocultă semnificaţie.
Se instalase în colţul lor, numai ca să-şi dovedească tăria de fire. Că nu-l doare nimic. Că nu se lasă pradă dezolărilor sentimentale, ca liceenii după întîia decepţie de amor sau după catastrofa primei blenoragii. S-a instalat, a aprins ţigara şi a rotit ochii provocător.
Nimeni nu-i purta însă de grijă. Cîţiva cunoscuţi. Schimb de saluturi banale. Micul conclav de totdeauna, prezent la „Capşa” cu o punctualitate biurocratică, for- fecînd politica României Mari, a Europei, a celor cinci continente, colportînd ultimile mahinaţiuni ale diploma-ţiei din sursa cea mai secretă şi mai autorizată, cu pasiunea quasi-orientală de totdeauna. Cîteva femei ciugulind prăjiturile, ciripind cancanurile prietenelor celor mai scumpe, renovîndu-şi fardul buzelor şi pomeţilor în oglin-gioara poşetei, pipăind nervos, posesiv, pachetele achiziţiilor matinale după ce au cutreierat prăvăliile. De ce-şi închipuia oare că drama lui poate pasiona pe cineva? În mijlocul mulţimilor, mai fără nădejde ca supravieţuitorii în agonie ai caravanelor din Sahara, fiecare e osîndit unei teribile şi iremediabile singurătăţi. Nimeni n-apare nici să picure stropul răcoritor de apă pe buzele mistuite de arşiţă ca să-ţi redea miraculos viaţa, nici să-ţi lipească ţeava de carabină la tîmplă, să apese trăgaciul şi să pună capăt zadarnicei chinuiri. N-ai drept măcar la vicleana mîngîiere a miragiilor care urzesc o părelnică oază cu umbră şi şipote reci, alinînd clipa din urmă a muribunzilor din adevăratul deşert.
Privea, surîzînd crispat acestor reflecţii amare şi risipind fumul ţigării cu mîna de pe care lipsea verigheta (încă mai rămăsese o dungă îngustă, albă, golaşă, pe inelar). Cu o voluptate rea, meschină, vindicativă, înglo- bînd toţi semenii din juru-i care-şi vedeau de-ale lor fără bănat, se întreba oare de la ce coafor imaginar vin femeile cu gesturi mici, alintate şi perfide, de pisică? Pe cine-or fi înşelînd oare şi de cînd? Care dintre dînsele oare e gata să-şi lase soţul plantat pentru totdeauna pe scaun în stupida beatitudine a soţilor? Ce ştiu oare unii despre alţii? Ce cred în naivitatea lor a cunoaşte unul despre celălalt?... Cufundat în astfel de crud lucide interogaţii, n-a observat cînd s-a ivit chelnerul, cu zîmbă- reaţa şi protectoarea solicitudine cuvenită unui client fidel, reapărut după o absenţă nemotivată de trei luni.
— Aţi fost la băi, coane Lalule?
— Nu.
— La moşie?
— Nu!
(Moşia cu pricina, la care plecau dînşii cîteodată, era a Antoanetei, dotală.)
— Credeam...
— Să nu crezi nimic!
Surprins de acest ton tăios, pe care nu i-l cunoscuse, chelnerul, mai puţin zîmbilog, a prins a servi două farfurii, două tacîmuri, două pahare.
— Rezervăm pateuri calde pentru coniţa Antoaneta?
— Nu! s-a răstit el.
— Atunci, saleuri, coane Lalule nu se lăsă dezar- mat chelnerul. Avem proaspete, cum ştim că-i plac dumisale.
— Nu! Ridică serviciul acesta de-aci!
Strigase poate mai tare decît ar fi vrut. Şi a fost numai o părere, dar ar fi jurat atunci că vecinii au înăl- ţat ochii miraţi, cu reprobare, în singurul local din Bucureşti unde se păstra tradiţia conversaţiilor în surdină, chiar cînd vorbitorul sosea cu ploconul celui mai senzaţional scandal politic sau de alcov.
Chelnerul, profund ulcerat, se execută; ridicînd serviciul şi cerîndu-şi scuze pentru o vină pe care n-o înţelegea.
Abia se depărtase cu tava, iar după el a apărut Cos-tea, omniprezentul Costea, cu umărul deformat, hîit de sarcina formidabilei arhive de sub braţ. S a apropiat în legănarea de palmiped, pinguin ori raţă leşească, aşa cum calcă opărit întreaga breaslă a muritorilor ce-şi cîş- tigă pîinea parcurgînd kilometri şi kilometri tot pe loc: vînzători ambulanţi, chelneri, gardieni de muzee. Înainta extenuat, gîfîind, asudat dar cu joviala satisfacţie că vede întors la matcă fiul rătăcit al parabolei.
— Bine-aţi venit, coane Lalule!...
El a mogorogit ceva ininteligibil, întorcînd capul spre fereastră. Fără să mai întrebe, cu autoritatea unui con- sens mutual de aproape cinci ani, Costea a scos din vraf şi a depus pe masă teancul „lor” de reviste şi ziare, specificînd:
— Astea pentru coniţa... cînd o sosi!...
— Nu! s-a răstit el iarăşi.
— Sunt ultimile! pledă, Costea, ştergîndu-şi nădu-şala. Azi-dimineaţă le primirăm... De cînd cu războiul ăsta, vin cu întîrziere, tot la două zile.
— Ţi-am spus: nu! Înţelegi româneşte? Nu! Nu! Ia-le de aci... Dispari!
Întinsese latul palmei, cu dunga albă de pe inelarul vădan gata să le măture de pe masă într-un val-vîrtej de hîrtii împroşcate printre picioarele meselor şi celor- lalţi paşnici clienţi.
Abia s-a abţinut la timp continuînd mişcarea în aer, nehotărîtă şi ridicolă, ca atunci cînd se întîmpla să schiţeze un început de salut din confuzie sau răspunsul mirat la bună ziua unui necunoscut.
Sărmanul Costea l-a privit demoralizat, în ochii lăcră-moşi cu o mustrare de cîine tiohăit pe nedrept.
A vrut să spună ceva. Şi-a luat seama. A ticluit magazinele ilustrate în mapa doldora şi s-a retras de-a în- dăratelea, legănîndu-se greoi pe tălpile de palmiped, ca pinguinul cel mai nefericit de pe lume.
