Apostol de Cezar Petrescu
Halta era în cîmp.
O clădire dreptunghiulară, posomorîtă şi hîdă în bura de toamnă. Trei salcîmi piperniciţi. O magazie într-o rîlă, pe piloţi, cu uşile vraişte. Şi cîteva vagoane de prund, ruginite şi putrede, răzleţite pe unica linie moartă, uitate poate acolo de la întemeierea Căilor Ferate Romîne. Toate ca în Romînia acelui an, 1908, cu doi ani după măreaţa Expoziţie jubiliară şi cu un an după epilogul ei: răscoalele ţărăneşti. Toate potopite de-o lîncedă nepă-sare. Toate scufundate în mohorîtele neguri, care nu erau numai ale toamnei, ci se lăsaseră să înece şi cugetele.
Un ins mustăcios, cu şapca roşie trasă pe sprîncenele stufoase ca o altă pereche de mustăţi, strigă ceva răgu- şit spre vagonul de poştă. Rotunji mîna pîlnie la urechi, să prindă răspunsul.
Nu auzi, nu înţelese sau nu-l mulţumi răspunsul acela, căci păşi mînios într-acolo, în noroiul negru, peste băltoace cu apa murdară, clefăind în hlisa lipicioasă cu galoşii uriaşi cît exemplarele de reclamă din vitrinele prăvăliilor cu încălţăminte.
„Trebuie să fie un om-reclamă de la galoşii «Triunghi»!” gîndi, glumind cu el însuşi, Nicolae Apostol.
Dar voioşia lui tinerească îndată se stinse.
N-avea cine-i asculta gluma. Nu era cine să răspundă surîsului vesel cu alt surîs vesel.
Revenit la realitatea încruntată, îşi tîrî cele două geamantane pe treapta vagonului. Căuta cu ochii un hamal.
Nu se arăta nimeni.
Le coborî singur, neîndemînatic; iar rotind privirea, se simţi deodată surghiunit, fără vină şi fără nădejde, undeva, într-o pustietate duşmănoasă de la capătul lumii.
Altfel, cu totul altfel visase ceasul acesta.
Ploaia îi biciui obrazul.
A fost ca o dojană, ca o deşteptare, ca duşul din dimineţile săptămînii de preparaţie pentru examene şi concursuri, cînd, după ceasuri prea puţine de somn, surmenat, căpăta proaspătă energie sub împroşcarea ghe- ţoasă. Îşi sumeţi pieptul şi ridică fruntea în ploaie.
A treia oară în două zile îi fulgeră în minte avertis-mentul directorului bătrîn şi blajin cînd i-a pus diploma în mînă, după ce l-a îmbrăţişat părinteşte pe frunte, ca pe-un fecior purces în pribegie:
„Mai ales să-ţi aminteşti aceasta, Nicolae Apostol! N-are să te întîmpine nimeni cu pîine şi sare, nici cu urale şi flori. Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Cîteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cît timp vă am elevi, datoria mă face să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răspunderi măreţe, o viaţă model, ca pentru o povestire cu morală de abecedar. Cînd vă văd plecînd în lume însă, mi se strînge inima, Nicolae! Ştiu ce vă aşteaptă. De aceea vă sărut pe frunte, ca pe nişte flăcăi porniţi la bătălie, Unde mulţi sînt osîndiţi să cadă răpuşi. Tu n-ai să fii însă dintre aceia. În atîţia ani te-am cunoscut bine. Am toată nădejdea. Eşti un flăcău tare. Îţi dau numai un sfat, Nicolae. Taina, mă înţelegi tu? taina e să nu deznădăjduieşti de la cea dintîi dezamăgire şi să n-aştepţi nimic de la nimeni. Nimic, decît de la tine!...”
Într-adevăr, nu-l întîmpinase nimeni cu pîine şi sare, cu urale şi flori.
Nici la minister, la Bucureşti, unde-a stîrcit o săptămînă pe scări şi pe culoare; nici la revizorat, în capitala ţinutului, ieri şi astăzi dimineaţă; nici aci, în gara pustie de cîmp, nimeni nu arătase vreun semn de emoţie că Nicolae Apostol, premiant întîiul în toate clasele şcolii normale, laureat la toate concursurile şi bucuroasă nă-dejde a unui lung şir de dascăli, pleca să-şi împlinească destinul — în anul de la Mîntuire una mie nouă sute opt!
Un drumeţ, necunoscut printre necunoscuţi. Aceasta era. Atît, şi nimic mai mult.
Omul cu şapca roşie şi cu galoşi pentru reclama firmei „Triunghi” făcu un semn de eliberare cu mîna. Şeful de tren sună din goarna de alamă, deşi nimeni nu era să urce şi nimeni să coboare.
Vagoanele se urniră în ploaia sură...
La ultimul macaz, locomotiva prinse putere şi se avîntă cu surprinzătoare energie, grăbind să treacă dincolo de pustietăţile fumurii, din nou în lumea civilizată, cu oraşe luminoase şi tumult de mulţimi, cu larmă de glasuri şi vitrine pavoazate feeric, cu teatre, muzee, statui şi gră-dini rotunjite în alei de-o geometrie savantă, cu o viaţă care-i va fi de-acum tot atît de himerică şi îndepărtată ca existenţa fabuloasă a locuitorilor din planeta Marte.
Nicolae Apostol rămase între geamantanele lui, în bura învălurată de vînturi.
Omul cu şapca roşie se oprise în prag, scuturîndu-şi galoşii enormi şi privindu-l curios, ca pe o apariţie suspectă care strica orînduiala staţiei de unde nu se urca nimeni şi unde nu cobora nimeni.
Tinărul îşi luă inima în dinţi şi porni să înfrunte pe reprezentantul galoşilor „Triunghi”.
— Îmi daţi voie? întrebă scoţîndu-şi pălăria cu o cuviincioasă sfială.
— Mă rog! Ce pofteşti? mormăi omul mustăcios, fără să se mişte din uşă.
— Sînt învăţătorul cel nou de la Ponoare. Apostol. Nicolae Apostol! Nu cunosc locurile acestea. Vin întîia oară aci. Şi aş rămîne îndatorat dacă sînteţi atît de bun să mă lămuriţi cam ce distanţă e pînă la sat şi cum aş putea ajunge pînă acolo...
Nicolae Apostol vorbea surîzînd cu toată tinereţea lui irezistibilă, care simţea nevoie de simpatie şi de voie bună, căci viaţa nu-i înveninase încă sufletul şi nu-i înăsprise glasul. Vorbea încîntat că spune ca din carte şi aştepta cu nevinovăţie un semn că a cucerit simpatia celui dintîi om întîlnit pe aceste coclauri.
În loc de răspuns, individul cu şapcă roşie, cu mustăţi de brigand şi cu galoşi de reclamă puse el întrebări repezi şi mînioase:
— Cum asta, domle? Ce fel de vorbă e asta, domle? De unde mi-ai ieşit dumneata învăţătorul cel nou de la Ponoare?
— Din tren. Din trenul care-a plecat... continuă să su- rîdă Nicolae Apostol.
Dar încă o dată surîsul se şterse, ucis de încruntarea împrejurărilor.
Urmă, cu alt glas:
— Vreţi să vă arăt numirea? O am aci...
Spunînd, Nicolae Apostol pipăi buzunarul de la piept, neputînd să înţeleagă de ce omul cu şapcă roşie pare atît de indignat fără pricină.
— Bine-bine! Lasă numirea! mormăi şeful, de gară. Nu e nevoie s-o văd. Te cred pe cuvînt. N-am încotro!...
— Îmi pare bine că am început să vă inspir încredere! încercă iarăşi un ton şugubăţ tînărul căzut aci din toată lumea.
Omul din uşă îl fulgeră cu privirea severă. Se vedea bine că el nu găseşte nimic vesel în toată istoria aceasta. Începu să se frămînte pe loc, ameninţînd un personaj necunoscut şi invizibil. Se frămînta pe loc fiindcă pro-babil galoşii încărcaţi de noroi — cîte trei ocale de fie-care, aprecie aproximativ Nicolae Apostol — nu-l lăsau să se desprindă de pe scoarţa planetei, să sară şi să se plimbe agitat.
— Va să zică, aşa, coane Lascarache? gemu cu un rînjet amar sub mustăţi. De ăştia mi-ai fost? Trei luni mă porţi cu şosele şi cu momele. Iară după trei luni schimbi macazul şi mă trimiţi pe linie moartă. Biiine, şefule! Are să ne vină şi nouă odată chestia la macaz!
Nicolae Apostol privea şi asculta cu uimire.
Omul cu şapcă roşie îi ghici nedumerirea şi scurtă orice explicaţie:
— Cu dumneata n-am nimic! Ce eşti dumneata, la o adică, de vină? Toată răfuiala are să fie cu domnul Lascarache al nostru. Trei luni mă ţine cu vorba că-mi numeşte pe cumnatu-meu la Ponoare. Îi scot vagoane din pămînt toată vara. Treizeci pentru grîu îmi cere. Poftim treizeci pentru grîu, coane Lascarache! Optspce pentru orzoaică... Poftim, optspce pentru orzoaică, coane Lascarache! Scot vagoanele din pămînt şi aştept numirea din ceas în ceas. Cînd colo, cazi dumneata plocon!
Tinărul se sili să-şi ticluiască o figură cît mai necăjită la amănuntele acestei întîmplări şi îngăimă cuvinte de scuză pentru o vină de care era cu totul străin:
— Îmi pare foarte rău, domnule... domnu?
— Atila Gheorghiu! rosti scurt omul mustăcios, arun-cîndu-şi numele ca o provocare menită să bage spaima-n duşmani, ca Atila celălalt, poreclit Biciul-lui-Dumnezeu.
— Îmi pare foarte rău, domnule Gheorghiu, că numirea mea e cauza unor...
— Lasă părerile de rău! reteză domnul Atila Gheor-ghiu. Cunoaştem noi ce fel de păreri de rău. Vrei numaidecît să ştii unde-s Ponoarele dumitale? Uite, încolo! arătă cu mîna spre zare, dincolo de perdeaua ploii, unde se vedeau în neguri lăptoase numai dealuri arate şi negre.
Pe urmă, domnul Atila Gheorghiu îi întoarse spatele, izbuti să descleşte galoşii giganţi de pe scoarţa planetei şi strigă către cineva din casă:
— Lenţo! Unde eşti, Lenţooo? Vino să afli ce bucurie mare ne-a pregătit conu Lascarache al nostru!...
Uşa se trînti în încuietoare de zăngăniră geamurile.
Nicolae Apostol rămase din nou singur, în halta pustie, unde coborîse numai de zece minute şi atît îi fusese destul să-şi descopere un duşman.
Se uită cu strîngere de inimă la geamantanele părăsite în şuroiala ploii.
Unul era vechi.
Îi fusese tovarăşul de drum la dusul şi la întorsul din vacanţe în tot timpul şcolii. Biet geamantan cu pînza cafenie, jupoiată şi roasă la colţuri, cu încuietorile ruginite, unde încăpuse atîţia ani toată mica lui zestre de bursier sărac şi orfan.
Dar celălalt geamantan era nou-nouţ: îl cumpărase, după îndelungă chibzuială şi după aspre economii, cînd s-a eliberat din armată, şi îl păzise pînă acum ca ochii din cap. Cerneala iniţialelor se prelingea într-o pată violetă. Şuroaiele făcuseră dîră. Pînza începea să se coşcovească; colţurile să se descleie.
Aveau şi ele acum o înfăţişare de părăsire şi de deznădejde, ca şi stăpînul care rotea ochii de jur împrejur să afle un suflet omenesc.
Le cără pe rînd sub adăpostul iluzoriu al unui salcîm.
De la fereastră, dinăuntru, îl priveau cu o batjocură răutăcioasă şeful de staţie, iar de la spatele lui, peste umăr. o femeie în capot sleit de flanelă pe un trup lă- bărţat — probabil Lenţa, cealaltă victimă a domnului Lascarache.
Nicolae Apostol trecu pe sub fereastră cu o nepăsare prefăcută şi merse în dosul gării să găsească vreo cîrciumă, vreun han, vreo căruţă.
