Sectia Amazoanelor de Vasile Dumitru Fulger (file din istoria spionajului horthyst pe teritoriul Romaniei)
PREFAŢĂ
Izvorâtă din practica muncii de contraspionaj a lucrătorilor din serviciile române de informaţii, lucrarea de faţă este axată pe o singură idee, aceea de prezentare a modului de lucru al serviciilor maghiare de spionaj pe teritoriul ţării noastre. Este cunoscut de multă vreme faptul că acestea şi-au înteţit activitatea după încheierea Tratatului de pace de la Trianon şi, după unele surse, au contribuit la pregătirea şi realizarea loviturii de stat din decembrie 1989.
Cititorii ştiu, din presa vremii, că în preajma evenimentelor din decembrie 1989 în România au pătruns, coordonaţi de serviciile maghiare şi sovietice de spionaj, mulţi diversioniști care au incitat populaţia la demonstraţii de stradă şi au deschis focul împotriva manifestanţilor şi a armatei, acreditând apoi ideea că acest lucru a fost făcut de fosta Securitate. Cititorii cunosc, de asemenea, că, în ţară, cozile de topor au deschis imediat graniţele pentru ca cei care au săvârşit crimele să poată ieşi nestingheriţi din ţară. Ei îşi făcuseră treaba la Timişoara, unde s-au folosit de Laslo Tökes. La Cluj, Sibiu, Braşov şi Bucureşti au activizat acţiunile şoviniştilor maghiari, iar la Harghita, Covasna şi Mureş, crezând că a venit timpul pentru sfârtecarea ţării, au atacat şi devastat posturile de Poliţie şi Securitate, ucigând, în mod bestial, ofiţeri şi subofiţeri.
"Secţia Amazoanelor", pătrunde în culisele spionajului maghiar, care avea şi o secţie de femei cu această denumire. Desigur, folosirea femeilor în activitatea de spionaj nu este o noutate. Prezenta carte a lui Vasile Dumitru Fulger este de natură să-i pună în gardă pe oamenii cu responsabilităţi din Statul Român, în braţele cărora pot fi aruncate femei frumoase, bine pregătite pentru a-i influenţa să acţioneze în conformitate cu interesele revizioniştilor sau pentru a obţine date şi informaţii care să fie transmise Centralei de spionaj din Budapesta. Metodele folosite de spionajul maghiar reclamă creşterea vigilenţei până la cota maximă, mai ales astăzi, când extremişti unguri, profitând de superficialitatea şi tratarea cu uşurinţă de către unii oameni politici a multor probleme ce vizează interesul naţional al ţării, au reuşit să-şi bage oamenii în parlament şi în guvern, precum şi în organele de control al activităţii serviciilor noastre de informaţii. Autenticitatea folosirii femeilor în munca de informaţii rezultă şi din minuţiozitatea cu care era organizată "Secţia Amazoanelor". Dacă cele din grupa "A" erau pregătite pentru a fi plasate în aparatul politico-administrativ şi în armată, pe lângă istorici, preoţi şi profesori ca amante, secretare, dactilografe etc., cu misiunea de a influenţa unele "obiective" şi a culege cât mai multe date pentru Centrala de la Budapesta, cele din grupa "B" se ocupau cu recrutarea persoanelor care deţineau date secrete sau strict secrete. Recrutările se făceau folosindu-se anumite materiale compromiţătoare pentru "victime".
Amazoanele erau instruite să acorde atenţie deosebită bărbaţilor care lucrau în armată, în poliţie, în jandarmerie, în diplomaţie şi, de ce nu, chiar în Siguranţa Naţională. De multe ori victimele erau atrase în cercuri dubioase, pentru a putea fi mai uşor compromise şi şantajate. Amazoanele din această categorie, de regulă, erau recrutate din rândul femeilor culte, frumoase, rafinate şi suficient de fanatice pentru cauza maghiarimii, aceea de a reface Ungaria Mare.
În grupa "C", consemnează autorul, se foloseau femei contaminate de sifilis sau alte boli venerice, pe care spionajul horthyst le dirija spre oamenii cu funcţii din armată, cadre care prezentau interes pentru serviciile maghiare de spionaj. În timpul acţiunii de contaminare se urmărea şi obţinerea unor materiale compromiţătoare: fotografii, înregistrări etc. Îmbolnăvindu-se, militarii erau nevoiţi să se ocupe de sănătate, neglijând astfel sarcinile ce le reveneau pentru menţinerea şi mărirea capacităţii de luptă a unităţilor din care făceau parte.
O descriere cursivă şi captivantă, care ţine cititorul “cu sufletul la gură”, face autorul în cazul slt. Petrică Vasilescu, fiu de mare moşier, beţiv, cartofor, afemeiat şi fără caracter, a cărui comportare a dus la renegarea sa de către părinţi. Văzându-i caracterul labil, organele spionajului maghiar s-au apropiat de el, aruncându-l în braţele unor femei din "Secţia Amazoanelor". La un moment dat, ofiţerul, care era pe punctul de a-şi trăda ţara, se trezeşte, totuşi, ca dintr-un vis şi raportează totul comandantului, dejucând astfel planurile spionilor. Spionajul maghiar a reuşit să prindă în capcanele sale unii români, fără ca aceştia să-şi dea seama de jocul perfid în care erau atraşi. Autorul descrie una dintre aceste capcane, referindu-se la o româncă de 30 de ani din Oradea, de o frumuseţe orbitoare. La indicaţia celor care o dirijau, acesta s-a "îndrăgostit", chipurile, de un mecanic de locomotivă, pe care-l însoţea pe mai toate traseele din ţară. În aceste drumuri, amazoana culegea date şi primea informaţii pe care le transmitea mai departe şefilor săi, fără ca bătrânul mecanic să-şi dea seama de toate acestea.
Spionajul maghiar s-a ocupat îndeaproape şi de cuplurile mixte româno-maghiare. Lucrarea de faţă ne prezintă şi un caz de acest gen. Biky Şandor, al cărui tată fusese român get-beget, a plecat la mama sa, o unguroaică ce-şi reluase numele de fată, în Ungaria. Acolo Biky a fost instruit de serviciile maghiare de spionaj şi trimis în România să-şi petreacă "concediul" pe litoral, dar organele noastre de contrainformaţii au avut grijă să-l supravegheze întreaga "vacanţă", zădărnicindu-i orice acţiune.
Într-un alt caz, autorul descrie peripeţiile unui ofiţer, cam dezorganizat şi superficial în gândire şi acţiune, care pleacă, fără ştirea comandantului, să-şi petreacă concediul în Ungaria. Spionajul horthyst caută să-l recruteze, folosindu-se de încurcăturile financiare în care românul intrase şi din care nu ştia cum să iasă. Suspansul creşte de la un moment la altul, maghiarii crezând că folosindu-se de cei homosexuali, ofiţerul român va ceda. N-a fost aşa, lucrurile luând o întorsătură neaşteptată pentru unguri.
Povestea cea mai bogată în evenimente şi momente de suspans este dedicată, însă, pelegrinării soţilor Veronica şi Radu Dulgheru, împreună cu Amalia Arbore, prin Ungaria, Austria şi Germania, evidenţiindu-se diferenţa de caracter a celor două femei, discuţiile acerbe dintre acestea şi, în final, atacul de cord şi decesul unuia dintre ele. Se prezintă mai departe cum paşaportul Amaliei a ajuns în mâinile serviciilor maghiare de spionaj şi cum a început pregătirea şi trimiterea în România a Evei Şandor, sub noul nume de Amalia Arbore, pentru executarea unor misiuni de spionaj în folosul Ungariei. Ni se înfăţişează reacţia maghiarilor după restituirea de către Statele Unite ale Americii către Ungaria a coroanei Sfântului Ştefan. Cei mai mulţi unguri au considerat că America sprijină politica iredentistă a conducerii de la Budapesta, ca Ungaria să reacapareze teritoriile străine deţinute anterior Tratatului de la Trianon. Bazându-se pe acesta, spionajul maghiar a înfiinţat tot felul de organizaţii şi grupuri extremiste, atât în ţară cât, mai ales, în Transilvania, vizând, printre altele, dezlănţuirea de atacuri împotriva României şi românilor, oriunde se găsesc. Se citează un pasaj din "Comandoul Ştefan cel Sfânt" publicat de ziarul "Nepszabadsag" numărul 77/1990, unde se spunea: "Români, mâncaţi pâinea ungară (exact aşa cum afirma, la 15 martie 2006, Marko Boia - n.n.) şi vă bucuraţi că maghiarii sunt exterminaţi. Pentru fiecare maghiar omorât (doar o minte bolnavă poate debita astfel de minciuni - n.n.), în curând vor muri zece români. Ce credeţi voi, oameni de nimic, până când vom mai avea răbdare ?" Apoi ziarul încheie: "Vă vom extermina pe toţi, până la unul".
Neobrăzarea fasciştilor unguri nu este nouă.
Insulte, calomnii şi ameninţări de această natură s-au făcut şi în trecut, în 1939, de către Dueso Csaba în lucrarea "Nu există milă şi îndurare", unde se spune: "Voi suprima fiecare valah şi atunci nu va mai fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea, sângele meu". Se observă, aşadar, că în politica iredentismului maghiar faţă de România, nu s-a schimbat nimic.
Eva Şandor, trimisă cu sarcini speciale în România, confirmă acest lucru, întrucât în contactele avute caută să-i convingă pe interlocutori că "revenirea” Coroanei Sfântului Stefan în Ungaria, constituie o dovadă certă că revizuirea graniţelor este posibilă şi că într-un fel a şi început", exprimându-şi ferma speranţă că restabilirea vechilor fruntarii ale Ungariei milenare se va face cu ajutorul americanilor.
Volumul de faţă este o lucrare-document, bazată pe întâmplări adevărate, trăite de lucrătorii contraspionajului român care s-au confruntat direct cu "trimişii" spionajului maghiar. Amazoana Eva Şandor, care s-a substituit româncei Amalia Arbore, avea, printre altele, sarcina de a contacta câţi mai mulţi preoţi şi femei de origine maghiară, dar căsătorite cu români. Prin asemenea elemente trebuia intensificată propaganda iredentistă, inclusiv din faţa altarelor.
Cazurile prezentate în această lucrare reflectă cu prisosinţă strădania autorului de a se documenta temeinic pentru a ne oferi lucruri veridice. Spre deosebire de alte lucrări care au abordat acest subiect, cea pe care o prezentăm publicului are o notă de credibilitate în plus, graţie faptului că prezintă întâmplări autentice, trăite de organele române de contraspionaj care s-au confruntat direct cu "trimişii" spionajului maghiar.
Suspansul este mai tot timpul prezent în cazurile oferite, ţinându-l pe cititor încordat şi plin de curiozitate în privinţa modului în care urmează a fi rezolvate. Tensiunea creşte şi mai mult în momentul când cititorul la cunoştinţă de misiunile primite de spioana Eva Şandor, alias Amalia Arbore, misiuni cunoscute de serviciile române de contraspionaj. Aşa se face că românii au barat şi anihilat toate căile de acces care ar fi dus la îndeplinirea misiunilor de către spioană. Parcurgând paginile acestei cărţi, cititorul va savura, cu plăcere, câte ceva din tainele activităţilor specifice meseriei de spion. Autorul are grijă să menţioneze şi câteva nume ale unor amazoane budapestane identificate pe teritoriul ţării noastre şi aduse în faţa Justiţiei. Fiecare caz are particularităţile sale pline de învăţăminte, peste care nu trebuie să se treacă prea uşor, chiar dacă de la rezolvarea lor au trecut zeci de ani.
În concluzie, se poate spune că, în ansamblu, "Secţia amazoanelor" este una din cărţile bune care nu trebuie să lipsească din biblioteca noastră.
Col. Magistrat (r) Vintilă Barbu, doctor în istorie şi Ştiinţe Juridice
ARGUMENTE
Fără îndoială, auzind de acest titlu - "Secţia Amazoanelor" (File din istoria spionajul horthyst pe teritoriul României) -, oricine se va întreba: de unde până unde acest subiect ? Mai ales că despre spionajul horthyst, despre activitatea serviciilor speciale maghiare în general s-au scris deja multe, tema fiind una dintre cele mai atractive şi interesante pentru cititori, nu numai pentru că pe această linie se aduc mereu noutăţi, ci şi pentru că este mereu de actualitate. Mă simt, deci, obligat să arăt cum s-a născut ideea de a mă documenta şi a strânge date în legătură cu "Secţia Amazoanelor", iar în final să dau tiparului o astfel de lucrare.
...În prima parte a anilor ‘80, secolul şi mileniul trecut, numărându-mă printre cadre didactice şi fiind obligat la o documentare cât mai largă şi aprofundată pe planul relaţiilor diplomatice dintre România şi ţările vecine, am studiat multe şi diverse materiale. La un moment dat, mi-a căzut în mână şi o "Istorie" a serviciilor speciale româneşti, în cadrul acesteia fiind tratate şi aspecte din activitatea de spionaj pe care statele vecine, Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia, Rusia, Turcia, au desfăşurat-o, în diverse etape, pe teritoriul ţării noastre. Autorul "Istoriei", regretatul Nicolae Meianu, pe care după '90 l-am cunoscut personal, mi-a spus că a lucrat la ea mai mulţi ani, studiind prin arhive sute, poate chiar mii de documente. Acolo, în "Istoria" lui Meianu, am citit! pentru prima dată despre "Secţia Amazoanelor" din cadrul serviciului de spionaj horthyst. Mi s-a părut un capitol interesant. Chiar m-a şocat, nu ca idee, întrucât, se ştie, femeile au fost folosite în munca de informaţii şi contrainformaţii de când lumea, ci prin sadismul şi lipsa de orice scrupul de care "amazoanele" şi cei care le foloseau dădeau dovadă în acţiunile ce le întreprindeau pentru atingerea scopului urmărit. M-a şocat, de pildă, faptul că cineva, fie el şi un serviciu de spionaj, îşi alcătuieşte un grup de femei bolnave de sifilis şi alte "boli lumeşti", folosindu-le apoi ca armă de luptă împotriva cuiva, care, mai devreme sau mai târziu, îi va fi adversar direct. Am fost uimit să aflu că a existat o perioadă când aceste "amazoane contaminatoare" au făcut adevărate ravagii printre militarii români, fiind dirijate direct spre cadre dinainte vizate, pentru a le îmbolnăvi şi, "scoate din uz", sau pe lângă diverse unităţi militare ori în zonele din jurul acestora, pentru a face victime, cât mai multe victime, greu sau imposibil de recuperat. Au fost perioade când "amazoanele", inclusiv "contaminatoarele", s-au aflat într-o adevărată ofensivă, totul desfăşurându-se după calcule prealabile şi planuri elaborate în mod minuţios. S-a lucrat diabolic, spionajul horthyst arătând că femeia poate fi transformată într-o adevărată armă, făcând victime cu nemiluita. De aici şi surprinderea mea că Meianu, realizând acest lucru, nu s-a angajat într-o prezentare mai extinsă a "Secţiei Amazoanelor". Am discutat cu el pe această temă, însă explicaţiile sale au fost, cel puţin pentru mine, foarte lămuritoare: "Istoria" pe care a scris-o a fost una foarte bogată şi în economia lucrării n-ar fi căzut bine detalierea unui capitol sau subcapitol dedicat exclusiv "amazoanelor", într-adevăr, dacă mi-aduc bine aminte, lucrarea lui Meianu se întindea pe circa o mie de pagini (patru volume).
Documentându-mă mai bine asupra subiectului, am scos la lumină o serie de date care mi-au permis să pregătesc un material pe care l-am publicat în "Pentru Patrie", cunoscuta revistă lunară a Ministerului de Interne. Era în 1987, materialul fiind publicat în două numere sub titlul "Secţia Amazoanelor".
La scurt timp am aflat că materialul a stârnit interes printre cititori. Desigur, m-am bucurat. Dar bucuria mea a fost şi mai mare atunci când Nichifor Petriş, redactorul care s-a ocupat de apariţia "Amazoanelor" în "Pentru Patrie", mi-a adus la cunoştinţă că un cititor de la Sibiu a trimis la redacţie o lungă scrisoare cu date care confirmă şi completează cele publicate în revistă pe tema "amazoanelor".
Mai târziu, după schimbările social-politice intervenite în ţara noastră ca urmare a evenimentelor ce au avut loc în decembrie 1989, s-a ivit un nou prilej de bucurie pe linia confirmării datelor pe care le aveam cu privire la "Secţia Amazoanelor" din schema de organizare a spionajului maghiar horthyst. La vremea aceea începuse să apară săptămânalul "Spionaj şi contraspionaj", patronat şi coordonat cu multă competenţă de generalul (r) Cosma Neagu, a cărui experienţă în munca de informaţii şi contrainformaţii o cunoaşte deja toată lumea. Merită însă să adăugăm că el este autorul a peste zece cărţi de specialitate şi că a publicat numeroase articole, toate scrierile sale fiind citite cu interes de către cei interesaţi în astfel de probleme... speciale. Spre surprinderea, dar şi spre bucuria mea, în februarie 1992, în săptămânalul "Spionaj şi contraspionaj", numărul 22, am dat peste un articol intitulat "Amazoanele spionajului maghiar", semnat de Vasile Bobocescu. Doctor în ştiinţe istorice, Bobocescu abordează în articolul său acelaşi subiect pe care l-a abordat, succint, cu ani în urmă, Meianu. Dr. Bobocescu însă prezintă multe elemente noi, interesante. Pentru o cunoaştere mai exactă a lucrurilor, am inclus în paginile prezentei cărţi articolul cu pricina, fără nici o modificare! Mi-am pus problema dacă nu cumva istoricul Bobocescu s-a inspirat sau a preluat ceva din materiale publicate de mine cu cinci ani în urmă. Analizându-l pe toate părţile, am ajuns la concluzia că aşa ceva este exclus cu desăvârşire. În afară de faptul că Bobocescu este un om de o conduită morală ireproşabilă, fiind în acelaşi timp şi un istoric cu experienţă în munca de cercetare, el este şi autor a numeroase cărţi care au prezentat întotdeauna interes pentru foarte mulţi cititori.
Ceva mai târziu, la sfârşitul lui 2005, publicistul Petre Ţurlea, premiat al Academiei Române pe anul 2003 şi autor al volumului "Transilvania de nord-est 1944 - l952", referindu-se la un Raport la Jandarmeriei de la Sălaj, data 17 iulie 1945, arăta: "Centrala iredentistă de la Budapesta a dat directivă să fie atrasă, prin toate mijloacele, prietenia comandanţilor sovietici. "
Raportul constata că ruşilor li se dădeau permanent daruri şi chiar indemnizaţii lunare. "În plus, în Comandamentul sovietic Sălaj toţi membrii (ofiţeri, subofiţeri şi trupe) îşi aveau femeile lor, exclusiv de naţionalitate şi de origine maghiară". Acelaşi sistem de atragere era folosit în toate judeţele Transilvaniei. La 25 iulie 1945, Legiunea de jandarmi Satu Mare raporta: "Şovinii maghiari căutau prin orice mijloace (femei frumoase, daruri, petreceri etc.) să câştige simpatia autorităţilor şi a comandamentelor sovietice, spre a folosi bunăvoinţa acestora pentru menţinerea spiritului maghiar şi scăderea statului român". Sovieticii, astfel cumpăraţi, s-au comportat ca adevăraţi aliaţi ai ungurilor împotriva românilor în majoritatea situaţiilor conflictuale".
După cum se poate observa, de data aceasta avem o nouă confirmare a faptului că serviciile speciale maghiare s-au folosit pe scară largă şi în mai toate împrejurările de femei pentru a obţine informaţii şi documente utile iniţierii şi desfăşurării unor acţiuni favorabile politicii promovate de guvernele de la Budapesta. De asemenea, femeile frumoase şi bine pregătite au fost dirijate şi în direcţia declanşării sau influenţării unor evenimente şi situaţii aflate în curs de desfăşurare. Bărbaţii care jucau sau aveau să deţină un rol important în diverse acţiuni politice sau de altă natură, dar de interes pentru spionajul maghiar, intrau imediat în atenţia "amazoanelor", acestea urmând să-i cultive sau să-i dirijeze în conformitate cu cerinţele ce veneau de la Budapesta pe filiere speciale. Desigur, în vara lui 1945, când se constată un interes deosebit faţă de sovietici, spionajul horthyst intrase, oarecum, în derivă, dar aceasta nu înseamnă că nu mai încerca şi încă mai spera la o redresare a situaţiei politico-militare. Cel puţin pentru un timp. Aşa cum au sperat mai toţi fanaticii susţinători ai lui Hitler.
Astăzi, toate acestea le considerăm istorie. Au urmat alte epoci. Şi la noi, românii, dar şi la ei, ungurii. Serviciile de informaţii au continuat să lucreze, fiecare acţionând aşa cum li s-a cerut de la Budapesta şi, respectiv, de la Bucureşti. Au fost perioade când s-a şi colaborat în domeniul informaţiilor, făcându-se un bogat schimb de date şi informaţii utile pentru ambele părţi. Este firesc să se întâmple aşa din moment ce atât România cât şi Ungaria se confruntă cu probleme similare sau cât de cât asemănătoare, cum ar fi terorismul internaţional, traficul ilegal de carne vie (femei şi copii), armament, muniţie şi materiale explozive, droguri, transferuri ilegale de capital şi spălarea banilor câştigaţi prin inginerii financiare ilicite. Apartenenţa la NATO a României şi a Ungariei constituie un alt element care obligă la o permanentă şi corectă colaborare între serviciile de informaţii ale României şi cele ale Ungariei. Chiar dacă pentru aceasta se va recurge, atunci când este cazul, la... femei. Experienţa maghiarilor în acest domeniu merită să fie cunoscută. Aflând cât mai multe despre felul cum au lucrat ungurii cu femeile, transformate în "agenţi devotaţi până la moarte", cum spunea cineva despre acestea, fiind însă departe de adevăr, românii nu au decât de câştigat. Fără îndoială, în această modestă lucrare sunt prezentate doar câteva aspecte şi cazuri din vasta experienţă pe care serviciile de spionaj maghiare au acumulat-o, în decurs de zeci de ani, în munca cu "amazoanele", folosite în funcţie de obiectivele vizate de la o etapă la alta. Sunt oameni care, considerându-se buni cunoscători ai spionajului maghiar, afirmă că ungurii "sunt cei mai tari" în "tehnica" folosirii femeilor în munca de informaţii. Chiar aduc dovezi dintre cele mai palpabile. Cu toate acestea, nimeni nu poate spune că serviciul de spionaj maghiar este unul dintre cele mai puternice şi penetrante din lume. Cum ar fi, de pildă, cel britanic, rusesc, israelian. Că ungurii nu au fost niciodată aşi în materie de spionaj, cel puţin faţă de România, ne-o dovedesc rezultatele remarcabile obţinute pe parcursul anilor de contraspionajul românesc. Ungurii sunt, într-adevăr, mereu în ofensivă faţă de România, însă ura lor permanentă, dusă uneori mai departe decât s-ar crede, i-a făcut să-şi piardă controlul şi astfel să eşueze în acţiunile lor. În literatura de specialitate, ca şi în arhive, sunt multe date şi informații care dovedesc acest lucru, cei depistaţi alegându-se, la vremea respectivă, cu condamnări grele, inclusiv pedeapsa capitală. Nu s-a ajuns la executarea condamnaţilor la moarte, întrucât au existat înţelegeri bilaterale sau au intervenit evenimente care au adus schimbări radicale, favorizându-i pe inculpaţi, scăpându-i de la moarte.
Deşi de la perioada horthystă, când spionajul maghiar s-a folosit din plin de "amazoane", au trecut mulţi ani şi pe scena politică au avut loc schimbări radicale, acestea influenţând pozitiv chiar şi caracterul relaţiilor româno-maghiare în ansamblul lor, totuşi sunt prezente indicii din care rezultă că extremiştii şovini maghiari continuă să spioneze pe teritoriul ţării noastre, folosindu-se de toate mijloacele şi metodele, inclusiv de "amazoane".
Pornind de la această convingere, am considerat că o punere în temă, fie ea şi parţială, în legătură cu ceea ce a fost "Secţia amazoanelor", ca parte componentă în schema de organizare a spionajului horthyst, va fi bine venită. Chiar necesară.
SECŢIA AMAZOANELOR
Scheme de organizare
Acţiunile de spionaj organizate împotriva României în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial au fost numeroase. Autorii lor au urmărit scopuri diferite, în raport de interesele politice, economice şi militare pe care le-au avut la timpul respectiv. Mijloacele şi metodele folosite au fost, de asemenea, diferite. Scrupule însă n-au existat niciodată.
Acţiunile ce au avut loc, cele mai multe dintre acestea atestate de documente neîndoielnice existente arhive, dovedesc că iniţiatorii şi organizatorii lor, precum şi cei folosiţi pentru executarea acestora, au fost întotdeauna gata să recurgă la orice mijloc şi metodă pentru atingerea scopului vizat. De la derutare politică şi îndoctrinare ideologică, până la compromitere materială sau morală, şantaj şi asasinat.
Unii cercetători în problemele spionajului afirmă că în decursul istoriei - trebuie să admitem că există şi o Istorie proprie a spionajului - unele servicii de spionaj s-au remarcat în mod special, având caracteristici anumite. Au reuşit să se particularizeze, fie prin metodele şi mijloacele folosite, prin principiile de lucru pe care le-au adaptat şi după care s-au călăuzit în tot ceea ce au întreprins, fie prin obiectivele imediate sau mai îndepărtate pe care vizau să le realizeze.
Afirmaţii şi aprecieri de acest gen s-au făcut şi în legătură cu spionajul horthyst, susţinându-se că acesta, prin metodele şi mijloacele folosite, s-a dovedit a fi fără asemănare, unic în felul său. Într-adevăr, sunt multe cazuri care dovedesc că, în perioada 1940 - l944, conducerea spionajului horthyst a recurs la metode şi mijloace ce inspiră repulsie şi un dispreţ total. De pildă, una dintre metodele de acest soi, la care spionajul horthyst a recurs în acţiunile pe care le-a organizat pe teritoriul ţării noastre, a constituit-o folosirea femeilor bolnave de sifilis şi alte boli venerice, urmărindu-se scopuri dintre cel mai perfide. S-a pornit de la ideea că, cu cât aceste femei vor avea mai multe victime, cu atât se vor crea mai multe probleme, toate acestea urmând să fie exploatate de către compartimentele serviciului de spionaj respectiv, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte şi de interesele horthyştilor.
Folosirea femeilor în munca de spionaj este, de mult, un lucru arhicunoscut, numai că horthyştii i-au dat o amploare ca nimeni altcineva. Mai mult decât atât, nu de puţine ori, femeile din reţea au fost folosite pentru lucruri abjecte.
În schema de organizare a spionajului horthyst a existat un compartiment special denumit "Secţia Amazoanelor", care s-a ocupat cu instruirea şi folosirea femeilor în scop de spionaj. Aşa se face că, folosindu-se abil de graţiile sexului frumos, organismele de propagandă revizionistă - horthystă conduse de Secţia a doua de pe lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri, diplomaţia ungară şi serviciile de spionaj încadrate în Ministerul Honvezilor şi în Ministerul de Interne, au încercat să cumpere conştiinţa unor oameni politici, diplomaţi, militari, oameni de ştiinţă şi cultură din unele ţări, pentru a susţine teze revizioniste în dauna statelor vecine. Numeroşi oameni de seamă din diverse ţări ale lumii, îndeosebi din Marea Britanie, SUA, Franţa, Germania, Canada, Italia, Brazilia, Argentina, Spania, Belgia, Olanda au avut aventuri amoroase ori chiar s-au căsătorit cu femei din Ungaria. Acestea, recrutate şi dirijata din umbră de serviciile speciale, îi ademeneau pe bărbaţii căzuţi în capcană, determinându-i apoi să acţioneze în favoarea revizionismului maghiar. Serviciile de spionaj horthyste au desfăşurat o intensă activitate pentru culegerea de informaţii secrete din România, mai ales de natură militară, folosind pe scară largă "frumoasele" unguroaice.
În jurul marilor unităţi militare roiau femei de moravuri uşoare, care, dirijate de spionii maghiari, stabileau legături "sentimentale" cu tineri ofiţeri, uneori ajungând chiar la căsătorie. Evident, nu era vorba de dragoste, ci de executarea unui ordin sau a unei misiuni de a obţine informaţii şi documente militare secrete. Şi în Centralele serviciilor au fost încadrate astfel de femei, multe dintre ele, după o temeinică pregătire, au fost trimise cu misiuni secrete pe teritoriul ţării noastre. Acestea făceau parte din "Secţia Amazoanelor".
"Secţia Amazoanelor" a fost compusă din trei grupe distincte, fiind denumite în funcţie de rolul pe care-l aveau de jucat în cadrul întregului sistem:
- grupa "A" - femei "indicatoare";
- grupa "B" - femei "recrutoare";
- grupa "C" - femei "contaminatoare"
După cum se poate constata de la prima vedere, în cadrul secţiei respective exista o "specializare", ceea ce presupunea că încă din momentul recrutării unei femei pentru activitatea de spionaj se aveau în vedere unele "calităţi" fizice, intelectuale şi... morale ale acesteia. În ce consta "specializarea" acestor grupe, cum şi ce anume "lucrau" femeile din componenţa lor ?
Din grupa "A" - femei "indicatoare" - făceau parte femeile - agent cărora le revenea sarcina de a identifica persoanele care, prin pregătirea lor generală, prin funcţiile pe care le deţineau sau relaţiile de care dispuneau, aveau sau puteau procura informaţii şi documente secrete şi de valoare pentru spionajul horthyst "Indicatoarele" trebuiau să identifice, de asemenea, persoane care, odată atrase în plasa spionajului horthyst, să poată exercita, conform indicaţiilor primite de la acesta, o muncă de influenţă politică, economică, militară sau de altă natură în favoarea regimului instaurat de Horthy.
Pe măsură ce femeia-agent cu asemenea sarcini stabilea că o anume persoană răspunde unor astfel de cerinţe, o semnala omului său de legătură pentru a fi studiată şi recrutată. Odată cu aceasta se prezentau şi primele date de cunoaştere, în principal posibilităţile pe care persoana vizată le avea de a sustrage documente şi de a furniza informaţii horthyştilor, precum şi de a exercita o muncă de influenţă în favoarea acestora. De multe ori, femeile "indicatoare" erau instruite să se ocupe în continuare de studierea celor vizaţi, pentru a obţine cât mai multe date şi informaţii despre ei. De data aceasta însă trebuiau să aibă în vedere unele aspecte precise, respectiv instrucţiunile pe care le primeau de la oamenii lor de legătură, aflaţi la conducerea sau în componenţa "Secţiei Amazoanelor".
Femeile "indicatoare" erau plasate în medii unde puteau întâlni, uşor şi fără a trezi suspiciuni, oameni care deţineau funcţii în aparatul politico-administrativ şi armată, ziarişti şi istorici, preoţi şi profesori. Nu de puţine ori, femeile "indicatoare" se aflau în postura de secretare, dactilografe, femei de serviciu, bucătărese, guvernante, dădace la copii. Au fost, de asemenea, cazuri de artiste, dansatoare, cântăreţe şi chiar din rândul celor care îşi duceau viaţa în case de toleranţă. Amazoanele "indicatoare" aveau sarcina de a afla cât mai multe date cu privire la persoanele pe care le semnalau serviciului de spionaj: familie, pregătire generală şi de specialitate, atitudine politică etc. Toate aceste fapte erau analizate, urmând a se stabili dacă persoana în cauză merită a fi studiată şi recrutată, pe ce bază, de către cine şi cum anume.
Din grupa "B" - femei "recrutoare" - făceau parte, după cum le arată şi numele, femeile care aveau sarcina de a atrage în activitatea de spionaj persoanele pretabile la aşa ceva. Să le recruteze. Dată fiind sarcina care le revenea, femeile din această grupă trebuiau să dea dovadă de unele calităţi, în primul rând de inteligenţă şi perspicacitate, de curaj şi o bună capacitate de orientare. În marea majoritate a cazurilor, recrutările se făceau folosindu-se diverse materiale ce puteau să compromită "victimele"; şantajul era pe primul plan. În cele mai multe cazuri, recrutările au fost făcute la locuinţa "recrutoarelor", în camerele şi saloanele unde acestea "lucrau". Totul se desfăşura pe baza instructajului pe care "recrutoarele" îl primeau din partea "specialiştilor" aflaţi permanent în umbra unor astfel de acţiuni.
După cum a constatat serviciul român de contraspionaj, "recrutoarele" trebuiau să-şi folosească întreg talentul şi toată "şcoala" lor pentru ca, simulând un devotament sublim sau dragoste nemărginită, să atragă de partea lor pe cei vizaţi, respectiv să poată obţine de la ei datele şi materialele de care aveau nevoie ori să-i determine a acţiona în direcţia dorită de ele. Amazoanele recrutoare acordau o atenţie deosebită bărbaţilor care lucrau în Armată, Jandarmerie, Poliţie şi Siguranţa generală, precum şi în diplomaţie. Dacă persoanele respective erau căsătorite, atunci amazoanele "recrutoare" urmau să acţioneze astfel încât să le destrame viaţa de familie, să le devină amante şi chiar soţii. Urma ca ofiţerul sau persoana atrasă în cursă să fie introdusă în anturajul unor pretinse rude sau prieteni, în continuare erau atrase la chefuri, jocuri de noroc şi, alte distracţii de acest gen. Cu timpul agenta avansa spre ţelul final, recrutoarea cerând un "mic serviciu personal" sau "un neînsemnat serviciu pentru o rudă sau un prieten". Între timp, se căuta ca persoana vizată, dacă era bogată, să fie împinsă la cheltuieli pentru a-şi ruina averea. Dacă respectivul nu dispunea de avere, "amazoanele" căutau să-l determine să cheltuiască mai mult decât câştiga pentru a-l pune, mai devreme sau mai târziu, în situaţia de a apela la sprijinul material al "favoritei" sau al "prietenilor" ei. Dacă accepta să primească sume de bani, recrutarea de către serviciul de spionaj horthyst nu mai era decât o simplă formalitate. Cei căzuţi pe această pantă erau victime sigure, devenind trădători.
Grupa "C" - femei "contaminatoare" -, a fost cea mai numeroasă din "Secţia Amazoanelor". Din această grupa făceau parte femei bolnave de sifilis şi alte boli venerice, femei pe care spionajul horthyst le-a folosit pentru a realiza unele din acţiunile sale cele mai murdare.
Mai întâi acestea au fost folosite pentru contaminarea unor persoane aflate în atenţia spionajului horthyst. Prin dirijarea acestor femei spre oameni de seamă care prezentau interes pentru spionajul horthyst, se urmărea aducerea lor în situaţia de a putea fi compromişi foarte uşor, respectiv de a fi şantajaţi. De multe ori "succesul" unei "contaminatoare" pe lângă omul vizat crea situaţii propice chiar recrutării acestuia într-un timp scurt. "Procesul de contaminare" oferea, în acelaşi timp, condiţii favorabile obţinerii altor materiale compromiţătoare, în primul rând fotografii. Urmau acţiunile de şantaj care se ţineau una după alta, baza materială folosită în acest scop constituind-o, în foarte multe cazuri, rezultatele acţiunilor de "contaminare" puse la cale de "specialiştii" aflaţi la conducerea "Secţiei Amazoanelor".
A fost o perioadă când grupa "C" a primit sarcina să acţioneze pe un plan cât mai larg în rândul forţelor armate române. S-a cerut să aibă în vedere atât corpul ofiţeresc, cât şi grosul trupelor noastre. Se considera că, cu cât numărul victimelor va fi mai mare, cu atât efectul "contaminării" va fi mai eficace. Se urmărea crearea în rândul militarilor a unei atmosfere de dezinteres faţă de obligaţiile ce le reveneau, aceştia preocupându-se în primul rând de îngrijirea sănătăţii lor, se urmărea diminuarea potenţialului de luptă al unităţilor militare spre care femeile "contaminatoare" erau dirijate.
Pentru ca "succesul" ce urma să fie înregistrat cu ajutorul "contaminatoarelor" să fie pe deplin asigurat, iar situaţiile create să fie folosite cât mai eficient pe linia unor "combinaţii" care de care mai murdare, spionajul horthyst şi-a creat o agentură şi în rândul medicilor. Aceştia erau folosiţi pentru cunoaşterea mai îndeaproape a "contaminaţilor" şi, de multe ori, chiar pentru a procura horthyştilor materiale compromiţătoare suplimentare.
Este lesne de imaginat câte lucruri poate afla un medic de la un pacient sâcâit de o boală "ruşinoasă" despre care nu vrea să afle prea multă lume şi de care este nerăbdător să scape cât mai repede.
Medicii agenţi adoptau faţă de pacienţi atitudinea pe care le-o dictau oamenii lor de legătură din "Secţia Amazoanelor": cereau detalii cu privire la anumite momente şi situaţii care au determinat apariţia bolii, aplicau un tratament eficace sau mai puţin eficace, recomandau pacienţilor să facă sau să nu facă anumite lucruri etc. Totul era în funcţie de interesele pe care serviciul de spionaj horthyst le avea faţă de "pacient".
SPIONAJ LA BRĂILA
DOUĂ AMAZOANE CĂLARE PE UN SUBLOCOTENENT
În vara anului 1940, organele de contrainformaţii militare au fost sesizate că spionajul horthyst este preocupat de recrutarea unor ofiţeri şi subofiţeri din unităţile militare aflate pe Dunăre. Printre cei vizaţi se afla şi locotenentul Petrică Vasilescu. Fiu de mare moşier, fire libertină, Petrică Vasilescu nu ducea lipsă de nimic: hoţiile, femeile şi scandalurile se ţineau lanţ. Părinţii s-au impacientat, i-au atras atenţia de mai multe ori, reproşându-i că prin comportarea lui le face numele de râs. Fiul, însă, nu a vrut să se potolească, iar faptul aceasta a dus, în cele din urmă, la o ruptură totală...
Ajuns ofiţer fără proptele, Petrică Vasilescu a fost trimis la Brăila. Faptul că era fiu de mare moşier nu-l mai ajuta cu nimic, părinţii îl renegaseră şi nu-i mai trimiteau nici un ban.
Aşa se face că n-a trecut mult timp şi sublocotenentul Petrică Vasilescu a intrat în atenţia spionajului horthyst. Un asemenea om le şi trebuia: uşuratic, chefliu, cartofor, afemeiat şi, pe lângă toate acestea, fără bani. Agenţii spionajului horthyst au început să-i dea târcoale. Organizând seri din ce în ce mai plăcute n-a fost greu să-l atragă în anturajul lor. Într-una din seri, unul din noii săi prieteni i-a prezentat o "soră". Aceasta era cunoscută organelor române ca făcând parte din "Secţia amazoanelor". "Sora" nu era prea frumoasă, dar avea bani. Avea, desigur, şi alte calităţi, pentru că, numai după câteva luni, Petrică Vasilescu s-a însurat cu ea. Horthyştii sperau ca prin "soră" să poată obţine de la Vasilescu informaţii de valoare, dar s-au înşelat. Tânărul sublocotenent nu vorbea cu nevasta despre treburile lui de la regiment. De fapt, nici nu prea avea ce, pentru că imediat ce a fost semnalata prezenţa "amazoanei" pe lângă el, acesta a şi fost mutat într-un sector fără importanţă. Spionii n-au renunţat însă. Dimpotrivă, au devenit şi mai ofensivi. Şi-au propus recrutarea lui Vasilescu. Trebuia acţionat însă pentru pregătirea condiţiilor care să asigure reuşita acesteia.
Instruită de spioni, soţia a început să-i facă lui Petrică Vasilescu viaţa amară. Zilnic, reproşuri, certuri şi scandaluri. În acelaşi timp însă, "prietenii", în contactele directe ce le aveau cu el, îl îndemnau să-şi caute "liniştea" şi "bucuriile vieţii" în altă parte. Uşuraticul sublocotenent le urmează sfatul.
Între timp, "Secţia Amazoanelor" pregăteşte intrarea în scenă a unui alt personaj. De data aceasta, o foarte tânără blondă, care nu avea mai mult de 15 ani. Frumoasa fată îşi face din ce în ce mai des apariţia în anturajul frecventat de Vasilescu şi, nu după mult timp, tânărul ofiţer se îndrăgosteşte de ea.
"Amazoana" răspunde cu tandreţe avansurilor ce i se fac şi îl invită în iatacul ei. După două luni, blonda rămâne gravidă. Auzind vestea, ofiţerul se îngrozeşte. Faptul poate avea urmări grave pentru el, fata fiind minoră. Intrând în panică, se consultă din nou cu "prietenii", cerându-le sfatul. Aceştia îi spun cum să procedeze pentru ca nimic să nu "transpire" din povestea cu minora, întrucât aceasta ar putea să-l compromită şi va fi scos definitiv din armată.
Singurul lucru care îl preocupă pe Vasilescu de acum încolo este cum să scape de făt. "Prietenii" îi promit că vor fi alături de el. Îl vor sprijini materialiceşte, dacă va fi nevoie, pentru a ieşi din încurcătura în care se află.
Timpul trece şi concubina naşte. Copilul decedează imediat (la expertiza făcută ulterior, la cererea organelor de contraspionaj române, s-a constatat că fătul avea o înţepătură în moalele capului). Aşa cum a fost sfătuit, Petrică Vasilescu caută să păstreze totul în cea mai mare taină. Are însă nevoie de un medic, pentru că femeia este slăbită şi se plânge de dureri interne insuportabile.
Tânărul sublocotenent face din nou apel la "prieteni". Are nevoie de bani pentru medicamente, pentru onorariul medicului şi pentru mituirea moaşei care asistase la naşterea copilului, iar acum, după cele întâmplate, trebuie să tacă. Suma pe care o cere este mare. "Prietenii" îi spun că nu dispun de atâţia bani. În schimb, pentru a nu-l lăsa în necaz, îi propun să-l prezinte unui om cu multe relaţii şi mari posibilităţi materiale. Petrică Vasilescu acceptă.
În seara următoare, într-un restaurant select, bine cunoscut de organele române de contrainformaţii, tânărul ofiţer se află în faţa unui bărbat de circa 50 de ani, robust, roşcovan, cu sprâncene stufoase şi mustăţi frumos şl bine răsucite. S-a prezentat cu numele de Fekete (personaj cu poziţie "respectabilă" în spionajul horthyst, de fapt, iniţiatorul şi regizorul tuturor acţiunilor întreprinse pentru aducerea ofiţerului român în situaţia disperată în care se află. Până acum, odiosul personaj "F" urmărise totul din umbră. De acum încolo, va acţiona direct...
Spionul îi promite tot ajutorul şi-i dă zece mii de leii cerându-i, bineînţeles, să-i semneze o chitanţă. Apoi îi recomandă un medic care să-i trateze concubina şi să-l ajute în soluţionarea problemei create prin prezenţa copilului mort în casă. (Se înţelege că medicul recomandat era, la rândul său, agent al serviciului de spionaj horthyst). În noaptea următoare, "medicul" s-a prezentat la locuinţa lăuzei cu o trăsură. După ce a verificat dacă nu este urmărit, a intrat. După câteva minute, a ieşit ţinând în mână un geamantan în care se afla copilul mort. S-a urcat în trăsură şi s-a îndreptat spre Dunăre, debarasându-se acolo de cadavru.
Câteva zile mai târziu, în numele "prieteniei" ce începuse, chipurile, să se statornicească între ei, "F" îi cere lui Vasilescu să-şi lărgească cercul de prieteni, în primul rând printre ofiţeri. Încerca astfel ca, prin tânărul sublocotenent, să afle cât mai multe date şi despre alţi ofiţeri din garnizoana Brăila, vizaţi de spionajul horthyst.
"F" nu are de gând să se dea pe mâna lui Vasilescu: îi spune acestuia că îl interesează oameni care sunt dispuşi să se angajeze în diverse afaceri, vânzând sau cumpărând furnituri pentru armată. Pentru început, vrea să ştie cine dispune sau poate face rost de bani pentru asemenea afaceri şi cine are un rol influent şi determinant pe această linie.
Petrică Vasilescu crede tot şi se apucă de treabă. În întâlnirile ce au urmat în acelaşi restaurant, discuţiile au fost axate în principal pe asemenea probleme, sublocotenentul prezentându-i spionului tot ce reuşise să afle în legătură cu unul sau altul dintre ofiţerii garnizoanei Brăila. Dibaci şi iscoditor, "F" abordează în discuţii şi probleme de familie. Vasilescu se vaită că nu-i ajung banii şi că nu se înţelege cu nevasta. La una din întâlniri, îi confesează lui "F" că, dacă reuşeşte să divorţeze fără probleme de nevastă, imediat se va căsători cu concubina, cu tânăra blondă. Întrevede însă unele greutăţi întrucât "fata" nu are trusou, aşa cum cere regulamentul militar.
Pentru început, "F" ascultă numai. Studiază cu atenţie situaţia ce se întrezăreşte şi face calcule. Îi dă lui Vasilescu noi sume de bani cu împrumut, primind în schimb chitanţe. Fiecare sumă pe care i-o dă înseamnă o chitanţă pe care o primeşte. Toate constituie pentru "F" noi fire prin care încearcă să-l lege pe Vasilescu de reţeaua spionajului horthyst. Recrutarea propriu-zisă o amână însă. Nu vrea să se grăbească. Fără să-i spună lui Vasilescu exact cine este şi pe cine reprezintă, "F" îl trimite pe lângă diferiţi ofiţeri, cu sarcina de a şi-i apropia, de a-i cunoaşte mai bine, de a-i atrage în cercuri unde urmau să fie compromişi.
Sublocotenentul Vasilescu este ajutat să divorţeze de nevastă şi primeşte bani pentru trusou. Alţi bani, alte chitanţe. Sumele primite cu împrumut au crescut şi, deşi timpul trece, Vasilescu nici nu se gândeşte să le restituie. De altfel, nici nu are de unde. Noua căsnicie îl solicită şi mai mult. Tânăra şi proaspăta nevastă devine din ce în ce mai pretenţioasă. Părtaş cu ea la crima de pruncucidere comisă, Vasilescu îi ştie de frică. Se supune şi-i face toate gusturile. Apelează din nou la "prieteni", dar aceştia îi întorc spatele. Toţi îl ocolesc, nimeni nu-l mai ajută. Singura speranţă a rămas "F".
Acesta consideră că a sosit momentul să dea cărţile pe faţă. Recrutarea sublocotenentului Petrică Vasilescu nu mai este decât o simplă formalitate. Încercarea are loc într-un restaurant de lux. Şantajul începe prin trecerea în revistă a capcanelor pe care spionajul horthyst le pregătise şi în care Vasilescu se afundase până peste cap: relaţiile cu minora, uciderea copilului şi aruncarea cadavrului în Dunăre, "serviciile" macabre ale doctorului plătit special în acest scop, trusoul pregătit cu bani împrumutaţi, numeroasele chitanţei semnate pentru sume de bani ce nu mai puteau fi returnate. Singura alternativă pentru ca situaţia complicată în care se află să poată fi rezolvată, într-o manieră cărei să-i satisfacă pe amândoi era: anularea datoriilor şi păstrarea unei discreţii totale asupra celor întâmplate, contra informaţiilor pe care Vasilescu va trebui să le procure. Înspăimântat, Vasilescu îl roagă pe "F" să-i dea timp de gândire. Acesta îl păsuieşte şi îi fixează o nouă întâlnire a doua zi, seara.
Noaptea următoare este un chin pentru sublocotenent. După multe frământări, el ajunge la concluzia că nu-şi mai poate salva onoarea de ofiţer decât trăgându-şi un glonte în cap ori prezentându-se la comandantul regimentului, căruia să-i raporteze cele întâmplate.
A doua zi dimineaţa, până la ora 10, în cabinetul comandantului de regiment n-a putut intra nimeni. La inceput, s-a auzit vocea furioasă şi ridicată a colonelului, întrebând şi iar întrebând. Apoi, acesta a cerut să aibă urgent legătura cu Bucureştiul...
