Zeul ploii Fanus Neagu - Nuvele
NINGEA ÎN BĂRĂGAN
(Olelie)
În anul 1949, în ziua de Lăsata-secului, Chivu Căpălău s-a sculat târziu. Dormise somn greu, de plumb, din pricină că seara se îmbătase cu dascălul satului până la nesimţire. Dascălul se abătuse pe la el să-i spună că popa Răgălie se aţine să-i facă vânt din consiliul parohial, fiindcă i-a ajuns la ureche că Onică, băiatul cel mic al lui Căpălău, trăieşte cu Vica, nevasta lui Babalete. Mai rău ca păgânii, Doamne fereşte!
Deşteptându-se, Căpălău a dat iar pe gât o moşoaică de vin
— Cui pe cui se scoate – şi a strigat după feciori să-i judece ca pe hoţii de cai, dar nu era niciunul pe-aproape. Se gândea, în vreme ce-şi trăgea cizmele în picioare, că vorbele ce se vânturau prin lume nu erau lipsite cu totul de adevăr. Babalete, slab de minte de la naştere, nu găsise femeie decât într-un sat la patruzeci de kilometri de Suligatu. Vica nu-l plăcuse, după cum nu-l plăcuse nicio fată de prin împrejurimi, dar avea un copil din flori – o batjocorise, pe când se afla la plug, singură, primăvara, unu Ciungu lui Pavalete, om cu trei copii, acum mucezea la închisoare – şi taică-su o sili, pisând-o în bătăi, să se ducă după băiatul cel mare al lui Căpălău. Alde Căpălău a adus-o cu sania într-o noapte, după Bobotează. La o săptămână după ce-a venit la ei, i-a murit copilul şi n-a vrut să-l mai primească pe Babalete în pat, îl punea să doarmă pe jos, lângă sobă. Nu era cununată cu Babalete, Căpălău vroia s-o ţină aşa o lună, s-o vadă cum se poartă şi cât îi poate capul şi pe urmă să facă formele la Comitetul provizoriu.
„E cu ochi şi cu sprâncene de ce s-a îndrăcit aşa muierea”, îşi zise Căpălău în ziua de Lăsata-secului, şi ieşi în prag, unde văzu că viscolul, pornit înainte de miezul nopţii, se înteţise. Gardul de mărăcini de la livadă fusese aruncat peste coteţul câinelui din coasta porumbarului. Magazia, grajdul şi perdeaua oilor aproape că nu se mai vedeau; vântul le înfăşa în scutece albe.
Cu faţa ascunsă în gulerul cojocului, Căpălău intră în troianul din faţa uşii, afundându-se în el ca într-o grămadă de pleavă şi trecu la bucătărie, unde Nadoleanca, într-o rochie de barhet pătată de sosuri şi unsori, făcea pregătiri pentru petrecerea de la noapte cu finii şi cumetrii.
Căpălău cununase şi botezase în fiecare an, deoarece pentru un naş o cununie sau un botez e o nimica toată, ce cheltuieşte în zilele nunţii scoate mai târziu cu vârf şi îndesat, fiindcă în Suligatu e obiceiul din bătrâni, ca de sărbătorile mai însemnate de peste an, finii să vie cu plocoane la naş – zece perechi de găini şi trei de curci în tot anul, plus carpetele şi tişlaiferele ce se dau pe colac de Lăsata-secului, de Paşti şi de Crăciun.
Şi-apoi Căpălău era om cu stare şi nu refuza pe nimeni.
— Bine că te-ai sculat, îi zise femeia când îl văzu în pragul bucătăriei. S-aduc să-mi tai curcanul. Am fiert apă să-l jumulesc, dar n-am găsit pe nimeni să mi-l taie.
Vorbind, Nadoleanca se aplecă şi zvârli un lemn în foc. Era bătrână, mărunţică, groasă, cu faţa tuciurie. Pe vârful nasului îi atârna un neg cât bobul de fasole.
— Da alde fii-tu unde sunt? întrebă Căpălău. Au plecat să vânture satul şi vin diseară la petrecere?!… Sigur, urmă el, pufnind pe nări, la treabă ne îndemnăm mai greu, dar la băutură ne aşezăm în capul mesei şi nu ne mai scoală omul nici cu parul.
Era limpede ca lumina zilei că pe Căpălău îl râma la inimă să facă scandal. „Aşa-i el după băutură, îl râcâie greaţa la lingurică”, se gândi Nadoleanca şi, cum făcuse toată viaţa ei când bărbat-său se găsea în toane rele, aştepta resemnată, cu umerii căzuţi, ploaia de înjurături şi bruftuiala ce trebuia să urmeze.
— N-auzi ce zic, se răsti Căpălău, unde-s băieţii?
— Onică, răspunse Nadoleanca, e plecat la gârlă să spargă două copci de gheaţă şi să bage minciogul. Poate-i pică vreun baboiaş. Iar celălalt e afară, buşeşte într-o buturugă.
— Dacă e afară, de ce nu l-ai chemat pe el să-ţi taie curcanul?
— Nu vrea. Zice că-i e milă.
— Milă? Bine, dau eu ochii cu el. Îi arăt eu ce e aia milă! Te pomeneşti că tot din milă îl lasă pe Onică să se ţie după Vica.
Nadoleanca păli. Înţelese de unde vine supărarea lui Căpălău şi se gândi cu groază la clipa când Onică, pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume, va da ochii cu taică-su. Fără să scoată o vorbă, se înfofoli în grabă cu eşarfa de lână, ieşi în viscol şi se întoarse ţinând în braţe curcanul pe care-l îndopau de două săptămâni cu grăunţe şi mămăligă caldă.
Căpălău luă pasărea, o întinse cu gâtul pe prag şi repezi toporişca îndesat, cu sete. Sângele ţâşni, stropind pervazul uşii şi peretele.
— Cheam-o pe Vica să răzuie sângele, zise omul, şi vedeţi, nu risipiţi fulgii, că vă trebuie să umpleţi perne.
Când se aplecase, îl cuprinsese dintr-o dată un val de ameţeală. Buza de jos, răsfrântă, scrijelată de brici, îi tremura bătrâneşte.
Nici Vica nu era acasă. Plecase cu Onică la râu să-l ajute. Căpălău îşi ciupi mustaţa nervos, cu două degete. Era înalt, ciolănos, cu obrajii surpaţi şi cu ochii verzi, înfundaţi.
— Zi aşa, s-a dus să-l ajute pe Onică, făcu el strâmbându-se.
Da de ce nu-l ajută pe Babalete, a?! Tu, căpăţână seacă ce eşti,
nu vezi că putoarea numai după Onică se ţine! Am adunat-o după drumuri şi acum ne face de râsul lumii. Ce zici dac-o fac pachet şi-o trimit la tat-su, plocon de Lăsata-secului?
Nadoleanca tăcea. Căpălău, se vedea bine, o provocase, în nădejdea că ea o să scape o vorbă în apărarea lui Onică sau a
Vicăi, ca să-şi verse apoi tot năduful în spinarea ei. Bănuia că Nadoleanca o îndrăgise pe Vica, fiindcă o îndrăgise şi Onică. Dar văzând-o că nu deschide gura, Căpălău căută o lingură şi se apucă să leorpăie lacom ciorbă rămasă de ieri.
În clipa aceea intră Babalete, aducând lemne pentru foc. Urechile-i mari, cât foaia de lipan, nu-i încăpeau în căciulă.
De mult ce şezuse în viscol, scutura mereu din cap ca un cal nehăţuit, care se munceşte să lepede căpiţeaua. Era lung, mult mai lung decât taică-su, lat în spete, vârtos şi avea gura largă, iar mâinile musculoase îi atârnau până la genunchi.
— Mă, îl întrebă Căpălău, ştii unde ţi-e muierea? Ştii, sau nu ştii?
Babalete nu-i răspunse. Se aşeză pe un scaun şi apucă în palme talpa unei cizme pe care o crestase cu toporul.
— S-a rupt, scânci el cu voce groasă, smucindu-şi întruna laba. Am scăpat toporul în ea şi s-a rupt.
— Of, că prost te-a mai făcut mă-ta! îi zise Căpălău. Nu eşti bun de nimic. Cârpă, asta eşti! Du-te, mă, la gârlă, acolo-i muierea ta, înfige-i bine mâna în ceafă şi bag-o cu capul în copcă. Să-i dai drumul când se face ţifoaie de apă.
Crezând că aşa o să-l domolească pe Căpălău, Nadoleanca îl luă pe Babalete de mână şi-l împinse binişor pe uşă afară.
— Isprăveşte buturuga, dragul mamei! Îmi trebuie lemne…
— Sigur, sări Căpălău, trimite-l în viscol, dă-l afară că-i prost. Lasă-l să degere, Babaletele!
Îl chema Niţă, dar îi ziceau şi-n casă Babalete, fiindcă aşal poreclise satul.
Peste puţin, sătul şi uşurat de damful beţiei, Căpălău trecu şi el în curte să îngrijească de vite. Dădu grăunţe oilor într-un
uluc de lemn, le pipăi pe pântece pe cele ce aşteptau să fete, socotind câte zile o să mai treacă până le-o sosi sorocul, şi aduse de pe rampa magaziei o furcă de salcâm, lungă de un stânjen şi jumătate, cu care încercă să ridice gardul livezii dărâmat de vânt. Dar orice făcea era cu gândul numai la Onică şi la Vica, şi furişa priviri spre vraniţă, spre poarta cea mare care se deschide pe o roată de fier, să-i vadă când se întorc de la râu.
Lui Căpălău îi plăcea să creadă, şi la asta se gândea acum, că lumea din sat îl respectă pentru virtute. Nu se îndoia că ăsta era darul cu care-l învrednicise Dumnezeu de la naştere şi a-l arăta satului despuiat de virtute, ca pe-un ştiulete de porumb trecut prin machină, cum vroia să facă popa Rădălie, era ca şi cum i-ar fi dat brânci de pe malul gârlii. Şi de ce? Fiindcă Onică s-a încurcat cu Vica, cu femeia pe care el i-o hărăzise lui Babalete, şi pe care-o alesese anume cu copil din flori, să fie mereu sub porunca lui şi să nu crâcnească la muncă. „Ei nu, îşi zise Căpălău, astăzi or să vadă că şi-au făcut de dragoste cu buruieni de urât.” Trecuse multe cu vederea muierii ăsteia tinere: o lăsase să meargă să cânte la căminul cultural, ca să nu zică lumea că se împotriveşte noii orânduiri, o lăsa şi duminica să caşte gura cu vecinele la conferinţele pe care le ţineau învăţătorii sau vreun inginer venit de la oraş, dar acum, gata, sosise timpul să pună rânduială în casa lui.
Tocmai când cugeta astfel, Vica, albită de viscol, intră fuga în curte, cu minciogul într-o mână şi cu târnăcopul în cealaltă, ocoli fântâna cu colacul îngroşat de gheaţă şi pieri în bucătărie. Căpălău nu părăsi lucrul numaidecât, întârzie clipa răfuielii, până ce Vica avea să se dezmorţească.
Intrând în bucătărie, Vica îmbrăţişă soba şi-o rugă pe Nadoleanca să-i descheie cureaua cu care se încinsese peste cojoc.
— Aoleo, zise ea dârdâind, e un spulber devale la gârlă că te dă peste cap. Dacă nu era Onică să m-ajute, n-aş mai fi urcat vadul niciodată, înţepeneam acolo.
— Unde-i el acum? întrebă Nadoleanca speriată.
— Cine? Onică? S-a dus pe maidanul din dosul morii, să dea câinii în jujău… N-am făcut nimic, să ştii, n-am prins nicio coadă de peşte.
— Slavă Domnului, răsuflă uşurată Nadoleanca, bine că n-a venit. Tat-su umblă să-l frângă în bătăi…
Vorbind, bătrâna râcâia cu unghia pe geam să se uite în curte.
— Şi tu, urmă ea, fereşte-te să dai ochii cu Chivu. E foc şi pară. Du-te în odaia voastră şi încuie-te acolo, că e jurat să nu te lase teafără. Du-te repede, până nu prinde de veste că te-ai întors.
— Bine, mă duc, răspunse Vica.
Şi mai înainte ca Nadoleanca să se poată împotrivi, îi prinse capul în palme, privind-o o clipă în ochi, luminos, cu dragoste şi recunoştinţă, apoi o sărută pe obraz, ţocăit, şi se repezi la uşă.
Era însă prea târziu. Căpălău se şi afla în prag şi, când Vica încerca să se furişeze pe lângă el, îi puse mâna în piept şi-o aruncă pe pat.
— Ce ai, bre, strigă femeia, ai înnebunit? şi sări în picioare, tremurând de încordare.
Ochii ei albaştri, învăpăiaţi de clocotul sângelui, scăpărau, scânteind duşmănos. Avea obrajii îmbujoraţi de ger şi de sub broboada de lână, adusă pe după umeri şi legată la spate, îi scăpase o şuviţă din părul blond, care i se lipise de frunte. Nu se temea de Căpălău. Îndurase prea multe bătăi de la taică-su ca să-i mai fie frică de unul care-i arată pumnul. Şi-apoi navusese niciodată respect faţă de Căpălău. Îşi dăduse seama din prima zi că atât cât va sta în gospodăria Căpălăilor nu va fi decât o vită de povară.
— Nebun, zici? făcu Căpălău. Tu-ţi luna şi înălţarea mă-ti! Sunt eu nebun că te întinzi tu cu Onică şi pe Babalete îl culci noapte de noapte pe jos, lângă sobă?! Ei, să ştii, am să te judec astăzi ca pe Isus Cristos!
— Chivule, îndrăzni Nadoleanca, cu glas rugător, mai încet, căte-aud vecinii, omule. Of, Doamne-Dumnezeule, în casa asta nu e chip să treacă o zi fără scandal!
— M-aud vecinii? îi întoarse Căpălău vorba. Nu zău, ţi-e ruşine de vecini?! Ei bine, ieşi afară şi ia-l la goană dacă e vreunul să stea sub gard… şi-i dădu brânci pe uşă, cu atâta putere, încât bătrâna căzu mototol dincolo de prag.
Vica simţea că se înăbuşe. Făcu un pas înainte şi-i strigă lui Căpălău în nas:
— Judecă-mă, hai, judecă-mă, că bună tovărăşie am mai făcut eu cu Babalete al dumitale. Eu am băgat boii şi el plugul. Alta mai proastă nu găseai.
— Ia te uită, neruşinata, ce vorbe-i ies din gură! făcu Căpălău lărgind braţele şi rotind capul să ia de martori pereţii, tavanul înnegrit de fum şi, dincolo de el, cerul.
În aceeaşi clipă, pe neaşteptate, Vica îl împinse cu cotul în coaste şi-şi făcu loc s-o şteragă afară, să fugă să se închidă în odaie. Atâta îndrăzneală şi sânge rece îl uluiră pe Căpălău, încât o vreme înţepeni cu braţele pe jumătate ridicate în aer, cu ochii holbaţi şi gura căscată. Aşa ceva nu se mai pomenise în casa lui.
— O omor, strigă el şi se repezi furios pe urmele femeii, dar la uşă se împiedică de Nadoleanca, ghemuită lângă prag, ca o pasăre neagră doborâtă de vânt.
uită de Vica şi se năpusti asupra nevesti-si. O înşfăcă de umeri şi o izbi de perete să-i sară dinţii din gură, strigând ca scos din minţi:
— Adună-i boarfele şi arunc-o în drum cu ele! Să plece din casa mea! Să n-o mai văd aici!
Bătrâna, năucită, da întruna din cap că aşa va face. Limba nu şi-o putea mişca. O simţea în gură ca pe o bucată de lemn. De spaimă se făcuse şi mai mică decât era.
În cele din urmă Căpălău îi dădu drumul, se întoarse în bucătărie, luă o moşoaică şi coborî în pivniţă să scoată vin.
Ca să se liniştească avea nevoie să bea. Coborând, dădu peste Babalete, lungit pe jos, sugând la canea. Căpălău încălecă pe pieptul lui şi-l bătu până obosi.
Onică era pe maidanul din dosul morii şi habar n-avea despre cele ce se petreceau acasă.
De Lăsata-secului, în Suligatu, ca şi în multe sate din
Bărăgan, e obiceiul să se dea câinii în jujău, iar noaptea să se aprindă focuri pe movile şi flăcăii să strige olelie, să strige adică numele fetelor rămase nemăritate şi să spună lumii ce beteşuguri au. Pe alocuri nu sunt iertate nici femeile cu bărbat, bănuite că ar călca strâmb.
În anul acela, preşedintele Comitetului provizoriu, care în tinereţe slujise la stâna unui mocan bogat unde îndrăgise câinii, afişase încă din primele zile ale lunii februarie un anunţ în răspântia satului:
„A se da câinii în jujău este un obicei barbar care nu mai încadrează. Cine îl ţine mai departe se amendează cu lei 25 (douăzeci şi cinci). Banii se varsă pentru construirea căminului cultural cel nou.”
Onică şi Dănilă Biş, prietenul lui cel mai bun, nelipsiţi în fiecare an de Lăsata-secului de pe maidanul din dosul morii, citind anunţul cu pricina, au făcut rost de bani şi au plătit, asta ca să nu le pună nimeni beţe în roate mai târziu. Onică mai n-ar fi plătit, dar a făcut-o silit de Biş.
— Mă, i-a zis Biş, eşti flăcău sau ce mama dracului?! Scoate şi plăteşte!
Iar în săptămâna următoare, au momit amândoi cu mămăligă caldă şapte javre, pe care le-au închis într-un şopron ruinat
din apropierea locului unde aveau să fie chinuite, spre desfătarea adunăturii de gură-cască.
Înainte de prânz, când Onică ajunse la colţul gardului ce desparte curtea morii de livada de caişi a dascălului, în jurul salcâmului pletos din mijlocul maidanului, ţopăiau râzând vreo zece flăcăi. O spuză de copii, învineţiţi de frig, se roteau pe lângă ei, atenţi să nu le scape nicio mişcare. Cu toate că vântul se juca tâmpit cu zăpada – o spulbera, o ridica în vârtejuri şi iar o presăra darnic peste lume –, erau de faţă şi vreo opt femei îngrămădite la adăpost, sub gard. Alături de ele, stând pe vine, un moşneag pâcâia din lulea şi vorbea cu o fetiţă de doisprezece ani, a referentului cu starea civilă, care târâse după ea, de zgardă, un cotei cu botul negru. Vroia să-l dea în jujău, fiindcă-i stricase toate jucăriile cumpărate de taică-su de la Brăila.
Dezbrăcându-se de cojoace, Onică şi Biş ochiră în salcâmul bătrân o cracă groasă, la o înălţime de cinci metri şi aruncară odgonul pe după ea. Apoi făcură semn unui flăcău din apropiere. Biş, punând mâna pe câine, îl legă de două ori peste mijloc, şi-i întinse lui Onică un capăt al frânghiei pe care acesta trebuia să-l ţină bine şi să-l tragă numai atunci când i-o spune.
Lumea făcuse roată în jurul lor. Biş chiui o dată prelung şi Onică smuci odgonul, mulgându-l în palme, până când câinele, urlând ca niciodată în viaţă lui, ajunse să se bălăbănească deasupra oamenilor, încovrigându-se de durere. Îl legănară aşa în sus şi în jos de câteva ori, apoi îl lăsară să cadă în zăpadă. Biş ştia să-i suie repede sau încet, să-i facă să se învârtească sau să-şi încovoaie trupul chinuit. Erau câini care atunci când ajungeau la craca pe care aluneca odgonul se repezeau înnebuniţi s-o muşte. Pe aceştia, cei doi flăcăi îi coborau numaidecât şi-i slobozeau, ştiind că de-acum n-or mai călca oameni străini prin curtea cui îi hrăneşte. Dar celor care nu făceau altceva decât să scheaune, printr-o smucitură dibace, Onică şi Biş le smulgeau legătura de la mijloc şi-i lăsau
să cadă de sus, încât îi lua sughiţul când se izbeau de pământ.
Biş avea şi el două potăi pe care le trântea în fiecare an cât putea mai tare, dar n-ajungea să le facă să latre la om.
— Ce vreţi, zicea el, ăştia sunt juraţi să moară în jujău. În curând, viscolul se iuţi şi mai mult. Vântul, prăvălindu-se din înălţimi peste pridvorul de lemn al morii şi peste clopotniţa bisericii, aflată în apropiere de moară, se repezea năuc în câmpie, întinzând flamura albă până în hotarul celălalt al Bărăganului. Când ajungea la şirul de plopi de pe malul râului, ale căror ramuri se împleteau între ele ca ochiurile unui năvod, se umfla şi se ridica în ceruri fierbând.
Moşul cu luleaua, copiii şi femeile plecaseră de mult când Biş îi pofti pe flăcăi să meargă cu el la unul Gicu lui Covache, care-i datora o vadră de vin. Onică întârzie puţin să strângă odgonul, apoi se înfăşură bine cu fularul şi-o luă la fugă după ei, dar la colţul gardului frate-su Babalete îi tăie calea şi i se atârnă de braţ.
— Ce-i cu tine? întrebă Onică. Unde dracu ţi-ai pocit mutra în halul ăsta? Ai căzut?
— M-a prins tata la butoiul cu vin.
— Ei, lasă, unde dă tata, creşte. Hai să mergem. Babalete însă nu-şi descleşta degetele de pe braţul lui.
Strângea de parcă voia să-i rupă mâna din umeri. Onică se înfipse bine pe picioare şi smuci, dar celălalt era mai tare.
— Vica, zise Babalete. Şi repetă: Vica.
Onică se sperie. Îi veni în minte că Babalete îl urmărea de mult cum se ţine după Vica şi-l cuprinse frica. Faţă de Babalete era mai mic cu un cap. Trupul lui firav, osos, mustaţa abia mijită, ochii căprui, obrazul spânatec îţi arătau limpede că nu trecuse de mult pragul a douăzeci de ani. Vru să strige după Biş, dar acesta era de-acum departe, în viscolul care îneca lumea.
Babalete însă nu venise cu gânduri rele. Trăgea de Onică să-l ducă acasă, fiindcă aşa-i poruncise Vica. Ce se întâmplase?
După ce se săturase bătându-l, Căpălău îl trimisese pe Ba-
balete în curte să se frece bine cu zăpadă pe faţă şi după aceea să vină în pivniţă. I se făcuse milă de el. „L-am bătut degeaba, se gândea, ce-i el de vină dacă-i prost? Să-l omor dacă-i prost? Pe ălălalt trebuie să pun parul.” Şi din ce bea, din aia se înduioşa şi-l mustra pe Babalete că n-are inimă de bărbat, că nu se vede, nu se cunoaşte c-a supt ţâţă la mă-sa până la şapte ani. De ce se lasă jucat pe degete de muiere? Că e prost? În privinţa prostiei nu mai încape nicio îndoială, e prost, dar ia să pună mâna pe nevastă, s-o lungească cu burta la pământ şi s-o bată cu hăţurile unde-i carnea mai moale, să vedem atunci, mai calcă pe-alături şi mai zice că e prost? Hehe, toate se cuminţesc când le faci să doarmă o lună numai pe burtă… Cât despre Onică, nicio teamă, asta-i treaba lui, a bătrânului. O să-l adune la casa lui cu fată de gospodar. „O să-ţi fac şi ţie cununie cu acte-n regulă şi-o să-i leg şi lui bolovanul de gât.” După a treia moşoaică băută, Căpălău a vrut să ştie de când nu şi-a mai mângâiat Babalete nevasta.
— De mult. De când a venit la noi, că n-am acte.
Auzind aşa ceva, Căpălău l-a luat pe Babalete de la spate şi l-a dus la Vica. Dar ea n-a vrut să le deschidă.
— Nu pot, a zis, mă primenesc, sunt goală.
— O să-ţi ajute Babalete să-ţi tragi cămaşa, că eşti a lui. Pentru el te-am adus.
— Nu-s cu cununie.
— He-he, râse Căpălău înapoia uşii, făcând cu ochiul lui Babalete, eşti pe încercate, ştiu. Întâi să vedem ce şi cum, şi pe urmă actul. Şi acuma, hai, jos zăvorul şi ia-ţi bărbatul în culcuş, la căldurică.
— Ba du-l la paie pe Babalete şi bagă-l în culcuşul căţelei. Acolo să stea.
Căpălău, băut cum era, se făcu vânăt-albastru de mânie şi începu a buşi cu picioarele în tăblia uşii.
— Te-nvăţ eu cum să vorbeşti, paceauro! Te-nvăţ eu, pu-
cioaso, cum să te porţi. Ţi-arăt eu cine-i stăpân în casa asta.
— Poţi să buşeşti până mâine, îi strigă Vica îndârjită. Poţi să dai şi cu toporul, tot nu-ţi deschid.
Căpălău turba. Vroi chiar să se repeadă să ia toporul, dar în clipa următoare se răzgândi: uşa era nouă, cu tăblii duble, îl costase o groază de parale, cum s-o sfărâme?!
— Ei, lasă, zise el potolindu-se, că tot ieşi odată afară. Nu-mi scapi tu, nicio grijă. Îl luă pe Babalete şi-l puse de strajă în prag: stai aici pân-o să iasă; când dă să iasă, pune mâna pe ea şi fărâmă-i oasele, pilaf s-o faci, mama ei!
Şi, el, nebun de furie, plecă în viscol să se răcorească;
nervii întinşi să plesnească jinduiau după niţică limpezime.
Vica ştia că are putere asupra lui Babalete, că o privire dea ei face să-i îngheţe sângele în vine, aşa că după ce se depărtă Căpălău, crăpă uşa fără teamă, şi-i spuse lui Babalete, ducând un deget la buze:
— Du-te de-l cheamă pe Onică. E devale, la moară. Spune-i să vină aici. Hai, du-te, şi-l împinse afară pe uşa din faţă, ca să nu-i observe bătrânul…
Ajungând acasă, Onică îl puse pe Babalete să intre pe poarta cea mare, în timp ce el se furişă în sală prin grădiniţă şi de acolo în tindă.
În gospodăria lor, viscolul dezlănţuit făcuse prăpăd. După ce dărâmase gardul de mărăcini de la livadă, luase într-o opintire şi vârful unei căpiţe de părângă. Din jumătatea rămasă în picioare zburau mereu pale prin curte ca şomo-ioagele de scântei dintr-un acoperiş în flăcări. Căpălău clocotea şi când îl văzu pe Babalete ţipă la el să aducă tăvălugul de piatră cu care se treieră orzul şi să-l arunce în mijlocul căpiţei pe care mai urcase şi el o buturugă. Babalete, care nu uitase păruiala din pivniţă, dădu fuga în şopron şi înhăţă în braţele puternice tăvălugul ce cântărea cât o piatră de moară.
Onică socoti că nu e bine să se arate acum în faţa bătrânului.
În toanele în care se găsea Căpălău, nu era de mirare ca acesta să ia furca de fier s-o repeadă în el. Doar de atâtea ori zvârlise după el cu ce-i căzuse sub mână.
Chivu Căpălău nu-şi iubea feciorii. La Babalete nu se uita nici cu spatele, iar pe Onică îl muncea ca pe-o slugă. Tot pământul cădea în grija lui Onică, el îl ara, îl semăna, îl secera şi-l culegea. Căpălău rar ieşea la câmp. Când nu era plecat după ale negustoriei, se preumbla prin sat, cu mâinile la spate, mirosind în toate părţile, ca un vulpoi, şi sufla tare pe nări, din pricina polipilor, încât toată lumea-i zicea „Sforn”.
— Iar se plimbă Sforn. A mânat robul pe câmp şi el numără paiele pe uliţă!
Onică socoti că ceva totuşi trebuia să facă, să aibă acoperire mai târziu, aşa că potrivi scara la gura podului şi se urcă cu lopata s-arunce zăpada pe care o băgase vântul prin deschizăturile acoperişului, prin cucuvele. De Vica uitase.
Dar Vica îl auzise urcând. Şi nu pricepu de ce nu intrase la ea. „Frica, gândi, îi e frică de tat-su. Onică parcă-i un argat în curtea asta.” Îl chemase ca să-i citească o scrisoare pe careo purta în sân de câteva zile. Scrisoarea era de la o verişoară de-a ei, care muncea pe un şantier din Brăila.
"Draga mea verişoară amărâtă şi necăjită, doresc ca rândurile mele să te găsească sănătoasă. Ieri a venit mama pe la mine şi mi-a spus că alde unchiu te-a dat după unul care nu-ţi era drag, c-ai plecat din sat şi că ţi-a murit copilul. Vai, vai, cât ţia fost să înduri, verişoară dragă! Da eu judec că numai tu eşti de vină, că puteai să vii aici şi eu te ajutam să-ţi faci un rost. Eu sunt aici ospătăriţă, servesc pe cei ce mănâncă la cantină, şi asta înseamnă că sunt cum era înainte un chelner, dar nu mai e ca pe vremuri, când te strigă unul de la o masă, hei, chelner, şi tu să te duci şi să rabzi tot ce-ţi zice şi să nu te superi dacă te ciupeşte. La cantină, aici, suntem patru fete, curat îmbrăcate, ne purtăm grijuliu cu toată lumea, şi nimeni
nu ne zice o vorbă de ocară. Leafa e bună şi dacă muncim cumsecade luăm şi primă. De-aia zic, verişoară dragă, că dacă o duci greu, să vii aici şi eu am să te ajut. I-am şi povestit de tine secretarului de la U.T.M. Şi el a zis că dac-o să vii, îţi dă o mână de ajutor.
Închei şi te sărut cu drag, a ta verişoară.
Silica…"
„Trebuie să mă duc eu la Onică”, îşi zise Vica, deschizând uşa şi aruncând o privire în tindă. Nu era nimeni pe-aproape şi atunci urcă scara proptită de gura podului.
— Ce cauţi aici? făcu Onică speriat. Dacă vine cineva şi ne prinde? Hai, se rugă, du-te înapoi în odaie. Spunea Babalete că tata e pus pe scandal.
Vica scutură din cap şi se aşeză într-o margine pe un sac de fasole. În pod era cald. Pânze de păianjen se legănau în aerul îmbâcsit de praf şi pătruns de un miros dulceag de mucigai. Îl urmărea pe Onică cum lucrează, cum azvârle zăpada pe gura podului şi aduna boabe de struguri stafidite, rămase din ciorchinii puşi de cu toamnă la păstrare, şi le mânca. Terminândule, luă dintr-un săculeţ sămânţă de cânepă, amară la gust, şi începu s-o ronţăie. Se mişca în umbră, fără zgomot, cu ochii-n pământ, furişând când şi când o privire spre băiat.
Onică se opri o dată să se odihnească şi auzi vântul care vuia ca o jordie rotită deasupra capului. Se uită spre Vica, ea sta cu spatele spre el şi-l duru că era aşa nepăsătoare. Lăsă lopata şi se apropie de ea în vârful picioarelor. O cuprinse în braţe, pe neaşteptate, şi-i dădu capul pe spate, apăsând gura pe buzele ei groase. Dar se opri deodată speriat. Jos, Nadoleanca se certa cu Căpălău că nu i-a adus paie să ardă soba şi aluatul pentru pâine s-a dospit, dă afară din covată. Onică vru să se depărteze de gura podului, dar Vica îl ţinu strâns de cojoc lângă ea.
— Mi-a spus maică-ta că vor să te însoare. După ce l-am
trimis pe Babalete să te cheme, a venit la mine şi mi-a spus că bătrânul s-a hotărât la treaba asta. Adică eu să rămân cu Babalete şi tu cu cine ţi-o fi soarta.
— Prostii, zise Onică, cum poţi să-i crezi?! Au vrut să te sperie.
Dar tremura şi vocea îi trăda tremurul. Se vedea bine că se teme.
— Nu-s prostii, Onică. Dacă bătrânul aşa a hotărât, nu mai e scăpare… Şi eu cu Babalete nu mai stau. Toate câte le-am răbdat la voi, numai pentru tine le-am răbdat. Acuma trebuie să plec.
— De ce? făcu Onică. Doar tot aicea sunt şi eu.
— Nu, zise Vica, aşa nu se mai poate. Eu am să plec, Onică.
— Vezi, şi tu vorbeşti prostii, o mustră Onică.
— Cu Babalete nu mai stau, răspunse Vica. Şi-apoi zic aşa, c-am slugărit destul aici. C-aici toţi sunt slugile lui tat-tu. Şi mie nu-mi trebuie să fiu slugă.
Onică nu ştia ce să-i răspundă. Îi mângâia fruntea lată, fierbinte, îi trecea uşor degetele peste ochii albaştri, cu gene moi, lungi şi se găndea, căuta să-şi închipuie ce are să fie mai târziu. Era adevărat ce spusese Vica. În casa lor singurul care poruncea era Căpălău, ceilalţi puneau capul în pământ şi îndeplineau totul orbeşte. El, cel puţin, niciodată nu fusese în stare să se împotrivească bătrânului. Totdeauna i-au lipsit îndrăzneala, curajul. Şi nu înţelegea nici el cum se întâmpla asta, fiindcă nu-l iubea pe Căpălău, dimpotrivă, pe măsură ce creştea, simţea cum cocleşte în el ura, căci niciodată n-avusese o bucurie din partea lui taică-su.
— Ştiu, zise Vica, de parcă i-ar fi citit gândurile, când e vorba să ai de-a face cu taică-tu, te faci mic cât un gândac.
Asta aşa era. Şi Onică nu se supără. Se apropie de ea, îi răsturnă capul pe spate şi o sărută din nou. Simţea în palme, pe buze, în tot trupul, împotrivirea, lupta care se dădea în femeie, îi
auzea bătăile inimii, răspândindu-se în sânge ca un ţipăt, ca o chemare pentru care el n-avea un răspuns, nici măcar o şoaptă de alinare. Îşi zicea că e mult mai bine să nu se gândească la nimic.
Când coborî şi ieşi în curte se întâlni cu Babalete care-l aştepta cu un rânjet prostesc să-i spună dacă Vica o să-l mai culce noaptea jos, dacă…
— Du-te dracului! îl repezi Onică, aşezându-se cu faţa în bătaia vântului, să se răcorească.
De la bucătărie, Căpălău îl văzu pe geam şi ieşi în prag.
— Unde-ai fost, mă? îl întrebă. Ai jupuit câinii?
Era numai cu flaneaua pe el şi vorbea liniştit, rar, lăţind cuvintele. Liniştea aceasta era ceea ce îl sperie pe Onică mai rău. Dacă l-ar fi primit cu înjurături şi pumnii ridicaţi ar fi sperat să scape numai c-o chelfăneală. Aşa nu mai încăpea nicio îndoială că soarta lui fusese hotărâtă. „Vrei nu vrei, gândi el făcând haz de necaz, bea, Onică, aghiazmă.”
— Am fost în pod, răspunse, am dat jos zăpada pe care a băgat-o vântul.
— Da? Bine… Să ştii că deseară trimit peţitori la fata lui Lache Trufaşu. Mâine mergem la vedere şi poate c-o şi aducem aici.
Onică strivea între degete o floare. Pesemne că fusese prinsă în părul Vicăi. Când băgă de seamă ce face, aruncă în vânt petalele zdrobite şi plecă să se culce în podul cu fân. Nu-i trebuia să vadă nimic, să audă pe nimeni. Îi era de ajuns vorba care i se rotea în minte, repede, ca bătăile într-o toacă şi tot aşa de obositoare: peţitori, peţitori, peţitori.
Odată cu coborârea nopţii, viscolul s-a potolit, s-a lăsat gerul. În cerul aburit, fără urme de nori, licăreau stele mici, mai mult verzi decât galbene.
Căpălău, neclintit în hotărârea de a-l însura pe Onică, plecase peste drum, cu o sticlă de rachiu în buzunarul hainei, la vecinul lui, Neculai Giuga. Acesta era finul lui Lache Trufaşu
şi, după obicei, petreceau noaptea de Lăsata-secului împreună. Căpălău voia să-l roage să lege vorba el despre încuscrire, urmând ca a doua zi, pe trezie, să se întâlnească toţi, alde Căpălău şi alde Trufaşu, şi să facă împăcăciunea. Se întoarse acasă puţin afumat, izbind cu putere în pământ bastonul cu ţintă în vârf, ca să nu alunece. Arăta de departe căi tare mulţumit de treaba ce-o pusese pe cale. Vecinul Neculai Giuga primise cu dragă inimă s-o peţească pe fata lui Lache Trufaşu, găsind că împerechere mai potrivită ca asta nu se făcuse de mult în sat. Băiatul, cine nu-l ştie, e fecior de oameni gospodari, ascultător şi bun de muncă, iar fata nu-i deloc urâtă, are zestre bunişoară şi, judecând-o după mă-sa, nu-i din neamul celor care să-ţi toarne la copii cu nemiluita. Unul, doi cel mult, şi gata, s-a oprit. Altele – anul şi găvanul.
Cât timp lipsise taică-său, Onică dăduse jos din pod cimpoiul şi cavalul şi şezuse mai mult pe afară, ca să n-o întâlnească pe Vica. Nu putea să-i îndure privirea aţintită pe el. „De ce taci, spuneau ochii ei, ţi-e frică de bătaie? Scuipă-l în faţă! Iudă, asta e tat-tu!” Dar Onică se prefăcea că nu vede şi nu înţelege.
Întorcându-se, Căpălău îi luă la zor pe Vica şi pe Babalete să plece l-alde naş-su cu colac.
— Staţi un ceas, maxim două şi vă întoarceţi, că aici e tămbălău mare.
Vica şi Babalete s-au dus dincolo în casă, să se îmbrace, iar Căpălău l-a chemat pe Onică să-i arate cavalul, care avea o crăpătură la vrană.
— Mă băiatule, îi zise, dacă auzi pe cineva că taie un viţel să-mi spui să mă duc să iau un maţ în care să-l învelesc. După ce se usucă maţul pe el, cavalul e ca şi nou, ba şi mai bun…
Hei, o făcu el atentă pe Nadoleanca, vezi şi dă motanul afară, că dă cu botul prin farfuriile cu piftie… Auzi, mă, cum îţi spuneam, dacă afli că s-a tăiat un viţel…
— Aud, că n-oi fi surd, răspunse băiatul cu ochii în pământ.
— Vezi, îl ameninţă bătrânul, n-o lua razna, că iar stricăm căruţa. Şi de-abia am dres-o.
Din drum se auzi un şuierat lung şi Onică ieşi afară. Vica, însoţită de Babalete, îmbrăcat în haine negre de postav dat la piuă, c-o floare de muşcată în buzunarul de sus al hainei pe care-o bătea mereu cu două degete, râzând prosteşte, veni la bucătărie să ia coşuleţul de surcele în care se găsea un colac rumen cât o roată de căruţă şi tişlaiferul, să le dăruiască lui
Dumitru Caraman, care se legase să-i cunune. Femeia purta o rochie vişinie de stofă, strâmtă în talie, cu mâneci bufante. Fiind ger, luase şi cojocul şi pe deasupra se înfăşurase şi cu şalul.
— Ia te uită ce împoşcată e! se miră Nadoleanca. Ai pus pe tine tot ce ai.
— E frig, răspunse Vica.
— Gata, le zise Căpălău, petrecere frumoasă şi nu uitaţi ce v-am spus. Iar tu – şi-l ciocăni pe Babalete în tâmplă – să nu care cumva să le săruţi mâna l-alde fina când te întorci, căţi sucesc gura la ceafă.
La poartă, cei doi dădură peste Onică şi peste Dănilă Biş.
— Bună seara, alde Babalete, le ură Biş. Aţi plecat cu colac la Caraman? Bravo vouă, mă, să-l beţi zdravăn, că-i hoţ bătrân, şi se trase alături de gard să le facă loc.
Onică o prinse pe Vica de mână, strângând-o tare, să-i fărâme degetele, şi o privi cu plăcere cum se strâmbă de durere.
— Petrecere frumoasă, Onică, spuse Vica, şi cu bine.
— Cu bine.
— Frumoasă muiere Vica asta, îi spuse Biş în urmă lui
Onică. Zău aşa, frumoasă! Babalete, săracul, dacă ar avea puţină minte în devlă, ţi-ar rupe hodolanele.
— Ţine-ţi gura, mă, se supără Onică, sau n-ai ce face?
— Păi n-am, fiindcă mă ţii aici să-ngheţ, când ar fi trebuit să fiu la marginea satului. În noaptea asta, frăţioare, o să-i strig un olelie să se ducă duhu ca de popă tuns.
— Pâlnie ai?
— Este om care s-o aducă.
— Păi atunci să mergem, propuse Onică.
Cu mâinile înfundate în buzunare, Biş se întoarse spre
Onică, mic şi îndesat, şi-şi sticli în întuneric ochii de pisică.
— Mă Onică, tu nu dai un vin?
— Dau, zise Onică, vino pe sală, să nu te vadă tata.
Îl băgă pe Biş în balconul acoperit cu geamlâc în care, pe vremea iernii, îngrămădiseră napi, cartofi, ceapă, tufe de ardei smulse din grădină după ce-a dat bruma, războiul de ţesut, şi multe alte lucruri, iar el trecu la bucătărie şi luă o moşoaică s-o umple cu vin.
Nadoleanca veni după el în pivniţă. Era liniştită.
— Of, dragul mamei, se văicărea ea, să nu faci vreo prostie, că mă bagi în mormânt. M-am chinuit de când sunt pe pământ şi-mi ziceam că măcar acum la bătrâneţe să am şi eu parte de un trai mai liniştit, de un strop de bucurie…
După ce băură vinul, Onică şi Biş tăiară prin linia cu vii a satului şi ajunseră repede pe movila de pe care vroiau să strige olelie. Cinci flăcăi îi aşteptau în jurul unui foc hrănit cu uscături de salcâm. Ceata fusese mai mare, dar se despărţise în două. După obicei, o parte din ei trebuia să tabere pe movila din apropierea grădinilor de zarzavat şi să răspundă la strigările celor de aici. Trecerea prin sat a cetei dura cam de o jumătate de ceas şi se făcea cu multă zarvă.
Nu departe de movilă se zăreau două umbre omeneşti.
— Mă, întrebă Biş, cine-s ăia de colo, i-aţi văzut?
— Da, e Marin Câţu cu frate-su.
— Aha, sacul şi peticul, râse Biş.
În fiecare an, de Lăsata-secului, Marin Câţu, care avea trei fete nemăritate, împreună cu frate-su, se ţinea scai pe urmele flăcăilor ca să le apere pe-alde fii-sa de ocară. Nu izbutea însă altceva decât să-i întărâte şi mai rău pe flăcăi.
Peste puţin timp, în partea cealaltă a satului, răsări o flacără roşie. Era semnalul că ceata a doua ajunsese la locul fixat.
Dănilă Biş, neîntrecut în isprăvi de felul celei de acum, trase o duşcă de vin din sticla de-o purta în buzunar şi luând pâlnia în formă de bucium, pe care i-o întinse unul din flăcăi, îşi încercă puterile strigând în ea:
Olelie lie, fete fără cununie…
Jos în sat, oamenii adunaţi la petrecere lăsau mâncarea şi băutura pe masă şi ieşeau afară să asculte. Bărbaţii, încălziţi de băuturi şi îmbrăcaţi mai gros, se avântau până în uliţe, schimbau o vorbă cu vecinii, cereau sau dădeau o ţigară şi râdeau în hohote de născocirile flăcăilor. Le părea bine că băieţii au prins vreme frumoasă. După ce se potolise viscolul, în aerul îngheţat, vibrând de limpezime, strigătele celor de pe movile răsunau până departe peste sat.
Femeile, bătrâne şi tinere, se înghesuiau în balcoane chicotind. Nu găseai una care să fi rămas în casă, fiindcă asemenea petrecere nu se pomeneşte decât o dată pe an. Câte una din cele care nu se ştiau cu sufletul curat, aşa cum le-ar fi plăcut să-l aibă în clipele acelea, simţea cum arde cămaşa pe dânsa, năduşea şi sub limbă şi se ruga lui Dumnezeu s-o ajute să treacă cu bine şi hopul ăsta.
Pe movilă, Biş îşi urma treaba în linişte, înşirând cu glas sonor numele de pe lista întocmită cu ceata de flăcăi, dimineaţa, în casa lui Gicu lui Covache, la un pahar de vin.
Olelie lie,
Lumea vrea să ştie
Ce-are fata lui Ghisas?
De pe cealaltă movilă, aflată în coasta grădinilor de zarzavat, un alt flăcău răspunse numaidecât, strigând într-o pâlnie la fel cu aceea, a lui Biş:
Are muci, da n-are nas.
Acasă, Oana lui Ghisas îşi înfunda în perne nasul mic cât un nasture şi vărsa lacrimi amare.
Strigările cu olelie nu ţineau niciodată mai mult de un ceas. Până la urmă se găseau câte unii mai ţâfnoşi care să-i pună pe goană pe flăcăi.
În timp ce Biş striga, Onică se tăvălise pe jos, lângă foc, fără să simtă frigul, privind în jurul lui cu ochi mari, neajutoraţi. Se gândea la Vica. Chipul ei trist, aşa cum îi apăruse după întoarcerea lui Căpălău de la vecinul Neculai
Giuga, îl chinuia, nu-i ieşea din minte. Tristă, femeia i se părea şi mai frumoasă. Sta tolănit, privea în foc, şi-o vedea pe Vica. Îşi mută atunci privirile în câmpia albită de lună şi învăluită departe într-o pâclă fumurie, ţesută de ger, dar şi acolo tot pe Vica o vedea. Se făcea că femeia păşeşte încet, ducându-se către linia de vii a satului, şi-l ţintea cu ochii ei albaştri, ale căror colţuri erau ascunse în umbre viorii.
— De ce taci, îi strigau ochii, de ce taci?
Ca să scape, se suci cu faţa în sus şi se uită la o stea mică, galbenă, cât o măciulie de mac. Pe nesimţite, steaua împrumută chipul femeii şi-i aruncă din înălţimi aceleaşi vorbe:
— De ce taci?…
Onică sări în picioare şi-l prinse pe Biş de braţ.
— Dă-mi drumul, mă, zise Biş, că vreau acum să-i strig una gestionarului de la cooperativă să mă ţină minte câte zile o avea. L-au prins alaltăieri vânzând nişte batiste cu preţ mai mare decât trebuia. I s-a înfundat.
— Strig-o şi pe-a lui Lache Trufaşu.
— Eşti nebun?! se smuci Biş. Ce, vrei să te joase Trufaşu în picioare?! Aia-i fată mare, mă!
— Atunci dă pâlnia s-o strig eu.
— Mă Onică, se răsti Biş, ţi-ai pierdut minţile?
— Strig-o.
— Nu, se încăpăţână Biş. Am s-o strig pe alta.
Şi duse pâlnia la gură.
Olelie lie,
Cine pe Vica n-o ştie? Şi iarba de pe câmpie Şi floarea de păpădie Şi cărarea din lăstar,
C-aşa muiere mai rar… Că se ţine cu cumnatu Ştie subsemnatu,
Da n-o ştie şi bărbatu, Olelie, lie
Dumnezeu să-l ţie.
Căpălău cu Nadoleanca şi cu toţi musafirii ieşiseră pe balcon, încă din clipa când zăriseră focurile pe cele două movile şi se prăpădeau de râs ori de câte ori Biş punea mâna pe pâlnie. Dar când strigarea din urmă le pătrunse în urechi, se uitară unii la alţii înspăimântaţi şi parcă nu le venea să creadă că trăiesc aievea. Nadoleanca izbucni în hohote de plâns şi cumetrele se repeziră numaidecât s-o ducă în casă, ocărând cum le venea la gură pe cel de cutezase să se atingă de-o casă cinstită. Hohotele ei au fost ca o pală de vânt cu gheaţă, care i-a trezit pe toţi. Buimăceala din prima clipă făcu loc furiei. Căpălău se repezi, smulse un par din gard şi-i strigă unuia dintre fini să apuce furca de fier, după care o porni în goană spre marginea satului. Troienii se ţineau lanţ, ca dunele într-un ţinut nisipos. Căpălău credea că şi Onică e amestecat în treaba aceasta, şi de aceea striga mereu: „Îl omor, eu l-am făcut, eu îl îngrop”, şi-şi grăbea finul.
Dar când ajunseră ei la movilă, Onică şi Biş nu mai erau acolo, fugiseră în sat, pentru că Biş, după ce-o strigase pe Vica, se scuzase în felul următor faţă de Onică:
— Am strigat-o, mă, fiindcă eşti moale ca o cârpă. Mi-ai spus de atâtea ori că ţi-e dragă, dar n-ai făcut nimic s-o scoţi
din casa voastră. Acuma, trebuie s-o iei şi să pleci, altfel îţi pune Căpălău capul pe butuc.
— Unde să plec?
— Unde? Mă, dar prost eşti! Du-te la Brăila, e acolo un şantier. Au mai plecat şi alţii din sat acolo. Plec aşa cum eşti. Pleci acum, şi-l împinse pe Onică pe drumul dinspre sat.
Luând-o pe ulicioare dosnice şi având grijă să nu stârnească în drumul lor câinii, băieţii nu se opriră până la casa lui Dumitru Caraman, luminată ca de nuntă. În sală, sub umbrar, Babalete, în capul gol, striga şi da din mâini, în vreme ce alde Caraman se învârtea în jurul lui, căutând cu vorbă blândă să-l liniştească şi să-l bage în casă.
Dintre salcâmii unde şedeau ascunşi, Onică şi Biş cercetau cu atenţie casa, fără ca ei să poată fi zăriţi dinăuntru. Şi când bătrânul Caraman, friguros, trecu în odaie să se încălzească, Biş se apropie repede de gard şi-o strigă pe nevasta lui Caraman.
— Ce s-a întâmplat, dadă, aici? De ce face ăla tărăboi?
Ce-a păţit?
— I-a fugit nevasta, vai de capul lui! A pierdut-o pe Vica şi parcă nu mai are cap. Cică l-a adus până aici în poartă şi-aici i-a spus: „uite, ia colacul şi du-l lui Caraman să-l mănânce sănătos. Eu, cică, plec, mi-e de ajuns, m-am săturat până-n gât de voi”. De Căpălăi adică. Şi el, tontălăul, a lăsat-o!
— Ce să-i faci, dadă, zise Biş, se mai întâmplă şi d-astea. Bună seara! şi se întoarse peste drum ca să-i spună vestea lui Onică.
Dar acesta auzise desluşit, dintre salcâmi, fiecare vorbă a femeii şi pornise de unul singur, prin mijlocul uliţii, pe drumul gării.
— Prost mai e, Doamne! vorbi Biş, privind în urma lui. Trebuie să mă duc să-nham caii la sanie, c-altfel nu mai prinde el trenul ăla, cât e lumea.
