MOMOTARO
Dacă mă credeţi, a fost odată o vreme când zânele nu erau nici pe departe atât de sfioase ca în ziua de astăzi. Era pe timpul când toate vietăţile vorbeau şi oamenii credeau în farmece şi vrăji, comorile aşteptau să fie dezgropate şi aventurile, întâmplările cele mai ciudate, se iveau pretutindeni pentru cei dornici de ele.
Şi tot în vremurile acelea trăiau singuri-singurei un moş şi o babă. Erau buni la suflet, dar tare săraci, şi nici copii n-aveau ca să le mângâie bătrâneţele.
Intr-o bună zi, baba îl întrebă pe moşneag :
— Ce-ai de gând să faci în dimineaţa asta ?
— Mă duc în pădure s-adun un braţ de vreascuri pentru foc. Dar tu, dragă nevestică ?
— Eu mă duc la pârâu să spăl rufe. Aşa că moşneagul se duse în pădure, iar baba la pârâu.
Dar, pe când limpezea albiturile, ce-i văzură ochii ? O piersică mare şi rumenă plutea în josul pârâului.
„Am noroc în dimineaţa asta", îşi spuse baba, şi, cu un băţ de bambus, trase piersica la mal.
Mai târziu, când sosi moşul acasă, îi puse piersica dinainte, pe masă :
— Mănânc-o, omule, îl îmbie ea. E cu noroc, am găsit-o în pârâu.
Dar moşneagul n-apucă să guste din piersică. Şi vă întrebaţi de ce ? Pentru că nu termină bine baba, că piersica se şi despică în două. În locul sâmburelui zăriră un prunc de toată frumuseţea.
— Cerule ! strigă baba, uluită.
— Zeilor ! strigă moşul, plin de uimire.
Pruncul mâncă mai întâi o jumătate din piersică, apoi cealaltă jumătate, şi îndată ce isprăvi de mâncat, crescu şi se înzdrăveni, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti.
— Momotaro ! Momotaro ! strigă moşneagul. Fiul cel mare al piersicii.
— Da, asta aşa e, spuse baba, căci s-a născut dintr-o piersică.
Îl îngrijiră cât putură mai bine şi în scurtă vreme Momotaro deveni cel mai voinic şi mai cumpătat flăcău din împrejurimi. Şi puteţi fi siguri că le făcea cinste bătrânilor. Toţi vecinii ţineau la el şi nu mai conteneau să zică :
— Momotaro e un flăcău cum nu se poate mai chipeş şi mai de ispravă.
Dar, într-o bună zi, Momotaro îi spuse bătrânei :
— Mamă, fii te rog atât de bună şi coace-mi şi mie un cuptor de turte de mei.
— Dar ce vrei să faci cu ele ? îl întrebă ea.
— Mă duc în lume să-mi încerc norocul şi o să am nevoie pe drum să-mi astâmpăr foamea.
— Unde te duci, Momotaro ? îl întrebă ea.
— Mă duc pe Insula Căpcăunilor, şi o să-ţi fiu tare recunoscător dac-o să poţi coace turtele cât mai degrabă, spuse Momotaro.
Maică-sa îi pregăti turtele, Momotaro le puse într-o desagă şi, după ce-şi legă desaga la brâu, purcese la drum.
— Noroc, şi să ne vedem cu bine, Momotaro, îi urară din prag bătrânii.
— La revedere, la revedere, le răspunse Momotaro.
Nu merse mult, că se şi întâlni cu o maimuţă.
— încotro, Momotaro ? strigă maimuţa.
— Spre Insula Căpcăunilor, să-mi încerc norocul.
— Dar în desagă ce ai ?
— Aşa întrebare mai zic şi eu, răspunse Momotaro. Am câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.
— Dă-mi şi mie una, îl rugă maimuţa, şi-o să merg cu tine.
Zis şi făcut. Momotaro îi dădu o turtă şi amândoi porniră mai departe. Nu merseră mult, că se întâlniră cu un fazan.
— încotro, Momotaro ? întrebă fazanul.
— Spre Insula Căpcăunilor. Mă duc să-mi încerc norocul, răspunse Momotaro.
— Dar în desagă ce ai ?
— Am câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.
— Dă-mi şi mie una, îl rugă fazanul, şi-o să merg cu tine.
Zis şi făcut. Momotaro îi dădu o turtă şi porniră tustrei mai departe. Nu merseră mult că se întâlniră cu un câine.
— încotro, Momotaro ? întrebă clinele.
— Spre Insula Căpcăunilor.
— Dar în desagă ce ai ?
— Câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.
— Dă-mi şi mie una, îl rugă dinele, şi-o să merg cu tine.
Zis şi făcut. Momotaro dădu o turtă câinelui şi tuspatru porniră mai departe.
Merseră ce merseră şi ajunseră la Insula Căpcăunilor.
— Ei, acum, fraţilor, spuse Momo-taro, iată ce-am chibzuit eu că trebuie să facem : fazanul să zboare peste poarta cetăţii căpcăunilor şi să-i ciocănească în cap ; maimuţa să se caţere pe unul din ziduri, să sară în curte şi să înceapă să-i ciupească. Câinele şi cu mine o să spargem lacătele şi zăvoarele porţii ; apoi el o să se repeadă să-i muşte, în timp ce eu o să mă iau la trântă cu ei.
După care se puseră la treabă. Fazanul zbură peste poarta cetăţii. Maimuţa făcu după cum se înţeleseseră. Momotaro sparse lacătele şi zăvoarele porţii. Câinele se năpusti lătrând în curte. Tuspatru vitejii se luptară până la apusul soarelui şi îi răpuseră pe căpcăuni. Pe cei care scăpaseră cu viaţă îi luară prizonieri şi îi legară fedeleş.
— Acum, fraţilor, spuse Momotaro, aduceţi comoara căpcăunilor.
Şi aşa şi făcură.
Comoara nu era de lepădat, nici nu mai încape îndoială. Mulţime de nestemate vrăjite, tichii şi haine pe care dacă le îmbrăcai te făceau nevăzut, şi o grămadă de galbeni, arginţi, jad şi mărgean, chihlimbar şi fildeş, baga şi sidef.
— Sunt destule bogăţii p'entru toţi, spuse Momotaro. Alegeţi-vă, fraţilor ! Luaţi după pofta inimii !
— Mulţumesc, Momotaro ! spuse maimuţa.
— Mulţumesc, Momotaro ! spuse fazanul.
— Mulţumesc, Momotaro ! spuse câinele.