MAIUL
Trăiau odată doi fraţi care munceau din greu pe câmp cât era ziua de lungă. Indoindu-se din şale de-o mie de ori pe ceas, stăteau în apă până la genunchi, ca să răsădească firele plă pânde de orez. Apoi, când arşiţa soarelui dogorea mai tare, puneau mâna pe seceră şi porneau la strânsul recoltei. Când turna cu găleata îi mai găseai săpând sau trebăluind în fel şi chip. Îşi puneau pelerinele de paie, ca să se ferească de urgia cerului şi îi dădeau înainte, pentru că pâinea şi-o agoniseau cu sudoarea frunţii.
Cel mai mare dintre fraţi se numea Cio şi vecinii îL socoteau om bogat. De mic copil fusese mai mult decât cumpătat şi adunase o avere frumuşică. Avea o gospodărie întinsă şi în fiecare an strângea o recoltă îmbelşugată de orez şi o mulţime de gogoşi de mătase. Dar nu se vedea nimic din toate astea, pentru că era un zgârie-brânză şi un ursuz. Celor care treceau prin preajma pragului său nu le dădea nici măcar bineţe, darmite o ceaşcă de ceai sau o îmbucătură de orez rece vreunui cerşetor. Copiii lui scânceau şi tremurau de frică când se apropia de ei, şi nevesti-şi puteai să-i plângi de milă.
Celălalt frate se numea Cane. Şi, deşi trudea din greu, era sărac lipit pământului. Îl păştea nenorocul : viermii de mătase îi mureau şi orezul nu voia să lege spic. Dar chiar şi aşa, era un om vesel, un holtei care nu se dădea în lături de la un cântec năstruşnic sau de la o ceaşcă de sake. Adăpostul, tutunul şi cina, cât erau ele de sărace, le împărţea bucuros cu primul venit. Era glumeţ foc şi avea inimă cea mai bună din lume. Dar din păcate omul nu poate trăi numai râzând şi făcând bine. Aşa se întâmplă şi cu cel mai mic dintre fraţi.
„N-am altceva de făcut, îşi spuse, decât să-mi las mândria acasă şi să mă duc la frate-meu, Cio, să-i cer să mă ajute, deşi tare mă îndoiesc c-o să facă ceva pentru mine."
Împrumută nişte haine de la un prieten şi îmbrăcat ca un domn, fluierând ca să-şi dea curaj, purcese spre casa lui Cio.
Îl zări în ogradă, dar mai întâi crezu că era vreun cerşetor, aşa de rupte erau hainele de pe el. Pe urmă însă, fără să se mai codească, îi strigă :
— Ai pornit devreme la treabă, Cio!
— Dar nici cu tine nu mi-e ruşine, Cane, îi răspunse Cio.
— Pot să intru ? Vreau să-ţi spun ceva, zise Cane.
— Bine, intră. Dar să ştii că la ora asta n-ai să găseşti nimic demâncare în casa mea şi nici de băut. E mai bine s-o afli de la bun început.
— Nu-i nimic, îl linişti Cane. De fapt, nici n-am venit ca să-mi dai de-mâncare.
După ce intrară în casă şi se aşezară jos pe rogojină, Cio spuse :
— Frumoase haine mai ai, Cane. Trebuie c-o duci bine. Mie, unul, nu-mi dă mâna să umblu în praf şi noroi îmbrăcat ca un prinţ. Timpuri grele, amarnic de grele.
Totuşi, Cane îşi luă inima în dinţi şi, râzând, îşi spuse păsul :
— Iată ce e, frate. Astea-s haine de împrumut; ale mele sunt numai zdrenţe. Praful s-a ales de toată recolta mea, mi-au murit şi toţi viermii de mătase, iar pe deasupra, n-am nici măcar o leţcaie ca să cumpăr orez de sămânţă şi alţi viermi de mătase. Sunt la mare ananghie şi de aceea am venit la tine, asta-i tot. De dragul mamei care ne-a făcut pe amândoi, dă-mi o mână de orez şi puţină sămânţă de viermi de mătase.
Auzind cuvintele fratelui, lui Cio mai-mai să-i vină rău.
— Vai ! Vai ! se tângui el. Sunt om sărac, amarnic de sărac. Cum, mă sileşti să iau de la gura nevestei şi a nenorociţilor de copii ?
Şi tot se jelui aşa mai bine de juma' de oră.
Dar, ca să nu mai lungesc vorba, până la urmă Cio îi spuse că, din dragoste frăţească şi de sufletul mamei lor, trebuie să se strâmtoreze şi să-i dea orezul şi sămânţă cerută. Aşa că se duse şi luă sămânţă de viermi de mătase moartă şi un pumn de orez mucegăit.
„Astea nu-s bune la nimic", îşi spuse în sine vulpea bătrână şi râse pe înfundate. Dar fratelui său îi zise :
— Iată, Cane, îţi dau cea mai bună sămânţă de viermi de mătase şi cel mai bun orez pe care-l am în hambarul meu aproape gol, dar tare nu-mi vine să mă despart de el. Să mă ierte zeii că-mi jefuiesc nevasta şi copiii.
Cane îi mulţumi din toată inima pentru dărnicia sa şi-şi plecă fruntea până la pământ de trei ori. Apoi făcu cale-ntoarsă, ducând în mâneca hainei sămânţa de viermi de mătase şi boabele de orez, sărind şi ţopăind de bucurie la gândul că, în sfârşit, norocul îi ieşise şi lui în cale. Dar cât de fericit se simţi, nu uită totuşi să-şi ferească haina de colbul drumului; doar era luată cu împrumut.
Când ajunse acasă, adună un maldăr de frunze de dud pentru viermii de mătase care aveau să iasă din sămânţă. Apoi se aşeză jos şi aşteptă. Şi, lucru ciudat, nu aşteptă de pomană, măcar că sămânţa era moartă de-adevăratelea. Curând răsăriră şi viermii, care, setoşi de viaţă, mâncară cât ai clipi toate frunzele şi fără să mai piardă timpul începură să-şi facă gogoaşe. Cane era în culmea fericirii. Dar, prostul, ieşi din casă şi se porni să povestească tuturor vecinilor despre norocul care dăduse peste el. Ba chiarc alergă după un marchidan care colinda împrejurimile şi îl rugă să-i spună fratelui Cio că-i mulţumea din tot sufletul şi că viermii de mătase o duceau nespus de bine. Aşa făcu o greşeală şi mai mare. Mare păcat că nu-şi ţinuse pentru el bucuria !
Când Cio află de norocul lui frate-său, nu se bucură de fel, ba dimpotrivă. Scurt timp după aceea îşi puse sandalele de paie şi o porni spre casa lui Cane. Ajuns acolo, nu găsi pe nimeni, dar puţin îi pasă. Se duse să se uite la viermii de mătase. Când văzu gogoşile de toată frumuseţea, scoase un cuţit ascuţit şi tăie fiecare vierme în două. După aceea plecă. Intr-un târziu, Cane se întoarse acasă şi se duse să-şi privească mândreţea de viermi de mătase. Dar cum dădu cu ochii de ei, i se păru că arătau puţin altfel. Se scarpină în cap şi îşi spuse : „Parcă i-ar fi tăiat cineva în două. Ai zice că sunt morţi". După aceea, se duse în ogradă şi culese un braţ de frunze de dud. Şi, ce să vezi ? Toate acele jumătăţi de viermi de mătase se puseră pe mâncat şi gătară frunzele cât ai bate din palme. Acum erau de două ori mai mulţi, şi se apucară de zor să-şi ţeasă gogoşile. Mare ciudăţenie, pentru că viermii de mătase fuseseră sfârtecaţi cu adevărat !
Când află, Cio se duse şi îşi cio-pârţi propriii săi viermi de mătase. Dar nu se alese cu nimic din isprava aceasta, pentru că viermii lui nu se mai clintiră : rămaseră ţepeni ca morţii ! A doua zi de dimineaţă, ne-vastă-sa trebui să-i arunce.
Apoi Cane semăna orezul pe care i-l dăduse frate-său, şi, când orezul încolţi verde, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti, îl răsădi cu grijă. Dădu spic şi curând după aceea legă.
Într-o bună zi, un stol de vrăbii se năpusti asupra lanului lui Cane.
— Uşi! Uşi ! ţipă Cane. Bătu din paime, apoi puse mâna pe un băţ de bambus şi se apucă să-l rotească în jurul capului. Speriate, vrăbiile îşi luară zborul. Dar peste două minute fură înapoi.
După ce le goni pentru a noua oară, Cane se opri şi îşi şterse sudoarea de pe faţă : „Ei, drăcie, s-au învăţat cu nărav !" îşi zise în sinea lui. În două clipe vrăbiile se întur-nară pentru a zecea oară : „Uşi ! Uşi !" ţipă Cane, şi se puse să le fugărească peste şanţuri, peste garduri, peste dealuri şi peste văi, peste lanurile de orez şi pilcurile de duzi până ce, în sfârşit, se făcură nevăzute. Privind împrejur, îşi dădu seama că ajunsese într-o vâlcea umbrită de pini. Obosit de atâta alergătură, se întinse jos, pe pământul acoperit cu muşchi, şi adormi pe dată, ba se porni chiar să şi sforăie.
Dormind aşa, începu să viseze. Se făcea că un grup de copii se iviseră în vâlceaua plină de muşchi (în vis ţinea foarte bine minte unde se afla). Copiii se zbânţuiau printre pini. Erau frumoşi ca florile şi ca fluturii. Toţi erau desculţi şi părul negru şi lung le curgea râuri-râuri pe umeri, iar pielea le era albă ca petalele prunilor înfloriţi.
„Semn bun sau rău, îşi spuse Cane în vis, fie ce-o fi. Eu, unul, am văzut odraslele zânelor."
Copiii se potoliră şi se aşezară în cerc pe pământ.
— Bădie! Bădie! strigară ei. Adu-ne maiul !
Se sculă atunci dintre ei un flăcăiandru chipeş de vreo paisprezece-cincisprezece ani, cel mai în vârstă şi cel mai înalt dintre toţi. Ridică o piatră acoperită cu muşchi, care se afla foarte aproape de capul lui Cane. Sub piatră găsi un mai mic, obişnuit, de lemn alb. Băiatul îl luă şi păşi în mijlocul cercului. Râdea şi striga :
— Acum ce-aţi vrea să căpătaţi ?
— Un zmeu, un zmeu ! strigă unul dintre copii.
Flăcăiandrul scutură maiul şi, ce să vezi ? Din mai ieşi un zmeu mare, cu coadă, şi un ghem de aţă.
— Ce mai doriţi altceva? îi întrebă el din nou.
— Un băţ şi o ţurcă, spuse o fetiţă. Şi se şi pomeni cu un băţ şi vreo douăzeci de ţurci cu pene.
— Mai vrea cineva ceva ? întrebă flăcăul.
— Cât mai multe bomboane !
— Hămesiţilor ! îi dojeni el scuturând maiul şi făcând să plouă cu bomboane.
— O rochie de mătase şi un brâu de brocart!
- Uşuratico ! o mustră flăcăiandrul, dar luând o mutră serioasă, scutură cu grijă tot ce-şi dorise fata.
— Cărţi, cărţi cu poveşti !
— Aşa mai zic şi eu, spuse, şi cărţile începură să cadă cu zecile, toate deschise, ca să se vadă pozele frumoase dinăuntru.
De îndată ce copiii îşi văzură împlinite toate dorinţele, maimarele lor puse maiul înapoi sub piatra acoperită cu muşchi. Se mai jucară o vreme, dar obosiră. Încetul cu încetul se topiră în bezna pădurii şi vocile lor melodioase şi limpezi se auziră din ce în ce mai slab, ca să amuţească până la urmă cu totul. În vâlcea se aşternu liniştea.
Cane, bunul, se trezi şi văzu că soarele apusese lăsând întunericul să cuprindă totul împrejur. Piatra acoperită cu muşchi se afla chiar sub braţul lui. O ridică şi găsi maiul.
— Ei, şi-acum, spuse el, să mă ierte odraslele zânelor că îndrăznesc să le iau maiul cu împrumut.
Îl duse cu sine acasă în mâneca hainei şi petrecu o seară cum nu se poate mai plăcută, scuturând din el o mulţime de galbeni, sake, haine noi, unelte, tot felul de instrumente muzicale şi câte şi mai câte !
Şi nu e greu să-ţi închipui că în scurtă vreme ajunse omul cel mai bogat şi mai vesel din tot ţinutul. Se îngraşă şi faţa începu să-i lucească, iar bunătatea lui nu mai cunoscu margini.
Ce se întâmplă însă cu Cio când află toate astea? Ei, asta-i întrebarea. De ciudă, Cio se făcu verde ca iarba. „O să pun şi eu mâna pe un mai vrăjit ! îşi spuse. O să mă îmbogăţesc şi eu pe degeaba. De ce prostul de Cane, mână-spartă, să aibă tot norocul ?"
Aşa că se duse să cerşească orez de la Cane şi acesta, bucuros, îi dădu un sac plin. Intorcându-se cu el acasă, Cio îl semăna şi apoi aşteptă să rodească. Şi tocmai când spicele de orez dădură în pârg, un stol de vrăbii se năpusti asupra lanului.
— Uşi ! Uşi ! strigă Cio, şi bătu din palme chicotind de bucurie. Vrăbiile se speriară şi Cio porni după ele. Le goni peste şanţuri, peste garduri, peste dealuri şi peste văi, peste lanurile de orez şi pâlcurile de duzi, până ce se făcură nevăzute, iar el nimeri într-o vâlcea acoperită cu muşchi şi umbrită de pini. Cio privi împrejur.
„Ăsta trebuie să fie locul", îşi spuse el. Aşa că se întinse pe pământ şi aşteptă trăgând cu ochiul.
Deodată, cine se ivi în vâlcea, dacă nu odraslele zânelor ? Tare drăgălaşe erau aşa cum se fugăreau printre copaci !
— Bădie ! Bădie ! Adu-ne maiul! strigară. Se sculă flăcăiandrul şi ridică piatra acoperită cu muşchi. Dar ce să vezi ? Maiul lipsea.
Copiii se mâniară foarte. Bătură din picioruşe, plânseră şi alergară încoace şi încolo ca nişte scoşi din minţi, şi toate astea pentru că maiul dispăruse.
— Uitaţi-vă ! strigă într-un târziu flăcăiandrul. Priviţi-l pe ţăranul cela bătrân şi urât. El trebuie să ne fi luat maiul ! Hai să-l tragem de nas drept pedeapsă.
Cu un răcnet asurzitor, copiii se năpustiră asupra lui Cio. Îl ciupiră, îl smuciră, îl înghiontiră şi îl muşcară cu dinţii lor mărunţi, dar ascuţiţi, până ce bietul Cio începu să urle de durere. Dar răul cel mai mare fu când îl apucară de nas şi i-l traseră cât putură de tare. Şi nasul i se lungea, şi i se lungea de-i ajunse la brâu şi mai apoi până la tălpi.
Doamne, cum mai râdeau odraslele zânelor ! După aceea se împrăştiară ca frunzele duse de vânt.
Cio oftă şi gemu, apoi blestemă şi înjură, dar degeaba: nasul nu i se scurtă nici măcar cu un centimetru. Aşa amărât şi abătut cum era, şi-l strânse în pumni şi se duse drept la Cane.
— Cane, zise, sunt tare bolnav.
— Da, asta aşa e, văd şi eu, spuse Cane îngrijorat. Amarnică boală, frate ! De unde ai luat-o ?
Şi atât de bun la suflet era, încât nu râse nici măcar o dată de nasul lui Cio. Nici măcar nu zâmbi ci, dimpotrivă, ochii i se umplură de lacrimi văzând ce năpastă dăduse peste fratele său. Purtarea lui Cane înmuie inima lui Cio. Cuprins de remuşcări îi povesti totul, fără să-i ascundă nimicnicia sa, atunci când îi dăduse sămânţă moartă de viermi de mătase şi altele. Isprăvind, îl rugă pe Cane să-l ierte şi să-l ajute.
— Ai răbdare o clipă, spuse Cane.
Se duse şi scoase dintr-un dulap maiul. Apoi frecă uşor cu el nasul lui Cio, şi, cum era de aşteptat, nasul începu să se scurteze. În câteva clipe îşi recapătă mărimea firească. Cio începu să dănţuiască de bucurie.
Cane îl privi şi îi spuse :
— Dac-aş fi în locul tău, m-aş duce acum drept acasă şi aş încerca să mă schimb.
După ce plecă Cio, Cane rămase mult timp pe gânduri. Când răsări luna în seara aceea, purcese de-acasă iuând cu sine maiul. Se duse în vâlceaua acoperită cu muşchi şi umbrită de pini şi îl aşeză la locul lui, sub piatră, ca să împace odraslele zânelor.