Floare albastra de Mihai Eminescu comentariu literar
Aparitie : - poezia Floare Albastra dateaza din perioada studiilor de la Viena si Berlin, ale poetului si a fost publicata in revista "Convorbiri literare" la 1 aprilie 1873.
Tema : - tema este iubirea si natura, afaldu-se la granita dintre cele doua etape ale eroticii eminesciene, intre visul de iubire, posibil de implinit si iubirea iremediabil pierduta
- reprezinta o idila ipotetica care se petrece intr-un cadru natural paradisiac
Semnificatia titlului :
- titlul enunta un motiv de circulatie universala, invaluit in creatia lui Novalis, unde "floarea albastra", simbolizeaza iubirea si nostalgia infinitului
- la Eminescu "floarea albastra"simbolizeaza viata, gingasia, frumosul, care este simbloul prezentei feminine ideale iar epitetul cromatic "albastru", care inglodeaza spatiul infinit si marea, proiectand iubirea in eternitate.
Structura poeziei :
- poezia este compusa din 14 catrene care pot fi impartite in patru secvente lirice : reprosul adresat de iubita (primele trei strofe), cugetarea iubitului (a patra strofa), chemarea la iubire initiata de prezenta feminina (urmatoarele opt strofe), meditatia finala (ultimele doua strofe)
Textul poate fi structurat pe douaplanuri
- fiecare dintre planuri contureaza o sfera diferita : lumea lui , care reprezinta lumea omului de geniu, al cunoasterii absolute, al sferelor inalte si universul iubitei, cea care intruchipeaza umanul, terestrul, cunoasterea comuna.
Incompatibilitatea celor doua planuri este principala sursa a neimplinirii in iubire.
- stilul eminescian se remarca prin perfectiunea formei care sustine structura ideatica a poeziei
- diferenta dintre cele doua planuri este redata la nivel morfologic prin timpurile verbale
- monologul iubitei este dominat de verbe la timpul prezent sau viitor, iar cugetarile geniului urmaresc axa temporala trecut (iubirea pierduta). prezent (destramarea iluziei, revenirea la realitate)
- din punct de vedere lexical, sunt imbinate forme populare (mi-i spune, voi cerca, mi-oi desface, nime-n-lume, n-o stie ) si termeni livresti (campiile arse, piramidele)
- cuvantul "dulce" folosit de patru ori in text ca adjectiv sau adverb, are valoare de simbol "dulce netezindu-mi parul", "dulci ca florile ascunse", "dulce floare", "dulce minune", redand ata apropierea gestuala cat si unicitatea prezentei feminine a carei aparitie echivaleaza cu un miracol.
Concluzie :
Poezia "Floarea Albastra" imbins descrierea visului de iubire cu cugetarea omului superior, care se confrunta cu imposibilitatea de a se implini sufleteste, aspirand vesnic la iubire, dandu-i acesteia caracterul de sinteza a gandirii eminesciene.
Tema si viziunea despre lume in poezia Floare albastra
Poezia apare în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate în revista Convorbiri literare.Înainte de această poezie era publicată “Venere si Madonă”, “Epigonii”, “Mortua est”. Poezia are ca motiv “floarea albastră”, un motiv romantic, care apare şi în alte literaturi, în literatura germană Novalis într-un poem romantic, unde floarea albastră se metamorfozează în femeie luînd chipul iubitei şi tulburînd inima eroului.
Motivul “florii albastre” mai apare şi la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă viaţa. Albastrul simbolizează infinitul, depărtările mării şi a cerului, iar floarea simbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe care le dezvăluie cu vrajă. Poezia este concepută din două părţi corespunzătoare a două tipuri de idei, de cunoaştere: în primele trei strofe cunoaşterea filosofică absolută, iar în partea a doua (5-13) cunoaşterea terestră prin intermediul dragostei. Cele două părţi ale poeziei sunt legate de o strofă, cea de a patra, care conţine reflecţiile poetului şi conţine în ea începutul ideii din ultima strofă. Poezia este alcatuită sub formă de monolog întrerupt de dialog.În primele trei strofe poetul conturează domeniul cunoaşterii filosofice. De la elementele genezei “întunecata mare” pîna la un întreg unvers de cultură reprezentat de “cîmpiile Asire”, “piramidele învechite”. În aceste trei strofe iubita defapt aduce un reproş iubitului care ni se sugerază că sa izolat în universul fericit dar strîmt al lumii pamînteşti. Este o ipostază a poetului în care se repetă ideea sugerată de prezenţa chiar în primul vers, a adverbului “iar”.
Strofa a patra e strofa de tranziţie, de legătură între cele două ipostaze ale cunoaşterii. Strofa aduce consimţămîntul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sînt surprinse înca din această strofă gesturi tandre, calde, ocrotitoare: “Dulce netezindu-mi părul”, gestul care se presupune că vor fi urmate şi altele dacă poetul va coborî din cerurile nalte. Adjectivul devenit substantiv diminutivat “mititica” sugerează pe de o parte dragostea faţă de fiinţa iubită dar şi distanţa enormă între gîndurile şi preocupările înalte ale poetului, în comparaţie cu lumea terestră.La reproşul iubitei, poetul răspunde cu o tăcere, care deschide drum meditaţiei din ultima strofă, mai ales din versul: “Totuşi este trist în lume”.
În partea a doua a poeziei avem celaltă cunoaştere, cea terestră cunoaştere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de către iubită. Dacă în “Dorinţa” şi în “Sara pe deal” întregul ritual al dragostei era din perspectiva bărbatului, în “Floare albastră” iubita este vicleană, ademenitoare promiţîndu-i iubitului o lume de bucurii şi de farmec.
Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeaţă, cu izvoare ce plîng în vale sau stînci înalte şi prăpastii măreţe.La aceste se mai adaugă şi ochiul de pădure înconjurat de trestie şi încărcat de foi de mure. Gesturile iubitei sînt şăgalnice, în timp ce iubitul îi va spune “poveşti şi minciuni”, ea, iubita va încerca pe un fir de romaniţă dragostea lui.Chemarea este tentantă, pentru că iubita este ca în “Dorinţa” frumoasă; de “soarelui căldură” fata va fi “roşie ca mărul” în timp ce cu părul ei de aur îi va astupa gura. Această invitaţie sigur că este urmată de sărutări date sub pălărie pentru ca să nu fie văzuţi de nimeni.
La ivirea lunii printre crengi înlanţuiţi în gît cei doi îndrăgostiţi vor porni în sat spre vale, dîndu-şi pe sărutari pe cale. Ajungerea la al porţii prag va fi urmată de vorbe în întunecime, după care urmează inevitabila despărţire. După ce ea dispare în timp ce iubitul copleşit de năvala sentimentului rămîne ca un stîlp în lună. Cele trei epitete “ce frumoasă, ce nebună, dulce floare” cuprinse în versuri exclamative exprimă intensitatea sentimentului, defapt epitetul “dulce” apare în mai multe situaţii: “dulce floare, dulce minune”.Îşi schimbă sensul şi valoarea grmaticală “Dulce netezindu-mi părul” apropie pe iubiţi prin gest; “Dulci ca florile ascunse” sugerează puritatea. Pentru ca în final să apară în “dulce minune” epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugerează că apropierea de fiinţa iubită este egală cu miracolul, astfel încît epitetul devine metaforă.
Ultima strofă aduce ideea despărţirii, a stingerii dragostei, iar repetiţia “floare albastră” subliniază intensitatea trăirii generată de contrastul dintre iluzie şi realitate accentuată de acel “totuşi”.
Floare-albastră
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile arse
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!