Ellia

Cartea Dunarii de Jean Bart 

 

PREFAŢA

 

Cartea Dunării, scrisă cu însufleţire şi multă dragoste de Jean Bart, cată să deschidă o cale nouă în cunoaşterea ţării.

Săvârşim un mare păcat faţă (le noi înşine. Tot ce se leagă de fiinţa noastră etnică, ori de pământul ţării, se menţine mereu în umbră spre dauna noastră sufletească ori naţională.

Slavă Domnului! Avem ce admira, iubi, cerceta, deşi numai năsip de-ar acoperi pământul României, ca în Sahara, şi tot ar trebui să fim pătrunşi de o adâncă legătură sufletească de el. Dar când natura a fost cu noi mai darnică decât cu multe alte ţări?

Dunărea, cel mai de sama fluviu al Europei, este în bună parte a noastră, pentrucă străbate pământul nostru, iar dela Timoc în jos, aproape peste tot se aude pe ambele ei maluri grai românesc.

In dreptul Orşovei ss mai păstrează în malul ei stâncos Tabula Trajani, care aduce aminte de zămislirea fiinţei noastre etnice. Dunărea e socotită astfel de mulţi ca axa naţionalităţii române. Ea ne încinge ţara strâns, legând’o de soarta Europei centrale, la care ne alipeşte. E calea noastră slobodă către Marea cea mare, cu libertatea şi înlesnirea transportului spre lumi depărtate.

A o cunoaşte este o datorie. In lungul ei, cât trece prin România, se înşiră punctele cele mai atractive din pitorescul ei întreg. Cazanele sunt unice’n lume, iar Delta întrece pe aceea a Nilului prin lumea păsărilor. O călătorie în lungul Dunării nu însamnă numai liniştea întremătoare, desăvârşită, timp de câteva zile, dar şi clipe de vibrantă emoţiune faţă de frumuseţile naturale întâlnite.

Din păcate pentru mulţi dintre noi farmecul unui asemenea drum este necunoscut, deşi e admirat de străini.

 

Prin aceasta dovedim însă nu numai că nu ştim preţui ce avem, dar ne scoborîm noi singuri în faţa noastră.

Buciumul străbun ne chiamă încă spre munţii cu văi tăinuite şi piscuri cu pajişti bogate; ne chiamă prin glasul undelor lor apele răcoritoare; ne chiamă oamenii blânzi, înţelepţi şi muncitori.

Noi rămânem surzi la chemarea lor, dar alergăm cu patimă peste graniţi, perzându-ne în noianul puhoaelor omeneşti de pretutindeni.

Fie ca prin Cartea Dunării să se inaugureze un drum nou în educaţia noastră generală, îndreptându-ne privirea cu mai multă sinceritate şi cu mai adâncă pătrundere la ceeace este în imediata noastră apropiere.

E vremea să ne trezim din ucigătoarea nepăsare pentru tot ce reprezintă pământul şi viaţa ţării.

Iată de ce rămânem recunoscători muncii lui Jean Bart care nu a fost numai un cunoscător al tainelor ascunse în papu- riştea şi printre sălciile ca nişte măslini, din lungul Dunării, dar viaţa întreagă îi este legată de farmecul ei ca şi de acel al Mării Negre.

Nimeni altul nu ar fi fost în stare să prindă la un loc, într’un mănunchiu mai armonic, mai însufleţitor, problemele variate şi complexe în legătură cu Dunărea noastră, de care atârnă în aşa de largă măsură buna stare economică a României.

S’o cercetăm; s’o cunoaştem; s’o iubim.

Autorului cărţii, să-i păstrăm neştearsă amintire. Ultimul gând al scriitorului a fost îndreptat, cătră Cultul Apelor din România, călăuza vieţii sale nu numai de marinar, dar şi de scriitor.

 

Prof. I. SIMIONESCU

14 Mai 1933 - Ziua Înmormântării lui Jean Bart.

 

 

 

Regele Carol I şi Ferdinand I pe Dunăre.

INTRODUCERE

 

Trecătorule! opreşte-ţi paşii când ai ajuns în faţa Dunărei. Oricât de grăbit vei fi, rămâi pe loc câteva clipe; meditează şi contemplă în tăcere maestatea străvechei ape — Fluviul Rege — pe care lumea antică îl diviniza ca pe o sacră personalitate.

In legendele, în credinţele celor vechi, apa aceasta avea darul de a spăla de păcate. Ca şi apa Gangelui, ca şi apa Nilului, apa de Dunăre se ţinea în vase de aur, în tesaur, pe la curţile regale din Orient. Iar strămoşii noştri Daci, de câte ori plecau la războiu se împărtăşeau — după poruncile lui Zamoloxis — cu apă din Dunăre şi făceau jurământ să nu se întoarcă până ce nu vor fi biruit pe duşman.

Noi, urmaşii Dacilor, trebue să reînviem Cultul Dunărei.

In faţa Dunărei, subjugat de măreţia acestui fenomen al naturei, rămâi pe loc şi te întrebi cu mirare:

De unde vine? Cum s’a format uriaşa massă lichidă? Cum poate curge neîntrerupt, de mii de ani, spre mare? Fără sfârşit? Fără răgaz? Ce bogăţii poartă în navele cari plutesc pe tulburele unde? Ce bogăţii ascunde în noaptea fundului ei? Ce rol a jucat apa aceasta în istoria omenirei? Câte neamuri şi seminţii nu s’au perindat pe drumul ei de apă... Unde

 

sunt? Ce urme au lăsat în lunga scurgere a veacurilor? Câte cetăţi, oraşe, sate, s’au ridicat şi s’au prăbuşit pe malurile sale?

„Bătrânul Danuvius era la antici o lume întreagă de bogăţie, de întâmplări, de vitejie, de amor şi poezie.

Fluviu despre care cuceritorii, ca şi diplomaţii, şi-au făcut visuri fericite, pe care el le-a dus pe rând, pe undele sale spre mare“[1].

Importanţa Dunărei nu are asemănare cu nici a unui alt fluviu din lume: „Veritable mer en marche vers l’Orient“. Nicăeri în lume nu s’a desfăşurat mai des şi mai cumplit tragedia războiului ca aci pe malurile Dunărei[2]. De la Fenicieni şi până la noi, în cursul veacurilor, până azi când culorile româneşti flutură pe navele modeme care încrucişează pe oglinda Dunărei, câte neamuri n’au răsărit şi n’au ajuns pe ţărmurile cari le stăpânim noi azi?

Dar, mai mult ca oricare, istoria neamului nostru este un capitol din chiar istoria Dunărei. Nu se află act mai de seamă din viaţa noastră naţională, nu găsim pagină din istoria trecutului nostru în care să nu găsim pomenit numele acestei ape, care ne scaldă ţara, ne-a ocrotit şi ne dă viaţă.

„Clasicul Rege a fluviilor e drumul de rondă al României, binefăcătorul ei fizic şi patronul ei moral“[3].

Albia acestui fluviu a fost leagănul neamului nostru.

In totdeauna destinele acestui popor au fost legate de ale Dunărei. Străbunii noştri, în vremuri de demult, marii patrioţi din zilele redeşteptării naţionale, au luptat să apere stăpânirea acestei ape, ţintă pururea ochită de vecinii care ne înconjurau.

„Din moşi, strămoşi, zicea marele Cogălniceanu, există în Poporul Român instinctul că fără Dunăre România nu poate fi“.

„Interesul ce avem pentru Dunăre, zicea un alt patriot luptător[4], este cel mai vechiu, cel mai mare şi mai perimanent interes al Românilor. Nu este chestiune care să fie mai importantă pentru această ţară.

„Chestia Dunărei o considerăm mai presus decât toate — e o chestiune eternă. Convenţiile, tratatele, oricât de rele ar fi, au un termen, un regim al Dunărei e din natura sa fără termen. El va ţine cât va curge Dunărea spre mare. Această Dunăre pe care am plătit-o îndestul în trecut, căci au fost secole în care ea a dus la mare mai mult sânge românesc decât apă“[5].

 

*

 

Legătura veche dintre popor şi apa aceasta, a fost aşa de trainică, încât până azi ea se păstrează în cântecele populare, în poveştile şi colindele româneşti:

 

Dunăre, mamă vitează De când lumea ’mi stă de pază.

Ea mă scaldă, mă ’ntăreşte,

Ea mă ’ncinge şi mă creşte.

Sufle, treacă vântul rău,

Treacă peste capul meu!

Eu cu Dunărea sunt una Batem timpul şi furtuna.

V. Alecsandri

(Poezii populare)

 

A putea răspunde la întrebările ce mintea omenească le frământă în faţa Dunărei, înseamnă ca după o muncă de-o viaţă întreagă, să seri zeci de volume pentru fiecare chestiune, care se deschide ca o nouă problemă geologilor, biologilor, arheologilor, istoricilor, geografilor, economiştilor, inginerilor, militarilor, juriştilor, diplomaţilor…

O istorie a Dunărei este o gigantică operă pe care n’o poate întocmi un singur om — oricât de enciclopedist ar fi.

Curajul neştiinţei, avântul naiv ai generoasei tinereţi, m’a îndemnat odinioară să-mi consacru viaţa unei asemenea opere. Am adunat şi mult material, dar nu ştiam ce scurtă e viaţa omenească, cu toată a ei sclavie, care toarnă plumb în aripele îndrăsneţului sburător.

Şi totuş, adesea, o mustrare mă încerca. Simţeam obligaţia plăţii unei datorii de conştiinţă — destul de târziu, acum când am trecut culmea şi încep să cobor drumul vieţei.

Noi, acei cari prin vocaţie şi meserie, ne-am închinat viaţa apei, suntem de copii legaţi de mama Dunăre. Noi avem misiunea de a îndeplini un apostolat pentru reînvierea şi răspândirea Cultului Dunărei — chiar când ni s’ar părea că glasul nostru se pierde ca predica în pus;tiu.

Noi, pe care Dunărea ne-a legănat zile şi nopţi de-a rândul, cari am văzut-o în răsăritul soarfelui cu undele de aur topit, roşie în asfinţit, ca sângele, şi de argint în misterul nopţilor sub clar de lună; uneori leneşă, maestoasă, alte ori repede, cruntă şi mânioasă, dar totdeauna sinceră, fără perfidia şi capriciile mărei... Noi, cari am văzut-o iarna schimbată în pod de ghiaţă, şi primăvara rupând zăpoarele, pornind puhoaele şi spumegând ca o mare în furtună, înecând oraşe, sate, semănături, oameni şi vite... noi, cari am trăit în inima Deltei,, în paradisul păsărilor, şi am mers în negrele lotci pescăreşti de-alungul gârlelor,, prin păduri de stuf, prin ghiolurile cu poeni de baltă,, poetice grădini create la întâmplare, printr’un bizar joc al naturei...

Noi, cari dormeam pe maluri în şipotul apei, sub polog, de groaza ţânţarilor;, la rădăcina bătrânelor sălcii care-şi spălau pletele în apa limpede de baltă, în fundul cărei vedeam fantastice păduri, dimineaţa urmăream pe albastru cerului eşaloane de cocori, stoluri negre de cormorani, şi caravane albe de lebede sfioase, plutind în tăcerea solemnă a bălţei ca într’o lume aparte, dintr’o altă vrâstă a omenirei, din vremea creaţiei, de pe când nu se despărţise apa de uscat...

Noi, nu putem uita Dunărea şi nu putem trăi departe de ea.

Un Român stabilit peste ocean, în lumea nouă a sgârienorilor, nu m’a întrebat nimic de ţară, nici de locul lui natal.

Mi-a şoptit numai atât, încet, înăbuşit: „mi-e dor... tare mi-e dor de Dunăre“ — şi a început să plângă.

 

*

 

Să scri o Carte a Dunărei, oricât de modestă, pe scurt, pe înţelesul tuturor, şi încă nu-i un lucru uşor. Subiectul este aşa de vast, întâlneşti chestiuni aşa de spinoase, încât adesea pierzi drumul şi cărarea — trebue o adevărată artă să te poţi limita într’un cadru restrâns.

Dar, pentru că Dunărea însăşi este o mare carte a naturei, o vie istorie universală, să ne deprindem a citi direct pe ea Să mergem în fiecare an la Dunăre, s’o vedem, s’o cercetăm la faţa locului, s’o cunoaştem, s’o iubim[6]

O călătorie pe Dunăre, cu ochii deschişi, învaţă mai mult decât o bibliotecă întreagă. „E om umblat — zice în graiul său poporul — că ştie multe... a bătut drumuri de apă şi de uscat... a umblat peste nouă mări şi nouă ţări“[7].

Să mergem la Dunăre. Să facem o călătorie în tot lungul cursului ei până la Sulina — acolo unde bătrânul Danubius îşi pierde şi apa şi numele în mare!

Să privim cu atenţie, să luăm aminte, la ambele maluri — la fiecare nouă panoramă ce se deschide ochilor, o nouă problemă se deschide minţii omeneşti.

Haideţi cu mine!

La drum!

 

 

CAPITOLUL I.
O CĂLĂTORIE PE DUNĂRE

(DIN PĂDUREA NEAGRĂ PÂNĂ LA MAREA NEAGRĂ)

 

Deşi călătoria cu vaporul este mai uşoară şi mai plăcută, totuşi vom începe drumul nostru cu piciorul dela isvoarele Dunării şi până la Ulm, de aci cu bărcuţa până la Ratisbona şi apoi cu un remorcher sau vreun şlep până la Passau de unde numai, putem lua un vapor de pasageri.

Inainte de a pomi la drum, să reflectăm puţin cam iau naştere fluviile şi ce rol joacă un curs de apă dulce în armonia generală a globului, — căci în opera universală a naturei toate sunt în armonie.

In ciclul, gigantic şi etern, făcut de apa care se ridică în aer şub formă de vapori şi cade sub formă de ploaie, izvoarele, râurile, fluviile sunt arterele pământului, sistemul de circulaţie care răspândeşte viaţa pe suprafaţa globului.

Apa simbolizează mişcarea, acţiunea, viaţa. Căci dacă n’ar fi apa care e absorbită de vegetale, animalele şi oamenii ar dispărea şi solul continentelor, s’ar transforma în imense pustiuri.

Ca şi o fiinţă fizică însufleţită, apa curgătoare se naşte în creierii munţilor, creşte strângând în paturi toate pâraele ce alunecă pe pante, şi merge coborând' până îşi pierde şi apa şi numele în mare.

Şuviţa de cristal ce şerpueşte sus murmurând între munţi, se măreşte mereu, coborând la vale, până ajunge jos în câmpie o apă mare, adâncă şi tulbure, marele fluviu maestos, solemn sau tumultuos — o forţă ce nici o stavilă n’o poate opri în cale.

Dar apa aceasta pe care o admirăm curgând fără încetare, se reînoeşte continuu. Curge mereu şi niciodată nu-i aceeaş. Fiecare picătură care merge spre mare este înlocuită cu alta la fel, într’o continuă şi perpetuă substituire. Ca şi la o fiinţă vieţuitoare, materia se schimbă, dar forma rămâne aceeaş ca lăcaş.

 

Passau.

 

Fluviile au personalitatea, temperamentul lor, ca şi oamenii.

Deaceea s’a zis că Rinul e romantic, iar Dunărea e clasică, eternă.

 

*

De unde isvorăşte Dunărea? Două pârâiaşe de munte, Breg şi Brigach, coboară din Pădurea Neagră şi se unesc la Donaueschingen. Isvoarele sunt la o înălţime de 682 de metri, la o depărtare de Rin -numai de 24 km.

 

 

Dunărea la Engelhartszell.

 

In loc să ia panta Rinului, Dunărea părăseşte repede Pădurea Neagră, casa părintească, şi datorită tinereţii sale, străbate cu repeziciune în curmeziş Jura Suab între Tutlingen şi Sigmaringen. Aci tânărului fluviu i se întâmplă un accident:

Trecând prin terenuri... însetate, pierde o treime din apa sa care, după ce se strecoară pe sub pământ, răsare la 11 km.

Mai la vale şi sub numele de Aach se varsă în lacul Constanţa, alimentând astfel Rinul.

Cu apele ce i-au rămas credincioase, Dunărea se îndreptează către Nord-Est, aci gâtuită de defileuri, aci răsuflând mai larg, până la Ulm, de unde ne putem urca într’o bărcuţă, căci apele s’au sporit cu cele aduse de afluenţii ce se varsă pe dreapta: Iller, Günz, Minde, Glött, Fusana, Lach, şi să ajungem la Ratisbona (Regensburg).

 

 

Linz.

Afluenţii din stânga sunt mai mititei, dar dacă nu cedeaza apă multă, în schimb leagă Dunărea cu Marea Nordului, prin Rin, Main şi canalul Ludwig, care uneşte râurile Altmiihl cu Rednitz.

 

 

Dunărea la Struden.

 

Dela Ratisbona, unde atingem cel mai nordic punct al călătoriei noastre, ne urcăm pe un remorcher şi ne îndreptăm spre Sud-Est, pe un drum şerpuit. La un cot admirăm vărsătura râului Isar, dealurile cari se tot strâng, se strâng mereu, părând a nu ţine seama de apele ce sosesc din Inn spre a se uni cu Dunărea la Passau, Traun, Enns şi Ibbs, care se varsă mai jos de Linz.

 

 

Mclk.

 

O clipă, Dunărea pare a-şi uita chemarea şi a se avânta iar spre Nord, dar cârmaciul divin o întoarce spre Est ca să primească apele râului Traisen, cu care să străbată Wien, — Viena cum îi zicem noi. Dela Passau şi până aci, apa-i curată, limpede, ne face să înţelegem epitetul de „frumoasa Dunăre albastrăpe care alt Strauss nu l'ar putea da Dunărei la Cema-Vodă, — adică „Apă neagră”.

Dela Wien fluviul ar continua dansul lui nebun, capricios, dacă n’ar fi intervenit mâna omului să-l pue la ordine prin diguri puternice. E drept că pătrunde într’o regiune cu altă înfăţişare, alt relief, altă climă, alt debit: câmpii nemărginite, temperaturi ridicate, evaporaţie puternică, ploi torenţiale vara.

Apele Dunărei se amestecă cu ale Moravei, care vine din masivul Boemiei. Dela Bratislava Pozsony, Presburg), se desface în doua braţe care se îndepărtează mult unul de altul, spre a se reîmbina la Komaron, — întocmai ca Dunărea şi Borcea, care se desfac la Silistra şi se unesc la Hârşova.

 

 

Dunărea la Viena.

 

Pe dreapta se varsă Leitha, şi Raab, care vin tocmai din Alpi, pe stânga Waag, Neutra şi Gran.

 

 

Bratislava.

 

Dela Komoran, munţii par a ne aţine calea, — dar Dunărea îşi croieşte drum, tăind deacurmezişul Visegradul şi Neopradul, care pe vremuri închideau golful Presburgului, din care au rămas doar lacurile Neuse şi Balaton.

Scăpată de strânsoarea munţilor, Dunărea se desface iarăşi în două braţe şi dela Vacz porneşte drept spre Miază zi, braţele unindu-se mai sus de Buda-Pesta.

După ce trece printre cele două oraşe, Buda şi Pesta, şi pe sub poduri gigantice, fluviul iar se desprinde în două ramuri ce străbat stepa ungară fără a mai primi vre-un afluent, strânsă între diguri, dincolo de care se întind regiuni inundabile, braţe moarte, mlaştini.

 

 

Gran.

 

Mai jos de Mohacz Dunarea se îmbogăţeşte pe dreapta cu apa Dravei, scapă de mlaştini şi începe a se încolăci ca un şarpe, îndreptându-se spre Răsăritul către care e menită, drumul spre Miază zi fiindu-i închis de munţii sârbeşd, ale căror poale le udă.

De cum se încarcă cu apele Tisei din stânga şi mai la vale între Semilim şi Belgrad cu ale Sa vei şi Moravei ceva mai jos, volumul Dunărei se dublează, iar drumul îşi schimbă înfăţişarea, munţii încep dela Baziaş să-i îngusteze albia.

Intrăm în majestuosul defileu care aduce o înviorătoare schimbare de decor, atât de aşteptată după o călătorie exasperantă de sute de kilometri prin pustă. La fiecare învârtitură de cârmă, la fiecare cotitură, ceva nou ne răpeşte banalului vieţii. Frumuseţea peisajului se îmbină armonic cu sălbăticia variată a pereţilor năprasnici şi ameninţători printre cari ne strecurăm.

 

 

Parlamentul din Buda-Pesta.

 

Vasul e prins de vâltori şi repezişuri înspumate, „nu-i numai frumos ci şi înfiorător. Efectele de lumină se schimbă după lărgimea şi îngustimea văei: aci e numai de 120 metri, aci se lărgeşte la 2 kilometri. Valea Cazanelor e aşa de întortochiată încât ai senzaţia că Dunărea se sfârşeşte ori se înfundă între pereţii stâncoşi”.

Puţine locuri pe faţa pământului pot oferi ochiului asemenea panoramă ca cea înfăţişată de opera gigantică a naturii cunoscută sub numele de Cataractele Dunărei. Unică pe glob.

 

 

Belgrad.

 

Vaporul, vibrând din toate încheieturile, se luptă tăind anafoare învolburate deasupra pragurilor stâncoase.

 

 

Ruinele Golubac.

Călătorul dezarmat cată îngrozit la fiecare cotitura. Primejdiile îl înconjoară.

Pilotul îşi încleştează mâinile pe roata cârmei. O singură mişcare greşită şi totul e pierdut. Nici o oprire, nici o manevră de salvare nu-i cu putinţă în vâltoarea prin care trece vaporul. Ancora nu-i de folos, ghiarele ei nu prind pe fundul de piatră.

Cea mai mică avarie la cârmă sau maşină şi vaporul ajunge o jucărie în voia curentului vertiginos.

Nici o parte a Dunărei nu este mai bogată ca aceasta în urmele rămase din vremea stăpânirei şi civilizaţiei romane.

Impozantele rămăşiţi ale unor opere de arhitectura romană pe apă şi de canalizare rămasă, ne vorbesc, după două mii de ani, despre munca titanică dusă de stăpânitorii lumei vechi pentru a învinge natura în această regiune bănăţeană.

Se văd urmele drumurilor tăiate în stâncă de pe vremea lui Tiberius, Vespasian, Domiţian şi Traian, canaluri, resturi de ziduri, monumente, Băile Herculane, Tabula Traiană, picioarele celebrului pod, tumul lui Sever, — o sumă de relicve ale trecutului istoric.

 

*

 

 

Cazanele. Tabula Traiană.

 

Dela Orşova drumul se schimbă înspre miază-zi, trecând cu atenţie prin canalul Porţilor de Fier, păzit de credincioasa sentinelă, insula Adakaleh, spre a ajunge la Turna Severin, oraş nou, deşi în jurul său s’au găsit urme dintr’o epoca preromană. In vechime se numea Drubatis Pontes, castru roman pentru paza podului, ale cărui picioare se pot vedea când apele simt scăzute.

Tumul minunat[8] care se vede pe mal în dreptul gradinei publice nu pare a fi din timpul podului, zidăria se macină. Se crede că ar fi de pe vremea împăratului Alexandru Sever, care a zidit şi cetatea Severitiopolis.

 

 

Porţile de fier.

 

In evul mediu Severinul era capitala Banatului Olteniei, care mai târziu s’a mutat la Strehaia şi apoi la Craiova, iar episcopia la Vâlcea, păstrând numele de Episcopia Noului Severin.

Viaţa Severinului modern Începe din 1841, sub Alexandru Ghica şi înflorirea lui se datoreste in mare parte Primai Companii Austriace de Navigaţie pe Dunăre (D.D. S. G.), întemeiată la 1851, cu dreptul de a construi pe malul Dunărei agenţii, magazii şi ateliere.

Călătoria pe care noi o facem azi de plăcere, bunicii noştri o făceau de nevoe, mergând la Viena pe Dunăre cu vaporul nemţesc.

In port nu se fac mari încărcări, sunt însă multe vase în trecere. Pentrucă prin canalul Porţilor de Fier nu se poate remorca decât un singur vas, convoiurile de şlepuri sunt nevoite să ancoreze în Severin şi să aştepte rândul.

 

 

Dunărea la Turnu Severin.

 

Un şantier naval, bine utilat, lucrează vapoare, şlepuri, vagoane şi maşini agricole.

Oraşul acesta, bine croit, într’o situaţie pitorească, pe un mal înalt, cu bogata plantaţie a grădinilor în etaje, are o admirabilă perspectivă. Are şi suflet acest oraş menit să ajungă un far care să radieze până în Banatul sârbesc, prin Biblioteca „Bibicescu“ cu ramificaţii în toată regiunea[9].

 

*

 

Dela Severin, după un cot bine pronunţat în formă de potcoavă în jurul ostrovului Corbul, malurile se lasă tot mai jos, îmbrăcate în livezile şi viile Oreviţei. Din dreptul Hinovei spre Răsărit, o urmă străveche brazdează pământul oltenesc: „Valul lui Traian.

 

 

Poarta Stambul din Vidin.

 

Ruini, ruini se găsesc peste tot, pe malul românesc ca şi pe cel sârbesc; urme de zidărie, cărămizi romane, vase, monede, cioburi şi ciolane. Urmele unor antice colonii militare, de castre romane garnizoane pentru paza graniţei dunărene la Bârza-Palanca (vechea cetate Aegeta), la Florentin, Cetatea, Gruia — astăzi mari şchele de grâne pentru şlepurile ce coboară încărcate la vale spre piaţa Brăilei.

Vaporul se opreşte la Calafat.

Care să fie origina acestui nume? In termeni nautici a călăfătui, înseamnă a smoli vasele plutitoare bătând câlţi între bordage de lemn ca să nu pătrundă apa.

In toate războaiele din valea Dunărei, Calafatul a jucat un rol militar Însemnat din cauză că este aşezat pe o Înălţime care domină malul opus şi bate Vidinul ca In oală.

In războiul Independenţii trupele române au organizat o serie de baterii servite In cea mai mare parte de marinari.

 

 

Calafatul.

 

Dela Calafat trecem la Vidin, care apare în istorie cu mult înainte de venirea Bulgarilor, deşi citadela poartă şi numelei de Castelul Bulgarilor cu fundament de zidărie romană. Pare sa fi purtat în antichitate diferite nume: Bononia, Vendemis, Bidynum şi Viminaţiul.

Terenul aci e băltos. Smârcurile rămase nu pot fi decât resturile unui vechiu braţ al Dunărei, azi astupat.

Teatru a sângeroase lupte, aci bateriile noastre au scufundat în 1877 monitorul turcesc „Podgoriţa“.

 

*

 

Dela Vidin, Dunărea potolită, se îndreaptă hotărîtă spre Răsărit, printre maluri joase acoperite cu nesfârşite zăvoaie de sălcii.

 

 

Dunărea la Corabia.

 

Intâlnim: pe malul drept Arcer Palanca, fosta Ulpia Ra- tiaria, capitala Daciei Ripena, unde ar fi fost exilat Sila; Lom Palanca, pe numele cetăţii romane Almus, la gura Lomului. Trecând printre uşoare dealuri pe dreapta şi bălţile Nedeia pe stânga, ajungem la gura Jiului, apoi la Bschet şi la Rahova, stăpânită de Mircea până ce i-a fost răpită de Baiazet în 1396[10]. Mai la vale pe malul bulgar, pe urmele cetăţii Ulpia Oescus, la gura Ischerului se înalţă localitatea Qhighiul.

Trecem de balta Potelu, de satul Celei, vechea cetate Coelius depe vremea Antoninilor, cu colonişti din Roma. Romanaţi născuţi în Roma , ne oprim puţin la Corabia, orăşel tânăr de pe vremea Iui Ion Cuza, port de cereale, vin şi cărbuni de pe valea Jiului. Aci s’a durat primul pod pe care a trecut oastea română în 1877.

Ceva mai la vale, la gura Ollului e satul Islaz, unde s'au sfinţit drapelurile revoluţiei din 1848.

 

*

 

 

Turnu Măgurele.

 

Poporul şi azi pomeneşte in cântece numele patrioţilor, cari aci au pregătit in taină isbucnirea revoluţiei:

 

Să trăiască Popa Şapcă,

C’a scăpat ţara de clacă

Şi Goleştii câte trei

Că ne-au dat câte-un bordei[11].

 

După ce treci gura Oltului, apare Turnu-Măgurele. In antichitate era aci o cetate: Romtda fondată, se zice, de Traian. Numele de azi îl are dela un turn, azi dărâmat.

Unii susţin că noul oraş a fost zidit de nişte Evrei goniţi din Ungaria sub Vlad I (1370).

A servit multă vreme drept cap de pod a cetăţii de pe celălalt mal: Nicopoli. Turcii au prefărut-o in raia, fiind pe cel mai scurt drum spre pasul Şipca prin Balcani direct la Stambul. In toate războaiele cu Turcii oraşul a avut mult de suferit. Azi se fac aci mari Încărcări de cereale.

In faţă avem Nicopoli (oraşul victoriei).

Cine a fost fundatorul acestei cetăţi? Heraclius sau Traian? Nu se ştie. E sigur că hoardele lui Atila l-au învestit fără să poată intra în oraş.

Constantin cel Mare, Întări cetatea ca să poată servi de avant-post împotriva năvălirilor barbare.

Aci s’a dat celebra bătălie (1396) în care Sultanul Baiazet Fulgerul (Ilderim) a sdrobit armatele aliate ale creştinilor, comandate de Sigismund Regele Ungariei.

In 1877 cetatea a fost aproape distrusă prin bombardament şi fu ocupată de trupele române sub comanda Generalului Manu.

Mai la vale dăm de Insula Belina. (Bersina sau Persina) după care a stat adăpostită escadra de monitoare Austriace, care n’a urmat pe Dunăre mersul armatei de uscaf în Dobro- gea, precum a făcut escadra Română.

N'au ieşit din adăpost decât după trecerea dela Flămânda General Averescu), încercând să distrugă podul, şi în urma unei telegrame a mareşalului Machensen: „din nouă monitoare macar unul trebue să ajungă la pod“—, dovedind ce importanţă se da acelei treceri.

Ajungem între Zimnicea pe stânga şi Şistov pe dreapta, oraşe istorice şi strâns legate prin poduri de trecere ale ruşilor la 1877, ale germano-bulgarilor în 1916.

Baiazet a ocupat Şistovul odată cu Vidinul. In 1868 aci s’a fâlfâit steagul revoluţiei bulgare de Hagi Dumitru.

 

 

Dunărea la Zimnicea.

 

Continuând drumul privind şirul de sate româneşti ce se ivesc dincolo de bălţile inundabile, precum şi malul bulgar deluros, iată-ne şi la Rusciuk, fost Prisca pe vremea Romanilor şi aşezat la îmbucătura Lomului.

Pe ruinele ei, Turcii au organizat un centru militar dunărean. Mihai, la 1595, bate aci pe Mustafa Paşa, pradă şi arde oraşul. In războaele dintre Turci şi Ruşi, Rusciukul servi drept cap de pod. Celebrul Kutusof ocupă in 1811 cetatea. In 1877 suferi mult din cauza bombardamentului de pe malul românesc din partea bateriilor din Giurgiu şi Slobozia.

In 1916 prima lovitură a Marinei Româneşti aci avu loc, asupra bastimentelor austriace aflate în portul Rusciuk.

Dintre porturile bulgăreşti de pe Dunăre, numai Rusciukul a progresat luând un aspect occidental. Toate celelalte au rămas în aceeaş stare orientală, cu mult mai prejos decât porturile româneşti. Pe când la noi, vasele încarcă la cheiuri şi platforme de piatră, în Bulgaria vasele lucrează la malul natural.

Rusciukul însă, aşezat pe înălţime, într’o poziţie pitorească, legat cu drum de fier, s’a modernizat în anii din urmă mai mult decât Giurgiu.

In faţa Rusciukului şi mai depărtat de Dunăre apare Giurgiul. Dunărea aci e foarte largă, are aspectul unui lac. Malul drept înalt, malul stâng jos, băltos, acoperit cu zăvoaie de sălcii.

Fost-a aci un oraş pe vremea Romanilor? S’a pretins că da: Trimamius. Distrus de Huni mai târziu, Justinian l-ar fi refăcut numindu-l Theodorapolis, după numele graţioasei şi cochetei sale soţii.

Unii susţin că Giurgiu a fost fondat de Cruciaţi; alţi spun că aci era o colonie genoveză: San Giorgio, după numele patronului Republicei.

Stăpânit când de Turci, când de Români, la 1804 e prefăcut In raia turcească.

In 1916 centrul oraşului Giurgiu a fost distrus de obuzele trimese de bateriile din Rusciuk.

Cu portul Giurgiului s’a cheltuit foarte mult, căci de fapt sunt aci trei porturi: 1) un canal artificial în faţa oraşului, 2) în partea de jos a oraşului, Ia Smirdă şi 3) la Ramadajn pe Dunărea mare în faţa Rusciukului.

 

 

Bazinul de iernat la Giurgiu.

 

Aci se vede că Dunărea mănâncă malul bulgăresc şi depune la malul românesc, din cauza rotaţiei pământului. Noi câştigăm pământ, dar porturile noastre rămân pe uscat, trebuie să cheltuim mereu pentru lucrări hidraulice. Oraşele rămân la câţiva kilometri departe de porturi.

 

 

Giurgiu.

In portul Ramadan, ServiciuI Hidraulic Român, îşi are sediul cu toate aparatele şi materialul flotant de dragaj şi ba- lisaj. Conducta de petrol, un atelier de reparaţii.

Ocolind ostroavele ce tot mai dese apar în cale, ajungem in dreptul satului Flămânda, de unde pe vremuri se bombarda Rusciukul, iar în ultimul războiu fu ales locul de trecere a fluviului, pentru îndrăsneaţa ofensivă a generalului Averescu.

Reuşita deplină a loviturii ar fi avut urmări incalculabile. Românii ar fi căzut în spatele şi pe comunicaţiile armatei bulgare din Dobrogea, întregul front era să fie răsturnat. Cu toate dificultăţile întâmpinate, dacă nu se cereau trupe în Carpaţi, operaţia nu se întrerupea.

 

Iată-ne la Turtucaia, pe locul fostei fortăreţe Transmarica a lui Constantin cel Mare.

 

 

Turtucaia.

 

Pe timpul lui Mihai, Turtucaia a fost arsă şi devastată în câteva rânduri. La 1773 fu ocupată de Suvarov. La 1877 Turtucaia nu jucă nici un rol militar. Dar dela 1916 Turtucaia înseamnă o pagină de doliu in istoria războiului pentru întregirea neamului.

 

 

[1] Calimah.

 

[2] Să nu uităm că primul bubuit de tun a răsunat tot pe Dunăre şi în Răsboiul Mondial. — Austria atacând Serbia.

 

[3] Missail.

 

[4] Alexandru Lahovari.

 

[5] Alexandru Lahovari.

 

 

[6] Inţeleptul Rege Carol I, ca în pelerinaj, pleca în fiecare an la Dunăre şi făcea o călătorie pe apă, de la Severin până la Sulina.

 

[7] Liga Navală Română propune un nou gen de colonii şcolare. Nu pe malurile apei, ci chiar pe apă: Colonii flotante. Pe vase, cu vreo cîţiva profesori, grupuri de elevi vor face călătorii în timp de o lună, de la Porţile de Fier la Sulina. In drum se pot face lecţii vii de geografie, istorie, ştiinţi naturale, sporturi nautice, bâi de apă şi de soare... fără uniforme de licieni — pantaloni de bae obligator.

 

[8] Persoane pioase s’au îngrijit de întreţinerea acestui străvechi monument. Un primar chiar l’a văruit (!) cu ocazia vizitei Regelui Carol I.

 

[9] Merită toată admiraţia cei câţiva dârzi olteni, cari au ridicat acele temple de lumină ca măreţul palat cultural, muzeul, biblioteca şi liceul cu bogatul parc, o admirabilă grădină botanică.

 

[10] Col.  Drăghicescu.

 

[11] Vlahuţă.

 

 

  
Attachments