Ellia

Europolis de Jean Bart

CAPITOLUL I

Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort. Sub ploaia de aur a soarelui de vară natura întreagă dormea moleşită. Nici o adiere, nici un semn de viaţă. Pământul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nici o vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, pietrificat de veacuri — un oraş fantomă.

O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă. În rada portului, departe, sub un cer de porţelan, două vapoare negre, zăceau ancorate, fixe, ca nişte jucării ţintuite pe marea netedă, albă, sclipitoare ca o placă de mercur.

Lungiţi la rând, sub peticul de umbră la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborâţi hamalii, negri, pe jumătate goi.

În dreptul vamei, lângă ghereta care da o iluzie de umbră, un grănicer la post pirotea în picioare rezemat de armă.

Cafeneaua din faţa debarcaderului era goală.

Afară, sub pânza de barcă întinsă în chip de tendă, erau înşirate câteva mese de lemn văpsite în verde.

Stăpânul cafenelei, căpitanul Stamati Marulis, învins, aţipise şi el pe un scaun scăpând din mână gazeta favorită: „Patris”.

Un singur muşteriu nelipsit — şeful vamei — îşi făcea după obicei cura de slăbit: ca să nu doarmă după prânz acasă, moţăia regulat un ceas pe zi la cafenea, cu ochelarii pe nas, cu „Universul” pe genunchi. La umbră, sub masă, un câine flocos visa mârâind prin somn. Iar în cuşca de sârmă de-asupra uşei, un canar ca un bulgăraş de aur, adormise cu pliscul ascuns în puful de mătasă a fulgilor zburliţi.

De sus, dinspre poştă, s-auzi deodată un pas greoi, cadenţat. Petrachi Hulub, factorul, pornise la împărţirea corespondenţei în oraş.

Se opri în dreptul cafenelei. Uşurel, ca să nu-i tulbure somnul, depuse o scrisoare pe masa lui Stamati şi trecu grăbit înainte.

Hulub, poştaş vechi, cuminte, chibzuit, ştia el unde anume trebuie să aştepte şi unde nu.

În port erau case, birouri de comerţ, de unde ştia el că-i pică în fiecare zi ceva. Om cu socoteală, Hulub, îşi trecea suma în litere şi cifre la rând într-un caiet aparte — carnetul de chicuşuri — pe care îl ţinea în regulă, la zi, ca un adevărat comptabil.

Cafeneaua lui Stamati nu intra în comptabilitatea lui. De aceea nici nu întârzia în drum. Îşi făcea strict datoria şi trecea înainte.

Cu ce nepăsare fusese lăsat plicul acela pe masa de lemn a cafenelei...

A! dacă ar fi ştiut poştaşul ce scrisoare ducea în ziua aceea în vechea lui geantă de piele?

Dar cine ar fi bănuit o clipă că un simplu plic banal, francat, nici recomandat măcar, închidea o scrisoare miraculoasă, o forţă magnetică, o bombă menită să provoace o formidabilă explozie într-un depozit de praf de puşcă?

Cine ar fi crezut vreodată că nişte slove scrise acolo, într-o grecească proastă, puteau să scapere scânteia unei amorse fulgerătoare care să electrizeze portul acesta adormit în pustietatea Deltei, să tulbure şi să ridice în picioare un oraş întreg, să deştepte sentimente, pasiuni, iluzii, gelozii, invidii, ură şi răzbunare, stârnind într-o singură zi, în acest colţ uitat de lume, furtuna patimilor ce zac adormite în fundul sufletului omenesc.

 

*

 

Târziu, când se trezi Stamati, buimăcit încă de somn, dădu cu ochii de scrisoarea lăsată de poştaş. O ridică surprins, o învârti între degete examinând adresa şi timbrele străine. Rupse plicul şi, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, până la capăt. Când descifră iscălitura de la urmă, tresări deodată. Îşi frecă ochii cu dosul palmei;... e treaz?... nu visează? Sufocat de emoţie, începu să citească în fugă.

Scrisoarea venea de departe, tocmai din America de Sud.

Începea cu: Iubite frate şi sfârşea cu: Al tău frate mai mare care nu te-a uitat, Nicola.

Amândoi fraţii, Stamati şi Nicola Marulis, veniseră de copii împreună la Dunăre, plecaţi pe o corăbioară-trihandin din patrie, de la Hios, Stamati rămase la Dunăre, Nicola, îmbarcat ca marinar pe un vapor francez, îşi luase lumea în cap. Rudele nu mai ştiau nimic de soarta lui. Acum, după patruzeci de ani, scria că s-a săturat printre străini; nevasta i-a murit; nu are decât o fată; simţindu-se slab şi bătrân vrea să se întoarcă la Dunăre să-şi petreacă bătrâneţile între neamuri.

Scrisul era încâlcit, într-o grecească împestriţată cu vorbe franţuzeşti, pe care Stamati nu le prea înţelegea. O luă de la capăt, cu ochii lacomi, cătând să prindă mai mult de cât era în scrisoarea care i se părea prea scurtă. Se chinuia, încreţindu-şi fruntea, zburlindu-şi sprâncenele stufoase. Câteva clipe rămase pe gânduri. Un fior de plăcere îl furnică din creştet până în tălpi. În zguduirea sufletească în care vibra, simţea cum îi năvăleşte sângele la inimă. Gândurile i se încrucişau c-o iuţeală fulgerătoare... „Nicola vine din America... America cea bogată... în America se duc toţi săraci şi vin milionari... Nicola a stat patruzeci de ani în America... şi acum se întoarce... ce avere poate să aibă?... Dacă ar fi plecat şi el din tinereţe în America?... poate să întorcea şi el milionar...”

Hârtia îi tremura în mână. Se încercă a treia oară să citească. Îi jucau literele sub ochi şi se împiedeca la fiecare cuvânt.

Se opri din citit. Îi veni deodată în minte o idee salvatoare. Şi o luă la goană pe chei, cu scrisoarea în mână, cu capul gol, ameţit, beat de emoţie.

Se opri la uşa unui birou comercial.

— Logaridis e aici?

Un craniu socratic apăru desgolit în cadrul ferestrei.

Logaridis era socotit ca cel mai erudit şi mai înţelept bătrân al portului. Venise de la Atena ca profesor la şcoala comunităţii elene. După câţiva ani fu angajat gramoticos la cel mai mare birou de comerţ din port. Era consultat de compatrioţi în toate chestiile grele. Da sfaturi şi traducea acte şi scrisori din limbi străine.

— Horiste! horiste cumbaru! poftim, poftim, cumetre, la birou.

— Nu... e mai bine afară, îi răspunse Stamati arătându-i scrisoarea.

— Bre! bre! făcu bătrânul înţelept al portului, potrivindu-şi ochelarii încălecaţi pe un nas enorm.

— Numai odată bate norocul la uşa omului... numai să ştie să-i dea drumul la vreme.

 

*

 

A doua zi, Duminică, toate cafenelele gemeau de lume. Nu se vorbea în tot portul decât de scrisoarea Americanului. Toţi voiau să-l vadă pe Stamati, să-l hiritisească, să citească slovele cu ochii lor, să pipăie măcar odată scrisoarea ce căzuse între ei ca o minune din cer.

Cafeneaua lui Stamati Marulis era pavoazată ca în zile mari, la sărbători naţionale. Ca şi la 10 Mai, afară la uşă fâlfâiau în bătaia vântului tricolorul românesc şi albastru-alb, culorile naţionale greceşti.

Pregătirile începură dis-de-dimineaţă. Stamati dase ordin băieţilor din cafenea să scoată grădina afară. Grădina se compunea din opt oleandri palizi, crescuţi între pereţii de tinichea ai unor bidoane de petrol văpsite în verde.

De câte ori consumatorii arătau dorinţa de a-şi sorbi cafelele turceşti la aer, în sânul naturei, Stamati scotea grădina afară, înşirând oleandrii în jurul meselor, pe chei, în faţa cafenelei. Noaptea grădina mobilă era transportată înăuntru.

În cafeneaua lui Stamati exista o ierarhie bine stabilită, după ocupaţii, caste şi clase sociale.

La una din ferestre, spre chei, o masă mare era rezervată numai pentru autorităţile naţionale, aşa zisa masă a şefilor: Primarul, Poliţaiul, Şeful vamei, Şeful poştei, Căpitanul portului, Ofiţerii, Medicul, Judecătorul.

În dreptul celeilalte ferestre era masa diplomatică, la care veneau consulii de carieră şi agenţii consulari onorifici. Uneori, foarte rar, se rătăcea şi câte un funcţionar de la Comisia Europeană a Dunărei. Anumite prerogative şi privilegii, moştenite din regimul capitulaţiilor sub care fusese Împărăţia Otomană, ridicau în ochii mulţimei pe amploiaţii Comisiunii la cea mai înaltă treaptă diplomatică.

Oarecare distanţă, o discretă rezervă, totdeauna se menţinea cu tact între cele două lumi care se întâlneau în viaţa portului.

Urmau apoi la rând mesele căpitanilor de vapoare, de remorchere, de şlepuri, şi masa agenţilor comerciali — hamalii şi barcagiii nu intrau aci în cafeneaua elitei.

Pe postavul verde, decolorat, al unui biliard, monumental ca un sarcofag antic, zăceau maldăre de gazete răvăşite, greceşti şi româneşti.

Pe peretele din dreapta: Portretul lui Venizelos între Regele Carol al României şi Gheorghios Protos al Greciei.

Pe peretele din stânga, o marină în culori: crucişătorul Averof în nori de fum, spintecând valurile de sineală, pe o mare furtunoasă. De o parte portretul lui Boţaris şi de cealaltă parte Conduriotis.

Toate mesele, în cafenea şi în grădină, erau ocupate. Mulţimea discuta cu frenezie cazul Americanului. Numele lui Nicola Marulis trecea din gură în gură. „Ce avere putea să aibă după patruzeci de ani petrecuţi în America? Ce va întreprinde el cu dolarii americani aduşi aci la Dunăre?” Se făceau calcule financiare, se croiau planuri, societăţi pe acţiuni pentru vapoare, elevatoare, remorchere, şlepuri; companii de navigaţie cu reţele de agenţii împânzind tot globul, dominând căile mondiale ale comerţului pe apă.

 

*

 

La masa căpitanilor, Temistocli, vechi căpitan de cursă lungă, bronzat, cu barba neagră de abanos, cu şapca pe ceafă, îşi povestea tinereţea. Văzuse şi el America pe când îşi făcea ucenicia de marinar sub ocrotirea unui unchi, mecanic pe un vapor englez.

...ştiu să facă bani oamenii de-acolo, dar nu ştiu să-i cheltuiască. Umblă ca nebunii la fugă pe străzi. Unul era să mă cârpească fiindcă l-am oprit să-mi dea un foc pentru ţigară. Că ei nu stau ca noi la o cafenea de vorbă, la taclale şi taifas. Muncesc, aleargă şi se frământă ziua şi noaptea.

Doi compatrioţi pe care i-am găsit în Filadelfia voiau să mă ia cu ei în California.

— Şi de ce n-ai plecat? Erai şi tu acum om procopsit, îl întrerupse cu-n surâs ironic un căpitan din capul mesei.

— Pentru că am fost dobitoc. Ce ştiam eu pe-atunci. Eram un mucos, un muţunache. Nu ştiam decât să mă ţin după fuste. Adică se ţineau ele după mine. Căci acolo toate lucrurile sunt pe dos. Dacă un bărbat se leagă pe stradă de o femee înfundă puşcăria. Nu-i ca la noi; în America femeile se leagă de bărbaţi.

O femeiuşcă drăcoasă, o irlandeză cu părul roşu ca focul, puse ochii pe mine. Şi când a văzut unchiu-meu că se îngroaşă gluma m-a încuiat într-o cabină la vapor, şi m-a ţinut închis până la plecarea din port. Că eu eram în vorbă c-o fată de-a noastră din Pera, unde mă aştepta să facem logodna.

— Va să zică tot o fustă te-a împiedecai şi pe tine, izbucni Iani, căpitan fără vapor, rămas mofluz în urma unui lung proces maritim de avarii.

Uscat, nervos, cu mustăţile zburlite, cu ochii injectaţi, căpitanul Iani începu să explice pe larg, cu mare parapon, pricina care-l împiedecase şi pe el să plece, tocmai când era gata să se îmbarce pentru America.

— Tot o fustă, o zdreanţă m-a oprit, mi-a stricat şi mie rostul vieţei.

Unde aş fi eu acum? Ce n-aş fi făcut dacă plecam atunci? De ce nu-i vine omului mintea la timp... Şi iritat peste măsură, bătrânul, cu mâna osoasă şi tare, îşi trânti un pumn în cap care sună ca sub o lovitură seacă de ciocan.

„A ma doxa!”

De la masa căpitanilor de şlepuri şi remorchere, marinarii care nu ieşiseră din Dunăre — marinari de aqua dolce, cum îi luau în râs cei de la mare — se apropiau încet cu scaunele, îşi ciuleau urechile ca să prindă mai bine tot ce se vorbea la masa căpitanilor veritabili, de la vapoarele de mare.

Toţi ascultau cu atenţie şi evlavie. Unii clătinau din cap cu melancolie în amintirea şi regretul ocaziilor pierdute din timpul tinereţei. Alţii, tăcuţi, cădeau pe gânduri, cu ochii în vag, pierduţi în mirajul Americei văzute prin prisma minţei lor... „Unde ar fi?... ce-ar fi făcut? dacă plecau şi ei la timp dincolo, peste Ocean”. Şi fiecare avea ferma credinţă că ajungea miliardar acolo în pământul făgăduinţei, pe care o soartă vitregă nu i-a îngăduit să-l atingă în viaţa scursă fără de folos.

Şi unii, îmbătaţi încă de iluzii, nu se puteau stăpâni. Îşi croiau planuri absurde arătând pe larg ce ar face dacă ar veni bogaţi în patrie, între ai lor. Şi toţi sfârşeau cu intenţii frumoase, alcătuind măreţe opere patriotice şi de largă filantropie.

Căci s-a dovedit, afirmau ei c-o elenă şi antică mândrie, că grecul rămâne oriunde ar fi acelaşi bun patriot şi om filotim.

 

*

 

La masa diplomaţilor prezida grav consulul elen. Om fin, în vârstă dar zvelt încă şi elastic. Avea o chelie foarte strălucitoare şi nişte mustăcioare încârligate, negre, bine cănite.

Consul veritabil, de carieră. Foarte venerat. Era o mândrie a coloniei elene. O victorie câştigată după numeroase stăruinţi pe lângă guvernul din Atena, care se hotărâse în fine să trimită şi la gura Dunărei un consul de carieră în locul unui simplu onorific.

Lângă el sta Kir Loverda. Un bătrân încruntat, cu sprâncene şi musteţi stufoase. Epitrop la biserica grecească. Îmbrăcase în argint o veche evanghelie adusă de la Sfântul Munte şi depusese în biserică o icoană a Sfântului Spiridon, aruncată de valuri la ţărm — ca un semn al cerului — în urma naufragiului unei corăbii din care nimic nu s-a putut salva.

Consulul, cu veşnicu-i zâmbet fin, enigmatic, care-i strălucea prin sticla ochelarilor solid fixaţi pe un nas acvilin, aristocratic, discuta cu epitropul o delicată chestiune a coloniei.

Prin ce mijloace s-ar putea termina lucrarea începută la localul şcoalei elene, faţă cu afacerile portului care mergeau din ce în ce mai prost.

În faţa lor la o masă sta Gion Luludi. Mărunţel, nervos, cu părul negru, creţ ca o blăniţă de astrahan. Agent al unei case de export şi consul onorific al Danemarcei. După ce-şi făcu în gând socoteala dolarului transformat în lei româneşti şi leptale greceşti, puse net chestia care-i preocupa pe toţi: „Ce-i de făcut ca să salte comerţul portului şi să învingă concurenţa Galaţilor, Brăilei şi Constanţei?”

— Eu, începu el c-o voce îngroşată, dacă aş avea un capital mare, aş face o companie monstră de navigaţie maritimă, cum a făcut Embiricos...

— E mai sigură o afacere la Dunăre, cu şlepuri şi vapoare, îl întrerupse Pesmangioglu, agentul casei de cherestele, proprietar al unei jumătăţi de elevator şi consul onorific al Persiei — avea numai opt supuşi, toţi lustragii în port — pentru care i se zicea uneori în glumă şi alteori înadins: şeful lustragiilor de la gura Dunărei.

— Cred, spuse consulul, că cel mai nimerit ar fi să se întemeieze aci, unde nu-i nici agricultură, nici industrie, o mare fabrică de hârtie, din stuful care n-are nici o întrebuinţare.

— Halal! asta îmi place! izbucni crunt Calavrezo, un bătrân maltez, greoi şi păros ca un urs. Avea un nas coroiat ca pliscul de vultur şi din urechi îi ieşeau smocuri de păr, care se uneau cu mustăţile şi barba încâlcită.

O avere frumoasă făcuse pe vremuri cu vasul lui de salvare „Union”. O vechitură de ponton cu pompe, transformat din corpul unui vapor înecat. Bătrânul maltez fusese odinioară groaza societăţilor de asigurare. I se zicea piratul. Cunoscut pe toată Dunărea ca cioclul vapoarelor împotmolite. Vorbea şase limbi. Era marinar, mecanic şi scafandrier.

— Fabrică ne trebuie nouă! mormăi el răguşit, mestecând parcă ceva între măsele.

— Noi de copii, din apă am scos banul. Alţii să scurme pământul şi să asude în fabrici. Noi ne-am hrănit din apă întotdeauna. Care-i nebunul să-şi arunce aurul în baltă, pe papură, pentru hârtie?

Şi bătrânul pirat arătă cu mâna lui vânjoasă spre largul mării, cu-n fel de ameninţare.

— Noi, care umblăm pe ape, ştim să smulgem banul din ghearele valurilor, sfârşi el, trântind în masa şubredă de lemn un pumn enorm ca un bolovan greoi.

Se făcu linişte. Bătrânul îşi aprinse ţigara stinsă şi turtită în ţigareta fabricată de el dintr-un picior de iepure, şi începu din nou, mai potolit, cu vocea răguşită:

— Ia să faci aici, la gura Dunărei, o companie ca cea din Stambul, cu aparate de salvare, cu doc flotant, să vedem atunci ne-ar mai trece pe sub nas vapoarele avariate care ne scapă azi din mână, urcând întins la Galaţi, lăsându-ne pe noi cu buzele umflate... Hei! Să am eu dolari americani, v-aş arăta ce trebuie făcut aici la Dunărea noastră...

 

*

 

Un bătrânel uscat ca un ciot se apropie de masa piloţilor. Abia păşea mărunţel, cu nişte picioruşe fragile şi crăcănate. Avea un cap ca o tărtăcuţă, băgat într-un fes spălăcit, cu vârful turtit pe-o ureche. Umbla cu gâtul strâmb din cauza unui enorm canaf negru de evzon, care-i atârna pe un umăr. Era cel mai vechi pilot din port. Fusese în serviciul marinei ruseşti, pe vremea războiului din Crimeea.

— Ia faceţi-i loc lui Barba Toni. Şi toarnă-i un păhărel de mastică de Hios, să mai prindă puteri, făcu voios un pilot de la Comisia Europeană.

— Cum, îl întrerupse şeful piloţilor, tu nu ştii că moşul nu sufere mastica? El bea numai duzico veritabil.

Bătrânul se aşeză cu mişcări scurte, nesigure, pe scaun, încetişor, cu atenţie, de frică parcă să nu se demonteze din încheieturi. După ce-i trase o chintă de tuse seacă, dădu de-a duşca păhărelul de duzico tare. Alcoolul pur, otravă grecească preparată jos, în insule, zgâriindu-i gâtul ca ghearele de pisică, deformă o clipă faţa suptă şi scrijelată a moşneagului, făcându-i o mască de babă zbârcită.

— Ei, Barba Toni, ai auzit vestea cea nouă? Cică se-ntoarce din America Nicola Marulis, fratele lui Stamati. D-ta l-ai apucat. Îţi mai aduci aminte de el?

— He! să vedem dacă el şi-o mai aduce aminte de mine! Cine i-a pus cârma în mână? Eu i-am fost cel dintâi dascăl.

Eu eram tânăr, dar el era copil, când am venit aici pe vremea turcilor, după căderea cetăţii de la Sevastopol. Îl luasem cu mine ca mus pe cea dintâi fuga care lucra la adâncirea canalului, cu cela … de la Comision... cum îi zicea... inginerul cel mare... englezul cu barbă...

— Sir Charles Hartley, completă şeful piloţilor, surâzând cu blândeţă.

 

*

 

Evenimentul zilei stârnise oarecare interes, şi chiar o undă de emoţie amestecată cu gelozie, printre românii de la masa şefilor.

Conul Tudorache, şeful vamei, naţionalist feroce, era mai îndârjit decât toţi împotriva palicarilor îmbogăţiţi din sudoarea românului — deşi nevasta, cunoscută în port sub numele de Leoaica, era grecoaică sadea din Galaţi.

— Nu-i pot mistui — declară şeful în gura mare — pe cât îmi permite rigoarea legilor şi regulamentelor îi ard pe câţi îmi cad în labă, cu formele legale, mă rog, după tariful vamal în vigoare.

Posac, ros de invidie, se sufoca discutând cu aprindere.

— Asta ne mai lipsea... să vezi de acum mândria caprelor... care va să zică dacă actualmente abia le ajungi cu prăjina la nas, dar când vor rula dolarii americani... ei vor fi suverani aici în portul nostru, pe teritoriu ista care se cheamă că-i românesc.

— Degeaba, coane Tudorache, noi nu ne putem compara cu grecii în chestii comerciale. Rasă veche, rafinată de mii de ani, zise Petrăchel Petraşcu, un bărbat frumos, marţial, cu mustăţi blonde, pomădate. Şeful poliţiei, ultimul vlăstar al unei vechi familii boiereşti din fundul Moldovei, părăsise armata ca locotenent pe vremea celebrei greve a ofiţerilor de cavalerie, sub Jak Lahovary zicea el — gurile rele susţineau că Petrăchel fusese reformat în urma unui scandalos proces, rămas celebru în analele armatei: „flagrant delict cu nevasta unui ofiţer superior”. Cavaler de rasă, cu maniere elegante, vorbind o franţuzească impecabilă, gentil cu sexul frumos, abil şi tolerant, Petrăchel era simpatizat de toate naţionalităţile şi lucru rar, în graţiile Comisiei Europene. Febleţea lui, cum o declara surâzând, era conul Tudorache, pe care îl tachina până la disperare.

— Nu vezi mata că puterea grecilor nu-i în patria lor, ci afară, în străinătate. Bogătaşii lor sunt la Stambul, Cairo, Marsilia. Londra, America...

— Şi în România noastră săracă nu-s tot ei?... Care va să zică de fapt eu, român curat, să fiu mereu pârlit în ţara mea... şi veneticii să se îmbogăţească... bravo... asta îmi place, zise şeful vamei iritat, roşul de mânie.

Petrăchel nu se lăsă bătut.

— Vezi că grecii, au în felul lor dreptate când se pretind că sunt cei mai vechi locuitori pe ţărmurile din partea locului. Mă rog, din antichitate n-au fost aici colonii greceşti? Ai uitat istoria cu expediţia Argonauţilor, care căutau pe aici lâna de aur?

— De unde ai mai scos povestea asta? Şi de unde ştii că cei cu lâna de aur erau greci? îl întrerupse şeful vamei indignat, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o fină batistă de mătase, mostră dintr-un sortiment oprit la controlul vamal. Când discuţia era în toi, sosi şi căpitanul de port, tocmai la timp să-i scoată din încurcătura în care îi băgase. Argonauţii, de care şeful nu mai auzise din anii claselor gimnaziale, făcute în Fălticeni, oraşul său natal.

— Bine că ai venit, căpitane. Ca om citit şi umblat să ne lămureşti chestia cu lâna de aur.

Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, şterse uşor cu batista praful de pe scaun şi, cu-n zâmbet îngăduitor, se aşeză la masa şefilor. Mândru, încântat că poate să-şi arate erudiţia, începu să explice cum se găsea în antichitate aurul în albia râurilor noastre şi cum se spăla întinzându-se pe piei de oaie... şi, adăugă el, la drept vorbind Argonauţii nu erau decât nişte piraţi ca şi toţi eroii greci pe care i-au cântat poeţii antichităţii. Prima dată când ţara asta s-a făcut cunoscută lumei a fost atunci când au plecat să jefuiască ţărmurile Mării Negre şi ale Dunărei.

— A! sări conul Tudorache triumfător, va să zică piraţi, tâlhari de mare, ce vă spuneam eu! Bravo! m-am luminat. Mă rog asta am vrut să ştiu. Este sau nu grecul cea mai ’oaţă naţie din lume?

 

*

 

La o masă din fund se făcuse socoteala rudelor lui Nicola Marulis. La numărătoare s-au găsit neamuri aproape jumătate din populaţia portului. Care nu erau rude, erau prieteni sau compatrioţi. Printre toţi verii, cumnaţii, nepoţii şi cumetrii, cel mai sărac, calic lipit pământului, era un văr primar: Ahile Xidia, zis şi Harapul, cu nişte buze groase, răsfrânte, groaznice la vedere.

Pătimaş jucător de cărţi, căzuse la treapta de hamal la vaporul poştal; căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la hotelul din faţă. De data asta Ahile, îmbrăcat curat, cămaşă albă şi basma albastră la gât — guler nu obişnuise niciodată — trecând de la o masă la alta, cu ochii în lacrimi, sugându-şi buzele late, povestea amintiri din viaţa vărului său Nicolachi pe care-l iubise ca pe un frate. De altfel mulţi bătrâni se găseau prieteni vechi din tinereţe cu Nicola Marulis. Câţiva compatrioţi susţineau cu duioşie că îşi aduc aminte de el din frageda copilărie, de pe când umblau la aceiaşi şcoală în patrie, la Hios.

 

*

 

Pe când jos, în cafenea şi în grădina de oleandri, lumea roia ca un stup de albine, sus, în balconul dinspre chei, Penelopa, nevasta lui Stamati, primea vizite — musafiri de Duminică.

Două vecine, gătite, pudrate, cu buzele de culoarea zmeurei zdrobite, fierbeau pe scaune aşteptând ca gazda să deschidă vorba despre scrisoarea Americanului. Însetate de ştiri, sorbeau în silă cafele turceşti şi siropuri cu sifon.

Penelopa Marulis, o brunetă coaptă, cu ochi mari, negri, focoşi, sub o pereche de sprâncene de catifea, avea o siluetă de invidiat. Rece, mândră, vorbea înţepat, cu buzele vinete, strânse pentru dantura bogat plombată în aur.

Nimeni n-o văzuse încă punând piciorul jos în cafenea. Şi nici la piaţă nu catadicsea să meargă. Stamati, după obiceiul oriental, făcea toate târguielile. Nu se vedea toată săptămâna, numai Duminica apărea sus în balcon. Vizitele de obicei le primea într-un robe de chambre foarte decoltat, de culoarea coajei de lămâie.

Rezervată, discretă, Penelopa se stăpânea. Nu vorbi nimic despre scrisoarea care răscolise portul. Părea perfect indiferentă, deşi se chinuise toată noaptea fără să închidă ochii, agitată de emoţii, cu mintea aprinsă de iluzii, chinuită de grijele pregătirilor de găzduire a celui aşteptat.

Vecinele plecară, învineţite de parapon.

Tocmai jos în stradă amândouă, în acelaşi moment, explodară de indignare:

— Vai! dragă, ce fiinţă făţarnică şi fudulă e Penelopa asta. Înfiptă e acum, că-i aşa de calică, dar când i-or intra în gheare dolarii Americanului?

  
Attachments
Europolis de Jean Bart.docx 535.64 Kb . 67 Views