Ellia

Jurnal de bord. Schite marine de Jean Bart

I.

Sulina, 1 August.

 

În sfârşit mult aşteptatul ordin de plecare sosise.

Itinerariul călătoriei îl ştiam de mult; câte zile nu pierdusem, noi ofiţeri tineri, cu hărţile dinainte urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei-Mici.

De două luni navigam tot prin aceleaşi locuri învârtindu-ne între Constanţa şi gurile Dunărei; ardeam de dorul altor locuri în depărtări necunoscute.

Manevrele de pânze, evoluţiile în largul mării, tirul, exerciţiile de bărci şi întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature în nerăbdarea aşteptării celei dintâi călătorii mai lungi.

Visele mi se împlineau... acele vise care îmi mângâiaseră viaţa tristă de şcoală... o viaţă de copil chinuit, îngropat între zidurile şcoalelor militare, unde vremea se târa aşa de greu între orele de instrucţie, când îmi îngheţa mâna pe patul armei, şi între orele de meditaţie, seara, când capul cădea încet pe cartea deschisă pe pupitrul vechiu şi ros de coatele atâtor generaţii.

Dar le uitasem ca prin farmec toate acele mici mizerii zilnice cari îmi chinuise copilăria: uitasem până şi patul de la închisoare... patul acela tare, de lemn acoperit cu o rogojină, pe care în atâtea nopţi mi-am odihnit trupul zdrobi, de osteneala zilei, cu mantaua făcută ghem drept căpătâi.

Ah!... de cale ori, înainte de a mă prinde somnul, zăcând aşa într-o toropeală pacinică şi dulce, între vis şi viaţă, înaripata închipuire îşi lua sborul şi înflăcărând simţirea mă purta prin locuri nevăzute dar aşa de frumoase şi atât de mult visate.

De câte-ori nu mă-ntrebasem cu prietenul ce dormea la cap cu mine: „tu pe unde te afli acum? eu mă?... a! eu sunt departe... pe valurile Mediteranei, spre Italia... pe coastele Calabriei!”

Ce bine le cunoşteam aceste locuri — din atlasul geografic, bine-înţeles.

Renăscând în aerul curat şi binefăcător al mării, într-o nouă viaţă, trecutul îmi apărea aşa de departe, ca într-o ceaţă fumurie şi nedesluşită, din care se desprindea uneori par-că o altă fiinţă în locul meu, o altă fiinţă osândită, care trăise de demult cândva acele vremuri de copilărie tristă.

O soartă fericită mă aruncase pe bordul lui Mircea; în cercul binevoitor de ofiţeri vechi de diferite grade, ne aflam şi câţiva noi veniţi, abia scăpaţi de pe băncile şcoalei, prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceiaşi mahala într-un oraş din fundul Moldovei.

După atâta vreme scursă ne întâlneam iarăşi acum în pragul unei noi şi grele meserii, meniţi a împărtăşi aceiaşi soartă în lupta pentru a ne deschide un drum în lume.

Ziua când trebuia să părăsim ţara sosise: în ordinul de plecare, scris de comandant, în jurnalul de bord, zicea lămurit: „la ora opt totul va fi gata de plecare, provizia trupei şi-a ofiţerilor pentru zece zile de mare va fi adusă la bord; la nouă ore brikul Mircea va părăsi portul Sulina, ieşind în larg va lua drumul spre Kersonez”.

 

E seară, totul e gata, n-aşteptăm decât ora plecării.

O geană roşă-aurie mai sclipeşte pe cer în fund spre asfinţit, iar din spre miază-noapte o pată cenuşie ca o manta sdrenţuită s-apropie plutind prin înălţime; e-un nour ce vine mânat de suflarea vântului de Nord.

Până la vremea plecării toţi ofiţerii trecem pe cheu în faţa vaporului printre lumea adunată acolo.

Noi ne strângem în jurul unei mese din faţa cafenelei, lăutarii cântă, limbile se desleagă, curg vorbele de spirit şi glumele sărate cu cât se golesc şi se reînnoiesc mereu halbele.

Iar Mircea, bătrânul Mircea, încă tot frumos şi mândru, gata de drum şi de lupta valurilor, ne aşteaptă ancorat lângă cheul pe care lumea se strânge mereu privind la jocul marinarilor de pe punte.

Fiind în repaus, ca să-şi uite grijele, luându-şi rămas bun dela ţara pe care o părăseau, se încinsese o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale — mă rog, ca românul când vrea să înşele grijile, să-şi stingă focul necazurilor.

Numai câţi-va printre ei, recruţi ce nu mai fuseseră îmbarcaţi niciodată, retraşi mai deoparte, tăcuţi, trişti, stau rezemaţi pe coate de balustradă, cătând cu jale, când spre largul mării, când înapoi spre port, luându-şi cu privirile înduioşate parcă rămas bun de la ai lor, cari de pe unde sunt în depărtări nevăzute; citesc în ochii lor fiorii groazei de necunoscut.

Un pilot de la Comisiunea Europeană s-apropie de masa noastră. „He!... domnule căpitan, nu cred să mai plecaţi în seara asta, uite semne de furtună”.

Toţi ne ridicăm ochii spre cer; norii negri se strâng învăluind tot cuprinsul într-o pânză neagră şi umedă.

Un vânt rece şi sărat din spre largul mării se-ntăreşte mereu, şi mereu creşte sgomotul valurilor ce se isbesc de cheu, spărgându-se într-un muget sălbatic perdut departe în întunericul pustiu al mării.

Câteva umbre negre se desprind din depărtare şi cresc gonind spre port: sunt corăbii cu pânzele umflate ce intră la adăpost întâmpinate de furtuna care se apropie văzând cu ochii.

Dar se dase ordin să părăsim portul şi trebuia să plecăm.

Ne luăm rămas bun de la prietenii strânşi în faţa vaporului şi intrăm pe bord în uralele mulţimii de pe cheu.

„Echipaj la posturile de plecare” răsună vocea şefului de echipaj, urmată de sunetele sifliilor de pe punte; fiecare trece la postul său.

Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mişcă încet trăgându-şi pe nară cu un zăngănit fioros lanţul ancorei ce se desprinde de pe fund.

Ancora sus la postul ei; şi alunecăm încet făcând rondoul în faţa cheului care răsună de sgomotul mulţimii şi a muzicii, pe când pălăriile şi batistele flutură încă în bătaia vântului în semn de adio!...

Mircea tot mai însufleţit despică apa, eşind din gura Dunărei, parcă trece pragul mării, care se deschide înaintea noastră imensă, neagră, pustie.

Pământul ţării rămâne în urmă.

În picioare, la postul meu din provă, încă odată îmi arunc privirea înapoi: pământul ca o pată neagră se perde în întunericul nopţii pe când în auz îmi picură crâmpeie de arii, note frânte de mugetul fioros al vântului.

Şi din tot haosul întunecat se desprinde numai ochiul roş obosit al farului, care veghiază urmărind neclintit vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte, ce într-o legănare sbuciumată îşi moaie par-că vârful aripelor desfăcute în negrul apei şi al pustiului întins, fără margini.

 

 

...sunt corabii cu pânzele umflate

 

II.

Pe mare, 2 August.

 

Vântul se întăreşte mereu.

După miezul nopţii o furtună cumplită îşi deslănţue furia urlând fioros în jurul nostru; câteodată suflarea i se înmoae şi atunci par-că geme într-o desperare răutăcioasă înăbuşindu-şi furia, pentru a isbucni iarăşi în mugete mai neînfrânate, mai pline de groază.

Mircea — o jucărie minunată — se rostogoleşte sbuciumat pe întinderea asta neagră şi zgomotoasă care se agită, se frământă din toate părţile, formându-se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adânci, adânci, fără fund, mutate în acelaşi timp de la un loc la altul într-o goană fără sfârşit, într-un joc ameţitor, nebun, fără astâmpăr.

Începe o ploae rece, măruntă; simt răceala picăturilor ca nişte sfîrcuri de biciu plesnindu-mi obrajii.

Pe bord nu doarme nimeni.

Comandantul nostru n-a închis ochii toată noaptea, stă pe comandă lângă ofiţerul de quart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola şi harta privind mereu în sus spre catarge.

Oamenii suiţi în arboradă lucrează grăbiţi, cu ochii aproape închişi, biciuiţi de ploae, cu poalele mantalelor fâlfâind în vânt; par nişte umbre negre ce se clatină atârnate la rând de vergile pe care se mişcă cu o iuţeală neregulată un amestec de degete încleştate ce strâng pânzele înfăşurându-le.

Sunetele argintii ale sifliilor de pe punte cari îndeamnă la lucru, comenzile repetate, vorbele desperechiate, şoaptele nedesluşite care vin de sus din arboradă, se aud întrerupte de mugetul asurzitor al vântului, ce trece fluerând ascuţit prin macaralele prinse în colţul pânzelor scuturate.

Un amestec nedesluşit de sunete diferite, ca o muzică sinistră ce împrăştie fiori de groază.

Prin întunericul de nepătruns al nopţii, prin haosul acesta negru şi pustiu, câteva pâlpâituri luminoase scapără pe cer aprinzând o clipă colţul unui nour; şi în urmă o brazdă de foc tae drum unui fulger orbitor; un şirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul luminând în flăcări vârfurile catargelor.

Iar bubuitul tunetelor zguduind cuprinsul se sparge în depărtări nevăzute, stingându-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric.

Cu mâinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiţi, îmi ţin echilibrul mlădiindu-mi trupul după mişcările vasului.

O clipă ameţitoare, un vârtej pare-că îmi painjineşte ochii... îi deschid mari, cătând să despic întunericul dinainte... simt o gâdilătură în furca pieptului şi un nod care se ridică înfigându-se în gâtlej, făcându-mă să înghit în sec... a!... cunosc: e începutul răului de mare — această veche şi ciudată boală pentru care nu s-a găsit alt leac decât deprinderea pentru unii, iar pentru alţii nimic.

Şi plouă, plouă mereu; minutele se scurg aşa de încet, chinuitor de greu.

Într-o gândire înceată şi greoaie îmi analizez simţurile, cătând să-mi dau seamă de ce simt eu şi cei din jurul meu: toate aceste suflete strânse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri, care scârţie din toate încheieturile, în izbituri neregulate vibrând ca un instrument muzical.

Hotărât, nu... nici o umbră de teamă nu poţi întâlni pe chipul vreunuia, nici o şoaptă de desnădejde nu poţi auzi, nici un fior de groază nu poţi surprinde în toată mulţimea asta care se mişcă tăcută, făcându-şi serviciile ştiute, fiecare la postul său în cea mai desăvârşită linişte — ori poate ruşinea pe unii îi stăpâneşte atât de mult ştergându-le orice umbră de teamă.

Zăresc în proră câţiva, culcaţi pe punte cu capetele răzămate pe colacii de frânghie cătrănită: sunt gabierii scoborâţi din catarge; istoviţi de oboseală, cu puterile sleite, se odihnesc strângându-şi picioarele goale sub poalele mantalelor ude de apă sărată.

Ploaia a încetat.

Omul de sus din gabie strigă cu glas puternic:

„Se vede o lumină albă în tribord”.

„E farul de la Caliakra”, şopteşte ofiţerul de quart potrivindu-şi binoclul în dreptul ochilor.

În fund, în depărtarea ştearsă, un punct mic galben licăreşte pâlpăind slab prin întuneric.

Noaptea începe a se risipi: întunericul se desface din ce în ce mai mult, iar în fundul zării, la orizont, o pată galbenă ca de ceară aşa de trist răsare ridicându-se dintre crestele albe ale valurilor — răsăritul soarelui după furtună.

Departe de tot pe întinderea asta mişcătoare, neastâmpărată,un punct negru se desprinde. Încet punctul acela se înalţă şi se coboară crescând din ce în ce mai mare.

Toţi privesc spre dânsul... se apropie... trei catarge se deosebesc bine; ca trei suliţi înălţate par-că anume să spargă norii ce se târăsc aşa de jos, aproape de faţa apei

„Le cunosc bine după gabii; sunt catargele Elisabetei”, văd pe câţiva care privesc cercetători spre larg.

Crucişătorul „Elisabeta” avusese ordin să plece în aceiaşi zi din Constanţa şi să ia drumul tot spre Kersonez.

Elisabeta e aproape, se cunoaşte bine coşul alb între catarge, corpul ei negru cu formele fine în tăieturi frumoase, cu tunurile ei mari înfipte în coaste.

Ea alunecă încet înainte, prăvălindu-se pe o parte şi pe alta, ameţită parcă de loviturile valurilor care năvălesc isbindu-se de ea.

Iar în urmă-i fumul scăpa pe gura coşului în inele negre, ca un şarpe uriaş ce se svârcoleşte gonit, învins, în luptă cu vântul turbat.

Şi noi cătăm ţintă spre ea urmărind cu patimă acel joc nebun, ameţitor..... sunt clipe de o înfiorare mută, clipe ce par aşa de lungi în cât un gând de groază are vreme să-ţi scapere prin minte; timp în care bătăile inimii se grăbesc, ochii se deschid mari cătând a reţine cu vederea corpul acela negru care dispare înghiţit de valuri ca într-o prăpastie adâncă...... şi aşteptăm, ţinându-ne răsuflarea stăpânită, să-l vedem răsărind iar culcat pe o coastă în muchea unui alt val.

Simt mirosul greu, înecăcios, de unt-de-lemn ars, răspândit de jos de la maşina care-şi grăbeşte mereu bătălie sacadate.

Maşina fiind prea slabă, nu poate birui valurile; e peste putinţă a mai continua drumul înainte cu vântul din faţă.

De două ore de când ne frământăm în loc, ne zăpăceşte zbuciumarea asta a valurilor, cari se izbesc spărgându-se cu sguduituri groaznice.

Comandantul se hotărăşte să ne abatem din drum, schimbând direcţia, şi să intrăm la adăpost în golful Kavarna, până când s-o mai linişti marea şi-o cădea vântul.

Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiţi se strâng la posturi în dreptul manevrelor, pilotul îşi încleştează mânile în roata cârmei, gata să soarbă comenzile cari răsună clare şi prelungite:

„Gata de volta'n vânt”; o clipă de aşteptare...... un sgomot asurzitor de farfurii sparte, de obiecte răsturnate; şi Mircea deodată se culcă într-o parte aşa că apa năvăleşte înăuntru pe punte; — am schimbat drumul spre Kaliakra — intrăm în Kavarna cu vântul de travers.

Elisabeta imită manevra noastră ajungându-ne din urmă.

Ne apropiem de uscat: coasta înaltă, roşietică, dintr-un şirag de stânci colţurate care opreşte vântul ce se isbeşte de ele suflând cu furie.

Ancorăm aproape de Elisabeta care nici nu se clinteşte, liniştită şi mândră.

Oamenii în repaus, rupţi de osteneala din timpul nopţii, adorm duşi cu gândurile duse la ai lor rămaşi în urmă şi atâta de departe.

O barcă se desprinde de lângă crucişător şi s-apropie de noi; e un ofiţer care aduce un plic pentru comandantul nostru: ne strângem în jurul lui şi el ne istoriseşte cele întâmplate la ei pe bord.

Elisabeta, vas mai nou şi puternic, putea să-şi continue drumul; văzându-ne însă pe noi că schimbăm direcţia, comandantul, stătuse la îndoială dacă să-şi urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la maşină.

În urmă s-a hotărât să ne imiteze manevra, pentru a ne veni în ajutor în caz de nevoe. Înainte de a mă scoborî în cabină să mă odihnesc, îmi arunc încă odată privirea spre coasta de care ne apropiasem.

Departe se zăresc albind în lumina dimineţii casele tupilate, ascunse la adăpost prin crăpături de stânci arse, roşietice — e un sat perdut, uitat de cine ştie când, pe-o coastă stâncoasă şi pustie.

 

 

 

VOIHESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

III.

Pe mare, 4 August.

 

Şase ore şi jumătate dimineaţa. Barca No. 1 se întoarce la bord cu provizii din Kavarna. Toată lumea-i la posturile de plecare; la ora 7 virăm ancora.

Lanţul ancorei trosneşte la cabestan în smuncituri cadenţate — la unele vase cu pânze, acolo unde puterea aburului n-a înlocuit munca omenească, se mai poate vedea cât de chinuitoare este viaţa omului de mare — cu muşchii încordaţi, sprijinind picioarele goale în puntea udă, oamenii împing cu pieptul în manelele cabestanului care învârtindu-se prinde zalele lanţului scrâşnind la fiecare salt.

Ancora sus — şi alunecăm lin pe apa moartă a golfului. Cum trecem farul de la Kaliakra, începe Mircea să prindă viaţă şi pleacă legănat pe valuri scurte şi răpezi ce undulează faţa goală, nemărginită, a mării.

Vreme închisă; cerul înfăşurat; şi-n aerul dimineţii se simt fiori reci de boare umedă pe care-i aduce de la larg un suflu uşor de briză. Coasta pustie şi stâncoasă rămâne perdută în urmă, pe când noi cu pânzele întinse ne afundăm în golul depărtării.

Ofiţerul de quart, de pe comandă, strigă capul la compas ce trebue urmat: Sud 74 Est — aceleaşi cuvinte le repetă de la cârmă bătrânul Micheli pilotul, răguşit, cu ochii ţintă pe sticla busolei ca să prindă numărul scris în dreptul liniei de credinţă.

Departe, la orizont, se iveşte albind o pată; toţi privesc cercetând în zare; au şi început a-şi da păreri — când te afli pe întinsul pustiu al mării, un lucru de nimic te pasionează la culme. Se recunoaşte o corabie frumoasă ce trece prin babordul nostru.

Tocmai târziu străbate şi soarele printre norii rupţi în pale, anume parcă să deschidă drum săgeţilor de aur ce se frâng reci de crestele valurilor, poleind o pată de pe faţa mării în locul acela spre răsărit.

Mânaţi de adierea vântului ce ne bombează pânzele, înaintăm mereu pe o mare luminată de jocul scânteierilor orbitoare.

Nicăeri mai mult ca în largul mării nu te uimeşte înfăţişarea minunatelor fenomene ale naturii.

Cine ar putea şti din câte se petrec înăuntru, în lumea sânului mării, numai acolo sub pata aceia aurie de la suprafaţă în ploaia caldă a razelor!...

Minţile omeneşti — pururea cercetătoare — n-au izbutit încă a lua în stăpânire întreaga lume a fundului mării, cu nesfârşitele bogăţii ce zac în neştire, cu miriadele de vietăţi locuitoare, popoare ce nasc, trăesc luptând şi mor în abisul nepătruns al fundului.

Pe când pământul, mut şi neclintit, de veacuri întregi destăinueşte luminând ascunsul minunilor naturii, înşelătoarea mare, veşnic neastâmpărată şi vorbitoare, păstrează încă tainele ascunse ale firii în noaptea sânului ei vieţuitor.

Un iubitor al mării, Gustave de La Landelle, arată în câte chipuri se răspunde la întrebarea: ce este marea?

„O enciclopedie vieţuitoare, răspund învăţaţii. Nu-i decât o picătură de apă în infinit, susţin filosofii. Naturaliştii spun că nu-i decât un amestec imens de apă sărată.

Gramaticii o definesc numai ca simpla apă care înconjoară continentele. Chimiştii susţin că nu-i decât un volum enorm de protoxid de hidrogen ţinând în disoluţie chlorura de sodiu. Matematicii declară că este un corp căruia nu-i pot calcula suprafaţa. Fisicienii îi văd numai fenomenele de mare, vânturile, echilibrul şi curenţii. Poeţii clasici o văd locuită de mulţimea zeilor şi zeiţelor; poeţii romantici o fac să râdă şi să plângă; poeţii realişti îi descriu ororile; poeţii fără adjectiv, cântă imensitatea şi binefacerile sale. Iar pentru voiajor şi negustor, nu-i decât un larg drum. Pentru omul de Stat şi diplomaţi este o chestiune. Pentru regi este un imperiu. Pentru popoare, un câmp de bătălie. Pentru pictor nu-i decât un fond de tablou.

Istoricul susţine că marea este arena unde s-au dezlegat cele mai mari conflicte ale timpurilor vechi şi moderne. Marea aminteşte vecinic de acele călătorii pentru războae, pentru cuceriri, pentru descoperiri, de la fabuloasa expediţie Argonaută până la acele ale polurilor Nord şi Sud. Marea este Salamina, Războaiele Punice, Acţiuni, Cruciadele, Abukir, Trafalgar, Navarin, Roma, Cartagena, Veneţia, Genua, Spania lui Carol Quintut, Holanda, Franţa lui Ludwig al XIV şi Colbert, ea este Puterea Britanică.

Marea a făcut pe Cristofor Columb şi toate marile descoperiri ale lumii.

Marea pentru romancieri este acel gigantic teatru unde se agită toate pasiunile omeneşti modificate prin o existenţă excepţională. Iar pentru marinari, este o carieră, o profesiune, un meşteşug... ea mai este şi un asil, o mamă care hrăneşte, o a doua patrie, un obiceiu, o pasiune... şi câte odată încă, ea este sclavia, exilul, închisoarea, moartea!...


  
Attachments