PDF Autobiografie de Benjamin Franklin carte de citit

Autobiografie de Benjamin Franklin

BENJAMIN FRANKLIN

OM DE LITERE ȘI MORALIST

Într-una din maximele sale, Franklin spune că cine nu vrea să fie uitat după moarte să scrie lucruri ce merită să fie citite sau să facă lucruri ce merită să fie scrise. Cum îi era obiceiul, el nu s-a mulțumit numai cu sfatul, ci a dat și exemplul. Într-adevăr, dacă el este neuitat astăzi, după aproape două secole de când a încetat din viață, nemurirea lui în memoria posterității se datorește fără îndoială faptelor sale mari, ceea ce însă ne face deseori să uităm că el a știut să și scrie despre ele.

Savant ale cărui descoperiri și invenții figurează în manualele școlare, diplomat și om politic care a jucat un rol hotărâtor în revoluția americană, Benjamin Franklin este și primul scriitor important al Americii. Ca toți oamenii mari din epoca luminilor, a stăpânit și arta scrisului, încât, închipuindu-ne că faptele despre care a scris nu i-ar fi aparținut, proza sa tot i-ar păstra numele în istoria culturii americane.

În Autobiografie, el ne mărturisește că deprinderea de a scrie și-a format-o singur, prin exercițiu metodic și perseverent. I-au servit ca model eseurile din The Spectator, periodicul englez foarte popular în acea vreme, cum și unele lucrări ale lui Daniel Defoe. Încă de atunci a prețuit „rânduiala ideilor”, străduindu-se să-și pună în aplicare regulile teoriei sale despre stil de vădită inspirație neoclasică: cuvintele să fie alese pentru expresivitate și accesibilitatea înțelegerii și să fie astfel înlănțuite încât să placă auzului; să nu se folosească niciodată două cuvinte atunci când sensul se poate exprima printr-unul singur.

Am greși însă dacă ne-am închipui că Franklin și-a împrumutat stilul. Exercițiul din adolescență nu i-a pus la îndemână decât un mijloc de exprimare, care și-a dezvoltat propria-i vigoare, claritate și forță de persuasiune pe măsură ce mintea sa robustă și originală își descoperea excepționalele posibilități. Orator șters, captând atenția auditoriului prin adevărul ideilor pe care le exprima și mai puțin prin talentul său de vorbitor, Franklin se simțea în largul lui numai cu pana în mână; când ea luneca pe hârtie, puternica lui personalitate căpăta glas; scrisă de el, chiar și o depeșă diplomatică se transforma dintr-un document sec într-un fapt viu, văzut din perspectiva filosofului pentru care natura umană nu mai ascunde nicio taină.

Dar, se înțelege, scrierile ce-i pun cel mai puternic în lumină calitățile literare sunt, pe lângă Autobiografie, sumedenia de eseuri, proza satirică, așa-zisele bagatelles, precum și almanahul său Sărmanul Richard. Laolaltă, ele alcătuiesc o operă ce se impune atenției nu numai pentru că dă literaturii americane din perioada colonială poate singura ei strălucire, ci și pentru că își găsește și astăzi admiratori. Studiile numeroase ce-i sunt consacrate în ultima vreme arată că Franklin-omul de litere începe să iasă din umbra în care l-a ținut mai mult sau mai puțin îndreptățit Franklin-diplomatul, politicianul și savantul.

Gândirea lui de formație europeană, larga sa deschidere spre cultura engleză și cea franceză dau scrierilor sale un caracter singular în tradiția literaturii americane care, cum știm, s-a format și s-a dezvoltat în ceea ce are ea mai valoros mai mult prin respingerea și mai puțin prin asimilarea spiritului lumii vechi. Prin Franklin, America absoarbe încă din matricea ei culturală, pre- gătindu-se în același timp să-și deștepte propriul ei suflu creator. Prin excelență american, el aparține în multe privințe iluminismului european; gestul de a se îmbrățișa cu Voltaire la Academia Franceză simbolizează poate cel mai bine această înrudire spirituală; de reprezentanții epocii luminilor îl leagă multe din ideile ce i-au călăuzit faptele și l-au făcut cunoscut Parisului și lumii întregi drept acela care a smuls fulgerul din cer și sceptrul din mâna tiranilor.

Și în scrierile literare recunoaștem influența literaturii iluministe, în special a celei engleze. The Spectator îi oferă nu numai un model pentru arta de-a scrie, ci și o formă literară ajunsă, așa cum era mânuită de Addison și Steele, la o deplină maturitate artistică. Cu o lungă tradiție în urma lui, eseul, strălucit reprezentat de Francis Bacon în prima jumătate a secolului al XVII-lea, cunoaște acum o nouă epocă de înflorire, grație dezvoltării publicațiilor periodice de felul celei amintite; ușor adaptabil acestui nou gen de publicație, el răspunde și scopului de a-i oferi cititorului un mijloc de amuzament, dar și de a-i inocula cu tact o învățătură morală.

E de la sine înțeles că Franklin, atât de desăvârșit integrat în opera reformatoare a secolului său, nu a rămas indiferent la posibilitățile pe care i le oferea contactul nemijlocit cu publicațiile ce-și făcuseră apariția și în noile comunități americane. Încă de pe vremea uceniciei la tipografia fratelui său, fiind ispitit să-și încerce talentul, el dă tiparului o serie de eseuri foarte asemănătoare cu cele publicate în Anglia de Steele și Addison. Sunt Scrisorile sau Eseurile Dogood. După numele deloc tăcutei văduve care le semnează și sub care se ascunde, bineînțeles, tânărul tipograf.

În cele paisprezece epistole trimise la The New England Courant, Silence scoate la iveală preocupări variate, un simț al umorului ieșit din comun și, firește, așa cum se potrivește unei vrednice reprezentante a Bostonului puritan, intenția de a-și aduce semenii pe drumul cel bun.

Intențiile satirice ale scrisorilor semnate de Silence nu sunt greu de observat și nici țintele ce le vizează. Aversiunea lui Franklin față de puritanism este cât se poate de transparentă în reflecțiile personajului său. Unele sunt prilejuite de templul Teologiei – Colegiul Harvard – unde Silence, într-un voiaj alegoric, constată că tronează Pecunia, iar Plagiatul își are lăcașul preferat. Altele au ca obiect – cum se întâmplă în scrisoarea a șaptea, poate cea mai cunoscută din seria Dogood și chiar din eseistica lui Franklin – intoleranța puritană care, cerând un conformism absolut față de dogma religioasă, corupea imaginația și spiritul creator. Elegia funerară avea toate șansele să se întroneze ca formă literară dominantă în Noua Anglie, perspectivă ce-o face pe Silence să ofere o delicioasă rețetă pentru prepararea unui asemenea produs.[1]

Scrisoarea care place în mod deosebit pentru umorul ei reprezintă, în același timp, și unul din primele texte din istoria criticii literare americane. Este adevărat că avem de-a face cu un fel puțin obișnuit de-a exprima aprecieri critice. Dar Franklin semnala o stare de lucruri existentă. Deși poezia din Noua Anglie dăduse doi poeți autentici – Anne Bradstreet al cărei volum publicat în 1650, A zecea muză s-a ivit de curând în America, suna profetic, și Edward Taylor, poet în tradiția poeziei metafizice a lui John Donne, dar puțin cunoscut în secolul său – nu se putea tăgădui că preferința excesivă pentru poezia închinată celor morți era cultivată cu deosebită ardoare, ca și cum trecerea în viața de dincolo era singurul moment ce merita să fie proslăvit.

Am amintit Scrisorile Dogood nu numai pentru că printre ele se numără unele dintre cele mai izbutite eseuri scrise de Franklin, dar și pentru faptul că aceste scrieri de început fixează forma pe care o va folosi cu precădere de acum înainte. Fiind însă pusă din ce în ce mai mult în slujba numeroaselor sale proiecte de interes economic sau cetățenesc, scrisoarea-eseu își va pierde caracterul literar, transformându-se în articol sau comentariu cu accente moralizatoare foarte pronunțate. Dar înclinația spre satiră nu va fi niciodată potolită și mai ales în proza politică va găsi un teren cât se poate de prielnic. Controversele politice cu Anglia îi vor stârni adesea imaginația satirică, așa cum ne-o dovedesc Vânzarea hesienilor, Exportarea delincvenților în colonii, Reguli după care un mare imperiu poate fi redus la unul mic, unde recunoaștem cu ușurință influența lui Swift atât în virulența ironiei cât și în faimosul procedeu al „propunerilor”. Seria Busy-Body și ea, de fapt a doua serie de eseuri în ordine cronologică, oferă câteva momente de satiră plină de umor la adresa unor obiceiuri ale concetățenilor, dar puternica tendință moralizatoare și, pe de altă parte, scopurile imediate pe care le urmărește – distrugerea unei gazete rivale – îl împiedică pe Busy-Body, indiscretul personaj, să fie la înălțimea lui Silence.

Talentul lui Franklin de-a schița personaje într-o manieră umoristică sau satirică, talent din păcate cultivat doar incidental în opera sa, are mai târziu ocazia să-l creeze pe Richard Saunders, editorul fictiv al almanahului său. Botezându-l după un astrolog englez care, se pare, a trăit în secolul al XVII-lea și înzestrându-l cu unele trăsături luate de la un personaj al lui Swift – John Partridge din Scrisorile Bickerstaff – Franklin dă literaturii americane primul personaj important. Strâmtorat bănește, dedicat almanahului și artei de a citi constelațiile, plictisit de toți cei care doreau să-și afle viitorul și tot timpul sub papucul nevestei, sărmanul Richard ne apare ca un personaj comic. Din nefericire, cu trecerea anilor el începe să împrumute tonul moralizator al autorului său, ajungând în cele din urmă aproape să se identifice cu el.

Almanahul lui Franklin, bucurându-se de o mare popularitate într-o perioadă când asemenea publicații se tipăreau cu duiumul, are, pe lângă meritul de a-l fi lansat pe sărmanul Richard, și pe cel de a fi răspândit opera unor poeți de seamă ca Dryden sau Pope. Franklin a știut să se servească admirabil de acest tip de publicație modestă și fără pretenții care în America își datora existența dorinței de a oferi cititorilor, în majoritate fermieri și negustori pentru care almanahul era singura lectură, o informație variată și utilă, pentru a face din el o unealtă eficace în activitatea ce-o desfășoară în scopul formării și instruirii morale a concetățenilor săi. Dacă, așa cum am spus, el citează copios din poeții englezi și adesea îi și adaptează, o face în primul rând pentru a-și susține o intenție moralizatoare. Cu același rol intră constant în almanahul său proverbul, aforismul și maxima. În cei 25 de ani de viață, almanahul a pus în circulație un imens număr de asemenea forme condensate de învățătură morală. De cele mai multe ori s-a inspirat din Rabelais, La Rochefoucauld, Montaigne, Bacon, Dryden etc., dar așa cum au dovedit studiile recente care au reușit să stabilească sursele la mai mult de jumătate din proverbele și aforismele din almanah, preluarea a fost mediată de numeroase antologii și culegeri publicate în Anglia ca: Lexicon Tetraglotton al lui James Howell, și Gnomologia lui Thomas Fuller. Franklin a reușit totodată să le prelucreze atât de bine – fie concentrându-le și mai mult, fie schimbând topica pentru a pune în valoare rima și ritmul, fie intervenind cu metafore și personificări – încât forma în care ele s-au păstrat este cea pe care le-a dat-o el; și deci nu întru totul pe nedrept i se atribuie și maximele care nu îi aparțin de fapt.

Cele mai cunoscute dintre acestea sunt, din nefericire, cele cuprinse în Calea spre belșug; din nefericire, deoarece selecția făcută de el în chip de prefață la unul din numerele de mai târziu ale almanahului său adună mai cu seamă maximele ce pun preț pe cumpătare, economie, măsură și chibzuință. Rostite de un bătrân, Abraham pe nume, care se află la o licitație, ele dau impresia că morala este un fel de servitoare a câștigului, și nu e de mi rare că atât bătrânul Abraham cât și zicalele sale au stârnit cea mai violentă reacție din partea acelora care au refuzat să creadă că banii sunt totul. Probabil că Nathaniel Hawthorne le-a cunoscut numai pe acestea, căci așa își explică el aversiunea împotriva proverbelor lui Franklin: toate vorbesc numai despre cum să faci bani sau cum să-i economisești.

Calea spre belșug – în secolul trecut cea mai populară scriere a lui Franklin – atrage cel mai adesea reproșurile criticilor de astăzi, dar nu rareori este vizată și intenția moralizatoare vizibilă în scrierile sale. Singurele ce scapă acestui reproș sunt scurtele povestioare scrise în formă epistolară și adresate prietenelor sale Madame Brillon sau Madame Helvétius care le și inspiraseră. Cele mai reușite, ca bunăoară Efemera, se detașează în creația sa prin absența emfazelor moralizatoare și totodată printr-un grațios umor în dosul căruia se ascund reflecții despre viață și înțelesul ei. Numite de Franklin bagatelles pentru că, probabil, ca joc gratuit al imaginației, nu i se păreau importante, ele îi reprezintă cel mai bine virtuțile sale literare. Autobiografia face și ea acest lucru, dar într-un mod diferit.

•

Se pare că scrierea Autobiografiei s-a datorat într-o bună măsură prietenilor lui Franklin. Ei l-au îndemnat să-și pună pe hârtie memoriile și tot ei l-au încurajat să-și reia în repetate rânduri, pe parcursul a două decenii, istorisirea vieții, întreruptă din cauza evenimentelor ce au făurit istoria țării sale și la care el și-a adus una dintre contribuțiile cele mai însemnate.

Primul îndemn l-a primit pe când se afla în Anglia ca delegat al coloniilor americane; venea din partea lui Jonathan Shipley, episcop și membru al parlamentului, simpatizant al cauzei americane poate și datorită prieteniei ce-l lega de Franklin. Invitat să-și petreacă vacanța la Twyford, reședința lui Shipley, în apropiere de țărmul sudic al Angliei, Franklin se bucură în august 1771 de treisprezece zile de odihnă; erau meritate din plin, căci veneau într-o vreme când relațiile cu Anglia se înăspreau de la o zi la alta și sarcinile lui la Londra nu erau ușoare.

Pentru Shipley și familia sa, ca și pentru toți prietenii săi din Anglia, Franklin nu era numai personalitatea politică de prim rang a Americii și savantul de faimă mondială, ci și omul fermecător care, cu vorbele de duh, blândețea și galanteria ce îl caracterizau, știa să-și cucerească interlocutorii și mai ales interlocutoarele, indiferent de vârstă. Cele cinci fiice ale episcopului i-au arătat multă afecțiune și, curioase să afle cât mai multe lucruri din viața acestui „Socrate modern”, cum obișnuiau să-l numească, l-au rugat să le ofere povestea vieții sale. Franklin a purces de îndată să le facă hatârul și, profitând din plin de scurta vacanță, își așterne pe hârtie memoriile cu o iuțeală demnă de toată admirația. Folosind o convenție practicată în literatura colonială și pentru care, cum am văzut, el însuși a arătat o preferință deosebită, își începe Autobiografia în forma unei scrisori adresate fiului său William, în acea vreme guvernator al coloniei New Jersey.

Încheierea vizitei la Twyford înseamnă însă o întrerupere de treisprezece ani, ani care aduc cu ei schimbări importante pe harta politică a lumii și în biografia lui Franklin, atât de strâns împletită cu istoria Americii. Când își reia memoriile în 1784, Franklin se afla în Franța, în calitate de ambasador al Statelor Unite. Locuia la Passy, pe atunci o comună în apropierea Parisului, și, fără îndoială, renumele lui era cu mult mai mare decât fusese când se afla în Anglia ca oaspete al „bunului episcop”. Socotind că acum viața lui merită să fie cunoscută contemporanilor și posterității și având din nou răgazul necesar după activitatea sa diplomatică în vederea semnării tratatului de pace, Franklin se hotărăște să-și continue memoriile. Se izbește însă de o mare dificultate: manuscrisul primei părți nu se afla cu el. Plecând în Franța când revoluția era în toi, îl lăsase împreună cu alte scrieri în grija unui prieten care, la scurt timp, trecuse de partea englezilor. Printr-un noroc, manuscrisul nu se pierde, cum avea să fie soarta multora dintre scrierile sale, și ajunge în posesia lui Abel James, negustor quaker din Philadelphia și bun prieten de-al său, care îi și scrie îndemnându-l să nu-și lipsească „prietenii și lumea de o lucrare atât de plăcută și de folositoare”. Abel James vedea valoarea memoriilor cu deosebire în exemplul moral pe care îl da viața lui Franklin. La fel socotea și Benjamin Vaughan, editor londonez și de asemeni prieten al lui Franklin, căruia îi trimite manuscrisul și scrisoarea lui Abel James, cerându-i părerea în legătură cu scrierea sa. Răspunzând rugăminții celor doi prieteni, Franklin introduce acum planul său de perfecționare morală. Este pentru el și un prilej nimerit să angajeze o discuție asupra virtuții reprezentate prin cele treisprezece imperative, precum și asupra artei de a o stăpâni prin exercițiu sistematic, întrucât cartea pe care avusese de gând s-o scrie pe această temă – vezi referirea la ea în scrisoarea lui Benjamin Vaughan – rămăsese un proiect nerealizat.

Și în forma Autobiografiei intervin acum unele modificări. Lui Franklin îi este imposibil să se adreseze în continuare fiului său, așa cum făcuse în secțiunea întâi, deoarece între ei se produsese o ruptură ireparabilă ca urmare a atitudinii ostentativ loialiste a lui William. Scrisorile prietenilor săi, care fac legătura cu partea a doua, îi servesc să pregătească, introducerea problematicii morale și totodată adoptarea unei forme de adresare către un public mai larg.

La Passy, Autobiografia nu face progrese prea mari și, cu toate că Franklin are intenția s-o continue în timpul voiajului spre casă, în 1785, vechea sa pasiune pentru navigație și sobe îi captează atenția pe alt făgaș și el își abandonează din nou memoriile. Acasă, funcția de președinte al Pennsylvaniei și marile evenimente politice îi absorb energia în următorii trei ani. Totuși în vara lui 1788 – se pare tot la îndemnul prietenilor – el își propune să nu mai zăbovească, mai ales că și vârsta îl grăbea. Avea acum 82 de ani, și guta și piatra la rinichi nu-l slăbeau. Partea a treia duce relatarea vieții până în anul 1757, anul în care, ca delegat al Pennsylvaniei, Franklin pleacă în Anglia, unde va rămâne un deceniu. Ultimele pagini scrise în iarna lui 1789-1790, vădind semnele bolii și ale apropiatului sfârșit, se ocupă de negocierile pe care le-a purtat la Londra cu familia Penn.

Aici se opresc memoriile lui Franklin, și nu ne rămâne altceva de făcut decât să împărtășim regretul celorlalte generații de cititori că Autobiografia a rămas neterminată, că din ea lipsesc trei decenii de activitate bogată. Cititorul interesat să-și completeze imaginea despre Franklin, așa cum s-a oglindit în propriile lui scrieri, găsește în operă ample referiri la alte trei momente din cariera sa diplomatică – rolul jucat de el în publicarea scrisorilor guvernatorului Hutchinson, scrisori care s-au dovedit compromițătoare pentru guvernul britanic, ceea ce i-a atras și concedierea din funcțiile publice; de asemeni activitatea desfășurată cu prilejul negocierilor purtate la Londra pentru aplanarea crizei dintre Marea Britanie și coloniile americane; precum și tratativele pe care le-a dus cu Anglia în vederea încheierii păcii.[2]

Exprimând părerea de rău că Autobiografia nu acoperă decât parțial viața lui Franklin, nu vrem să spunem că ea interesează în primul rând prin valoarea ei informativă. Ca document al vremii, nu poate fi acceptată fără rezerve. Din diferite motive, unele legate de geneza ei mai puțin obișnuită, acuratețea nu reprezintă principala ei caracteristică și, așa cum semnalează și notele de la sfârșitul acestui volum, se întâmplă adesea ca faptele evocate să păcătuiască sub aspectul rigorii.

Fără îndoială că dacă Franklin ar fi înțeles rostul memoriilor sale numai ca pe cel al unor file de istorie, nu și-ar fi lăsat multe din însemnări numai în seama amintirilor; deprins ca om de știință să aibă reverență pentru preciziune și exactitate, ar fi stat în puterea lui și de data asta să nu se facă vinovat de erori și confuzii în relatarea evenimentelor. Este limpede însă că nu dorința istoricului îl animă. Franklin își scrie autobiografia mânat de impulsul moralistului care vrea să ofere o pildă, un modus-vivendi recomandabil prin aceea că promite împliniri socotite a defini existența umană în ceea ce are ea mai prețios. „Fiind eu acum ieșit din sărăcia și anonimatul în care m-am născut și am crescut, ajuns la o anumită îndestulare și reputație în lume și având în urmă mulți ani de viață deosebit de fericită, urmașii mei vor dori poate să cunoască mijloacele pe care le-am folosit…” își anunță Franklin scopul ce-l are în vedere atunci când își propune să-și retrăiască viața scriind-o. Intenția lui înscrie așadar Autobiografia în tradiția scrierilor moraliste care de altfel îi vor fi servit ca model. Viețile lui Plutarh sau Memorabilia lui Xenofon au fost, în adolescență, cărțile lui de căpătâi și este foarte probabil ca sub influența lor el să-și fi conceput memoriile.

Substanța morală a cărții rezidă nu numai în puterea exemplului unei vieți trăite după principii etice, ci și în angajarea unei discuții pe marginea acestora, prilej ca el să-și expună nestânjenit de șirul întâmplărilor relatate filosofia asupra vieții. Planul de perfecționare morală ce formează corpul celei de a doua secțiuni aduce astfel lumină deplină într-un edificiu în care nu mai rămân unghere întunecate. La temelia lui stă credința în rațiunea morală, ideea că omul se poate realiza prin cultivarea virtuții; triumful lui ca ființă morală este înțeles ca binele suprem spre care merită să aspire neostenit, căci numai victoria repurtată de om asupra lui însuși în numele virtuții validează existența umană ca demnă de a fi trăită. Idealul anticilor este încă o dată o țintă de atins. În operele lor află și Franklin – cum singur ne mărturisește – nu numai izvorul învățăturii ce așază la locul de cea mai înaltă cinstire înțelepciunea și virtutea, dar și calea de a le dobândi și păstra. Este exigența de sine, autoexamenul moral, o practică obișnuită în unele școli ale antichității, ce se deosebesc uneori numai prin gradul de austeritate al probelor la care se supun. Ascetismul pitagorean se cultivă și el printr-o asemenea metodă. De la Pitagora îi vine lui Franklin imboldul de a se întoarce asupra faptelor sale, de a se apleca asupra lor cu atenție și luciditate, pentru a vedea în ce măsură se apropie sau se depărtează de modelul propus.

Dar în planul de perfecționare morală al lui Franklin, virtutea își va pierde noblețea antică și, proliferându-se în cele treisprezece norme de comportament etic, va muta centrul de greutate spre util. Am putea spune că idealul antic îi servește lui Franklin numai ca un trunchi pe care el va altoi cu pricepere tendințele utilitariste ale secolului său, ce-și vor găsi expresia în tratatele morale ale lui Hume, Helvétius și mai târziu vor atinge maturitate deplină în Jeremy Bentham. Dacă ne gândim că Franklin întocmește planul de perfecționare cu mulți ani înainte de a-și scrie autobiografia, înțelegem că el mai degrabă vine în întâmpinarea filosofiei moralei utilitariste decât se face ecoul ei. La fel, caracterul utilitarist apare limpede în felul în care virtuțile, primind un conținut ce poartă amprenta aspirației clasei burgheze, își propun să le slujească cu credință. Recunoașterea de care acum încep să se bucure unele dintre ele obligă la o altă ierarhie, ce devine semnificativă tocmai pentru că trimite cu ușurință la scopurile urmărite de noua clasă. La loc de cinste trec astfel cumpătarea și economia, mult prețuite de burghezie în faza de început a dezvoltării sale, pentru motivul lesne de înțeles că o ajută să-și realizeze avansul economic dorit.

Importanța deosebită pe care le-o dă Franklin se explică poate și prin valoarea lor în cadrul tradiției autohtone. Să nu uităm că puritanismul le predicase și el timp de un secol. De altfel, rolul însemnat pe care el l-a avut în dezvoltarea coloniilor americane s-a datorat tocmai conținutului utilitarist al „poruncilor” sale. Este adevărat, că ele nu se armonizau întru totul cu doctrina calvinistă a predestinării. Condițiile în care s-au format și au trăit primele comunități au obligat însă puritanismul să încurajeze hărnicia, munca, cumpătarea, condamnând în același timp trândăvia și risipa și, în acest fel, să cultive de fapt o atitudine activă față de viață.

Trăind în perioada de declin a teologiei puritane, Franklin are marele merit de a fi scos morala de sub tutela religiei. Scopul urmărit nu se mai plasează în viața de dincolo, ci el aparține hotărât acestei lumi. Chiar și atunci când îl invocă pe Dumnezeu, pe care ca deist îl recunoaște, Franklin îl învestește ca autoritate morală și nu religioasă; îi este necesar mai mult pentru că îi înlesnește un dialog, care de fapt este purtat cu sine însuși.

Impunându-se deci atenției noastre prin imensa contribuție pe care a adus-o la eliberarea moralei de sub canoanele religiei, planul de perfecționare al lui Franklin vădește în același timp și îngustimea moralei utilitariste. De aici impresia că modelul lui nu ne poate mulțumi pe deplin. Virtuțile lui sunt bine dimensionate și par a se supune cu ușurință unei măsurători conduse după legile aritmeticii. Metoda, aproape statistică, pleacă de la o concepție care nu recunoaște decât în mică măsură complexitatea actului moral. Voința acționează prin resorturi bine puse la punct, lăsând mai puțin loc pentru reacțiile neașteptate la care psihologia modernă ne-a obișnuit să ne așteptăm. Nu trebuie să vedem sufletul omenesc ca o pădure sălbatecă, așa cum îl vede D.H. Lawrence, pentru a fi totuși de acord cu el că imaginea de grădină bine întreținută pe care ne-o dă Franklin sacrifică ceva din adâncimea ființei umane. Bunăstarea spirituală pe care o exprimă este o marcă a suficienței.

În același timp, raportat la înțelegerea pe care o avem astăzi asupra valorilor morale, modelul lui apare strâmt, mărginind posibilitățile de afirmare ale omului. Trăsăturile cărora el le dă preferință alcătuiesc un portret moral ce ne îmbie mai puțin, pentru că citim în el însemnul unui spirit individualist ce distonează cu idealul epocii noastre.

Impresia se datorește și faptului că în modul în care se verifică superioritatea virtuților – succesul lui Franklin – accentul pare să cadă pe înavuțire. „Situație de belșug”, „bunăstare”, „îndestulare” se întâlnesc des în Autobiografie, și însuși Franklin pare să aprecieze drumul parcurs de el cu măsura îndestulării când își începe evocarea vieții cu introducerea pe care am citat-o.

Mai ales în America generații întregi – în special generația dintre războiul civil și primul război mondial, subjugată de cultul săracului ajuns milionar – au fost tentate să citească scrierea lui Franklin în această lumină, să vadă în ea o ilustrare a mijloacelor prin care cineva hărăzit din naștere la o condiție umilă reușește să ajungă pe treapta de sus a ierarhiei sociale. Privită astfel, Autobiografia a reprezentat pentru mulți prima expresie a mitului american de îmbogățire. De aici și până la a face din ea un fel de cheie a succesului, distanța nu a fost prea mare. Adesea cartea, redusă la planul de perfecționare morală, era prezentată ca o variantă de proporții mai mari a cărții cu maxime Calea spre belșug, iar autorul ei confundat cu bătrânul Abraham. La această soartă au contribuit confesiunile făcute de diverși deținători ai succesului american, potrivit cărora Autobiografia i-a inspirat în cariera de oameni de afaceri; în semn de recunoștință, ei i-au făcut autorului onoarea să-i ridice statuia în fața câte vreunei firme. În plus, nenumărate case de economii nu s-au sfiit să-l folosească în chip de reclamă.

Imaginea publică a lui Franklin, așa cum a fost întreținută de secolul al XIX-lea, reducându-l la om al succesului, s-a suprapus din nefericire cu portretul pe care ni l-a lăsat în Autobiografie. Așa se face că unii îl văd ca pe un produs al celor mai puțin încăpătoare din virtuțile sale: cumpătat și chibzuit până la zgârcenie, tăcut până la viclenie, pe scurt un negustor abil căruia viciul îi repugnă nu pentru că trezește indignare morală, ci pentru că este dușmanul înțelepciunii practice. Altora, pe de altă parte, li se prezintă nu cu cartea de vizită pe care s-a străduit atât de sistematic s-o cultive, ci chiar cu opusul ei. Astfel, s-a spus că de fapt din întreaga Autobiografie iese la iveală vanitatea unui om care a micșorat statura contemporanilor săi, dar n-a pierdut niciun prilej să stăruie asupra meritelor sale proprii.

Firește, există laturi în portretul lui care astăzi pot trezi mai puțină admirație. Lucru de la sine înțeles, dacă, așa cum am văzut, chiar modelul său este pasibil de serioase amendamente. Nu vrem să spunem prin aceasta că interesul față de omul pe care îl zugrăvește Autobiografia ne este stârnit numai de dorința de a vedea în ce măsură faimoasele sale virtuți se oglindesc pe chipul propriu. Dimpotrivă. Nu este greu să se observe că spiritul ce-l animă se deosebește de obtuzitatea spirituală a modelului său. În tot ce gândește și în tot ce face, el se recomandă ca antipodul individualistului și, totodată, ca dușmanul declarat al întunecimii de orice fel. Figura lui radiază o suverană seninătate și înțelegem că ea își are izvorul nu în „situația de bunăstare”, ci în armonia în care se află cu lumea înconjurătoare. Or, calmul acesta luminos Franklin și-l capătă și îl păstrează printr-un șir de fapte în care recunoaștem ideea că omul nu se va putea apropia de perfecțiune rupt de semenii săi și că el poate păși către atingerea acestui țel laolaltă și sub imboldul comunității. Se desprinde astfel un modus-vivendi ce atrage atenția prin felul în care omul își găsește o menire în atributele sale de membru al unei comunități. Franklin însuși trăiește cu plenitudine participarea sa la viața comunității, toate eforturile lui sunt îndreptate spre ridicarea ei; într-un fel Autobiografia lui este și istoria urbanizării și dezvoltării Philadelphiei, instituțiile importante născându-se din inițiativa sau cu sprijinul lui. În această operă neîntreruptă a vieții sale – sublimă expresie a unei sincronii desăvârșite între individ și comunitate – stă marele exemplu pe care, credem, ni-l dă Autobiografia.

Dar Franklin nu ne apare numai ca o imagine simbolică a înaltelor atribute sociale ale omului. El rămâne unul dintre cele mai reușite portrete pe care ni le oferă tradiția autobiografiei. Alături de ucenicul tipograf din Boston, stăpânit de o mare voință de a cunoaște, adolescentul ce străbate pentru prima oară străzile Philadelphiei și Londrei, mai târziu personalitate de vază în amândouă, antrenat în nenumărate proiecte mai mult sau mai puțin îndrăznețe, simțim prezența celui ce ne povestește – Franklin în anii maturității depline. Ar trebui poate să spunem în anii bătrâneții, dacă bătrânețe nu ar suna atât de nepotrivit când este vorba de el, chiar și la vârsta de 70 sau 80 de ani.

I s-a reproșat, mai ales de acest secol al nostru avid de a ști totul despre ascunzișurile sufletului omenesc, că nu ne satisface curiozitatea de a-l cunoaște pe de-a-ntregul, că, poate cu prea multă discreție, trece sub tăcere latura mai personală a vieții sale. Într-adevăr, Franklin nu ne mărturisește aproape nimic despre frământările și emoțiile pe care fără îndoială că le-a încercat. Ocolind stările și conflictele interioare, luându-și substanța din observația lucidă a raportului în care omul există cu lumea înconjurătoare, Autobiografia se încadrează mai puțin în tradiția confesiunii inițiate de Sf. Augustin și reprezentată în chiar secolul lui Franklin de J.J. Rousseau. De-altminteri, Autobiografia și Confesiunile, invitând frecvent la comparație prin apartenența la aceeași perioadă, s-au fixat ca două modele opuse în tradiția scrierilor de acest gen. (Nu a lipsit nici presupunerea, neîntemeiată însă, că Franklin și-ar fi scris parte din memorii ca o reacție față de contemporanul său francez).

Cu tot caracterul extrovertit al memoriilor, omul Franklin nu ne rămâne o necunoscută. Caracterul lui apare cu forța și simplitatea întregii sale personalități. Sociabil și prietenos, are încredere în om, dar nu idealizează natura umană căci o cunoaște destul de bine ca să-i treacă prea ușor cu vederea părțile mai întunecate. Pelerinajul său îl aduce – și nu de puține ori – față în față cu egoismul, cu slăbiciunea omenească într-o mare gamă de manifestări. Fratele său James încearcă să-l domine, Keimer este victima propriei sale irascibilități, James Ralph, poet talentat, prieten din tinerețe, sfârșește ca gazetar de șantaj. Varietatea extraordinară de chipuri omenești pe care le cuprinde Autobiografia sunt departe de a face elogiul naturii umane. Și, în ciuda acestor mărturii, Franklin persistă în a acorda omului credit. Slăbiciunile omenești le privește cu îngăduință. Chiar atunci când le ironizează, cum se întâmplă în cazul Lordului Loudoun – superbă personificare a leneviei și incompetenței – ironia lui este lipsită de asprimi. Toleranța devine una din expresiile umanității sale. Știe să arate respect pentru convingerile altora, chiar atunci când le găsește foarte deosebite de ale sale, și asta nu dintr-o pornire de fățărnicie sau viclenie, ci având credința că rațiunea își va spune în cele din urmă cuvântul. De aceea, poate, întreține relații cordiale cu mulți dintre adversarii săi politici și de aici poate insistența cu care caută – când acest lucru mai pare posibil – să ajungă pe calea argumentelor la recunoașterea drepturilor țării sale.

Cunoscător al naturii umane dar totuși încrezător în om, ironic dar blând, Franklin este înainte de toate simplu. Simplitatea lui nu este o atitudine de suprafață și nu își are obârșia în austeritatea predicată de planul lui de perfecționare, ci se întemeiază pe o adâncă înțelegere a vieții; este rodul acelei, am spune, străbune înțelepciuni care cere omului să întâmpine viața fără ocolișuri, s-o privească drept în față fără teamă, să încerce cu răbdare s-o stăpânească.

Este o trăsătură ce-și află o convingătoare expresie și în stilul scrierii sale. Evocarea se desfășoară în cadențe egale, fără impetuozități care să tulbure curgerea ei potolită. Pana scriitorului este stăpână pe fiecare cuvânt și ele se înlănțuie firesc, aproape cu bunăvoință, descoperindu-și dintr-o dată și cu forță întregul înțeles, ceea ce dă exprimării sale o limpezime ce o distinge chiar și în proza secolului al XVIII-lea. Combinând în chip fericit claritate și vigoare, Autobiografia este, în ciuda ritmului ei măsurat, ferită de monotonie. O ferește mai ales tonul blajin ironic, care nu rareori se împletește în țesătura cărții cu firul moralizator, colorat și el de proverbele și maximele presărate din belșug.

Dar, înainte de toate, Autobiografia cucerește prin reușitele ei portrete. Nu este vorba numai de autoportretul lui Franklin ce domină întreaga carte; lui i se adaugă numeroase alte chipuri care izbutesc să prindă viață și să se întipărească în memoria cititorului. Bătrânul Mickle și Samuel Keimer sunt mai degrabă schițe creionate fugar din câteva linii, dar ele sunt de-ajuns pentru a le anima gesturile și a le face să vorbească imaginației noastre. Ne aduc aminte de personajele întâlnite frecvent în romanul picaresc, dându-ne impresia că, dacă ar fi transplantate în lumea lui Smollett sau Fielding, nu s-ar simți deloc străine ori stânjenite.

Calitățile literare ale evocării măresc considerabil valoarea Autobiografiei, făcând din ea una dintre cele mai de seamă opere ale genului. De altfel, ea a contribuit într-o măsură însemnată nu numai la dezvoltarea tradiției autobiografiei, dar și la bunul ei renume. Dacă atunci când începe să-și scrie memoriile, Franklin are în față o serie de modele – se pare că Autobiografia gânditorului deist Herbert of Cherbury l-a influențat direct – el sfârșește prin a crea el însuși un model valoros. Alături de Confesiunile lui Rousseau, Autobiografia lui Franklin s-a impus pentru urmași drept opera clasică a genului, care s-a îmbogățit mai târziu cu lucrările unor nume prestigioase. Secolul al XIX-lea, atât de iubitor de autobiografii, i-a dat Praeterita lui Ruskin, Autobiografia lui John Stuart Mill, Apologia lui Newman, iar începutul veacului nostru i-a dăruit prin Henry Adams, strănepot al acelui John Adams cu care Franklin s-a întâlnit în activitatea diplomatică, mai târziu al doilea președinte al Statelor Unite, o operă – Educația lui Henry Adams – ce ocupă un loc de frunte în literatura americană. Reprezentată astfel, autobiografia și-a cucerit – așa cum ne convinge și Northrop Frye în a sa Anatomie a criticii – dreptul de a fi recunoscută ca o formă literară în adevăratul sens al cuvântului. Prin urinare și Franklin-omul de litere se cuvine să fie recunoscut.

Lectura Autobiografiei are darul să completeze imaginea noastră despre Franklin, care ca savant și diplomat ne-a impus demult admirația și respectul, să ni-l descopere în calitățile sale omenești și, în același timp, să ne introducă în atmosfera ce-a premers evenimentele al căror bicentenar e sărbătorit în acest an.

 

GHEORGHIȚA DUMITRIU

 

 

Twyford, la reședința episcopului

de Sf. Asaph, 1771

Iubite fiule: Mi-a plăcut din totdeauna să aflu mici istorioare despre strămoșii mei. Îți amintești, poate, de cercetările pe care le-am făcut când ai fost cu mine în Anglia, printre acele rude ale mele care mai trăiau și de călătoria întreprinsă în acest scop.[3] Închipuindu-mi că și ție îți va fi la fel de plăcut să afli întâmplările vieții mele, dintre care multe îți sunt încă necunoscute, și cum am în față o săptămână de răgaz neîntrerupt aici unde mă găsesc, la țară, iată-mă așezat ca să le pun pe hârtie pentru tine. Treabă la care mă mai îndeamnă câteva motive. Fiind eu acum ieșit din sărăcia și anonimatul în care m-am născut și am crescut, ajuns la o anumită îndestulare și reputație în lume și având în urmă mulți ani de viață deosebit de fericită, urmașii mei vor dori poate să cunoască mijloacele pe care le-am folosit, și care, cu binecuvântarea Domnului, au dat roade atât de bune, gândindu-se că unele dintre ele s-ar putea potrivi propriilor lor situații, fiind astfel demne de imitat.

Această fericire, când am meditat asupra ei, m-a făcut uneori să spun că, dacă mi-ar fi dat să aleg, n-aș avea nimic împotriva unei repetări a vieții mele, de la început, cerând doar avantajul pe care îl au autorii de a îndrepta în a doua ediție anumite greșeli ale celei dintâi. Aș putea astfel nu numai să-mi îndrept greșelile, ci și să schimb unele întâmplări și evenimente neplăcute cu altele mai prielnice. Dar chiar și dacă mi s-ar refuza aceasta, eu aș primi totuși oferta. Cum însă o asemenea repetare nu este de așteptat, lucrul cel mai asemănător retrăirii propriei vieți este, se pare, evocarea acestei vieți, iar pentru a face această evocare cât mai durabilă cu putință, cel mai bine este s-o aștern pe hârtie.

Procedând astfel îmi voi împlini, de asemenea, acea înclinație, atât de des întâlnită la oamenii în vârstă, de a vorbi despre ei înșiși și despre faptele lor trecute; și mi-o voi împlini fără a fi plictisitor pentru alții care, din respect pentru etatea mea, s-ar putea socoti obligați să mă asculte, căci cele de față pot fi citite sau nu, după plac. În sfârșit (și e mai bine să mărturisesc aceasta, căci de-aș nega tot nu m-ar crede nimeni), poate că în bună măsură vreau să-mi mulțumesc propria vanitate. Într-adevăr, rareori mi-a fost dat să aud sau să văd această introducere: „Pot să spun fără vanitate că… etc.” și să nu găsesc, urmând îndată după ea, tocmai vreo probă de vanitate. Celor mai mulți dintre noi le displace vanitatea altora, oricât de vanitoși ar fi ei înșiși; eu însă îi acord o bună primire oriunde o întâlnesc, fiind încredințat că adesea ea îi e de folos atât posesorului ei, cât și altora aflați în preajma lui; și ca atare, în multe cazuri, n-ar fi cu totul absurd ca oamenii să mulțumească lui Dumnezeu, printre alte binefaceri ale vieții, și pentru vanitatea lor.

Și pentru că vorbim acum despre a da mulțumire Domnului, aș vrea, cu toată smerenia, să mărturisesc că această fericire a trecutei mele vieți o datorez proniei cerești, care m-a îndreptat spre mijloacele ce le-am folosit și le-a făcut să izbândească. Credința mea în acest lucru mă îndeamnă să nădăjduiesc, deși nu pot fi sigur, că mă voi bucura și în viitor de aceeași bunătate din partea Celui de Sus, fie prelungindu-se această fericire, fie dându-mi-se putința de a suporta o întoarcere nefastă a destinului, care și pe mine mă poate lovi ca pe atâția alții; soarta mea viitoare fiindu-i cunoscută numai Lui, în a cărui putere stă să ne binecuvânteze chiar și în nefericirile pe care ni le trimite.

Ajungându-mi în mâini însemnările unuia dintre unchii mei (care avea aceeași curiozitate de a aduna felurite întâmplări ale familiei), am putut lua cunoștință de unele amănunte despre strămoșii noștri. Din aceste însemnări am aflat că familia noastră trăise în același sat, Ecton, în comitatul Northamptonshire, trei sute și mai bine de ani (poate din timpul când numele de Franklin, care pe vremuri desemna o categorie de oameni[4], a fost luat de străbunii noștri atunci când și alții au făcut aceasta în întreaga țară), pe un lot răzășesc de vreo treizeci de acri, ajutându-se și cu fierăria – meșteșug practicat în familie până în zilele acelui unchi și revenindu-i întotdeauna fiului celui mai mare; tradiția fiind urmată, de asemenea, de el și de tatăl meu, în privința fiilor lor mai mari. Cercetând registrele de stare civilă la Ecton, am găsit însemnări despre nașterile, căsătoriile și înmormântările lor numai din anul 1555 încoace, căci până atunci parohia nu ținuse asemenea registre. Și tot de acolo am aflat că eram ultimul dintr-un șir de fii mezini ai fiilor mezini pe o perioadă de cinci generații. Bunicul meu Thomas, născut în 1598, a trăit la Ecton până când vârsta l-a împiedicat să-și mai practice meseria, plecând apoi să locuiască la fiul său John, vopsitor la Banbury, în comitatul Oxfordshire, și făcând ucenicie la el. Acolo a murit bunicul și tot acolo a fost înmormântat. I-am văzut piatra de mormânt în 1758. Fiul lui cel mai mare, Thomas, a locuit în casa de la Ecton și a lăsat-o, cu pământ cu tot, singurului său copil, o fată, care cu soțul ei, un anume Fisher din Wellingborough, a vândut-o domnului Isted, acum stăpânul moșiei de acolo. Bunicul a avut patru fii care au trăit, și anume: Thomas, John, Benjamin și Josiah. Îți voi spune tot ce știu despre ei, găsindu-mă acum departe de hârtiile mele, iar dacă acestea nu se vor pierde în lipsa mea, vei putea afla de acolo și alte amănunte.

Pe Thomas, tatăl său l-a pregătit pentru meseria de fierar, dar fiind un băiat priceput, și încurajat la învățătură (ca și toți frații mei, de altfel) de către un moșier, domnul Palmer (pe atunci cel mai de seamă gentilom din parohie), s-a hotărât să urmeze cariera de notar; a devenit om cu vază în comitat, a fost principalul susținător al tuturor inițiativelor obștești din comitatul și orașul Northampton, ca și din propriul său sat (despre el povestindu-se multe lucruri în această privință) și s-a bucurat de multă atenție și sprijin din partea lordului Halifax[5]. Unchiul Thomas a murit la 6 ianuarie 1702, după stil vechi, cu exact patru ani înainte de nașterea mea. Cele ce ne-au relatat despre viața și firea sa mai mulți bătrâni de la Ecton te-au surprins, îmi amintesc, ca fiind niște lucruri extraordinare, judecând după asemănarea lor cu ceea ce știai despre mine. „Dacă ar fi murit în aceeași zi”, ai spus atunci, „am putea crede că e vorba de transmigrație.”

John a fost pregătit ca boiangiu, de articole din lână cred. Benjamin a devenit boiangiu de mătăsuri, făcându-și ucenicia la Londra. Era un om foarte priceput. Mi-l amintesc bine, căci pe când eram copil a venit la tata, în Boston, și a locuit câțiva ani în casa noastră. A ajuns până la adânci bătrânețe. Nepotul lui, Samuel Franklin, trăiește acum la Boston. Unchiul Benjamin a lăsat în urma lui două volume in-cvarto (manuscris) cu poezii ale sale, mici bucăți ocazionale adresate rudelor și prietenilor; cea de mai jos, trimisă mie, este o mostră[6]. Inventase un sistem de scriere prescurtată și m-a învățat și pe mine să-l folosesc, dar mai apoi, nepracticându-l niciodată, l-am uitat. Mi s-a dat numele acestui unchi deoarece el și cu tata țineau foarte mult unul la altul. Era foarte evlavios și tare dornic să-i asculte pe cei mai buni predicatori, ale căror predici le nota cu scrierea lui prescurtată, strângându-le în numeroase volume. Îi plăcea mult să se ocupe și de politică; poate chiar prea mult pentru rangul său social. De curând mi-a căzut în mâini, la Londra, o colecție strânsă de el, cu toate scrierile mai de seamă privind viața publică dintre anii 1641 și 1717; multe volume lipsesc, așa cum reiese din numerotare, dar tot au mai rămas opt tomuri in-folio și douăzeci și patru in-cvarto și in-octavo. Colecția a ajuns la un anticar, iar acesta, cunoscându-mă, căci cumpăram uneori cărți de la el, mi-a adus-o mie. Se pare să unchiul Benjamin s-a despărțit de ea când a plecat în America, deci cu peste cincizeci de ani în urmă. Există numeroase adnotări de-ale lui pe margini.

Această obscură familie a noastră a îmbrățișat devreme reforma[7] și a rămas protestantă sub toată domnia reginei Mary, punându-se uneori în primejdie din cauza zelului ei anti-papistaș. Aveau o Biblie în limba engleză și, pentru a o ascunde și pune la adăpost, o prinseseră cu panglici sub tapițeria unui scaun. Când stră-străbunicul meu voia să citească din ea familiei, răsturna scaunul pe genunchi și întorcea foile pe sub panglici. Unul dintre copii stătea la ușă ca să anunțe dacă ar fi venit portărelul, care era slujbaș al tribunalului bisericesc. Într-un asemenea caz scaunul era pus la loc pe picioare, iar Biblia rămânea ascunsă sub el ca mai înainte. Lucrul acesta îl știu de la unchiul Benjamin. Familia a rămas toată de rit anglican până la sfârșitul domniei lui Carol al II-lea[8], când mai mulți preoți, dați afară pentru disidență față de biserica anglicană, au început să țină adunări religioase secrete în comitatul Northamptonshire; Benjamin și Josiah au aderat la crezul lor și l-au urmat tot restul vieții, iar ceilalți membri ai familiei au rămas în sânul bisericii episcopale.

Josiah, tatăl meu, s-a însurat de tânăr și prin 1682 a plecat în Noua Anglie[9] cu soția și cei trei copii. Cum adunările religioase disidente fuseseră interzise prin lege și ținerea lor era adesea stânjenită, câțiva cunoscuți de-ai lui, oameni de seamă, s-au hotărât să emigreze și l-au convins și pe tata să-i însoțească în America, unde sperau să-și poată urma în libertate credința religioasă. Tata a mai avut acolo patru copii cu aceeași soție și alți zece cu a doua, în total șaptesprezece, și îmi amintesc cum treisprezece dintre ei ședeau în același timp la masă (mai târziu s-au făcut toți mari și s-au căsătorit); eu eram fiul mezin (aveam și două surori mai mici decât mine) și m-am născut la Boston, în Noua Anglie. Mama mea, cea de a doua soție a tatei, era Abiah Folger, fiica lui Peter Folger, unul dintre primii coloniști ai ținutului, pomenit cu cinste de Cotton Mather[10] în cartea sa despre istoria religioasă a Noii Anglii – Magnolia Christi Americana – ca „un englez învățat și cu frica lui Dumnezeu”, dacă îmi amintesc bine cuvintele lui. Mi s-a spus că Peter Folger scria tot felul de mici poezii ocazionale, dar numai una din ele – am văzut-o și eu, demult – a văzut lumina tiparului. Fusese scrisă în 1675, în versurile simple ale acelei vremi și lumi, și se adresa celor aflați pe atunci la conducere. Lua partea libertății de conștiință, apărându-i pe baptiști, pe quakeri[11] și pe alți sectanți prigoniți, și punea războaiele cu indienii, ca și alte nenorociri abătute asupra țării, pe seama acelei prigoane, privindu-le ca niște pedepse date de Dumnezeu pentru asemenea păcat îngrozitor și îndemnând la desființarea acelor legi neîndurătoare. Totul mi-a părut a fi scris cu multă sinceritate cuviincioasă și cu o îndrăzneală bărbătească. Ultimele șase versuri din strofă mi le amintesc, dar le-am uitat pe primele două; oricum, înțelesul era că autorul își întemeia criticile pe intenții bune și, ca atare, n-avea de ce să-și ascundă identitatea.

 

Căci a fi defăimător (el spuse)

E-un lucru ce din inimă-l urăsc;

Din orașul Sherburne, unde trăiesc acum

Îmi aștern numele aici;

Fără supărare, al dumneavoastră adevărat prieten

Rămâne Peter Folgier.

 

Frații mei mai mari au fost toți dați ucenici pentru a învăța diverse meșteșuguri. Cât despre mine, la vârsta de opt ani am fost trimis la gimnaziul clasic, căci tata voia să mă facă preot, ca un fel de zeciuială dată bisericii, pe seama copiilor lui. Faptul că am învățat să citesc foarte timpuriu (atât de timpuriu încât nu mai țin minte vremea când nu puteam citi) și părerea tuturor prietenilor lui că voi deveni, fără îndoială, un mare cărturar, l-au întărit în această hotărâre. Unchiul Benjamin era și el de aceeași părere și avea de gând să-mi dăruiască toate volumele lui de predici – ca o bibliotecă de bază, cred – cu condiția să-i învăț scrierea prescurtată. N-am rămas, totuși, la gimnaziu nici măcar un an, deși în răstimpul cât am fost acolo mă ridicasem treptat de la mijlocul clasei, ajungând să fiu cel mai bun elev, iar apoi fusesem promovat în clasa următoare, pentru ca la finele anului să pot trece într-a treia. Între timp însă tata, gândindu-se la cheltuiala pe care ar fi adus-o trimiterea mea la un colegiu – cheltuială pe care nu i-o îngăduiau greutățile legate de întreținerea unei familii atât de mari – ca și la viața de sărăcie pe care o duceau mulți dintre cei cu învățătură – motive pe care le-a lămurit prietenilor săi în prezența mea – și-a schimbat intenția, m-a retras de la gimnaziu și m-a dat la o școală de scris și socotit, ținută de un om cu faimă pe atunci, domnul George Brownell, care obținea rezultate foarte bune în profesia sa, și încă prin metode blânde, de încurajare[12]. Sub îndrumarea lui mi-am format destul de curând un scris frumos, dar nu mă descurcam la aritmetică, unde nu făceam niciun fel de progres. La vârsta de zece ani am fost luat acasă ca să-l ajut pe tata în meseria lui de lumânărar și săpunar, meserie pentru care nu fusese pregătit, dar pe care a îmbrățișat-o la sosirea în Noua Anglie, unde constatase că vechiul său meșteșug de boiangiu nu mai avea căutare și nu-i putea îngădui să-și întrețină familia. Am fost deci pus să tai fitile pentru lumânări, să umplu matrițele de turnat lumânări, să deretic prin atelier, să îndeplinesc comisioane și altele.

Nu-mi plăcea această muncă și simțeam o puternică atracție spre marinărie, dat tata s-a opus dorinței mele; totuși, locuind lângă mare, eram mai tot timpul în apă sau în preajma ei, astfel că am învățat de timpuriu să înot bine și să mânuiesc o barcă; iar când mă aflam într-o barcă sau canoe cu alți băieți, mie mi se dădea de regulă cârma, mai ales în împrejurări grele; și în alte dăți eram în general un fel de șef al băieților, băgându-i uneori în buclucuri, dintre care voi aminti un caz care arată că începusem să vădesc devreme un anumit spirit public, deși pe atunci nu prea bine întrebuințat.

Se afla în apropiere o sărătură care închidea o parte a iazului morii și pe a cărei margine obișnuiam să stăm în timpul fluxului pentru a prinde pești mărunți. Tot călcând în picioare pământul, îl transformasem într-o adevărată mlaștină. Am propus băieților să construim acolo un fel de chei pe care să putem sta și le-am arătat o grămadă mare de pietre, pregătită pentru clădirea unei case lângă sărătură, care se potriveau de minune scopului nostru. Ca atare, seara, după plecarea zidarilor, am adunat o parte din tovarășii mei de joacă și, lucrând ca niște furnici harnice, uneori câte doi-trei la căratul unei pietre, le-am dus pe toate și ne-am construit micul debarcader. În dimineața următoare lucrătorii au rămas uimiți nemaigăsind pietrele, pe care le-au descoperit la chei. S-au întreprins cercetări pentru aflarea făptașilor; am fost găsiți și reclamați; câțiva dintre noi și-au primit pedeapsa din partea părinților; iar eu, deși am stăruit asupra folosului celor făcute de noi, am fost convins de tata că nicio treabă nu poate fi utilă dacă nu este și cinstită.

Cred că ai dori să afli câte ceva despre persoana și firea tatei. Avea o excelentă constituție trupească și era de statură mijlocie, dar bine legat și foarte puternic; era un om iscusit, știa să deseneze frumos, se pricepea puțin și la muzică și avea un glas limpede și plăcut, astfel că era o încântare să-l asculți cântând psalmi și acompaniindu-se la vioară – așa cum făcea uneori serile, după ce se încheia munca zilei. Era de asemenea priceput la mașinării și, când se ivea prilejul, mânuia cu multă dibăcie sculele altor meseriași; dar marea sa calitate consta într-o bună înțelegere și o temeinică judecată în probleme care cereau spirit de prevedere, atât în treburile sale particulare cât și în cele publice. Cu acestea din urmă, de fapt, n-a avut niciodată de-a face, căci familia numeroasă pe care trebuia s-o întrețină, ca și mijloacele sale restrânse îl țineau legat de meserie; îmi amintesc însă bine că îl vizitau adesea oameni de seamă, pentru a-i cere părerea în treburi privind orașul sau biserica de care ținea, și că arătau mult respect pentru judecata și sfaturile lui. Era mult consultat și de persoane particulare, în tot felul de treburi, atunci când se ivea vreo greutate, și deseori era ales ca arbitru între cei ce nu se înțelegeau. Îi plăcea să aibă la masă, oricât de des posibil, vreun prieten sau vecin înțelept cu care să stea de vorbă și întotdeauna avea grijă să aducă în discuție un subiect interesant sau folositor, care putea lumina mintea copiilor lui. Astfel ne îndruma atenția către ceea ce este bun, drept și cuminte într-ale vieții, și așa se face că nu dădeam prea multă – sau chiar deloc – însemnătate bucatelor de pe masă, fie că erau de sezon sau nu, fie că erau bine sau prost gătite, gustoase sau negustoase, mai bune sau mai rele decât cutare sau cutare mâncare; am fost astfel crescut într-o asemenea nepăsare față de aceste lucruri, încât să-mi fie cu totul indiferent ce fel de bucate mi se pun în față, și chiar și astăzi, dacă sunt întrebat, de-abia de pot spune, la câteva ceasuri după masă, ce am mâncat. Aceasta mi-a fost de folos în călătorii, pe când tovarășii mei erau uneori foarte necăjiți de faptul că nu-și puteau satisface poftele și gusturile mai bine educate, și deci mai subțiri.

Și mama s-a bucurat de o excelentă constituție, reușind să-și alăpteze toți cei zece copii. Nu-mi amintesc ca tata sau mama să fi avut vreo altă boală decât cea din care li s-a tras moartea, lui la 89 de ani, iar ei la 85. Zac înmormântați împreună la Boston, iar acum câțiva ani am pus pe mormântul lor o placă de marmură[13] cu următoarea inscripție:

 

JOSIAH FRANKLIN și

ABIAH, soția sa, zac îngropați aici.

Au trăit împreună cu dragoste în căsnicie

cincizeci și cinci de ani.

Fără avere sau vreo slujbă bănoasă,

Prin muncă și vrednicie statornică,

cu binecuvântarea Domnului,

Au hrănit o familie numeroasă

în îndestulare

și au crescut treisprezece copii

și șapte nepoți în cinste.

Fie ca această pildă, cititorule,

Să te îndemne la sârg în meseria ta

Și la încredere în Providență.

El a fost un bărbat cucernic și chibzuit;

Ea, o femeie discretă și virtuoasă.

Fiul lor cel mai mic,

Din respect filial pentru amintirea lor

A așezat această placă.

J.F. născut în 1655, mort în 1744, în etate de 89 ani.

A.F. născută în 1667, moartă în 1752, în etate de 85 ani.

 

Felul dezlânat în care mă abat de la subiect mă face să-mi dau seama că am îmbătrânit. Pe vremuri scriam mai metodic. Dar nu te îmbraci pentru ai tăi ca pentru bal. Poate că nu este decât neglijență.

Să revin deci: am continuat să-l ajut pe tata în meseria lui timp de doi ani, adică până la vârsta de doisprezece ani, iar cum fratele meu John, care fusese pregătit pentru acest meșteșug, plecase de la noi, se însurase și începuse să lucreze pe cont propriu în Rhode Island, eram, după toate aparențele, menit să-i iau locul tatei și să devin lumânărar. Dar cum meșteșugul continua să-mi rămână nesuferit, tata se temea că, de nu-mi va găsi vreunul mai pe plac, voi fugi pe mare, așa cum făcuse alt fiu, Josiah, spre marele lui necaz. De aceea mă lua uneori să ne plimbăm împreună și să văd la lucru tâmplari, zidari, strungari sau alămari, ca astfel să-mi poată observa preferința și să încerce a o fixa asupra vreunei meserii pe uscat. Am rămas de atunci cu plăcerea de a vedea lucrători buni mânuindu-și uneltele; am tras și un folos, învățând cum să pot face mici treburi prin casă atunci când nu găseam cu ușurință un meseriaș și să construiesc mici instalații pentru experiențele mele cât timp aveam încă proaspătă în minte ideea de a face o experiență. Tata s-a oprit în cele din urmă la meseria de cuțitar și întrucât Samuel (fiul unchiului Benjamin), care învățase această meserie la Londra, tocmai se stabilise la Boston, m-a trimis să stau o vreme la el, de probă. Dar cum Samuel se aștepta și la o plată pentru aceasta, tatei nu i-a plăcut treaba și m-am întors din nou acasă.

De copil mi-a plăcut să citesc și toți banii puțini, ce-mi cădeau în mână se duceau pe cărți. Deoarece îmi plăcuse Calea pelerinului, prima colecție mi-am alcătuit-o din operele lui John Bunyan, în mici volume separate. Am vândut-o apoi ca să-mi pot cumpăra Colecțiile istorice ale lui R. Burton – cărți ieftine, vândute de negustori ambulanți, vreo 40-50 în total. Mica bibliotecă a tatei se compunea mai ales din cărți de polemică teologică; le-am citit pe cele mai multe și apoi am regretat adesea că, într-o vreme când eram așa dornic de cunoștințe, nu mi-au căzut în mâini cărți mai potrivite, căci acum era lucru hotărât că nu voi mai fi preot. Se mai găseau acolo Viețile paralele ale lui Plutarh; am citit mult din ele și cred și acum că acel timp l-am petrecut cu folos. Era, de asemenea, o carte a lui Defoe, Încercare asupra proiectelor, ca și una a doctorului Mather, Eseuri despre facerea de bine, care mi-au dat, poate, un fel de a gândi ce avea să înrâurească o parte din principalele întâmplări ale vieții mele de mai târziu[14].

Înclinația mea spre cărți l-a hotărât în cele din urmă pe tata să mă facă tipograf, deși mai avea un fiu (James) cu această meserie. În 1717 fratele meu James s-a întors din Anglia, aducând o presă și litere pentru a-și instala un atelier la Boston. Asta îmi plăcea mult mai mult decât meseria tatei, dar tot mai tânjeam după marinărie. Pentru a preîntâmpina efectul posibil al acestei înclinații, tata era nerăbdător să mă vadă în ucenicie la fratele meu. M-am opus un răstimp, dar până la urmă m-am lăsat convins și am semnat contractul de ucenicie la vârsta de numai doisprezece ani. Urma să slujesc ca ucenic până la douăzeci și unu de ani, primind plată de calfă doar în ultimul an. În scurtă vreme am ajuns foarte priceput în meserie și un bun ajutor al fratelui meu. Acum aveam acces la cărți mai bune. Am cunoscut câțiva ucenici de librari și puteam astfel împrumuta câte o cărticică, pe care aveam grijă s-o dau înapoi curând și în stare bună. Adesea ședeam în camera mea citind până noaptea târziu, deoarece împrumutasem cartea seara și țineam s-o duc înapoi dis-de-dimineață, în cazul că ar fi nevoie de ea.

După câtva timp un negustor luminat, domnul Matthew Adams[15], care avea o bibliotecă frumoasă și trecea des pe la tipografia noastră, a observat înclinația mea spre citit, m-a poftit să-i văd biblioteca și, foarte amabil, mi-a împrumutat cărțile pe care doream să le citesc. Mi-a venit acum gustul de a scrie versuri și am compus câteva scurte poezii; fratele meu, gândindu-se la un eventual câștig, m-a încurajat, îndemnându-mă să scriu balade ocazionale. Una se numea Tragedia de la far și relata înecul căpitanului Worthilake cu cele două fete ale lui; alta era un cântec marinăresc, despre prinderea piratului Teach (sau Barbă-neagră)[16]. Erau poezii slabe, în stilul ieftin al baladelor compuse în Grub Street[17]. După ce le-am tipărit, James m-a trimis cu ele în oraș ca să le vând. Prima s-a vândut de minune, căci întâmplarea era recentă și făcuse mare vâlvă. Faptul acesta mi-a măgulit vanitatea, dar tata s-a grăbit să-mi taie avântul, luând în derâdere realizarea mea și spunându-mi că făcătorii de versuri sunt de regulă niște cerșetori. Am scăpat astfel de soarta de a deveni poet – foarte probabil unul extrem de prost; dar cum scrierile în proză mi-au fost de mult folos în decursul vieții și au constituit pentru mine un mijloc principal de ridicare în societate, îți voi povesti felul cum, în această situație, am dobândit puțina îndemânare pe care o am în privința asta.

Se mai afla în oraș un băiat aplecat spre lectură, John Collins pe nume[18], cu care eram foarte bun prieten. Uneori discutam în contradictoriu, plăcându-ne nespus aceste dispute și fiind foarte dornici să ne combatem reciproc cu argumente; în treacăt fie zis, o asemenea înclinație poate deveni un obicei foarte prost, care adesea îi face pe unii extrem de neplăcuți în societate, prin spiritul de contradicție care le este caracteristic; și ca atare, pe lângă faptul că strică și otrăvește conversația, dă naștere la dezgust și, poate, chiar la vrajbă acolo unde te-ai aștepta la prietenie. Obiceiul îl prinsesem citind cărțile de controverse religioase ale tatălui meu. Am observat mai apoi că rareori cad în această greșeală persoanele cu bun simț, excepție făcând juriștii, universitarii și în general oamenii crescuți la Edinburgh.

La un moment dat s-a născut – nu-mi mai amintesc cum anume – o discuție între Collins și mine despre faptul dacă ar fi bine să se dea femeilor acces la învățătură și despre aptitudinile lor pentru studiu. El considera că nu ar fi bine și că femeile sunt din fire incapabile de studiu. Eu susțineam contrariul, poate puțin și de dragul disputei în sine. Collins era din fire mai elocvent, avea la îndemână o mulțime de cuvinte și uneori, credeam eu, mă biruia mai mult cu ușurința lui în exprimare decât cu tăria argumentării. Ne-am despărțit fără să lămurim chestiunea, și cum urma să nu ne mai vedem un răstimp, mi-am așternut argumentele pe hârtie, le-am transcris pe curat și i le-am trimis. El mi-a răspuns, iar eu am replicat. Am schimbat astfel trei-patru scrisori, până când s-a întâmplat ca tata să dea peste hârtiile mele și să le citească. Fără să intre în discuție, a folosit prilejul să-mi vorbească despre modul meu de a scrie, observând că, deși îmi depășeam potrivnicul prin ortografie și punctuație (pe care le datoram muncii de tipograf), eram cu mult în urma lui ca eleganță a exprimării, ca metodă și claritate, lucru de care m-a convins prin câteva exemple. Mi-am dat seama de dreptatea observațiilor lui și de atunci am devenit mai grijuliu în privința modului de a scrie, străduindu-mă cu hotărâre să mi-l îmbunătățesc.

Cam prin acea vreme am dat peste un volum răzleț din The Spectator[19]. Era volumul al treilea. Nu mai văzusem niciunul până atunci. L-am cumpărat, l-am citit și răscitit și am rămas încântat de el. Socoteam stilul excelent și doream, dacă-mi va fi cu putință, să-l imit. În acest scop am luat câteva articole și, scoțând scurte note despre ideile cuprinse în fiecare frază, le-am pus deoparte timp de câteva zile iar apoi, fără să mă mai uit la text, am încercat să le rescriu, redând pe larg fiecare idee, tot atât de complet cum fusese exprimată înainte, și folosind pentru aceasta orice cuvinte îmi veneau la îndemână. Am comparat apoi textul meu cu originalul, descoperind la mine câteva greșeli și corectându-le. Am constatat însă că îmi lipsea un bagaj satisfăcător de cuvinte, ca și ușurința de a le găsi și de a le întrebuința, și cred că le-aș fi dobândit mai demult dacă aș fi continuat să fac versuri, căci nevoia permanentă de cuvinte cu același înțeles, dar diferite ca lungime, pentru a satisface măsura, sau cu sunete diferite pentru rimă, m-ar fi silit necurmat să caut o mare varietate de cuvinte, ajutându-mă să mi le fixez în minte și astfel să le stăpânesc. Am luat deci mai multe istorioare și le-am pus în versuri, iar apoi, după un răstimp, când uitasem aproape cu totul prima formă, le-am rescris în proză. De asemenea, uneori îmi amestecam colecția de note și, după câteva săptămâni, mă străduiam să le reașez într-o ordine cât mai bună, înainte de a începe să formulez fraze complete pentru a rescrie articolul. Acest lucru m-a ajutat să devin metodic în rânduirea ideilor. Comparând apoi textul meu cu originalul, descopeream multe greșeli și le îndreptam, dar uneori aveam plăcerea de a-mi închipui că, în anumite puncte de mică însemnătate, avusesem norocul să-i îmbunătățesc alcătuirea sau limba, iar aceasta mă încuraja în credința că puteam deveni, cu timpul, un scriitor bunicel de limba engleză, lucru la care râvneam foarte mult. Timpul pentru aceste încercări și pentru lectură mi-l găseam noaptea, după muncă, sau înainte de a o începe dimineața, ori duminicile, când reușeam să rămân singur în tipografie, evitând cât mai mult cu putință obișnuita prezență la slujba religioasă pe care mi-o impunea tata când mă aflam în grija lui și pe care, de fapt, încă o mai socoteam o îndatorire, neavând, după părerea mea, timpul necesar pentru așa ceva.

Când aveam vreo șaisprezece ani, s-a întâmplat să dau peste o carte, scrisă de un anume Tryon[20], care recomanda o dietă vegetariană, și m-am hotărât s-o urmez. Fratele meu, nefiind încă însurat, nu ținea gospodărie ci lua masa în pensiune, cu ucenicii săi, la o altă familie. Faptul că nu voiam să mănânc carne stârnea unele neplăceri și eram adesea mustrat pentru ciudățenia mea. Am învățat rețetele date de Tryon pentru pregătirea anumitor mâncăruri, de pildă cum să fierb cartofii sau orezul, cum să fac un terci de mălai și alte câteva de acest fel și apoi i-am spus fratelui meu că, dacă îmi dă săptămânal jumătate din suma plătită pentru masa mea, mă voi întreține singur. S-a învoit pe loc și curând am constatat că puteam economisi jumătate din banii pe care mi-i dădea, reușind astfel să-mi strâng un fond suplimentar pentru cumpărarea de cărți. Și mai era un avantaj: când fratele meu și ceilalți plecau din atelier ca să se ducă la masă, rămâneam singur, mâncam repede prânzul meu ușor – adesea numai din pesmet sau o felie de pâine cu un pumn de stafide, sau o tartă de la cofetărie și un pahar de apă, iar restul timpului până la întoarcerea lor îmi rămânea pentru studiu, și-l foloseam cu atât mai bine cu cât capul mi-era mai limpede și înțelegerea mai vie, așa cum se întâmplă când mănânci și bei cumpătat.

Cam prin acea vreme, făcându-mă o dată de rușine cu nepriceperea mea la aritmetică – în două rânduri dădusem greș cu acest obiect la școală – am luat Aritmetica lui Cocker și am parcurs-o singur, din scoarță-n scoarță, cu multă ușurință. Am citit, de asemenea, cărțile de navigație ale lui Seller și Shermy, învățând puțina geometrie ce o cuprindeau; niciodată însă n-am ajuns departe în această știință. Și am mai citit pe atunci încercarea lui Locke Asupra intelectului uman, ca și Arta gândirii a învățaților de la Port Royal[21].

Pe vremea când eram preocupat să-mi îmbunătățesc limbajul am găsit o gramatică engleză (a lui Greenwood, cred[22]), la sfârșitul căreia se aflau două mici scheme privind arta retoricii și a logicii, acestea din urmă terminându-se cu un model de dispută după metoda socratică; ceva mai târziu mi-am procurat Memorabilele despre Socrate ale lui Xenofon[23], în care se dau multe modele de acest fel. Metoda m-a încântat și am adoptat-o, renunțând la spiritul meu tăios de contradicție și luând poza unui om care cu umilință întreabă și se îndoiește. Iar cum pe atunci ajunsesem, după citirea lui Shaftesbury[24] și Collins[25], să mă îndoiesc cu adevărat asupra multor puncte de doctrină religioasă, am găsit că metoda era foarte sigură pentru mine și foarte stânjenitoare pentru cei împotriva cărora o foloseam; ca atare recurgeam la ea cu multă plăcere, practicând-o mereu și devenind foarte iscusit în a-i împinge pe alții, chiar mai învățați decât mine, la concesii ale căror urmări nu le prevedeau, pentru ca apoi să-i încurc în dificultăți din care nu mai puteau ieși și în acest chip să câștig biruințe pe care nici eu și nici cauza mea nu le meritau totdeauna. Am continuat astfel timp de câțiva ani, dar treptat am părăsit această metodă, păstrând doar obișnuința de a mă exprima cu rezervă și modestie și de a nu folosi, atunci când făceam vreo afirmație ce putea fi contestată, cuvinte ca sigur, neîndoios sau altele care să dea părerii mele un ton categoric; ci de a spune mai degrabă, cred sau presupun că un anumit lucru este așa și pe dincolo; mi se pare mie sau bănuiesc că este așa și așa din cutare și cutare motive; sau îmi închipui că este așa; sau, în sfârșit, este așa dacă nu cumva greșesc eu. Această obișnuință mi-a fost, cred, de mare folos atunci când s-au ivit prilejuri de a-i convinge pe alții de părerile mele și de a-i face să adopte anumite măsuri pe care în mai multe rânduri le-am sprijinit; și, întrucât principalele scopuri ale conversației sunt de a informa sau a te informa, de a te face plăcut sau a convinge, aș dori ca oamenii bine intenționați și cu judecată să nu-și micșoreze puterea de a face un lucru bun printr-o manieră categorică, plină de sine, care mai totdeauna duce la dezgust și tinde să creeze împotrivire, anulând astfel toate acele scopuri pentru care ne este dată vorbirea, și anume de a face schimb de informații sau de a prilejui plăcere. Căci, dacă vrei să informezi, un mod categoric și dogmatic de a-ți prezenta ideile poate stârni opoziție și astfel nu vei mai fi ascultat cu o atenție imparțială. Iar dacă vrei să te informezi și să te perfecționezi folosind cunoștințele altora, dar totodată te dovedești fixat în părerile-ți actuale, oamenii modești și cu judecată, care nu îndrăgesc discuțiile în contradictoriu, te vor lăsa probabil să persiști netulburat în greșeală. Rareori poți spera, printr-o asemenea manieră, să te faci plăcut celor ce te ascultă sau să-i convingi pe cei al căror acord îl dorești. Pope spune, pe bună dreptate:

 

„Oamenii trebuie învățați de parcă nu i-ai învăța,

Iar lucrurile noi să le prezinți ca lucruri uitate

 

recomandându-ne, mai departe:

 

„Să vorbești, deși ești sigur, cu aparentă rezervă.”

 

Și ar fi putut împerechea cu acest vers pe acela pe care l-a legat de un altul, mai puțin potrivit după mine:

 

„Căci lipsa de modestie e lipsă de judecată.”

 

Dar de mă veți întreba: De ce mai puțin potrivit? Vă voi repeta versurile lui:

 

„Cuvintele trufașe n-au niciun fel de scuză

Căci lipsa de modestie e lipsă de judecată.”

 

Acum, nu e oare lipsa de judecată (dacă un om este atât de nenorocit încât să-i lipsească judecata) o anumită justificare pentru lipsa lui de modestie? Și n-ar sta mai bine versurile în această formă:

 

„Cuvintele trufașe au doar această scuză,

Că lipsa de modestie e lipsă de judecată”?[26]

 

Las, totuși, faptul la aprecierea unora mai pricepuți decât mine.

Prin 1720-1721 fratele meu începuse să tipărească o gazetă. Era a doua publicată în America și se numea The New England Courant. Singura care o precedase era The Boston News-Letter[27]. Îmi amintesc că unii prieteni au încercat să-l abată de la aceasta, considerând că inițiativa lui va da greș și că un ziar era de ajuns pentru America. Acum (în 1771) sunt nu mai puține de douăzeci și cinci. Fratele meu însă a mers înainte și, după ce lucram la culegerea literelor și la tipărirea foilor, mă trimitea cu ziarele pe străzi, la clienți.

Avea printre prietenii săi câțiva oameni luminați, care se distrau scriind mici articole pentru gazetă, sporindu-i astfel creditul și căutarea. Acești domni veneau adesea pe la noi. Ascultându-le conversația și relatările despre buna primire a articolelor lor, mă simțeam îmboldit să-mi încerc și eu pana; dar, fiind încă foarte tânăr și bănuind că fratele meu va refuza să publice în gazetă ceva scris de mine, dacă va ști că eu sunt autorul, m-am străduit să-mi schimb scrisul și, punând pe hârtie un articol nesemnat, l-am vârât noaptea pe sub ușa tipografiei. Dimineața a fost găsit și arătat prietenilor lui când au venit, după obicei. Aceștia l-au citit, l-au comentat în auzul meu și am avut marea bucurie de a constata că le e pe plac și că, încercând să-i ghicească autorul, numeau doar persoane cu o anumită faimă de talent și învățătură. Socotesc acum că am avut noroc cu acești critici, care nu erau poate atât de pricepuți pe cât îi vedeam eu.

Încurajat totuși de acest rezultat, am mai scris și dat la tipar în același chip alte câteva articole, care au avut o primire la fel de bună, și am păstrat taina până ce mi-am cam sleit micul bagaj de cunoștințe cerute pentru asemenea scop, după care am dat-o în vileag; prietenii fratelui meu au început atunci să-mi acorde ceva mai multă atenție, și încă într-un fel care lui James nu-i prea plăcea, gândindu-se, probabil cu dreptate, că aș putea deveni un înfumurat. Și este posibil că aceasta a fost una din cauzele neînțelegerilor care au început să apară între noi cam prin acea vreme. Deși frate, el se socotea stăpânul meu, iar pe mine mă considera ucenic și, ca atare, cerea aceeași slujbă de la mine ca de la oricare altul, pe când eu gândeam că mă înjosește prea mult prin unele pretenții, așteptându-mă la mai multă îngăduință din partea unui frate. Certurile noastre erau deseori aduse în fața tatei și probabil că aveam eu în general dreptate, ori știam să pledez mai bine, căci judecata era de regulă în favoarea mea. Fratele meu era însă un om pătimaș și mă bătea des, lucru care mă mâhnea peste măsură, astfel că, găsind ucenicia mea foarte greu de îndurat, căutam mereu vreun prilej de a o scurta, ceea ce până la urmă s-a întâmplat, și încă într-un chip nebănuit[28].

Unul din articolele publicate în gazeta noastră cu privire la o problemă politică, nu-mi amintesc care, a jignit Adunarea. Fratele meu a fost arestat, judecat și apoi închis timp de o lună, cred că printr-un mandat al președintelui Adunării, deoarece n-a vrut să-l divulge pe autor. Am fost ridicat și eu și cercetat în fața Consiliului, și deși nu le-am dat nicio satisfacție, m-au mustrat și m-au eliberat, socotindu-mă, poate, un simplu ucenic cu îndatorirea de a păstra tainele stăpânului său.

În timpul detenției lui James (pe care am resimțit-o din plin, cu toate certurile dintre noi), gazeta a fost scoasă de mine și mi-am permis să dau prin ea câteva bobârnace conducătorilor noștri, lucru care pe fratele meu l-a încântat, pe când alții au început să mă privească într-o lumină nefavorabilă, ca pe un drăcușor înclinat spre pamflet și satiră. Eliberarea fratelui meu a fost însoțită de un ordin foarte ciudat al Adunării, anume că „James Franklin nu va mai putea tipări gazeta numită The New England Courant.”

S-a ținut deci o consfătuire la tipografie, cu prietenii lui James, pentru a se stabili ce e de făcut în această situație. Unii au propus să se ocolească ordinul prin schimbarea numelui gazetei, dar cum fratele meu vedea unele inconveniente în aceasta, s-a găsit în cele din urmă o cale mai bună: gazeta să fie scoasă în viitor sub numele lui BENJAMIN FRANKLIN. Și, pentru a se evita reprobarea Adunării care l-ar fi putut învinui că o publică mai departe prin mijlocirea ucenicului său, s-a recurs la un subterfugiu: fratele meu să-mi restituie vechiul contract de ucenicie, cu o deplină adeverire pe verso, ca s-o pot arăta la nevoie, iar eu, ca să-i asigur în continuare serviciile mele, să semnez pentru restul perioadei un nou contract, care să rămână secret. Era un plan foarte străveziu; totuși, a fost pus îndată în aplicare, iar gazeta a continuat astfel să apară sub numele meu timp de mai multe luni.

În cele din urmă, iscându-se un nou conflict între mine și fratele meu, m-am hotărât să-mi câștig libertatea, presupunând că James nu va îndrăzni să scoată la iveală contractul cel nou. Nu era corect din partea mea să procedez astfel și consider că a fost una dintre primele greșeli din viața mea; dar această lipsă de corectitudine nu conta pe atunci prea mult pentru mine, căci eram mânios gândindu-mă la loviturile pe care firea lui pătimașă prea des îl îndemna să mi le aplice, deși în general nu era un om aspru: poate că eu eram prea obraznic și slobod la gură.

Când a aflat că am de gând să plec de la el, s-a străduit să mă împiedice de a găsi slujbă în vreo altă tipografie din oraș, mergând pe la toți patronii și stând de vorbă cu ei, și ca urmare aceștia, au refuzat să-mi dea de lucru. M-am gândit atunci să mă duc la New York – cel mai apropiat oraș în care exista o tipografie – și eram oarecum doritor să părăsesc Bostonul, zicându-mi că mă făcusem cam nesuferit autorităților și că, judecând după măsurile samavolnice ale Adunării în cazul fratelui meu, se prea putea, dacă rămâneam mai departe, să dau și eu de vreun bucluc; mai mult încă, disputele mele nesocotite despre religie începuseră să-i facă pe unii oameni cucernici să mă arate îngroziți cu degetul ca pe un păgân sau ateu. M-am hotărât deci să mă duc la New York, dar cum tata ținea acum cu fratele meu, îmi dădeam seama că, de-aș încerca să plec pe față, aș putea fi împiedicat s-o fac. Ca atare, prietenul meu Collins s-a oferit să-mi dea o mână de ajutor. L-a convins pe căpitanul unui barcaz din New York să mă ia cu el, spunându-i că sunt un tânăr amic de-al lui, că am o încurcătură cu o fată care a dat de bucluc din cauza mea și că rudele ei vor să mă oblige s-o iau în căsătorie, ceea ce explica de ce nu pot apărea sau pleca în mod public. Mi-am vândut niște cărți ca să strâng bani, am fost luat la bord pe ascuns și, vasul fiind mânat de un vânt prielnic, în trei zile m-am văzut la New York, la aproape trei sute de mile de acasă, un băiat de numai șaptesprezece ani, fără nicio recomandare sau cunoștință prin partea locului și cu foarte puțini bani în buzunar.

Atracția mea către marinărie se tocise prin acea vreme, căci altfel aș fi avut acum prilejul să mi-o împlinesc. Având însă o meserie și socotindu-mă bun lucrător, mi-am oferit serviciile tipografului din oraș, William Bradford[29], un om în vârstă, care fusese primul tipograf din Pennsylvania, dar plecase de acolo după o ceartă cu George Keith[30]. Domnul Bradford nu mă putea angaja, având prea puține comenzi și destulă mână de lucru; mi-a spus însă: „Fiului meu din Philadelphia i-a murit de curând lucrătorul principal, Aquila Rose[31]; dacă mergi acolo, cred că te-ar putea angaja.” Philadelphia era la încă o sută de mile distanță; am plecat, totuși, cu o barcă spre Amboy, lăsându-mi cufărul și alte bagaje să vină mai târziu cu o corabie.

În timp ce traversam golful, a dat peste noi o furtună care a făcut zdrențe pânzele putrede ale bărcii, ne-a împiedicat să pătrundem în canalul Kill și ne-a împins spre Long Island. Pe drum un bețivan de olandez, pasager și el, a căzut peste bord; tocmai când se ducea la fund, m-am întins prin apă și l-am apucat de chică, trăgându-l în sus, așa că l-am putut readuce în barcă. Baia l-a dezmeticit puțin și apoi a adormit, după ce mai întâi a scos din buzunar o carte, rugându-mă să i-o pun la uscat. Era tocmai Calea pelerinului, opera vechiului meu autor preferat, Bunyan, în olandeză, tipărită fin pe hârtie de bună calitate, cu gravuri în cupru – un veșmânt mai frumos decât văzusem vreodată în propria ei limbă. Am aflat mai târziu că a fost tradusă în cele mai multe din limbile Europei și cred că este mai citită decât orice altă carte, poate cu excepția Bibliei. Cinstitul John este, după cât știu eu, primul autor care a îmbinat narațiunea cu dialogul – o metodă de a scrie foarte atrăgătoare pentru cititor, care în porțiunile cele mai interesante se găsește, ca să spunem așa, în mijlocul personajelor și prezent la conversație. Defoe l-a imitat cu succes în Robinson Crusoe, Moll Flanders, Învățătorul familiei și alte lucrări, iar Richardson a făcut la fel în Pamela[32] etc.

Apropiindu-ne de insulă, ne-am dat seama că ne aflăm într-un loc unde nu se putea acosta din cauza resacului puternic de la țărmul stâncos. Am ancorat deci și ne-am răsucit către țărm. Niște oameni au coborât la țărm și ne-au strigat ceva, iar noi am încercat să le răspundem, dar vântul era atât de tare, iar resacul atât de zgomotos încât, deși ne auzeam, nu ne puteam înțelege. Pe țărm se aflau niște canoe, așa că am arătat prin semne și strigăte că vrem să vină să ne ia, dar ei, fie că n-au înțeles, fie că nu credeau lucrul posibil, au plecat de acolo și, la căderea nopții, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să așteptăm până când se va domoli vântul; între timp barcagiul și cu mine am hotărât să ne culcăm, dacă vom putea; așa că ne-am îngrămădit sub punte alături de olandez, care era încă ud, iar cum spuma împroșcată peste prova bărcii răzbătea până la noi, am ajuns curând tot atât de uzi ca și el. În chipul acesta am petrecut toată noaptea, cu foarte puțină odihnă, dar potolindu-se vântul a doua zi, am făcut o sforțare să ajungem la Amboy înainte de înnoptat, căci eram de treizeci de ceasuri pe mare, fără merinde și doar cu o sticlă de rom prost ca băutură, căci navigam pe apă sărată.

Seara m-am pomenit că am febră mare și m-am pus la pat, dar cum citisem undeva că la febră face bine să bei multă apă rece, am urmat această prescripție, am asudat din belșug mai toată noaptea, febra mi-a trecut, iar dimineața, după ce am trecut cu bacul, mi-am urmat calea pe jos, având de mers cincizeci de mile până la Burlington, unde mi se spusese că voi găsi bărci care să mă ducă restul drumului până la Philadelphia.

A plouat tare toată ziua, așa că pe la amiază eram ud până la piele și foarte ostenit; m-am oprit deci la un han sărăcăcios, unde am rămas peste noapte, începând să-mi cam pară rău că plecasem de acasă. Arătam atât de prăpădit încât am înțeles, după întrebările ce mi se puneau, că lumea mă bănuia a fi vreo slugă fugită de la stăpân și că eram în pericol de a fi închis pe acest motiv. Mi-am văzut totuși de drum a doua zi și am ajuns seara la un han, aflat la vreo opt-zece mile de Burlington și ținut de un anume doctor Brown. În timp ce mâncam, doctorul a intrat în vorbă cu mine și, aflând că mai citisem câte ceva, a devenit foarte sociabil și prietenos. Amiciția noastră a durat tot restul vieții lui. Fusese, cred eu, un fel de doctor ambulant, căci nu exista oraș în Anglia sau țară în Europa despre care să nu-ți poată vorbi foarte amănunțit. Avea oarecare cultură și era inteligent, dar mare necredincios, iar câțiva ani după aceea s-a apucat, blestematul, să transpună Biblia în versuri lumești, așa cum a făcut Cotton cu Vergiliu[33]. În felul acesta a pus într-o lumină caraghioasă multe din cele descrise acolo și ar fi putut sminti mințile mai slabe dacă se publica lucrarea, dar lucrul acesta nu s-a întâmplat.

Am rămas peste noapte în casa lui, iar a doua zi de dimineață am ajuns la Burlington, unde am avut neplăcerea de a afla că bărcile de cursă plecaseră cu puțin înainte de sosirea mea și că următoarea urma să plece abia marți (era într-o sâmbătă); m-am întors deci la o bătrână din oraș, de la care cumpărasem turtă dulce ca să mănânc pe drum, și i-am cerut sfatul. Bătrâna m-a poftit să stau în casa ei până când voi găsi o barcă și, cum eram obosit de atâta mers pe jos, am acceptat invitația. Aflând că sunt tipograf, mi-a propus să rămân în oraș și să-mi fac meseria, nedându-și seama că îmi trebuiau pentru asta unelte și materiale. Bătrâna era foarte primitoare și, cu multă bunăvoință, mi-a dat la masă o friptură de vacă, primind în schimb doar o cană de bere; mă hotărâsem așadar să rămân acolo până marțea următoare. Totuși, plimbându-mă seara pe malul apei, am văzut o barcă care pleca la Philadelphia, cu mai mulți oameni în ea. M-au luat și pe mine și, nefiind vânt deloc, am vâslit tot timpul; pe la miezul nopții, nezărind încă orașul, câțiva dintre noi erau încredințați că îl depășisem, și n-au mai vrut să vâslească; ceilalți nu știau unde ne aflăm, astfel că am tras la mal, intrând într-un mic golf, și am acostat lângă un gard vechi, cu leațurile căruia am făcut foc – căci era o noapte rece, de octombrie – și am rămas acolo până la ziuă. Atunci unul dintre noi a recunoscut locul ca fiind Cooper’s Creek, ceva mai sus de Philadelphia; am văzut orașul de îndată ce am ieșit din micul golf și am ajuns acolo pe la opt-nouă duminică dimineața, acostând la cheiul din Market Street.

Am folosit atâtea amănunte în descrierea acestei călătorii, și la fel voi proceda și cu prima mea intrare în oraș, tocmai ca să poți compara în minte aceste începuturi prea puțin prielnice cu renumele pe care l-am dobândit acolo mai târziu. Mă aflam în haine de lucru, veșmintele mai bune urmând să-mi vină cu o corabie pe mare. Eram murdar de pe drum, buzunarele îmi erau îndesate cu cămăși și ciorapi, nu cunoșteam niciun suflet de om și nu știam unde să mă îndrept pentru adăpost. Eram ostenit de călătorie, de vâslit și de lipsa de odihnă, și mi-era tare foame, iar toți banii mei constau dintr-un dolar olandez și aproape un șiling în monede de aramă. Pe acestea din urmă le-am dat celor din barcă pentru a-mi plăti călătoria; ei n-au vrut să primească, spunând că trăsesem la vâsle, dar am insistat să le ia. Căci omul e uneori mai darnic când are bani puțini decât când are mulți, poate tocmai din teama de a nu fi crezut sărac.

Am pornit apoi pe stradă, privind în jur pe unde treceam, până lângă hală, unde am întâlnit un băiat cu pâine. Dejunasem de multe ori numai cu pâine așa că, întrebându-l de unde o luase, m-am dus îndată la brutăria arătată de el, în Second Street, și am cerut pesmeți, de felul celor pe care îi aveam la Boston; acolo însă, pe cât se pare, nu se făceau. Am cerut atunci o pâine de trei penny, dar nu aveau nici așa ceva. Cum nu cunoșteam deosebirile de monedă și nici prețurile și numele sorturilor de pâine, am cerut brutarului să-mi dea de trei penny din orice fel ar fi. Ca atare mi-a dat trei chifle mari și pufoase. Am rămas mirat văzând cât de mult îmi dă, dar le-am luat și, nemaiavând loc în buzunare, am plecat cu câte una sub fiecare braț, mușcând dintr-a treia. Am mers astfel în sus pe Market Street până la Fourth Street, trecând pe la ușa domnului Read, tatăl viitoarei mele soții; aceasta stătea în ușă și, văzându-mă, s-a gândit – și pe drept cuvânt – că eram o arătare stângace și caraghioasă. Am dat apoi colțul și am coborât pe Chestnut Street și pe o parte din Walnut Street, mâncând tot timpul din chiflă, până ce, încheind ocolul, m-am pomenit din nou la cheiul din Market Street, lângă barca cu care venisem, și m-am dus acolo să beau o gură de apă; simțindu-mă sătul după ce mâncasem o chiflă, pe celelalte două le-am dat unei femei și copilului ei, care veniseră cu noi în barcă și așteptau acum să plece mai departe.

Căpătând astfel puteri noi, am plecat din nou în susul străzii, care între timp se umpluse de oameni bine îmbrăcați, care mergeau toți în aceeași direcție. M-am luat după ei și am ajuns astfel la marea casă de rugăciune a quakerilor, lângă piață. Am intrat și eu acolo, uitându-mă o vreme prin jur, și neauzind pe nimeni că-mi spune ceva, cum eram foarte obosit de muncă și nu mă odihnisem deloc în noaptea trecută, am adormit buștean și am rămas așa până la sfârșitul adunării, când cineva a avut bunătatea să mă trezească. Aceasta a fost deci prima casă în care am intrat și am dormit la Philadelphia.

Pornind iarăși în jos spre fluviu și privind figurile oamenilor, am întâlnit un tânăr quaker a cărei față mi-a plăcut și, oprindu-l, l-am rugat să-mi spună unde ar putea găsi locuință un străin ca mine. Ne aflam lângă hanul „La trei marinari”. „Aici”, a spus el, „este un han unde trag străinii, dar e un loc cam deocheat; dacă vrei să vii cu mine, am să-ți arăt unul mai bun.” Și m-a dus la „Crooked Billet”, în Water Street. Am prânzit acolo și, în timp ce luam masa, mi s-au pus câteva întrebări piezișe, lumea părând a mă bănui, după vârstă și înfățișare, că fugisem de undeva.

După masă m-a prins din nou somnul și, arătându-mi-se un pat, m-am culcat fără să mă dezbrac, dormind până la șase seara, când am fost chemat la cină, după care m-am culcat iar, foarte devreme, și am dormit tun până dimineața. A doua zi m-am ferchezuit cum am putut mai bine și am plecat la tipografia lui Andrew Bradford[34]. L-am găsit în atelier pe bătrânul lui tată, pe care îl cunoscusem la New York și care, venind călare, ajunsese la Philadelphia înaintea mea. Acesta m-a prezentat fiului său, care m-a primit cu curtenie, și mi-a dat micul dejun, spunându-mi totuși că deocamdată nu-i trebuia încă un lucrător, căci tocmai angajase unul, dar că mai era un tipograf instalat de curând în oraș, pe nume Keimer[35], la care ar fi cu putință să găsesc de lucru; dacă nu, sunt binevenit să stau în casa lui și îmi va da câte ceva de lucru din când în când, până vor mai spori comenzile.

Bătrânul a spus că va merge el cu mine, iar când l-am găsit i s-a adresat astfel: „Vecine, ți-am adus un tânăr care se pricepe în meseria dumitale, poate ai nevoie de el.” Keimer m-a întrebat câteva lucruri, mi-a pus în mână un culegar pentru a vedea cum lucrez și apoi mi-a spus că-mi va da curând de lucru, deși deocamdată n-avea treabă pentru mine; și socotind că bătrânul Bradford, pe care nu-l mai văzuse înainte, era un cetățean din oraș care îi arăta bunăvoință, a început să-i vorbească despre munca și gândurile lui de viitor; iar Bradford, care nu i-a dezvăluit că era tatăl celuilalt tipograf, auzindu-l spunând că în scurt timp se așteaptă să preia cea mai mare parte a comenzilor din oraș, l-a tras de limbă cu întrebări șirete, stârnindu-i mici îndoieli și făcându-l să-și dea gândurile pe față, să arate pe a cui influență se bizuia și în ce chip urma să procedeze. Eu, care stăteam acolo și auzeam tot, am înțeles pe loc că unul din ei era un pezevenghi bătrân și viclean, iar celălalt un biet ageamiu. Bradford a plecat, lăsându-mă cu Keimer, care a rămas foarte surprins când i-am spus cine era bătrânul.

Tipografia lui Keimer se alcătuia, după câte mi-am dat seama, dintr-o presă veche și prăpădită și o mică garnitură de litere englezești uzate, pe care o folosea tocmai atunci pentru a tipări o lucrare proprie, o elegie despre Aquila Rose, pe care l-am amintit mai sus – un tânăr înzestrat, cu un excelent renume, mult prețuit în oraș, secretar al Adunării și poet remarcabil. Keimer făcea el însuși versuri, dar fără nicio valoare. Nu se poate spune că le scria, căci obișnuia să le culeagă direct în tipar pe măsură ce le compunea. Neexistând deci un manuscris, și doar un singur set de casete, iar elegia părând a necesita toate literele, nu aveam cum să-l ajut. M-am străduit să-i pun presa (pe care încă n-o folosise, neștiind cum să umble cu ea) în bună stare de funcțiune și, făgăduind să vin să-i tipăresc elegia de îndată ce o va termina, m-am întors la Bradford, care mi-a dat ceva de lucru pentru moment, și am rămas la el cu casa și masa. După câteva zile m-a chemat Keimer să-i tipăresc elegia. Făcuse rost de încă două casete și avea și o broșură de retipărit, așa că m-a pus la treabă.