Jurnalele unei prostituate de lux de Nora Roberts
Capitolul 1
Se trezi în întuneric. Primele semne ale unei dimineţi mohorâte se strecurau printre stinghiile jaluzelelor din fereastră, aruncând umbre strâmbe peste pat. Ca şi cum s-ar fi trezit într-o celulă de închisoare.
Câteva clipe rămase, pur şi simplu, nemişcată, tremurând, ostatică, până ce visul se împrăştie. După zece ani în cadrul Forțelor speciale, Eve încă mai avea vise.
Cu şase ore înainte omorâse un om, văzuse cum moartea pusese stăpânire pe privirea lui. Nu era prima dată când îşi exercita forţa maximă sau când visa. Învăţase să accepte acţiunea şi consecinţele ei.
Dar era urmărită de amintirea copilului. Copilul pentru salvarea căruia nu ajunsese la timp. Copilul ale cărui urlete îi răsunaseră în vis împreună cu ale ei.
Tot sângele ăla, gândi Eve, în timp ce îşi ştergea faţa de sudoare cu palmele. O fetiţă atât de mică să aibă atâta sânge în ca. Ştiuse că era necesar să se detaşeze de acea imagine.
Procedura standard a departamentului însemna că trebuia să-şi petreacă dimineaţa la Testare. Orice ofiţer, care trăgea cu arma şi lua o viaţă, trebuia să treacă prin teste psihologice şi emoţionale ale căror rezultate să-i permită întoarcerea la datorie. Eve considera testele o uşoară inconvenienţă.
Le va trece, aşa cum le trecuse şi altădată.
Când se ridică din pat, luminile aflate deasupra capului trecură automat pe iluminatul discret, arătându-i drumul spre baie. Se cutremură uşor uitându-se la imaginea proprie din oglindă.
Ochii îi erau umflaţi din lipsă de somn, iar pielea era aproape la fel de palidă ca a cadavrelor pe care le trimisese la ME.
Nevrând să se mai gândească la asta, intră sub duş, căscând.
— Dă-mi treizeci şi opt de grade, presiune maximă, zise ea şi se aşeză în aşa fel, încât apa o izbi direct în faţă.
Lăsă jetul să facă abur şi se săpuni nervoasă în timp ce se gândea la evenimentele petrecute noaptea trecută. Trebuia să ajungă la Testare abia la ora nouă, şi avea să folosească următoarele trei ore ca să se calmeze şi să lase visul să se destrame complet.
Micile îndoieli şi regretele puteau însemna o a doua şi mult mai intensă rundă cu maşinăriile şi cu tehnicianul cu ochi de bufniţă care le manevra.
Eve nu avea de gând să stea departe de acţiunea străzii mai mult de douăzeci şi patru de ore.
După ce îşi puse un halat pe ea, se îndreptă spre bucătărie şi îşi programă Autobucătarul pentru o cafea neagră şi o felie de pâine uşor prăjită. Prin fereastră auzea zumzetul greu al traficului aerian care îi ducea pe navetişti către birouri, iar pe cei din schimbul de noapte îi aducea acasă. Îşi alesese apartamentul cu ani în urmă, pentru că se afla într-o zonă de trafic terestru şi aerian foarte intens, iar ei îi plăceau zgomotul şi mulţimea de oameni. Căscând din nou, privi pe fereastră după un aerobus vechi şi zgomotos care îi transporta pe muncitorii care nu aveau norocul să lucreze în centru sau de la computerele de acasă.
Îi aduse pe monitor ziarul New York Times şi trecu în revistă titlurile în timp ce cafeina sintetică îi impulsiona sistemul nervos. Autobucătarul îi arsese din nou pâinea, dar o mâncă aşa, gândindu-se vag că ar trebui să-l înlocuiască curând.
Tocmai citea încruntată un articol despre retragerea în masă de pe piaţă a unui lot de cocker spaniel droizi când tele-linkul începu să sune. Eve trecu pe telecomunicaţie şi privi cum comandantul ei apare pe ecran.
— Comandante.
— Locotenente. El îşi înclină puţin capul, aşa că îi observă părul încă ud şi ochii cârpiţi de somn. Un incident la douăzeci şi şapte Vest Broadway, etajul optsprezece. Eşti desemnată ca şef de anchetă.
Eve ridică dintr-o sprânceană.
— Sunt programată la Testare. Subiect terminat la douăzeci şi două treizeci şi cinci.
— A fost respinsă, zise el fără nicio inflexiune a vocii. Ia-ţi legitimaţia şi arma când pleci spre incident. Cod Cinci, locotenente.
— Da, domnule.
Faţa lui dispăru de pe ecran. Cod Cinci însemna că va trebui să raporteze direct comandantului şi că nu vor exista rapoarte interdepartamentale nesigilate şi nici cooperare cu presa.
În esenţă, însemna că era singură.
Broadway-ul era zgomotos şi aglomerat, arăta ca un fel de petrecere de la care oaspeţii scandalagii nu plecau niciodată. Traficul stradal, pietonal şi cel aerian era mizerabil, strangulând mediul înconjurător cu oameni şi vehicule. Şi-l amintea de pe vremea când purta uniformă, ca fiind un loc fierbinte pentru accidente şi turiştii striviţi, prea ocupaţi să caşte gura la spectacol ca să se mai şi ferească.
Chiar şi la ora asta, aburul se ridica de pe tarabele de mâncare portabile sau staţionare, care ofereau mulţimii orice, de la tăieţei din orez la crenvurşti din soia. Trebui să ocolească brusc ca să poată evita un comerciant nerăbdător şi Grătarul Plutitor, şi îl privi nepăsătoare cum acesta îi arată degetul mijlociu.
Eve parcă şi, ocolind un bărbat care mirosea mai rău decât sticla de băutură pe care o avea, păşi pe trotuar. Trecu, mai întâi, cu privirea peste clădire, cincizeci de etaje din metal strălucitor care tăiau cerul plecând dintr-o fundaţie din ciment. Fu acostată de două ori înainte de a ajunge la uşă.
Din moment ce această zonă de cinci blocuri a Broadwayului era cu afecţiune numită Aleea Prostituatelor, nu se arăta deloc surprinsă. Îi arătă legitimaţia gardianului în uniformă de la intrare.
— Locotenent Dallas.
— Da, să trăiţi. Îşi trecu comp-sigiliul oficial peste uşă ca să-i îndepărteze pe curioşi, apoi se îndreptă spre bateria de lifturi. Etajul optsprezece, zise el după ce uşile se închiseră în urma lor.
— Pune-mă la curent, domnule ofiţer. Eve îşi deschise reportofonul şi aşteptă.
— N-am fost eu primul la locul faptei, locotenente. Ce s-a întâmplat sus, a rămas sus. E un poliţist înăuntru care te aşteaptă. Avem o Omucidere şi un Cod Cinci în optsprezece-zero trei.
— Cine a raportat?
— Nu am informaţia asta.
Când uşile liftului se deschiseră, el rămase acolo unde era. Eve ieşi şi se trezi singură într-un hol îngust. Camerele de luat vederi se înclinară în jos, spre ea şi picioarele ei, aproape nefăcând niciun zgomot pe traversa uzată, în timp ce ea se apropia de camera 1803. Ignorând placa de identificare palmară, se anunţă vocal, ţinând legitimaţia la nivelul ochilor pentru camera de luat vederi, până când uşa se deschise.
— Dallas.
— Feeney. Zâmbi, bucuroasă să vadă o faţă familiară. Ryan Feeney era un vechi prieten şi fost partener, care schimbase munca în stradă pe cea de birou şi o poziţie de vârf în Divizia de Detectare Electronică.
— Deci, în ziua de azi, trimit mulgători de computere.
— Au vrut un ofiţer şi pe cel mai bun. Buzele îi zâmbiră pe faţa lată şi ridată, dar privirea îi rămase serioasă. Era un bărbat mic de statură, robust, cu mâini puternice şi părul de culoarea ruginii. Arăţi obosită.
— Noapte grea.
— Aşa am auzit şi eu. Îi oferi o nucă învelită în zahăr din punga pe care o avea la el, ca de obicei, şi o măsură din priviri ca şi cum ar fi vrut să se asigure că putea face faţă situaţiei care îi aştepta în dormitorul din spate.
Era tânără pentru gradul pe care îl avea, abia dacă împlinise treizeci de ani, iar ochii mari, căprui, nu avuseseră niciodată şansa să fie naivi. Părul castaniu deschis era tuns scurt, mai degrabă din motive de confort decât de stil, dar se potrivea cu faţa ei triunghiulară, cu pomeţii ascuţiţi şi cu uşoara gropiţă din bărbie.
Era înaltă, subţire, cu tendinţa de a părea prea slabă, dar Feeney ştia că sub jacheta de piele se aflau muşchi puternici. Mai mult, existau un creier şi o inimă.
— Cazul ăsta o să fie delicat, Dallas.
— Am înţeles asta deja. Cine-i victima?
— Sharon Deblass, nepoata senatorului Deblass.
Numele nu-i spunea nimic.
— Politica nu este partea mea tare, Feeney.
— Senator de Virginia, extremă dreaptă, bani moşteniţi. Nepoata s-a îndreptat brusc spre stânga acum câţiva ani, s-a mutat la New York, şi a devenit damă de companie cu licenţă.
— Era prostituată. Dallas trecu în revistă apartamentul. Era mobilat în stilul obsesiv modern – sticlă şi crom delicat, pe pereţi holograme semnate, bar de un roşu puternic, aşezat într-o nişă. Ecranul ambiental lat, din spatele barului, era plin de forme şi culori reci, pastelate, care se amestecau şi se uneau.
Ordonat ca o fată mare, gândi Eve, şi rece ca o curvă.
— Nu e surprinzător, având în vedere zona.
— Politica face ca situaţia să fie delicată. Victima avea douăzeci şi patru de ani, femeie, albă. Şi-a găsit moartea în pat.
Eve ridică o sprânceană.
— Pare poetic, din moment ce acolo a fost plătită. Cum a murit?
— Asta-i o altă problemă. Vreau să vezi tu însăţi.
În timp ce se îndreptau spre dormitor, fiecare dintre ei scoase un mic container şi îşi pulveriză o soluţie pe faţa şi pe dosul mâinilor, pentru a sigila grăsimile şi amprentele. La uşă, Eve pulveriză soluţia şi pe tălpile ghetelor pentru a le face să nu se lipească de ele fibre, fire de păr sau piele.
Eve era deja prudentă. În circumstanţe normale, la locul crimei ar fi trebuit să fie încă doi investigatori, dotaţi cu recordere de sunet şi imagine. Cei de la medicina legală ar fi aşteptat cu obişnuita lor nerăbdare sfidătoare ca să treacă locul prin sită.
Faptul că doar Feeney fusese desemnat să lucreze cu ea însemna că era o grămadă de ouă pe care trebuia să pășească.
— Camere de luat vederi la parter, în lifturi şi pe coridoare, comentă Eve.
— Am marcat deja discurile.
Feeney deschise uşa dormitorului şi o lăsă pe ea să intre prima.
Nu era o scenă plăcută. În mintea lui Eve, moartea era foarte rar o experienţă calmă, religioasă. Era sfârşitul tragic, indiferent faţă de sfânt sau păcătos. Dar ceea ce vedea acum era şocant, ca o scenă aranjată deliberat să ofenseze.
Patul era enorm, acoperit cu ceea ce părea a fi satin adevărat, de culoarea piersicilor coapte. Spoturi mici, ce luminau delicat, erau îndreptate spre centrul patului, acolo unde femeia goală era cuprinsă în adâncitura blândă a saltelei plutitoare.
Salteaua se mişca cu ondulaţii obscen de graţioase pe ritmul muzicii programate care se revărsa din tăblia patului.
Era încă frumoasă, o faţă ca de camee, cu o cascadă de păr roşu ca focul, ochi de smarald care priveau sticloşi spre tavanul acoperit de oglinzi, braţe şi picioare albe ca laptele, care te duceau cu gândul la scene din Lacul Lebedelor, în timp ce patul le legăna uşor.
Nu erau aranjate artistic, ci întinse lasciv, în aşa fel încât corpul femeii moarte forma un X, exact în mijlocul patului.
Avea o gaură în frunte, una în piept, iar o alta se căsca oribil între coapsele desfăcute. Sângele sărise pe cearceafurile lucioase, băltise, se scursese şi pătase.
Erau pete pe pereţii lăcuiţi, ca nişte picturi morbide scrijelite de un copil diabolic.
Atât de mult sânge era un lucru rar, iar ea văzuse mult prea mult în noaptea care trecuse, ca să poată privi scena cu calmul pe care ar fi preferat să-l aibă.
Trebui să înghită o dată, cu putere, şi să se forţeze să blocheze imaginea unui copil mic.
— Ai înregistrat imaginea?
— Da.
— Atunci închide chestia aia nenorocită.
Expiră profund în timp ce Feeney găsi comenzile care opreau muzica. Patul îşi opri şi el mişcarea. Rănile, murmură Eve, apropiindu-se ca să le poată examina. Prea curate ca să fi fost provocate de un cuţit. Prea neregulate pentru un laser. O imagine îi trecu prin faţa ochilor – filme vechi din timpul pregătirii, video casete vechi, răutate veche.
— Hristoase, Feeney, astea arată ca nişte răni de gloanţe.
Feeney îşi vârî mâna în buzunar şi scoase o pungă sigilată.
— Cine a făcut-o, a lăsat un suvenir. Îi dădu punga lui Eve. Un obiect antic de felul ăstuia, probabil, se poate vinde pentru opt sau zece mii unui colecţionar legal, dublu pe piaţa neagră.
Fascinată, Eve răsuci în palmă revolverul sigilat.
— E greu, zise ea mai mult pentru sine..
— Calibrul 38, îi spuse el. Primul pe care îl văd în afara unui muzeu. Ăsta-i un Smith & Wesson, Model Zece, oţel albastru. Privi spre armă cu afecţiune. O piesă cu adevărat clasică, a fost arma standard a poliţiei până către sfârşitul secolului douăzeci. Au oprit fabricaţia lor prin secolele douăzeci şi doi, douăzeci şi trei, când a fost adoptată legea care interzice armele de foc.
— Eşti un iubitor al istoriei. Ceea ce explica motivul pentru care se afla cu ea. Pare a fi nou. Adulmecă prin pungă şi simţi mirosul de ulei şi de ars. Cineva a avut foarte mare grijă de chestia asta. Oţel împuşcat în carne, gândi ea cu voce tare, în timp ce-i dădea înapoi lui Feeney punga. Urâtă moarte şi prima de felul ăsta pe care o văd în zece ani de când lucrez în departament.
— A doua pentru mine. Acum vreo cincisprezece ani, o petrecere în partea de jos a East Side care a degenerat. Un individ a împuşcat cinci oameni cu o armă de calibrul douăzeci şi doi înainte de a-şi da seama că nu era o jucărie. Cumplită mizerie.
— Jocuri şi distracţie, murmură Eve. O să-i verificăm pe colecţionari, să vedem câţi dintre ei au o armă ca asta. Poate că cineva a raportat un furt.
— S-ar putea.
— Mai degrabă, cred că a apărut de pe piaţa neagră. Eve privi înapoi spre cadavru. Dacă face meseria asta de câţiva ani, ar trebui să aibă discuri, liste de clienţi, agende. Se încruntă. Din cauza situaţiei de Cod Cinci va trebui să merg eu însămi din uşă în uşă să pun întrebări oamenilor. Nu e o simplă crimă sexuală, oftă ea. Cel care a făcut-o s-a pregătit. Arma de colecţie, rănile înseşi, aproape perfect aliniate de sus în jos, luminile, poziţia corpului. Cine a anunţat crima, Feeney?
— Ucigaşul. Aşteptă până când ea îşi întoarse din nou privirea spre el. Chiar de aici. A sunat la staţia de poliţie. Vezi cum camera video este îndreptată spre faţa ei? Asta s-a primit. Video, nu audio.
— Îi plac spectacolele. Eve expiră cu putere. Un nenorocit inteligent şi arogant. Întâi, a făcut sex cu ea. Pun pariu pe legitimaţia mea. Apoi, s-a ridicat şi a făcut-o. Îşi ridică braţul, ochii lăsându-l în jos în timp ce număra: unu, doi, trei.
— Câtă răceală, şopti Feeney.
— E un tip rece. După asta, a netezit cearceafurile în jurul ei. Vezi cât de bine întinse sunt? O aranjează, îi desface picioarele în aşa fel încât nimeni să nu aibă niciun dubiu în privinţa felului în care îşi câştiga existenţa. O face cu grijă, practic, măsurând în aşa fel, încât să fie perfect aliniată. Centrul patului, braţe şi picioare îndepărtate la distanţe egale. Nu opreşte patul pentru că face parte din spectacol. Lasă arma pentru că vrea ca noi să ştim imediat că nu este un om obişnuit. Are o personalitate puternică. Nu vrea să piardă timpul, lăsând cadavrul să fie descoperit întâmplător. Vrea să se afle imediat. Satisfacţie imediată.
— Ea avea licenţă şi pentru bărbaţi şi pentru femei, observă Feeney, dar Eve clătină din cap.
— Nu e o femeie. O femeie nu ar fi lăsat-o arătând şi frumoasă şi obscenă. Nu, nu cred că este o femeie. Hai să vedem ce reuşim să găsim. Ai intrat pe computerul ei?
— Nu. E cazul tău, Dallas. Sunt autorizat doar să asist.
— Vezi dacă poţi accesa lista ei de clienţi.
Eve se îndreptă spre dulap şi începu să cerceteze cu grijă prin sertare.
Gusturi scumpe, reflectă Eve. Erau acolo câteva articole din mătase adevărată, genul care nu putea fi imitată. Sticla de parfum era exclusivistă şi mirosea, după un adulmecat rapid, ca sexul scump. Conţinutul sertarelor era aranjat meticulos, lenjeria împăturită perfect, puloverele aranjate pe culori şi categorii de material. Şifonierul era la fel.
Era evident că posesoarea lor avea o dragoste pentru haine şi gust rafinat pentru ce era mai bun, având grijă de ele cu scrupulozitate.
Totuşi, murise dezbrăcată.
— Ţinea o evidenţă foarte bună, îi strigă Feeney. Sunt toate aici. Lista de clienţi, programări – inclusiv examenul medical lunar pe care era obligată să-l facă, şi vizitele săptămânale la salonul de frumuseţe. Pentru examenul medical se ducea la Trident Clinic, iar pentru frumuseţe, la Paradise.
— Amândouă sunt printre cele mai bune. Am o prietenă care a economisit bani timp de un an ca să poată beneficia o zi de tratamentele de la Paradise. Tot felul de oameni.
— Sora neveste-mii s-a dus acolo la aniversarea celor douăzeci şi cinci de ani de căsătorie. A costat-o aproape la fel de mult cât nunta copilului meu. Hopa, avem şi agenda cu adrese personale.
— Bun, copiază tot, Feeney, te rog. Auzindu-l fluierând uşor, privi peste umăr şi zări computerul cu margini de aur din mâna lui. Ce-i?
— Avem aici o mulţime de nume răsunătoare. Politică, spectacole, bani, bani, bani. Interesant, fata noastră are numărul privat al lui Roarke.
— Care Roarke?
— Doar Roarke, din câte ştiu eu. Bani mulţi. Genul de bărbat care face din nimic cărămizi de aur. Ar trebui să mai citeşti şi altceva în afară de paginile de sport, Dallas.
— Hei, citesc titlurile. Ai auzit de retragerea cockerilor spaniel?
— Roarke înseamnă întotdeauna ştiri senzaţionale, zise Feeney cu răbdare. Are una dintre cele mai bune colecţii de artă din lume. Artă şi antichităţi, continuă el, observând cum Eve înţelege şi se întoarce spre el. E colecţionar autorizat de arme. Se spune că ştie şi cum să le folosească.
— O să-i fac o vizită.
— Ai să fii foarte norocoasă dacă vei reuşi să ajungi la o milă depărtare de el.
— Mă simt norocoasă.
Eve se îndreptă spre cadavru şi îşi strecură mâinile sub cearceafuri.
— Omul ăsta are prieteni puternici, Dallas. Nu-ţi poţi permite nici măcar să şopteşti că ar putea fi legat de chestia asta până când nu ai ceva solid.
— Feeney, ştii că e o greşeală să-mi spui asta. Dar chiar în timp ce începea să zâmbească, degetele îi atinseră ceva aflat între trupul rece şi cearceafurile însângerate. E ceva sub ea.
Cu grijă, Eve îi ridică umărul şi îşi strecură degetele.
— Hârtie, şopti ea. Sigilată. Şterse cu degetul protejat de substanţa pulverizată la intrare pata de sânge până când reuşi să citească ce scria pe foaia de hârtie.
UNA DIN ŞASE
— Pare a fi scrisă de mână, zise ea către Feeney şi îi întinse hârtia. Băiatul nostru e mai mult decât inteligent, mai mult decât arogant. Şi nu a terminat încă.
Eve îşi petrecu restul zilei făcând ceea ce în mod normal ar fi fost treaba dronelor. Intervievă personal vecinii victimei, înregistrând declaraţii, impresii.
Reuşi să îşi ia un sandvici din mers, de la acelaşi Grătar Plutitor pe care aproape că-l lovise mai devreme. După noaptea şi dimineaţa prin care trecuse, nu putea să-i reproşeze recepţionerei de la salonul Paradise că o privea de parcă ar fi fost adunată cu fărașul de pe trotuar.
Cascade muzicale susurau prin verdeaţa din jurul recepţiei celui mai exclusivist salon din oraş. Ceşti minuscule de cafea veritabilă şi pahare delicate cu apă minerală sau şampanie erau servite celor care se relaxau în fotolii confortabile sau pe canapele. Căştile şi discurile cu reviste de modă completau atmosfera elegantă.
Recepţionera avea nişte sâni magnifici, dovadă a tehnicilor de sculptură corporală ale salonului. Purta o rochie scurtă şi strâmtă de culoare roşie, care era marca salonului, şi o coafură incredibilă din părul negru răsucit ca nişte şerpi.
Eve nu putea fi mai încântată de atât.
— Îmi pare rău, zise femeia cu o voce grijuliu modulată şi lipsită de orice expresie, ca a unui computer. Vă stăm la dispoziţie numai cu programare.
— Nu-i nimic. Eve zâmbi şi aproape că-i păru rău că avea să aplice o înţepătură dispreţului afişat. Aproape. Asta ar trebui să-i obţină una. Îşi arătă legitimaţia. Cine se ocupă de Sharon Deblass?
Privirea oripilată a recepţionerei fugi spre aria de aşteptare.
— Problemele clienţilor noştri sunt strict confidenţiale.
— Sunt sigură. Distrându-se grozav, Eve se aplecă prietenoasă peste tejgheaua în formă de U. Pot să vorbesc frumos şi liniştit, ca acum, în aşa fel, încât să ne înţelegem, Denise? Aruncă o privire discretă ecusonului aflat pe pieptul femeii. Sau pot să vorbesc tare, în aşa fel, încât să înţeleagă toată lumea. Dacă preferi prima variantă, du-mă într-o cameră liniştită unde nu vom deranja niciun client, şi trimite-mi-l pe operatorul lui Sharon Deblass. Sau cum îl numiţi voi.
— Consultant, zise Denise pierdută. Te rog să mă urmezi.
— Cu plăcere.
Numai în filme sau pe casete video văzuse Eve un loc la fel de luxos. Covorul roşu era atât de gros şi moale, încât picioarele se afundau în el. Ţurţuri de cristal atârnau din tavan şi emiteau lumină. Aerul mirosea a flori şi a corpuri răsfăţate.
Poate că nu reuşea să se imagineze pe sine acolo, înfăşurată în creme şi uleiuri, masată şi sculptată, dar dacă ar fi avut de gând să-şi piardă timpul pentru propria vanitate, cu siguranţă ar fi fost interesant să o facă în condiţii atât de civilizate.
Recepţionera o conduse într-o cameră mică, cu o hologramă care reprezenta o pajişte în plină vară, dominând un perete întreg. Sunetul domol al cântecului de păsări şi briza plăcută îndulceau aerul.
— Vă rog să aşteptaţi aici.
— Nicio problemă.
Eve aşteptă ca uşa să se închidă, apoi, cu un oftat indulgent, se aşeză într-un scaun extrem de confortabil. În momentul în care se aşeză, monitorul de lângă ea se deschise şi o faţă prietenoasă şi plăcută, care nu putea fi decât a unui droid, începu să-i zâmbească.
— Bună ziua. Bun venit la Paradise. Problemele tale cosmetice şi confortul tău sunt singura noastră prioritate. Doreşti să bei ceva în timp ce-ţi aştepţi consultantul?
— Sigur. Cafea neagră, cafea.
— Desigur. Ce ai prefera? Apasă litera C pe tastatură pentru a consulta lista sortimentelor.
Înăbuşindu-şi un chicotit, Eve urmă instrucţiunile. Îşi petrecu următoarele două minute cântărind opţiunile, apoi rămase să se decidă între French Riviera şi Caribbean Cream.
Uşa se deschise înainte de a se decide. Resemnată, se ridică şi dădu cu ochii de o sperietoare îmbrăcată foarte elaborat.
Peste cămaşa de un roz aprins şi pantalonii de culoarea prunelor, el purta un halat descheiat, lung, în culoarea roşie a salonului Paradise. Părul, care îi atârna pe spate, pornind dintr-o faţă dureros de emaciată, imita culoarea pantalonilor. Îi întinse lui Eve o mână, o strânse uşor, şi o privi cu ochi blânzi, ca de căprioară.
— Îmi pare teribil de rău, doamnă ofiţer. Mă simt confuz.
— Doresc informaţii despre Sharon Deblass. Din nou, Eve îşi scoase legitimaţia şi i-o oferi spre inspecţie.
— Da, ah… Locotenent Dallas. Aşa înţelesesem şi eu. Trebuie să ştiţi, desigur, că informaţiile despre clienţii noştri sunt strict confidenţiale. Paradise are o reputaţie excelentă atât în ceea ce priveşte discreţia, cât şi calitatea serviciilor.
— Iar tu trebuie să ştii, desigur, că pot aduce un mandat, domnule…
— Oh, Sebastian. Doar Sebastian. Flutură o mână subţire care sclipea de inele. Nu-ţi pun la îndoială autoritatea, locotenente. Dar, dacă mă poţi ajuta, care este motivul acestei anchete?
— Anchetez motivele pentru care Deblass a fost ucisă. Aşteptă o secundă, analiză şocul care i se citea în priviri şi care îi ştersese culoarea de pe faţă. În afară de asta, informaţiile mele sunt strict confidenţiale.
— Ucisă. Doamne, Dumnezeule, frumoasa noastră Sharon e moartă? Trebuie să fie o greşeală. Aproape că alunecase din scaun, cu capul lăsat pe spătar şi cu ochii închişi. Când monitorul îi oferi o băutură, dădu din nou din mână. Lumina sclipi de pe degetele lui împodobite cu bijuterii. Dumnezeule, da. Am nevoie de un coniac, dragă. Un pahar de Trevalli.
Eve se aşeză lângă el şi îşi scoase reportofonul.
— Povesteşte-mi despre Sharon.
— O creatură minunată. Uimitoare din punct de vedere fizic, desigur, dar era ceva mai profund.
Coniacul lui sosi în cameră pe o tavă automată, silenţioasă. Sebastian ridică paharul şi luă o înghiţitură zdravănă.
— Avea un gust impecabil, o inimă generoasă, o ironie fină.
Îşi întoarse ochii de căprioară spre Eve.
— Am văzut-o chiar acum două zile.
— Profesional?
— Avea o programare permanentă săptămânal, pentru o jumătate de zi. La fiecare două săptămâni avea o zi întreagă. Scoase o eşarfă de culoarea untului şi îşi tamponă ochii cu ea. Sharon avea grijă de ea, credea cu tărie în felul în care se prezenta.
— A fost un atu în meseria ei.
— Natural. Lucra doar ca să se amuze. Banii nu reprezentau o nevoie deosebită, dacă ne gândim la familia din care provenea. Îi plăcea sexul.
— Cu tine?
Faţa lui sofisticată tresări, buzele trandafirii se ţuguiară indicând ceva ce ar fi putut fi bosumflare sau durere.
— Eram consultantul, confidentul şi prietenul ei, zise Sebastian înţepat şi îşi aruncă eşarfa peste umărul stâng cu un gest elegant. Ar fi fost indiscret şi neprofesionist să devenim parteneri de sex.
— Deci nu erai atras de ea sexual?
— Era imposibil pentru oricine să nu se simtă atras de ea sexual. Ea… Făcu un gest larg cu mâna. Emana a sex aşa cum alţii ar putea răspândi a un parfum foarte scump. Dumnezeule! mai luă o înghiţitură tremurată de băutură. Totul e la trecut. Nu pot să cred. Moartă. Omorâtă. Îşi întoarse privirea către Eve. Ai zis că a fost omorâtă.
— Aşa este.
— Cartierul ăla în care locuia, zise el încruntat. Nimeni nu a reuşit să o convingă să se mute într-un loc mai acceptabil. Îi plăcea să trăiască periculos şi să arunce totul sub nasul aristocratic al familiei.
— Nu se înţelegea cu familia?
— Oh, categoric. Îi făcea plăcere să-i şocheze. Era un spirit atât de liber, iar ei atât de… comuni. O spuse pe un ton care lăsa să se înţeleagă faptul că a fi comun era un păcat de moarte mai mare decât crima însăşi. Bunicul ei continuă să promoveze proiecte de lege care să interzică prostituţia. Ca şi cum secolul trecut nu ar fi dovedit că asemenea lucruri trebuie reglementate atât pentru sănătate, cât şi pentru scăderea ratei criminalităţii. El este şi împotriva reglementărilor privind procrearea, schimbarea sexului, echilibrarea chimică şi interzicerea armelor.
Eve ciuli urechile.
— Senatorul se opune interzicerii armelor?
— E unul dintre proiectele lui dragi. Sharon mi-a spus că are o colecţie imensă de antichităţi şi vorbeşte tot timpul despre dreptul demodat de a purta arme. Dacă ar fi după el, ne-am întoarce cu toţii în secolul douăzeci, omorându-ne unii pe alţii.
— Crime încă se mai întâmplă, şopti Eve. Ţi-a povestit vreodată despre prieteni sau clienţi care au fost nesatisfăcuţi sau deosebit de agresivi?
— Sharon avea o mulţime de prieteni. Atrăgea oamenii ca… încercă să găsească o metaforă cât mai potrivită şi îşi şterse din nou ochii cu un colţ al eşarfei. Era ca o floare exotică parfumată. De aceea, clienţii ei, din câte ştiu eu, erau cu toţii încântaţi de ea. Îi verifica cu foarte multă grijă. Toţi partenerii ei sexuali trebuiau să îndeplinească anumite criterii. Felul cum arătau, capacitatea intelectuală, buna creştere şi performanţa. Cum spuneam, îi plăcea sexul sub toate formele lui. Era… aventuroasă.
Asta se potrivea cu jucăriile pe care Eve le descoperise în apartament. Cătuşele de catifea şi bicele, uleiurile parfumate şi halucinogenele. Oferta găsită pe cele două seturi de căşti conectate împreună la o realitate virtuală, fusese un şoc chiar şi pentru experienţa ei mult încercată.
— Avea vreo legătură mai personală cu cineva?
— Au fost unii bărbaţi, ocazional, dar îşi pierdea repede interesul pentru ei. În ultimul timp, vorbea de Roarke. Îl întâlnise la o petrecere şi o atrăgea. De fapt, urma să se întâlnească cu el chiar în seara zilei când venise pentru consultaţie. Voia ceva exotic, pentru că urmau să ia cina în México.
— În México. Asta ar fi fost alaltăieri-seară.
— Da. Era foarte încântată de el. I-am aranjat părul în stil gitan, i-am făcut pielea mai aurie… întreg corpul. I-am aplicat un roşu obraznic pe unghii şi un încântător tatuaj temporar pe fesa stângă, reprezentând un fluture cu aripi roşii. Farduri faciale cu durata de douăzeci şi patru de ore ca să nu se deterioreze. Arăta spectaculos, zise el dându-i lacrimile. M-a sărutat şi mi-a spus că s-ar putea ca de data asta să fie îndrăgostită. Urează-mi noroc, Sebastian. Asta mi-a spus şi a plecat. A fost ultimul lucru pe care mi l-a spus.
