Pasi spre fericire de Nora Roberts
E bună dragostea ce‑o cauţi,
Dar şi mai bună‑i cea pe care fără căutare‑o capeţi.
SHAKESPEARE
Inima are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte.
PASCAL
Capitolul 1
O ditamai luna, specifică nopţilor de iarnă, îşi revărsa lumina peste vechea clădire de piatră şi cărămidă a hanului din piaţa centrală. La atingerea razelor, porticurile şi grilajele străluceau, iar acoperişul din aramă roşiatică, asemenea monedei de un penny, scânteia palid. Vechiul şi noul – trecutul şi prezentul – se îmbinau aici ca într‑o căsnicie fericită şi trainică.
Ferestrele clădirii rămăseseră întunecate în noaptea aceasta de decembrie, adâncindu‑i misterul, însă peste numai câteva săptămâni aveau să strălucească asemenea celorlalte ferestre dispuse de‑a lungul străzii principale din Boonsboro.
Stând în camioneta sa la semafor, Owen Montgomery privea magazinele şi apartamentele de pe Main Street, ornate şi gătite de sărbătoare. Luminile clipeau şi dansau. În dreapta lui, un brad frumos de Crăciun împodobea fereastra mare de la etajul al doilea. Reşedinţa temporară a viitoarei administratoare a hanului reflecta pe deplin stilul acesteia. Eleganţă autentică.
De Crăciunul viitor, se gândi el, hanul BoonsBoro avea să fie acoperit de lumini albe şi ramuri verzi de brad. Iar Hope Beaumont avea să‑şi amplaseze brăduţul la fereastra apartamentului de la etajul al treilea destinat administratorului hanului.
Îşi aruncă rapid privirea spre stânga, unde Avery McTavish, tânăra proprietară de la Pizzeria şi Restaurantul de Familie Vesta, împodobise copertina de la intrare cu beculeţe colorate.
În apartamentul ei de deasupra – care pe vremuri îi aparţinuse fratelui lui Owen, Beckett – se întrezăreau luminiţele unui brad. Altminteri, ferestrele erau la fel de întunecate ca şi cele ale hanului. Avery muncea în seara asta, se gândi el, observând mişcarea din restaurant. Îşi schimbă uşor poziţia, dar nu putu să o vadă în spatele tejghelei.
Când lumina semaforului se schimbă, viră pe St. Paul Street, apoi făcu la stânga şi intră în parcarea din spatele hanului. Timp de câteva clipe rămase în camionetă, gândindu‑se. Putea să meargă pe jos până la Vesta, unde să ciugulească ceva şi să bea o bere, rămânând acolo până la închidere, după care să‑şi facă turul prin han.
Inspecţia nu era neapărat necesară, însă peste zi nu apucase să ajungă la hanul aflat în plină renovare deoarece fusese ocupat cu alte întâlniri, cu alte detalii ale afacerilor derulate de Montgomery Family Contractors. Nu voia să aştepte până dimineaţă ca să vadă ce progrese făcuseră fraţii săi şi echipa.
În plus, Vesta părea aglomerat şi abia dacă mai erau treizeci de minute până la închidere. Nu că Avery l‑ar fi dat afară. Mai mult decât probabil, s‑ar fi aşezat să bea o bere cu el.
Tentant, îşi zise, însă era mai înţelept să facă turul acela rapid şi să se ducă acasă. A doua zi trebuia să se prezinte pe şantier cel târziu la ora şapte.
Coborî din camionetă în aerul extrem de rece de afară, scoţându‑şi cheile din buzunar. Înalt ca fraţii săi, deopotrivă zvelt şi musculos, îşi ridică zgribulit gulerul hainei şi se îndreptă spre intrare.
Cheile sale aveau un cod al culorilor de care fraţii săi îşi băteau joc, însă el îl considera extrem de eficient. Avu nevoie de numai câteva secunde pentru a se pune la adăpost de ger în holul clădirii.
Aprinse luminile, după care nu făcu altceva decât să stea acolo, în picioare, ca un idiot, cu un zâmbet până la urechi.
Mozaicul din mijloc scotea în evidenţă dimensiunile impresionante ale încăperii şi adăuga o notă de şarm pereţilor zugrăviţi discret, căptuşiţi cu lambriuri crem, făcute la comandă. Beckett avusese dreptate când propusese să lase la vedere cărămida din zidul lateral. Iar mama lor fusese înnebunită după candelabru.
Nu era nici în stil fantezie, nici tradiţional, dar într‑un fel anume se potrivea perfect în peisaj, cu braţele lui de bronz şi abajururile înguste ce parcă se revărsau spre mozaicul de dedesubt. Aruncă rapid o privire în dreapta şi observă că băile aferente holului, cu plăcile lor de faianţă extravagante şi chiuvetele din piatră cu vinişoare verzi, fuseseră zugrăvite.
Îşi scoase carneţelul şi notă că se simţea nevoia câtorva retuşuri şi ajustări înainte să treacă prin arcada de piatră ce dădea în stânga.
Alte şi alte cărămizi expuse privirii – da, Beckett avea un talent extraordinar. Rafturile din spălătoria de rufe relevau o organizare desăvârşită – probabil că asta era mâna abilă a lui Hope; cu voinţa ei de fier îl convinsese pe celălalt frate al lui Owen, Ryder, să renunţe la biroul său de acolo, şi astfel putuse amenaja totul conform propriilor gusturi.
Se opri în locul care avea să adăpostească biroul lui Hope, observând amprenta personală a lui Ryder: în cel mai rustic stil cu putinţă, masa de lucru era alcătuită dintr‑o capră de tăiat lemne cu o foaie de placaj deasupra. Se mai zăreau un dosar alb burduşit cu hârtii – Biblia muncii depuse –, nişte unelte şi cutii de vopsea.
Nu avea să treacă mult timp înainte ca Hope să‑l alunge şi din acea încăpere.
Continuă să meargă, oprindu‑se să se încălzească în bucătăria deschisă.
Ei fuseseră cei care instalaseră sistemul de iluminat. O aplică mare deasupra mesei centrale, versiuni mai mici ale acesteia la fiecare fereastră în parte. Dulapuri de lemn în culori calde, elemente crem pentru tuşe de accent, blat din granit cu suprafaţa netedă în completarea aparaturii electrocasnice strălucitoare din oţel inoxidabil.
Deschise frigiderul să caute o bere. Îşi aminti că avea să şofeze în scurt timp, aşa că luă în schimb o cutie de Pepsi, după care mai făcu nişte însemnări privind instalarea de jaluzele şi efectuarea unui tratament complet de curăţare a geamurilor, operaţiuni care urmau în grafic.
Ajuns la recepţie, cercetă rapid zona din priviri, zâmbind din nou larg.
Poliţa de deasupra şemineului pe care Ryder o crease dintr‑o scândură masivă, patinată se potrivea la fix cu zidăria de cărămidă veche şi căminul adânc, fără grătar de protecţie. Momentan, nişte prelate şi mai multe cutii de vopsea şi scule aglomerau locul. Făcu unele adnotări suplimentare, după care o luă pe unde venise, oprindu‑se acolo unde urma să fie salonul de recepţii, când auzi zgomot de paşi la etajul al doilea.
Trecu pe sub următoarea arcadă ce dădea înspre coridorul scurt dinspre scări. Văzu că Luther muncise din greu la balustrada din fier şi îşi trecu o mână peste ea în timp ce începea să urce.
— E superbă. Ry? Eşti aici, sus?
O uşă închisă cu putere îl făcu să tresară puţin. Ochii lui albaştri şi calmi se îngustară în momentul în care ajunse pe palier. Fraţii săi nu se sfiau să‑i mai joace renghiuri din când în când, şi la naiba dacă avea să le dea vreun motiv să chicotească.
— Ooooh, exclamă el prefăcându‑se îngrozit. Probabil că‑i fantoma. Sunt atât de speriat!
Se întoarse spre partea din faţă a clădirii şi văzu că uşa de la camera Elizabeth & Darcy era într‑adevăr închisă, spre deosebire de cea de la camera Titania & Oberon, aflată vizavi.
„Foarte ciudat“, se gândi el confuz.
Se strecură până la uşă, intenţionând să o deschidă cu putere, să sară înăuntru şi posibil să‑l ia pe nepregătite pe acela din fraţii săi care avea chef de glume. Apucă mânerul curbat, apăsă pe el cu grijă şi împinse.
Uşa nu se clinti.
— Gata cu gluma, porcule.
Însă nu‑şi putu reprima un chicotit. Cel puţin până în momentul în care uşa se deschise, iar ambele uşi de la intrarea pe terasă făcură acelaşi lucru.
Simţi un iz de caprifoi, dulce ca vara, odată cu aerul îngheţat ce ţâşni înăuntru.
— Iisuse!
Acceptase în bună măsură că aveau o fantomă acolo. La urma urmei, mai existaseră incidente, pe care Beckett le tratase cu mult calm. Suficient de mult încât să o boteze Elizabeth în onoarea încăperii pe care ea o prefera.
Însă aceasta era prima experienţă personală, de netăgăduit, trăită de Owen cu stafia.
Rămase în picioare, cu gura căscată, înţepenit, în timp ce uşa de la baie se trânti cu putere, după care se deschise şi se trânti din nou.
— OK. Uau. Hm, îmi pare rău c‑am intrat nepoftit. Eu doar…
Uşa i se trânti în faţă – sau i s‑ar fi trântit dacă n‑ar fi sărit înapoi la ţanc cât să evite să‑i spargă nasul.
— Hai să fim serioşi. Trebuia să mă ştii deja până acum. Sunt aici aproape în fiecare zi. Sunt Owen, fratele lui Beck. Eu… ăăă… vin cu gânduri bune.
Uşa de la baie se trânti din nou, iar zgomotul îl făcu să se cutremure.
— Mai uşor cu materialul, OK? Care‑i problema? Eu doar… Ah! M‑am prins.
Dregându‑şi vocea, îşi scoase fesul de lână şi‑şi trecu mâinile prin părul des.
— Să ştii că nu ţi‑am spus ţie „porcule“. Am crezut că‑i Ry. Îl ştii pe celălalt frate al meu, Ryder. El poate fi un adevărat porc, trebuie să recunoşti. Iar acum stau pe hol justificându‑mă în faţa unei fantome.
Uşa se deschise puţin, exact cât o crăpătură. Cu grijă, Owen o deschise complet.
— Mă duc să închid uşile de la terasă. Chiar trebuie să le ţinem închise.
Putea să recunoască în sinea sa că sunetul propriei voci, răsunând în camera goală, era destul de înfricoşător, însă îşi vârî fesul în buzunar şi se duse către uşa mai îndepărtată, pe care o închise şi o încuie. Dar când se duse la cea de‑a doua uşă, văzu luminile strălucind în apartamentul lui Avery de deasupra restaurantului, îi zări silueta mişcându‑se lângă fereastră.
Curentul de aer rece se domoli; izul de caprifoi se mai îndulci.
— Ţi‑am mai simţit parfumul şi altă dată, murmură el, cu ochii la ferestrele lui Avery. Beckett spune că l‑ai avertizat în noaptea în care labagiul ăla – scuză‑mi limbajul – de Sam Freemont a vrut s‑o atace pe Clare. Aşa că‑ţi mulţumesc pentru asta. Acum se pregătesc de nuntă – Beck şi Clare. Probabil că ştii asta. Aproape toată viaţa a dorit‑o doar pe ea. Închise şi cealaltă uşă şi se întoarse cu spatele la geam, făcând o scurtă plecăciune: Aşa că‑ţi mulţumesc încă o dată.
Uşa de la baie rămăsese deschisă, permiţându‑i să‑şi surprindă propria reflexie în oglinda cu ramă din fier forjat de deasupra măsuţei de toaletă.
Nu putea să nege că arăta cam ciudat, cu ochii holbaţi şi privirea speriată, iar părul ciufulit contribuia din plin la imaginea de om care tocmai văzuse o stafie.
În mod automat, îşi trecu degetele prin el ca să încerce să‑l mai aşeze.
— Nu fac altceva decât să umblu pe‑aici, luând notiţe. Ne‑a mai rămas doar să finalizăm lucrările în părţile esenţiale. Nu şi aici. Aici e gata. Cred că echipa a vrut să termine camera asta. Unii dintre ei s‑au cam speriat. Fără supărare. Aşa că… o să mă duc să termin sus, după care plec. Ne mai vedem – sau nu ne mai vedem, însă…
„Fie ce‑o fi“, se hotărî el ieşind din încăpere.
Petrecu mai mult de treizeci de minute, mergând dintr‑o cameră în cealaltă, de la un etaj la celălalt, adăugând observaţii la notiţele sale. De câteva ori, mirosul de caprifoi reveni sau o uşă se deschise.
Prezenţa ei – pe care nu mai putea s‑o conteste – părea blândă, dar când încuie bine uşile hanului şi plecă îl cuprinse o senzaţie colosală de uşurare.
Zăpada îngheţată scârţâia uşor sub încălţările lui Owen în timp ce jongla cu gogoşile şi cafeaua. Cu o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui, intră în han şi se duse direct la bucătărie ca să lase jos cutia de gogoşi, tava cu paharele de cafea şi servieta. Pentru a‑şi mai înviora starea de spirit, se îndreptă spre recepţie, unde porni şemineul pe bază de gaz. Mulţumit de căldură şi lumină, îşi scoase mănuşile şi le vârî în buzunarele hainei.
Reîntors în bucătărie, deschise servieta, scoase clipboardul şi trecu în revistă agenda zilei. Telefonul de la brâu scoase un bip asurzitor, semnalându‑i că era momentul pentru întâlnirea de dimineaţă.
În momentul în care auzi camioneta lui Ryder oprindu‑se în faţă, deja terminase jumătate dintr‑o gogoaşă cu glazură.
Fratele său purta o şapcă cu sigla Montgomery Family Contractors şi o pufoaică veche de lucru şi arbora o căutătură încruntată care părea să proclame „am nevoie de mai multă cafea“. Dumbass[1], câinele lui Ryder, intră tiptil, amuşină aerul dinăuntru, după care se uită pofticios la jumătatea rămasă din gogoaşa lui Owen.
Ryder mormăi şi se întinse după un pahar de cafea.
— Asta‑i a lui Beck, îi spuse Owen abia uitându‑se la el. Ceea ce este evident după B‑ul pe care l‑am scris în lateral.
Fratele său mormăi din nou, luând paharul marcat cu un R. După o sorbitură lacomă şi lungă se uită la gogoşi, optând pentru una umplută cu jeleu.
La bufnitura cozii patrupedului, Ryder îi aruncă o bucată.
— Beck întârzie, comentă Owen.
— Tu eşti cel care a hotărât că trebuie să ne întâlnim înainte de a se crăpa de ziuă.
Ryder luă o muşcătură imensă de gogoaşă şi o făcu să‑i alunece pe gât cu o înghiţitură de cafea. Nu avusese timp să se radă, aşa că o barbă scurtă şi ţepoasă îi acoperea obrajii. Totuşi, datorită cofeinei şi zahărului, ochii lui verzi cu pete aurii îşi pierduseră din aerul morocănos şi adormit.
— Suntem întrerupţi de prea multe ori, când toată echipa este aici. Aseară am aruncat o privire pe‑aici în drum spre casă. Ai avut o zi bună.
— Al dracului de bună. O să dăm gata şi etajul al treilea în dimineaţa asta. Câteva finisaje şi ornamente din ipsos, nişte lumini şi blestematele alea de suporturi de prosoape încălzite încă ne mai dau de lucru la etajul doi. Luther o să continue cu balustradele şi cu stâlpii de susţinere.
— Asta am observat şi eu. Am luat nişte notiţe.
— Îhî.
— O să am probabil şi mai multe când termin de parcurs etajul doi.
— De ce să mai aştepţi?
Ryder înşfăcă o a doua gogoaşă şi muşcă din ea. Aruncă o altă bucată fără să se mai deranjeze să se uite la câinele care mergea cu paşi mărunţi alături de el.
Dumbass o prinse cu precizia unui participant la un concurs de dexteritate.
— Beckett n‑a apărut încă.
— Tipu’ ăsta are nevastă, preciză Ryder, şi trei copii. Care dimineaţa merg la şcoală. O să fie aici când o să fie; oricum, poate să recupereze după aceea.
— Aici e nevoie de nişte vopsea pentru câteva retuşuri, începu Owen.
— Am şi eu ochi.
— O să‑i pun să se apuce repede de treabă, să instaleze jaluzele peste tot. Dacă terminăm etajul trei astăzi, pot să înceapă curăţarea geamurilor la începutul săptămânii viitoare.
— Oamenii au dereticat cum au putut, însă este nevoie de‑o curăţenie adevărată, cu lustruire şi tot tacâmul. Trebuie s‑o implici în asta pe tipa care se va ocupa cu administrarea hanului.
— O să vorbesc cu Hope în dimineaţa asta. O să cer şi autorizaţie de la inspectoratul pentru construcţii, ca să putem aduce mobilierul.
Ryder îi aruncă o privire piezişă fratelui său.
— Stai fără grijă, mai avem încă două săptămâni, fără să luăm în calcul zilele libere din perioada sărbătorilor.
Însă Owen, ca de obicei, avea un plan.
— Putem să terminăm etajul trei, Ry. Crezi că mama şi Carolee – ca să nu mai spun de Hope – n‑o să dea buzna să cumpere alte şi alte lucruri de îndată ce le punem pe toate la locul lor?
— Ba da, sunt sigur. N‑avem nevoie să ne călcăm pe picioare mai mult decât o facem deja.
Auziră cum se deschide o uşă de la parter în timp ce urcau pe scara circulară spre etajul al treilea.
— La trei, strigă Owen în jos. Cafeaua e în bucătărie.
— Iisuse, mulţumesc.
— N‑a cumpărat Iisus cafeaua.
Owen îşi trecu degetele peste placa ovală din bronz şlefuit pe care era gravată inscripţia „Administrator“.
— E un detaliu clasa întâi.
— Nu avem decât lucruri clasa întâi.
Ryder sorbi din nou din cafea când trecură pragul.
— Arată bine.
Owen dădu din cap în timp ce făcea un tur complet, intrând şi ieşind din mica bucătărie, din baie, înconjurând cele două dormitoare.
— E un spaţiu plăcut şi confortabil. Drăguţ şi eficient, precum hangiţa noastră.
— Iar ea e o pacoste aproape la fel de mofturoasă ca şi tine.
— Nu uita cine‑ţi cumpără gogoşile, frăţioare.
La cuvântul „gogoşi“, Dumbass începu să se agite.
— Gata, ai terminat, amice, îi spuse Ryder, iar patrupedul, cu un oftat de căţeluş, se tolăni pe podea.
Owen aruncă o privire scurtă spre Beckett, care urca pe scări.
Se bărbierise, observă fratele său, şi avea o privire strălucitoare. Poate puţin cam distrasă, după cum îşi imagină că o au majoritatea bărbaţilor cu trei copii mai mici de zece ani pe care trebuie să‑i trimită la şcoală dis‑de‑dimineaţă.
Îşi aminti de propriile sale dimineţi în care trebuia să meargă la şcoală şi se întrebă cum de rezistaseră părinţii săi tentaţiei de a se apuca de droguri ca să se liniştească.
— Unul din câini a vomitat în patul lui Murphy, îi anunţă Beckett. Nu vreau să vorbesc despre asta.
— Mie, unuia, mi se pare o scuză convingătoare. Owen tocmai vorbea de curăţarea geamurilor şi de aducerea mobilierului.
Beckett se opri cât să‑l mângâie pe Dumbass pe cap.
— Încă mai avem de aranjat şi de pus totul în ordine, de vopsit şi de finisat.
— Nu şi aici, sus.
Owen se îndreptă spre Penthouse, primul din cele două apartamente pe care şi le rezervaseră.
— Asta este aproape gata. Hope şi‑ar putea muta tot calabalâcul pe partea opusă a holului. Cum stăm cu Westley & Buttercup?
— S‑a rezolvat. Ieri am montat luminile şi am pus oglinda de la baie.
— Atunci o să‑i spun lui Hope să dea drumul la curăţenie, să facă etajul ăsta lună.
Deşi avea deplină încredere în Ryder, verifică el însuşi încăperea.
— Ea are lista cu ce şi unde anume merge, aşa că poate să se ducă la cei de la magazin, să le spună ce să ne livreze aici.
Făcu nişte adnotări – verificarea comenzii de prosoape şi lenjerie, cumpărarea de becuri şi aşa mai departe. În spatele său, Beckett şi Ryder schimbau priviri.
— Presupun că noi vom căra şi vom monta mobilierul.
— Nu ştiu cine‑s „noi” ăştia, îl corectă Ryder. Fiindcă nu‑s nici eu şi nici echipa. Noi avem de terminat aici.
— Şi nici pe mine să nu mă bârâi la cap, interveni Beckett. Trebuie să fac modificările la proiectul brutăriei de alături dacă avem de gând să transferăm echipa de aici acolo fără prea mare întârziere.
— Mie mi‑ar plăcea o mică întârziere, murmură Ryder.
Owen se opri în dreptul camerei Elizabeth & Darcy şi studie uşa proptită astfel încât să stea deschisă.
— Beckett, s‑ar putea să vrei să stai de vorbă cu prietena ta, Lizzy. Asigură‑te că‑şi ţine uşa asta deschisă, iar uşile de la terasă sunt închise.
— E deschisă. Iar celelalte sunt închise.
— Acum sunt. Noaptea trecută a fost cam indispusă.
Intrigat, Beckett îşi arcui sprâncenele.
— Chiar aşa?
— Am avut parte de‑o întâlnire de gradul trei. Am dat o raită noaptea trecută şi‑am auzit ceva aici, sus.
Am crezut că‑i vreunul din voi care făcea mişto de mine. Ea a crezut că am înjurat‑o şi mi‑a dat de înţeles că nu i‑a plăcut.
Imediat, zâmbetul lui Beckett se lărgi considerabil.
— Are şi ea toane.
— Mie‑mi spui? Cred că ne‑am împăcat. Însă, doar aşa, în cazul în care‑mi poartă pică.
— Am terminat şi aici, îi spuse Ryder. Şi în T&O. A trebuit să ne ocupăm de mulurile din jurul lustrei şi de pardoseala din N&N, şi mai sunt nişte finisaje şi retuşuri în E&R. Şi la corpul de iluminat din tavanul băii de‑aici. A venit, în cele din urmă, ieri. În J&R e plin de cutii. Corpuri de iluminat, veioze şi alte corpuri de iluminat, rafturi şi Dumnezeu mai ştie ce. Însă‑i gata.
— Am şi eu o listă.
Ryder se bătu uşor cu degetul la frunte în timp ce câinele venea să se aşeze lângă el.
— Numai că nu trebuie să scriu fiecare prostie în zece locuri.
— Agăţătoare pentru halate, poliţe pentru prosoape, distribuitoare de hârtie igienică, începu Owen.
— Sunt pe lista pentru astăzi.
— Oglinzi, televizoare, întrerupătoare şi capace la scurgere, amortizoare de uşi.
— Sunt pe listă, Owen.
— Ai lista cu toate obiectele şi locul unde trebuie să ajungă?
— Nimănui nu‑i place să fie cicălit.
— Trebuie să montăm semnele care marchează ieşirile de urgenţă.
Owen continuă să lucreze la listă pe măsură ce se îndrepta spre sufragerie.
— Aplice de perete aici. Cutiile pe care le‑am făcut pentru extinctoarele de incendiu trebuie să fie vopsite şi instalate.
— De îndată ce‑o să taci din gură, o să pot să m‑apuc de treabă.
— Broşuri, website, reclame, finalizarea tarifelor, oferte, pliante şi dosare cu informaţii în camere.
— Nu‑i treaba mea.
— Exact. Aşa că poţi fi şi tu o dată mulţumit. Cât mai durează până avem nişte planuri revizuite ale proiectului brutăriei? îl întrebă Owen pe Beckett.
— O să le înaintez pentru aprobare la biroul de urbanism mâine‑dimineaţă.
— Bună treabă.
Îşi scoase telefonul şi intră în meniu la opţiunea „calendar”.
— Hai s‑o batem în cuie. Îi spun lui Hope să dea drumul la rezervări începând cu cincisprezece ianuarie. Putem să organizăm inaugurarea festivă pe treizeci, dându‑ne un răgaz de‑o zi ca să punem toate lucrurile la locul lor. După care îi dăm drumul.
— Nu mai e nicio lună până atunci, protestă Ryder.
— Ştii şi tu, ştie şi Beck şi ştiu şi eu că aici au mai rămas maximum două săptămâni de muncă. O să termini înainte de Crăciun. Dacă începem să băgăm mobilierul săptămâna asta, o să terminăm până la întâi ale lunii viitoare şi nu există niciun motiv ca să nu obţinem aprobarea pentru darea în folosinţă a clădirii chiar după sărbători. Asta ne dă două săptămâni pentru a mai pune lucrurile la punct, pentru a rezolva orice fel de probleme restante, cu Hope deja locuind aici.
— Sunt de acord cu Owen în privinţa asta. Am început numărătoarea finală, Ry.
Îndesându‑şi mâinile în buzunare, Ryder dădu din umeri.
— E bizar de‑a dreptul să ne gândim la locul ăsta ca fiind într‑adevăr terminat.
— Haide, haide, revino‑ţi, îi spuse Owen. Un loc precum ăsta? N‑o să terminăm niciodată treaba aici.
Încuviinţând din cap, Ryder auzi uşa din spate deschizându‑se şi închizându‑se cu putere, după care răsună un zgomot de paşi pe gresie.
— Gata, ne‑a venit echipa. Luaţi‑vă uneltele.
Owen îşi continuă activitatea cu entuziasm, apucându‑se de decoraţiunile pentru tavan. Nu se simţi deloc deranjat de multiplele întreruperi, necesare pentru a răspunde la telefon, a trimite un SMS de răspuns, a citi un e‑mail. În branşa lui, telefonul îi era la fel de folositor ca un pistol pneumatic de împuşcat bolţuri. Clădirea zumzăia de activitate, răsuna de voci şi de muzica radioului pe care Ryder îl folosea la muncă. Totul mirosea a vopsea şi a lemn proaspăt tăiat, a cafea tare. Combinaţia îi amintea de Montgomery Family Contractors şi niciodată, absolut niciodată nu se întâmpla să nu‑i readucă în memorie figura tatălui lui.
Tot ce cunoştea despre tâmplărie şi construcţii învăţase de la tatăl său. Acum, coborând de pe scară ca să contemple rezultatul muncii sale, ştiu că tatăl său ar fi fost mândru de ei.
Luaseră vechea clădire cu porticurile îndoite şi deformate, cu geamurile sparte, cu zidurile crăpate şi pardoselile sfărâmate şi o preschimbaseră într‑o adevărată bijuterie în piaţa oraşului.
Viziunea lui Beckett, se gândi el, imaginaţia şi ochiul format al mamei lor, truda şi îndemânarea lui Ryder şi propria lui concentrare asupra detaliilor, combinate cu o echipă solidă, transformaseră în realitate ceea ce fusese o simplă idee dezbătută în jurul mesei de bucătărie.
Îşi puse jos pistolul pentru cuie şi îşi roti umărul ca să‑l dezmorţească în timp ce se plimbă în jurul încăperii.
Într‑adevăr, ochiul mamei sale era inegalabil, recunoscu el. Se opusese ideii ei de a face pereţii bleu pal şi tavanul ciocolatiu‑închis – asta până când văzuse rezultatul. „Fascinant“ era cuvântul care descria cel mai bine modul în care arăta camera Nick & Nora, însă apogeul era atins în sala de baie. Acelaşi aranjament de culori, plus un perete de cărămizi din sticlă albastră, o asortare de tip ton sur ton în nuanţe de maro, totul scânteind sub luminile ca de cristal. „Ei poftim, candelabru la budă”, îşi zise el cu o mişcare uşoară a capului. Iată însă că era de mare efect.
Nu avea nimic obişnuit sau care să te ducă cu gândul la o cameră de hotel – nu atunci când Justine Montgomery prelua frâiele. Se gândi că această cameră în stil art déco era deocamdată favorita sa.
Alarma mobilului îl anunţă că era timpul să dea el însuşi nişte telefoane.
Se îndreptă spre uşa din spate ce dădea înspre terasă, în timp ce Luther lucra la balustrade. Scrâşnind din dinţi, alergă uşor prin vântul rece şi aspru de‑a lungul terasei acoperite, spre parter, după care intră rapid în sala de recepţie şi o parcurse de la un cap la altul.
— Să fie al dracului de ger! Radioul răcnea; pistoalele pneumatice pocneau şi bufneau. În niciun caz nu putea să lucreze cu tot zgomotul ăsta din jur. Îşi înşfăcă haina şi servieta şi se duse în salon, unde Beckett făcea ultimele finisaje la plintă. Mă duc la Vesta, anunţă el.
— Nu‑i nici zece. N‑au deschis încă.
— Tocmai de‑aia.
Afară, la semafor, băgându‑şi capul între umeri din cauza frigului, Owen înjură printre dinţi traficul aglomerat. Maşinile lăsau între ele un spaţiu atât de mic, încât nu‑i permiteau să traverseze strada pe cât de repede ar fi vrut. Aşteptă, scoţând aburi reci pe gură, până când se aprinse lumina verde pentru pietoni. Alergă în diagonală şi, ignorând semnul cu ÎNCHIS de pe uşa restaurantului, ciocăni cu putere.
Văzu luminile aprinse, dar nicio mişcare. Îşi scoase mobilul şi formă numărul lui Avery din memorie.
— Fir‑ar să fie, Owen, acum mi‑am pus cocă şi pe telefon!
— Deci eşti înăuntru. Deschide‑mi înainte să deger.
— Fir‑ar să fie, repetă ea, după care închise.
Însă peste câteva secunde o văzu, cu şorţul ei alb pe deasupra blugilor şi un pulover negru cu mânecile suflecate până la coate. Părul ei – oare ce hal de culoare mai avea acum? Părea să fie o nuanţă foarte apropiată de arămiul de pe acoperişul hanului. Începuse să‑i schimbe periodic aspectul în urmă cu vreo câteva luni, vopsindu‑l în aproape toate culorile, mai puţin în roşcatul ei natural amintind de o regină războinică a Scoţiei. În plus, şi‑l tăiase scurt de tot, îşi aminti el, deşi acum îi crescuse la loc, suficient de lung încât să‑l prindă la spate într‑o codiţă micuţă, ca un ciot, atunci când muncea.
Ochii ei, de un albastru la fel de strălucitor pe cât era părul ei roşcat, îi aruncară rapid o privire în timp ce descuia.
— Ce vrei? îl întrebă ea. Sunt în toiul pregătirilor.
— N‑am nevoie decât de puţin spaţiu şi de linişte. Nici măcar n-o să ştii că sunt aici.
Se strecură imediat înăuntru, în eventualitatea c‑ar fi încercat să-i închidă uşa în nas.
— Nu pot să vorbesc la telefon cu toată gălăgia aia de peste drum, şi trebuie să port nişte discuţii importante. Când ochii albaştri se îngustară aţintiţi pe servieta lui, încercă să‑i răspundă cu un zâmbet cuceritor. OK, mai am şi nişte hârtii de făcut. O să stau la tejghea. Promit să fiu foarte, foarte tăcut.
— Bine, e‑n regulă. Dar ai grijă să nu mă deranjezi.
— Hm, înainte să te întorci la treabă… N‑ai din întâmplare nişte cafea?
— Nu, n‑am nici măcar din întâmplare. Pregătesc nişte aluat din care o parte se încleiază pe noul meu telefon. Noaptea trecută am muncit până la închidere, iar Franny m‑a sunat să‑mi spună că‑i bolnavă, azi‑dimineaţă la ora opt. Vocea îi suna de parcă‑i vârâse cineva laringele într‑o maşină de tocat. Aseară am avut doi chelneri cu aceeaşi problemă, ceea ce înseamnă că probabil o să fiu din nou aici, de‑acum până la închidere. Dave nu poate lucra diseară deoarece se duce la dentist să‑i facă obturaţie de canal la patru, iar eu am un autocar cu turişti care vine la douăsprezece şi jumătate.
Cum aceste cuvinte îi ieşiseră din gură cu viteza unor rafale de armă automată, Owen nu făcu altceva decât să dea din cap.
— OK.
— Numai să… Făcu un gest spre tejgheaua lungă. Fă ce vrei.
Se întoarse în grabă la bucătărie în pantofii ei sport Nike de un verde strălucitor.
S‑ar fi oferit s‑o ajute, însă era evident că ea nu se afla în dispoziţia necesară să accepte. Îi cunoştea toanele şi dispoziţiile – o cunoştea din totdeauna – şi îşi dădea seama când era grăbită, nerăbdătoare şi stresată.
„O să‑i treacă“, gândi el. Întotdeauna îi trecea. Micuţa roşcată obraznică din copilăria sa, fostă majoretă în echipa Liceului Boonsboro – care condusese, împreună cu Clare a lui Beckett, echipa de majorete – devenise o patroană de restaurant extrem de muncitoare. Care făcea o pizza excepţională.
Lăsase în urma ei un uşor iz de parfum floral şi un val de energie. Auzi zgomotul înăbuşit şi zornăitul de la bucătărie în timp ce se aşeza pe un scaun la tejghea. Atmosfera îi dădea chef de muncă.
Deschise servieta, îşi scoase iPad‑ul şi clipboardul şi îşi luă mobilul de la curea. Dădu telefoane, trimise e‑mailuri şi SMS‑uri, îşi rearanjă agenda, făcu diverse calcule. Era cufundat în detalii, când reveni brusc la realitate simţind cum i se plimbă pe sub nas o ceaşcă de cafea. Se uită în sus la faţa frumoasă a lui Avery.
— Mulţumesc. Nu trebuia să te deranjezi. N‑o să mai stau mult.
— Owen, eşti deja de patruzeci de minute aici.
— Pe bune? Am pierdut noţiunea timpului. Vrei să plec?
— Nu, stai liniştit. Îşi îndreptă spatele, apăsându‑şi un pumn în zona lombară, şi‑l asigură pe un ton mai relaxat: în momentul de faţă totul e sub control.
El simţi un alt miros şi, aruncându‑şi rapid privirea spre aragazul masiv, văzu că Avery pusese sosurile la fiert.
Părul roşcat, pielea albă ca laptele cu pistrui răspândiţi pe ici‑colo îi proclamau sorgintea scoţiană, dar sosul marinat pe care îl făcea era la fel de grozav şi de italienesc precum un costum Armani.
Se întrebase adesea de unde îşi dobândise talentul şi cheful de gătit, însă părea că le avea pe ambele de la naştere, la fel ca ochii ei albaştri, mari şi neînfricaţi.
Aplecându‑se, tânăra femeie deschise frigiderul de sub tejghea, scoase borcanele şi începu să umple vasele de deasupra.
— Îmi pare rău de Franny.
— Şi mie. Chiar e bolnavă. Iar Dave este un nenorocit. N‑o să vină decât vreo două ore după‑amiază, şi asta doar pentru că sunt într‑un asemenea impas şi nu am mână de lucru. Nu‑mi place deloc să‑i cer să mă ajute.
El îi studie faţa în timp ce ea lucra. Acum că o privea cu atenţie, îi observă cearcănele de un violaceu‑deschis pe care le avea sub ochi.
— Arăţi cam obosită.
Ea îi aruncă o privire acră pe deasupra borcanului de măsline negre.
— Mulţumesc. Este exact replica pe care ar vrea o fată s‑o audă. După care dădu din umeri. Da, sunt obosită. Am crezut că o să dorm în dimineaţa asta. Franny trebuia să deschidă, iar eu urma să vin în jur de unsprezece şi jumătate. Nu mai am de mers de colo‑colo de când m‑am mutat chiar deasupra. Aşa că aseară m‑am uitat un timp la Jimmy Fallon şi am terminat o carte pentru care toată săptămâna am încercat să‑mi fac timp. Nu m‑a luat somnul până la două. După care Franny m‑a sunat la şase. Ora şase n‑ar fi groaznică dacă n‑ai fi muncit două schimburi, unul după altul, urmând să mai faci încă unul.
— Ştii care‑i partea bună a lucrurilor? Afacerea merge bine.
— O să mă gândesc la partea bună a lucrurilor după ce scap de autocarul cu turişti. Oricum, destul cu asta. Cum merge treaba la han?
— Deocamdată toate‑s bune, iar de mâine începem să băgăm mobilierul la etajul trei.
— Ce să băgaţi?
— Mobilierul, Avery.
Ea puse borcanul jos, holbându‑se la el.
— Vorbeşti serios? Pe bune?
— Inspectorul o să arunce o privire în după‑amiaza asta, ca să ne dea avizul. N‑ar avea niciun motiv să nu‑l acorde. Tocmai ce‑am vorbit cu Hope. O să înceapă curăţenia generală. Maică‑mea şi mătuşă‑mea vin şi ele – poate că deja sunt înăuntru – să se apuce de treabă.
— Am vrut şi eu să particip, însă nu pot.
— Nu‑ţi face griji. O mulţime de oameni ne dau o mână de ajutor.
— Voiam ca şi mâinile mele să fie printre ele. Poate mâine, în funcţie de boala care se pare că bântuie şi diversele programări la dentist. Dumnezeule, Owen, asta‑i o chestie extrem de importantă. Dansă puţin pe vârfuri şi călcâie în adidaşii ei verzi. Iar tu ai aşteptat aproape o oră ca să mi‑o spui?
— Erai prea ocupată să mă beşteleşti.
— Dacă ai fi spus‑o din prima aş fi fost prea entuziasmată ca să te mai beştelesc. E numai vina ta şi‑atât.
Îi zâmbi, ea, frumoasa Avery McTavish cu ochii ei cei obosiţi.
— De ce nu iei loc câteva minute?
— Azi sunt obligată să mă mişc întruna, precum un rechin.
Roti capacul borcanului ca să‑l desfacă, după care se duse să‑şi verifice sosurile.
El o urmări muncind. Întotdeauna dădea impresia că face şase lucruri deodată, ca într‑un număr de jonglerie în care mingile rămân permanent în aer, unele coborând vertiginos până când ea reuşea să le prindă şi să le arunce din nou.
Mintea lui extrem de organizată era uimită.
— Mai bine m‑aş întoarce. Mulţumesc pentru cafea.
— Nicio problemă. Dacă cineva din echipă se gândeşte să ia prânzul aici, spune‑le să aştepte până la unu şi jumătate. Când o să se termine toată agitaţia.
— OK. Îşi adună gândurile, după care se opri la uşă. Avery? Ce culoare‑i asta? A părului.
— Asta? Roşu aprins ca moneda de‑un penny; se numeşte Copper Penny.
El zâmbi şi dădu din cap.
— Ştiam eu. Ne vedem mai târziu.
