Capitolul 1
Ultimii pasageri părăseau barca şi, ajutaţi de doi marinari care stăteau în capătul scării de fier, urcau pe puntea vasului fluvial ce înainta pe Dunăre în vuietul trepidant, asurzitor al maşinilor.
Cu mîna încleştată de bara scării de fier, Scatiul urmărea liniştit operaţia de transbordare a pasagerilor. În dimineaţa aceasta, manevra de acostare în plin mers a Vulturului fusese foarte grea. Plouase torenţial cîteva zile în şir. Apele Dunării se umflaseră, şi-acum vuiau mînioase, rostogolindu-se, clocotind, în mari explozii de mîl, între malurile împădurite ale fluviului, învăluite ici şi colo în ceţuri albastre.
Curenţi puternici de apă se năpusteau asupra micului „port“ plutitor din Pradina, cu cabina lui de lemn vopsită în verde, cu debarcaderul de scînduri aşezat pe două bacuri de tablă, făcîndu-l să alunece încolo şi încoace, cînd spre mal, cînd spre larg, în scrîşnetul ruginit al lanţurilor grele cu care era legat.
Rămas fără cîrmaci (Babuşcă nu mai trecuse prin port de o săptămînă), Scatiul cu o barcă tixită de pasageri luptase din răsputeri, trăgînd vîrtos la vîsle, cu furia dezlănţuită a apelor.
Pasagerii de pe puntea Vulturului, aşezaţi pe băncile lor de lemn, sub prelatele imense care fluturau în vînt deasupra lor, urmăriseră cu sufletele la gură apropierea de vas a uriaşei bărci negre, care, ba părea că îşi va lua zborul de pe creasta înaltă a unui val, ba că se prăvale şi dispare pentru cîteva clipe în adîncurile înspumate ale Dunării.
Văzîndu-l pe Scatiu fără cîrmaci, căpitanul Vulturului ordonase grăbit oprirea maşinilor, lăsînd vasul să alunece masiv şi tăcut, în voia apelor ce goneau la vale.
Acostarea vasului se făcu în mijlociii Dunării într-o linişte mormîntală, acoperită numai de murmurul pasagerilor din barcă, care se înghesuiau să ajungă pe puntea vasului.
— Noroc, Scatiule… îl salută prietenos de pe puntea de comandă, făcîndu-i un semn prietenos cu mîna.. Dar ce-ai păţit, băiatule? Pe Dunărea asta fără cîmaci? Ai tras la lopeţi, nu glumă!
În clipa aceea maşinile vasului începură să vuiască din nou, antrenînd cu un huruit asurzitor uriaşa turbină ce se învîrtea din ce în ce mai repede într-o ploaie de stropi clocotitori. Vulturul prindea din nou viteză.
Ultimul din pasagerii aduşi de Scatiu părăsi barca şi se avîntă cu un sac în spate pe treptele scării de fier,
Scatiul împinse mahuna, îndepărtînd-o de vas, şi strigă vesel:
— Drum bun, Vulturule!
— Noroc, căpitane! îi răspunseră rîzînd cei doi marinari, în vreme ce îl ajutau pe ultimul pasager să ajungă pe punte… Pe mîine dimineaţă!
Vasul se îndepărtă. Rămas singur în mijlocul Dunării, Scatiul se aşeză în barcă şi apucă lopeţile.
După vreun sfert de ceas, tăind valurile în curmeziş, Scatiul ajunse la debarcader, fixă barca cu un lanţ de un inel gros de fier, aşeză lopeţile în barcă şi după ce sări afară din ea se îndreptă spre mica cabină verde. Pătrunzînd în cabină, se apropie de un pupitru ce se afla într-un colţ al micuţei încăperi şi pe care se afla aşezat un registru cu coperţi groase, cafenii. Scoţînd un pix din buzunar, Scatiul deschise registrul, îl răsfoi şi-apoi scrise cu litere apăsate: „Portul Pradina, 15 iullie a.c., ora 9,30 dimineaţa. Transportat 15 (cincisprezece) călători la vasul fluvial de pasageri Vulturul. În timpul manevrei de transbordare nimic deosebit de semnalat. Scatiul".
Tocmai se pregătea să închidă registrul cînd, afară, pe mal, răsună zgomotul puternic al motorului unui camion.
Scatiul vîrî pixul în buzunar şi se apropie de unul din gemuleţele rotunde ale cabinei. Afară, pe mal, zări un camion care tocmai oprea în dreptul „portului”. Apoi, portiera cabinei se deschise şi din cabină sări jos un şofer îmbrăcat îrttr-o salopetă pătată ici-colo de ulei şi cu o şapcă cu cozoroc lung pe cap. Un alt individ, a cărui umbră Scatiul mai mult o ghicea în cabină, rămase în camion. Şoferul care coborîse din camion, un bărbat de vreo treizeci de ani, cu faţa măslinie, purtînd o mustăcioară subţire care abia îi tivea buzele, trecu peste scîndura debarcaderului spre cabină.
Scatiul îi ieşi în întîmpinare.
— Bună ziua, băiete, spuse şoferul, cu un aer vesel, dînd cu ochii de Scatiu… Dar ce se întîmplă? Eşti singur pe-aici?
Scatiul îl cîntări uşor din cap pînă în picioare şi, apoi, adăugă liniştit:
— Bună ziua… Ce doriţi?
Şoferul începu să se scotocească în buzunarul de Ia piept al salopetei.
— Îl caut pe tovarăşul Varlam… căpitanul portului… continuă pe un ton grăbit şoferul, scoţînd din buzunar un teanc de hîrtii şi de acte şi căutînd ceva printre ele… Este aici?
— Tovarăşul Varlam a fost chemat la NAVROM… Este la Tulcea… răspunse Scatiul. Se întoarce tocmai mîine dimineaţă…
Şoferul îl privi o clipă, nedumerit:
— Şi atunci cine îi ţine locul?
Scatiul se propti bine cu tenişii lui albaştri în scîndurile debarcaderului şi îşi încrucişă braţele la piept.
— În lipsa lui, eu comand aici…,
— Mă rog, mă rog… continuă uimit şoferul, găsind în sfîrşit, hîrtia pe care o căuta şi întinzînd-o Scatiului… Am o adresă de la primărie pentru căpitănia portului Pradina… Poftim! Citeşte-o, băiete!
Scatiul luă cu un gest marţial hîrtia din mîna şoferului, o despături şi citi:
„Primăria comunei Pradina – către căpitănia portului Pradina. În urma faptului că apele Dunării au rupt digul cel nou, în dreptul Cotului Pisicii aprovizionarea staţiei centrale de pompare din cadrul Şantierului naţional de desecare şi de despădurire a bălţii a devenit imposibilă cu mijloace auto. Veţi transporta de urgenţă (de urgenţă era subliniat cu roşu) sacii cu alimente aduşi de şoferul Ion Cazacu de la Trustul 2 Şantiere-Tulcea, pentru personalul staţiei de pompare, izolat de trei zile în pădurea inundată de la Teregova. Secretarul primăriei, Ştefan Gligor”.
Scatiul împături gînditor adresa:
— Hmm…
— Ce înseamnă „hmm“? făcu uşor ironic şoferul.
Scatiul arătă spre Dunăre cu mîna în care ţinea hîrtia trimisă de primărie.
— Hm… înseamnă că Dunărea este umflată, răspunse cu o uşoară enervare în glas Scatiul, iar la mila 24 curenţii sînt foarte puternici… o să mă arunce înapoi cu barcă cu tot… Dumneata nu te pricepi la chestiile astea…
— Cum adică, puternici? întrebă şoferul.
Scatiul îl fixă cu privirea lui cenuşie.
— Atît de puternici, că dacă arunci o piatră în Dunăre, ţi-o aruncă pe mal ca din praştie.
Şoferul holbă ochii la el:
— Şi-atunci, ce facem, băiete? Cei de la staţia de pompare din pădurea Teregova au isprăvit, pesemne, de alaltăieri alimentele… şi îi lăsăm să crape de foame?
Scatiul se scărpină uşor după ceafă şi oftă:
— Dacă aş putea trece de mila 24 deseară, la 7, aş fi în pădurea Teregova… şi deodată adăugă cu ochi strălucitori:
— Am găsit soluţia, nene: Babuşcă!…
— Cine este Babuşcă? făcu mirat şoferul.
— Cel mai grozav cîrmaci de pe Dunăre, răspunse Scatiul, ridicînd mîndru capul. N-aţi auzit de Babuşcă?
— N-am auzit!
— Curios, nene…
— Mă rog, cu Babuşcă sau fără Babuşcă, transportaţi sacii cu alimente, sau nu?
Scatiul arătă spre barca ce se legăna în valuri, izbindu-se, din cînd în cînd, de scîndurile putrede ale debarcaderului.
— Încărcaţi barca… Pornesc chiar acum:
Şoferul îl pocni prietenos cu palma peste umăr.
— Eşti grozav, băiete! şi strigă apoi, întorcîndu-se spre camion:
— Bijule! Fă-te cu sacii ăia-ncoace…
Peste cîteva dipe, din cabina camionului îşi făcu apariţia un individ slab, deşirat, ce părea nebărbierit de cîteva zile. Ajuns jos, deschise unul din capacele camionului şi, apucînd un sac ce se afla în camion, îl azvîrli în spate. Trecînd peste scîndura ce lega debarcaderul de mal, se apropie şi îl azvîrli în barcă.
— Cîţi saci aveţi, nene? întrebă Scatiul…
— Doi, răspunse, pe un ton vesel, şoferul, înghiontindu-l pe însoţitorul său… Hai, Bijule, dă-i bătaie! Dă-i bătaie! Treaba ne-a ieşit bine, nu vezi?
Slăbănogul se repezi spre camion după celălalt sac. După cîteva clipe sosi, în pas alergător, cu sacul în spate şi îl azvîrli din fugă în barcă, lîngă celălalt.
S-a făcut, şefule… mîrîi el, plesnindu-şi palmele una de cealaltă.
Scatiul coborî în barcă şi începu să desfacă lanţul care o ţinea fixată de debarcader.
Şoferul îl privi şi chicoti uşurel.
— Se cunoaşte că sînteţi pionieri. Nu vă lăsaţi bătuţi cu una, cu două… Drum bun, băiete!
Scatiul apucă vîslele şi, ridicînd capul, tresări uşor. I se păru că pe buzele şoferului flutură un zîmbet rău şi schimonosit. Dar adresa primăriei pe care o avea în buzunar îl linişti.
— Noroc bun, tovarăşe! strigă el, afundînd lopeţile în apă şi trăgînd cu putere. N-aveţi grijă. Deseară la 7 ajung în pădurea Teregova!
Şoferul privea după barca ce se îndepărta de debarcader, făcîndu-i Scatiului semne prietenoase cu mîna. Încet, încet, barca în care se afla Scatiul se îndepărta pe Dunăre.
— Să mergem, Bijule, îi spuse cu un rînjet pe buze şoferul Slăbănogului, aruncînd o ultimă privire în urma bărcii. Nici secretarul primăriei şi nici puştiul n-au simţit nimic. “Chioru” mi-a ordonat să-l atrag în cursă şi pe Babuşcă. Şi adăugă, rîzînd cu poftă: Tocmai îmi era frică că celălalt o să ne scape.
— Nu cred că o să-l găsească pînă mîine pe şofer, în bălăriile în care l-am ascuns, isprăvi Slăbănogul. Cu camionul ce facem? Îl abandonăm?
— De îndată ce ieşim din sat, răspunse aşa-zisul şofer, deschizînd portiera cabinei camionului. Cred că toată miliţia este pe urmele lui “Chioru”. Hai, urcă! De-ar şti Scatiul şi Babuşcă despre evadarea lui “Chioru” şi că îi aşteaptă în pădurea de la Teregova!
Slăbănogul urcă primul în camion.
— Dar ce are “Chioru” cu băieţii ăştia? Vrea să se răfuiască cu ei pentru că din cauza lor a fost prins? întrebă el, trîntindu-se pe canapeaua de piele.
„Şoferul” se urcă la volan şi închise portiera.
— Cred că pînă la urmă “Chioru” o să-i pună pe amîndoi în frigare, continuă el, în vreme ce pornea motorul camionului. Dar deocamdată, alta-i chestia…
— Adică?
— Cei doi băieţi l-au transportat anul trecut pe Freddy. Pe „Profesor” adică, la Ostrovul lupilor.
— Care Freddy? Cel căruia…
— Exact! „Profesorul” avea asupra lui un document important. Cînd a ajuns la Ostrovul lupilor nu îl mai avea. Numai cei doi băieţi pot să ştie ce s-a întîmplat pe drum.
— Şi crezi că ăştia doi or să vorbească?
„Şoferul” apăsă cu piciorul pe accelerator şi rîse:
— Dar Ciupitu de ce crezi că a evadat o dată cu “Chioru”? Nu ca să se socotească cu ei? — adăugă, manevrînd volanul, în vreme ce camionul se punea în mişcare pe şoseaua prăfuită care ducea în sat. Apoi, nu uita că domnul Fridrich s-a deplasat personal în România, pentru afacerea asta. Îţi dai seama că trebuie să fie o chestie foarte importantă? Foarte importantă, Bijule!
Camionul se îndepărtă şi dispăru într-un nor de praf.
… Scatiul nu bănuia nimic din toate astea. Trăgea din răsputeri la rame, privind, din cînd în cînd, în spate, spre casa lui Babuşcă, ce se apropia încet, încet, strălucind ici şi colo alb, orbitor, printre crengile zarzărilor stufoşi, ce se legănau puternic în vînt.
Cînd Scatiul ajunse cu barca în dreptul ogrăzii lui Babuşcă, îl zări pe acesta pe mal, cocoţat pe fundul unei bărci vechi şi sparte şi trăgînd de zor un pripon din Dunăre. Era desculţ şi îmbrăcat doar cu o cămaşa Din cîteva lopeţi, Scatiul trase barca la mal.
— Noroc, Babuşcă! îl salută bucuros Scatiul, sărind din barcă şi apropiindu-se de el. Cum merge treaba? Ai încurcat ceva la pripoane?
Babuşcă fixă asupra Scatiului privirea lui verde şi somnoroasă şi adăugă, dispreţuitor, arătînd cu capul spre cîţiva pui de somn negricioşi ce se aflau într-o găleată.
— Cîţiva somotei… La „bucăţică” mi-a rupt… Trebuie să fi fost vreun şalău sau vreun somn mai mare. Dar tu încotro ai pornit-o, Scatiule?
Scatiul se aşeză pe fundul bărcii alături de Babuşca şi oftă:
— Mi-a trimis primăria pe cap doi saci cu alimente. Trebuie să-i duc cu barca la staţia de pompare din pădurea Teregova… Dincolo de Ostrovul lupilor.
Babuşcă continua să tragă priponul din Dunăre, încolăcind cu dibăcie firul gros de nailon la picioarele sale.
— Aş merge şi eu cu tine, Scatiule! spuse el. Dar nu am în ce… spuse Babuşcă în vreme ce un fulger scurt licări în ochii lui verzi şi piezişi ca de pisică. După povestea aceea cu prunii gospodăriei, tata mi-a încuiat în dulap pantalonii şi cizmele ca să nu mai ies din curte.
— Şi unde este nea Dumitru? îl întrebă Scatiul.
— Este în casă… doarme, răspunse Babuşcă. A lucrat toată noaptea la lumina farurilor cu combinele la grîu…
Scatiul îşi făcu degetul mijlociu cîrlig şi ciocăni de cîteva ori cu el în fundul dogit al bărcii.
— Dunărea este umflată… spuse el, cu un glas trist. Nu cred că am să pot trece fără tine mila 24…
Babuşcă trase priponul afară din Dunăre. Într-unul din cîrlige se zbătea, vibrînd ca o lamă de oţel, o mreană albă ca argintul. Babuşcă o desprinse cu un gest larg şi o aruncă dispreţuitor în găleată. Ochii lui verzi îi străluceau.
— Atunci aşteaptă-mă aici, Scatiuie. Vin îndată! spuse el, coborînd de pe fundul bărcii şi, apucînd găleata pe jumătate umplută cu peşti, se îndreptă spre casă.
Vremea trecea. Deodată, Scatiul îl zări pe Babuşcă venind spre el într-o fugă nebună, îmbrăcat în nişte pantaloni uriaşi, suflecaţi sub genunchi, legaţi pe mijloc cu o sfoară de cînepă şi cu două băbăici grele cumpănite pe umăr.
Babuşcă şterpelise pantalonii brigadierului Dumitru.
— S-o ştergem, Scatiule, strigă Babuşcă azvîrlind lopeţile în barcă şi răsuflînd greu. Tata m-a simţit prin somn că am intrat în cameră… Dacă observă că i-am luat pantalonii mă omoară…
Se pare că nici Scatiul nu aştepta să fie poftit a doua oară, aşa că sări în barcă. Babuşcă instală cu o iuţeală de necrezut vîslele în strapazane şi apoi împinse barca spre larg. Instalaţi la două rînduri de lopeţi, cei doi băieţi începură să tragă vîrtos la rame.
Barca zbura spre largul Dunării. Casa lui Babuşcă rămînea treptat în urmă, în timp ce crengile zarzărilor stufoşi păreau că se strîng şi se închid deasupra ei. De altfel era şi timpul. Brigadierul Dumitru apăruse ca un punct alb pe malul Dunării şi strigătele lui îndepărtate, ameninţătoare, răzbăteau pînă la cei doi băieţi, prin clipocitul înspumat al valurilor.
Dar cu fiecare lovitură de vîslă micuţul punct alb şi malul se estompau, se împăienjeneau, prefăcîndu-se intr-un uriaş amestec verde, îndepărtat şi ceţos. Apoi, nu mai rămase decît Dunărea largă, cenuşie, strălucitoare.
Pe măsură ce barca înainta, apele Dunării devenea din ce în ce mai înspumate şi mai repezi.
— Ne apropiem de mila 24, spuse Scatiul continuînd să vîslească. O luăm pe lîngă mal!
Babuşcă aşeză lopeţile în barcă şi, apucînd o lopăţică, se repezi spre pupa bărcii.
Cocoţat pe botul ei ascuţit – bărcile de pe Dunăre au şi prova şi pupa în formă ascuţită – Babuşcă înşurubă lopăţica în apă şi spuse cu aerul lui somnoros
— Cîrma spre mal! Dă-i drumul, Scatiule!
Încet, încet, barca părăsea firul apei îndreptîndu-st spre mal. După cîtva timp, începu să alunece în apropierea malului de-a lungul unei păduri de sălcii înecate. Nimic din ceea ce se vedea aici nu părea să anunţe vreo primejdie.
Sălciile îşi despleteau frunzişurile lungi, legănîndu-se uşor în vînt, ciupind ici şi colo, cu degetele lor delicate, oglinda întunecată şi strălucitoare a apei.
Stoluri de peştişori, fugărite, pesemne, de vreo ştiucă, explodau ici şi colo printre frunzele de nuferi, într-o ploaie de mici schije argintii.
Dar Scatiul şi Babuşcă nu vedeau nimic din toate acestea. Tăcuţi, încordaţi, ascultau vuietul surd, ce creştea mereu, undeva în faţa lor, revărsîndu-se greu ca uleiul, prin scorburile putrezite şi păroase ale pădurii de sălcii.
Barca se apropia de capătul pădurii.
— Atenţie, Babuşcă! Începe! strigă Scatiul, afundînd parcă şi mai adînc vîslele în apă.
Babuşcă nu îi răspunse. Făcu un gest de lehamite cu mîna şi strînse bine lopăţica în mîini.
Şi deodată, în faţa bărcii, la un cot al Dunării, apăru mila 24.
Imaginaţi-vă un perete abrupt de pămînt, înalt cît un bloc cu zece etaje, şi lung de cîteva sute de metri, asupra căruia apele dezlănţuite ale Dunării se năpustesc cu o furie fantastică, clocotind, spumegînd, zburînd parcă. Izbindu-se cu un vuiet înfricoşător de peretele înalt şi abrupt, se prefac în valuri uriaşe, negre şi înspumate, care se ciocnesc unele cu altele, se-amestecă, se sparg în trombe ameţitoare de apă, în vreme ce totul se rostogoleşte şi zboară la vale.
Vai de barcagiul neîndemînatic sau de cîrmaciul prost care se avîntă să treacă mila 24! Cît ai clipi din ochi, barca răsucită, învîrtită de şuvoaiele furioase de apă ca o elice, este izbită de peretele înalt şi abrupt şi, răsturnîndu-se, dispare pentru totdeauna în văgăunile adînci – împărăţia somnilor uriaşi – săpate de Dunăre, sub malul prăpăstios. Acum Scatiul şi Babuşcă se aflau în plină vîltoare. Barca trosnea, gemea din toate încheieturile, se cabra peste trombele înspumate de apă, smucindu-se cînd în stînga, cînd în dreapta, gata să se răsucească.
Dar Babuşcă veghea. Cu lopăţica în mînă, cocoţat la pupa ascuţită a bărcii părea că stă la pîndă. Apoi, deodată, sărind fulgerător ca un arc, se apleca, lopătînd cînd în stînga, cînd în dreapta lui, în vreme ce valurile îl plesneau peste faţă – şi apoi îşi relua vechea poziţie, rămînînd încremenit ca o statuie de piatră.
Pas cu pas, ascultătoare, barca despica vîltoarea, în bubuitul asurzitor al valurilor care se spărgeau în malul înalt şi prăpăstios. Mila 24 rămînea în urmă. Încet, încet, furia apelor se domolea.
În faţa bărcii, răsărea, treptat, silueta gigantică cenuşie a stăvilarului, care zăgăzuia drumul spre pădurea Teregova.
În curînd Scatiul şi Babuşcă părăsiră Dunărea, pătrunzînd cu barca pe un canal cu malurile betonate, care ducea la stăvilar.
Cînd ajunseră în dreptul porţii de fier a ecluzei stăvilarului, un miliţian, înarmat cu un pistol-mitralieră, apăru pe mal şi îi somă să se oprească.
— Încotro, băieţi? se interesă miliţianul, privim spre cei doi saci care se aflau în barcă. Şi ce duceţi acolo?
Scatiul se ridică mîndru în picioare şi scoase adresa primăriei pe care o avea în buzunar.
— Sînt de la căpitănia portului Pradina… Transport alimente pentru staţia de pompare din pădurea inundată de la Teregova…
Miliţianul se aplecă mirat de pe mal spre el şi, luînd hîrtia din mîna Scatiului, o citi. În clipa aceea, din clădirea stăvilaruiui, înaltă de cîteva etaje, îşi făcu apariţia un ofiţer.
— Ce-i cu băieţii ăştia? se interesă ofiţerul, apropiindu-se de ei şi privind cu luare-aminte cînd spre Scatiu, cînd spre Babuşcă. De ce vor să meargă în baltă?
Miliţianul luă o uşoară poziţie de drepţi şi îi întinse adresa. Ofiţerul o citi, părînd să se enerveze uşor.
— Cei de la Pradina nu ştiu că doi bandiţi periculoşi au evadat şi se ascund în baltă? întrebă ofiţerul pe acelaşi ton uşor enervat, ridicînd privirea de pe hîrtie spre miliţian. De ce trimit doi copii într-o poveste ca asta? Miliţianul ridică nedumerit din umeri. Ofiţerul le restitui băieţilor adresa, părînd să gîndească o clipă.
— Bine! Dă-le drumul! spuse el, întorcîndu-se spre miliţian. Dar cînd vine vedeta rapidă din patrulare, trimite echipa să cerceteze drumul pînă în pădurea Teregova…
Îndepărtîndu-se, ofiţerul reintră în clădire.
Scatiul şi Babuşcă nu aveau de unde să ştie că aici se instalase un comandament provizoriu al miliţiei pentru prinderea Chiorului şi a complicelui său. Între timp, miliţianul făcuse un semn cu mîna, spre ferestrele mari, albastre, ale clădirii stăvilaruiui. Undeva, în clădire, răsună deodată vuietul unor motoare grele. Uriaşa poartă de fier a ecluzei începu să se ridice, încet, încet.
Scatiul împinse barca de la mal şi apucînd vîslele, se îndreptă spre camera de beton a ecluzei, trecînd pe sub uriaşa poartă de fier care se ridica scîrţîind.
Desigur că, privind în urma celor doi băieţi, nici miliţianul nu ştia ce se întîmplase la staţia de pompare din pădurea Teregova şi ce primejdie îi pîndea pe Scatiul şi pe Babuşcă acolo.
În curînd cei doi băieţi, părăsind ecluza, pătrunseră pe canalul navigabil care ducea în baltă.
În vreme ce vîsleau de zor, o privelişte cu totul neobişnuită le apăru în faţă, jur-împrejur cît vedeau cu ochii, acolo unde erau altădată păduri întunecate de sălcii, se întindea un cîmp imens, cenuşiu, răscolit ca de explozia unor obuze. Ici şi colo, uriaşe grămezi de sălcii uscate îşi zburleau în văzduh rădăcinile păroase. Părea că un vînt năprasnic suflase deasupra bălţii, desrădăcinînd sălciile, răscolind pamîntul, măturînd totul din calea lui.
Scatiul şi Babuşcă vîsleau uimiţi şi tăcuţi.
Deodată, la un cot al canalului, apăru şantierul. Printre corturi şi mici căsuţe de lemn, buldozere uriaşe, învăluite în fum, atacau sălciile uscate şi putrede. Cu boturile lor de oţel, vibrînd, jucînd pe şenilele lor grele se opinteau în pămînt, şi sărind parcă înainte, într-o ploaie de bulgări de lut, muşcau din rădăcina sălciilor. Ele trosneau, pîrîiau şi se prăvăleau într-o ploaie de crenguţe uscate. În urma buldozerelor, gigantice escavatoare înhăţau sălciile în fălcile lor de metal, rotindu-le prin văzduh şi azvîrlindu-le, ca pe nişte surcele, una peste alta în grămezi înalte.
Şi, în acestă privelişte fantastică, prin vuietul şi duduitul motoarelor, prin fumul maşinilor ce pluteau în mari pînze albastre deasupra cîmpului răscolit, zeci şi zeci de muncitori în salopete cenuşii roiau ici şi colo, într-un amestec nelămurit de strigăte şi de murmure.
Cei doi băieţi vîsleau din ce în ce mai uimiţi. Cu fiecare lovitură de vîslă, pătrundeau într-o lume nouă şi necunoscută pentru ei. Apoi încet, încet, şantierul rămase în urmă. Canalul se afunda în hăţişurile sălbatice ale pădurilor de sălcii. Cei doi băieţi îşi conţinuară drumul. Pînă la pădurea Teregova nu se întîmplă nimic deosebit.
Soarele începuse să apună undeva în adîncurile pădurilor de sălcii, cînd Scatiul şi Babuşcă, părăsind canalul, se îndreptară spre staţia de pompare.
Înaintau printre trunchiurile înalte ale sălciilor, străpungînd cu botul ascuţit al bărcii covoarele nesfîrşite de nuferi albi. Scatiul vîslea rar, cu lopăţica în mînă. Babuşcă dădea la o parte ramurile pletoase ale sălciilor ce atîrnau deasupra apei în perdele groase.
— Staţia de pompare! anunţă Ia un moment dat Babuşcă, întorcîndu-se spre Scatiu. Uite-o colo… vîsleşte Spre dreapta, Scatiule.
Continuînd să vîslească, Scatiul îşi aruncă privirea în spatele lui.
Prin frunzişurile sălciilor, zări silueta masivă, de cărămidă roşie a staţiei de pompare, aşezată în inima pădurii de sălcii, pe postamentul ei de beton, ca o fortăreaţă tăcută şi singuratică. Nicio mişcare. Ferestrele micuţe ale staţiei de pompare erau închise, uşa părea zăvorîtă. La piciorul scărilor de ciment, legată cu o frînghie, o ţeavă uriaşă se ridica asemeni unui cot de burlan în sus, pierzîndu-se apoi în pădure; o barcă fără lopeţi pendula uşor, încolo şi încoace, în adierea vîntului.
Ieşind din pădurea inundată, Scatiul trase barca la piciorul scării de ciment şi sări jos, pe prima treaptă.
— Hei! strigă el. Este careva pe-aici?
Ecourile pădurii inundate repetară de cîteva ori strigătul lui şi-apoi se stinseră undeva în adînc.
Nici un răspuns.
Scatiul se întoarse spre Babuşcă.
Un fulger trecu prin ochii verzi, somnoroşi ai lui Babuşcă.
— Este cineva la geamul de colo… Ne priveşte, şopti Balbuşcă, ridicînd privirea spre un perete imaginar. ÎI vezi?
Scatiul se întoarse fulgerător.
— Unde? La geamul de colo? şi adăugă după o vreme: nu văd pe nimeni.
— Îţi spun că cineva se uită la noi, repetă, încăpăţînat, Babuşcă. Nu-mi place ce se întîmplă pe aici… Eu zic s-o ştergem, Scatiule!
Scatiul păru să se gîndească o olipă.
— Ai dreptate. Nici mie nu-mi place liniştea asta de pe-aici, spuse el. Să ducem sacii cu alimente în clădire şi să plecăm.
Babuşcă privi lung spre clădirea întunecată şi tăcută a staţiei de pompare şi se scărpină cu vîrful micuţei lopeţi după ceafă.
— Eu zic să nu intrăm în clădire…
— Şi cu ăştia ce facem? O să-i roadă şobolanii de apă! făcu Scatiul. Hai, Babuşcă, lăsăm sacii şi o tulim cu barca!
Babuşcă sări şi el afară din barcă şi în curînd cei doi băieţi, ducînd fiecare cîte un sac în spate, se îndreptară pe scări, spre uşa masivă de lemn a staţiei de pompare.
Ajuns în dreptul ei, Scatiul, răsuflînd din greu sub sacul care aproape că îl strivea, împinse uşa cu piciorul. Ea se deschise, scîrţîind încet din balamalele ei ruginite. În faţa celor doi băieţi se căsca un gol de întuneric.
— Unde eşti, Babuşcă?
— Aici…
— Haide!
Cu sacii în spate, Scatiul şi Babuşcă pătrunseră în liidirea întunecoasă a staţiei de pompare.
În jurul lor, creşteau fantomatic umbrele unor maşini şi ale unor ţevi uriaşe.
— Să lăsăm sacii aici… propuse Scatiul, azvîrlind sacul din spate pe pardoseala rece şi umedă de ciment.
— Bine, Scatiule, spuse Babuşcă, lăsînd la rîndul său povara care-i alunecă din spate. În clipa aceea uşa de la intrare se trînti cu putere şi un hohot sinistru de rîs răsună afară.
Scatiul şi Babuşcă simţiră, că părul li se face măciucă. Cunoşteau acest rîs. Era al omului cu faţa vînătă ciupită de vărsat, pe care îl credeau la închisoare. Deodată, lumina se aprinse în încăpere.
Clipind din ochi, cei doi băieţi priviră încordaţi în jur. Se aflau într-o sală imensă, cu maşini înalte grele, prevăzute cu tot felul de manivele şi curele, deasupra cărora se arcuia un snop de ţevi uriaşe. Totul părea încremenit. Undeva în stînga, o scară cu trepte de fier se încolăcea înspre încăperile de sus, ca o cochilie de melc. Deodată, sus, la capătul scării răsună un zgomot ciudat, şi-apoi scîrţîitul uşor al treptelor de fier. Cineva cobora scara. Scatiul şi Babuşcă săriră pe sacii care se aflau la picioarele lor şi se repeziră la uşă. Era încuiată. Cei doi băieţi se lipiră cu spatele de uşă. Pe treptele scării de fier, apăru umbra prelungă şi neagră a celui care se apropia.
Cei doi băieţi se repeziră din nou la uşă, încercînd să o deschidă. Zadarnic.
— În sfîrşit, iată-vă… răsună de îndată în încăpere o voce glumeaţă, care făcu să le îngheţe sîngele în vine… ce mai faceţi, băieţi?
Cu capetele între umeri, zgribuliţi parcă, Scatiul şi Babuşcă se răsuciră încet, încet, cu faţa spre cel care vorbea.
Înaintea lor, stătea un am în haine vărgate, cenuşii, de puşcăriaş, rupte pe-alocuri şi stropite cu mîl negru,uscat. Mîinile lui mari şi puternice erau încleştate pe o armă de vînătoare cu două ţevi.
— „Chiorul”, şoptiră înmărmuriţi cei doi băieţi…
— Ho-ho-ho… rîse omul în haine vărgate şi ochii lui se micşorau, se subţiau, strălucind ca două lame de brici… Dar voi ce-aţi crezut? Că m-aţi băgat la închisoare şi nu o să mai daţi ochii cu mine?
Scatiul şi Babuşcă îl priveau uimiţi, muşcîndu-şi buzele în tăcere.
„Chioru” se aşeză pe marginea unei ţevi şi le făcu semn cu mîna să se apropie. Continuă să rîdă.
— Haide… Haide… Faceţi-vă ’ncoa, eroilor. Astăzi este zi de chenzină… zi de plată… „Ciupitu” a vrut să vă împuşte pe amîndoi acolo în pădure… dar eu nu l-am lăsat… Vedeţi ce-am păţit dacă am fost băiat cu caracter?
Scatiul ridică brusc capul şi îl înfruntă cu mîndrie.
— Ai păţit-o, nene, pentru că te-ai legat de noi… Şi după cum văd te legi din nou…
— Zău, frăţioare? chicoti „“Chioru””, îndreptînd ţeava spre pieptul Scatiului… Dar cine i-a adus pe coIonelul acela şi pe ostaşi pe capul nostru?
Scatiul continua să-l înfrunte.
— Sîntem pionieri! Şi adăugă, întorcîndu-se spre Balbuşcă: Nu-i aşa, Babuşcă?
Babuşcă tresări ca speriat din somn şi strigă:
— Sîntem! Mai e vorbă?!!
În clipa aceea „Ciupitu”, care între timp pesemne că descuiase uşa de la intrare şi pătrunsese în clădire, apăru ca o umbră în spatele lor, cu un drug de fier în mînă. „Chioru” îl opri cu un gest.
— Lasă-l! Nu acuma! Mai bine aflăm ce fel de „alimente” ne-au adus băieţii…
Omul cu faţa vînătă, ciupită de vărsat, aruncă drugul de fier pe pardoseala de ciment şi, îngenunchind lîngă sacii aduşi de băieţi, începu să-i desfacă.
Sub privirile încremenite ale Scatiului şi ale lui Babuşcă scoase din sac nişte haine nou-nouţe, pe care, despăturindu-le, lăsă să iasă la iveală un pistol-mitralieră şi cîteva încărcătoare pline cu gloanţe.
— Cădelniţa lui „Diaconu”! rînji admirativ omul cu faţa vînătă, arătîndu-i pistolul-mitralieră. De unde-o fi făcut el rost de jucăria asta?
Scatiul şi Babuşcă înţeleseră în clipa aceea că adresa primăriei era falsă, şi că aşa-zisul şofer al Trustului de construcţii Tulcea şi însoţitorul său erau de fapt oamenii lui „Chioru”.
— Lasă-l pe aiuritul acela… spuse „Chioru”, rezemînd puşca de ţeava pe care se afla aşezat şi încrucişînd braţele la piept… Hainele şi arma ni le-a procurat domnul Fridrich… Joacă tare acest domn… Nu ţi-a spus eu?
„Ciupitu“ scoase o pereche de cizme galbene, de piele, şi le azvîrli peste hainele ce se aflau pe jos.
— Dar ce nevoie are de noi acest domn Fridrich… întrebă el.
„Chioru” arătă cu capul spre cei doi băieţi.
— Nu de noi are nevoie, ci de ăştia doi…
„Ciupitu” rămase pentru o clipă perplex.
— De leprele astea mici?
Un zîmbet ciudat flutură pe buzele lui „“Chioru””.
— Ai să vezi… Domnul Fridrich trebuie să sosească din clipă în clipă cu barca lui pneumatică cu motor. Face pe turistul prin Deltă…
Un zgomot puternic răsună undeva în încăperile de sus ale staţiei de pompare. „Chioru” apucă puşca de vînătoare şi sări fulgerător în picioare.
— Iar nu se astîmpără… spuse el cu ton enervat. Încearcă să spargă uşa… Şi doar i-am prevenit că, dacă nu se potolesc, îi curăţ…
Cei doi băieţi înţeleseră că cei de la staţia de pompare deveniseră, ca şi ei, prizonierii celor doi bandiţi.
„Ciupitu“ vîrî un încărcător în pistolul mitralieră şi întrebă:
— Să mă duc sus să le trag o rafală, şefule?
— Pentru ce? Astîmpără-te odată! îi strigă mînios acesta, azvîrlindu-i puşca de vînătoare… Şi dă jucăria aia încoace!
„Ciupitu” prinse arma de vînătoare din zbor şi-apoi, ridicîndu-se de jos, se apropie de omul în haine vărgate şi îi dădu pistolul mitralieră.
— Şi cu ăştia doi ce facem?
— Deocamdată leagă-i şi încuie-i în magazia de scule… Este inundată, dar cu atît mai bine… Să se răcorească… Oricum, o să-i apuce căldurile cînd o să vină domnul Fridrich…
După ce le legă miîinile la spate cu o sfoară groasă „Ciupitu” deschise o uşă din tablă de fier şi îi îmbrînci pe cei doi băieţi pe nişte scări de piatră care duceau în subsolul învăluit în întuneric al staţiei de pompare.
Ajunşi jos, cei doi băieţi o porniră orbecăind prin întuneric pe un culoar îngust, inundat, prin apa care le ajungea pînă la glezne. Ajunşi la capătul culoarului, „Ciupitu” le porunci să se oprească. Deschise o uşă şi, apucîndu-l pe Scatiu de umăr, îi făcu vînt într-o încăpere. După cîteva clipe, Babuşcă zbură şi el după Scatiu. „Ciupitu“ încuie uşa şi, apoi, paşii lui se îndepărtară, plescăind prin apă, pe culoarul întunecat şi pustiu.
Scatiu se ridică în capul oaselor, în vreme ce apa îi şiroia din păr pe cămaşă.
— Hai, Babuşcă!… Unde eşti?
O umbră se mişcă greoaie lîngă el.
— Aici sînt, Scatiule!
Se aflau într-o încăpere cu pereţii înalţi, slab luminaţi de o ferestruică prăfuită şi cocoţată undeva sus, sus de tot, aproape de tavan. Cîteva ţevi de fier, groase, verticale, străpungeau tavanul, dispărînd undeva mijlocul pardoselei de beton.
— „Ciupitu” a plecat, spuse Scatiul, ridicîndu-se jos. Babuşcă înaintă prin apă spre el.
— Fereastra este prea sus, Scatiule! spuse el repede. Nu putem s-o ştergem pe-acolo, ce facem?
Scatiul se răsuci ca un titirez prin apă, în jurul său.
— Ia stai, făcu el… Parcă aud nişte voci…
— Şi eu… şopti Babuşcă. De unde or veni? De la ţevi?
Scatiul se repezi cu mîinile legate la spate şi îşi lipi urechea de o ţeavă.
— Îi aud, murmură el. Ei sînt. Vorbesc în sala de sus.
— Şi ce spun?
— Sst! Vorbesc de noi…
Babuşcă îşi lipi şi el urechea de ţeavă. Vocile celor doi bandiţi răsunau limpezi în ţeavă.
— Tot nu înţeleg, şefule, spunea „Ciupitu”, ce legătură să fie între domnul Fridrich şi mucoşii ăştia.
— Ţi-aminteşti de „Profesor”?
— Cel pe care l-a omorît „vînătorul” la Ostrovul lupilor?
— Da…
— Şi ce-i cu el?
— „Profesorul”, cînd s-a urcat în vapor la Galaţi avea un pistol… Cînd a ajuns la Ostrovul lupilor nu mai avea… Domnull Fridrich are nevoie de acel pistol pricepi?
— Nu prea… Nu se mai găsesc alte pistoale?
— Nu fi prost, mă… în ultimul glonţ din încărcător se află lista cu numele celor care trebuiau să-l ajute pe domnul Fridrich… Numele a cinci oameni. Dacă ăştia seacă balta, dau peste pistol… Gloanţele vor fi cercetate de cineva, nu?
— Şi-atunci Securitatea…
— În sfrşit, ai priceput… greu, dar ai priceput.
— Şi puştii? Ce hram poartă în povestea asta?
— Păi, cine să ştie dacă nu ei, unde şi-a pierdut „Profesorul" pistolul în baltă?
— Şi crezi că o să ne spună ăştia ceva, şefule? Nu-i ştii ce băieţi sînt?
Hohotul de rîs al lui „Chioru” făcu să vibreze ţeava roasă de fier.
— O să vorbească… Altfel îi dau pe mîna… Ha, ha, ha!…
Rîsul puternic al lui „Chioru” fu acoperit de zgomotuI unei bărci care se apropia.
Într-un duduit puternic, trepidant, motorul bărcii se opri brusc. Scatiul şi Babuşcă auziră forfota unor paşi deasupra lor şi scîrţîitul uşii de la intrarea în sala naşiniilor. Îşi lipiră şi mai mult urechile de conducta rece şi lucioasă de fier.
— Bună seara! auziră ei, prin conductă, o voce puternică, frumos timbrată. Mă bucur că vă găsesc pe amîndoi ca scoşi din cutie… şi înarmaţi pînă în dinţi. Înseamnă că „alimentele” pe care vi le-am trimis v-au prins bine… Unde sînt cei doi eroi?
— I-am legat şi i-am închis jos, în magazia de scule, sosi pe conductă răspunsul Chiorului.
Scatiul şi Babuşcă înţeleseră că cel care sosise era domnul Fridrich.
— I-aţi legat? răsună din nou vocea lui. În ce scop domnii mei? Vă este teamă de doi copii sau există o fereastră acolo?
— Fereastra este prea sus ca s-ajungă la ea, răspunse „Chioru”. Le-ar trebui o scară.
— Şi atunci?
— Nu-i cunoaşteţi încă, domnule Fridrich, continuă „Chioru”. În Dunăre să-i arunci cu cîte o piatră legată de gît şi tot nu poţi fi sigur că, peste o clipă nu răsar ca din pămînt şi ţi se aruncă în spate.
— Ha-ha-ha! izbucni într-un rîs vesel domn Fridrich. Trebuie să fie doi puşti nostimi. Cred că o să mă înţeleg bine cu ei. Dar ce-i cu tărăboiul acesta?
Undeva, sus, se auzeau lovituri îndepărtate.
— Am închis-o pe ingineră şi pe cei trei mecanici sus, în dormitorul comun, explică „Chioru”. Vor să spargă uşa. Auziţi-i.
— Pesemne că nu înţeleg situaţia, spuse pe acelaşi ton amuzat domnul Fridrich. Dacă vor continua, va trebui să-i răcorim cu un duş. Slavă domnului, avem apă, şi destule pompe pe-aici!
— Să vi-i aduc pe băieţi? se interesă „Chiorul”.
— Da, şi încă repede, spuse domnul Fridrich. În timp ce mă îndreptam spre voi, m-am întîlnit cu o vedetă rapidă plină cu miliţieni. S-ar putea să ne trezim cu ei pe-aici.
Scatiul şi Babuşcă auziră nişte paşi care se îndepărtau în grabă. Înţeleseră că unul dintre cei doi bandiţi vine spre ei. Se îndepărtară de lîngă conductă şi se sprijiniră cu spatele de unul din pereţii umezi şi vîscoşi ai magaziei cu scule. Scatiul îşi aruncă privirea spre ferestruica ce se deschidea în zid, sub tavan, prin al cărei geam prăfuit se vedeau, licărind afară, undeva, deasupra pădurii de sălcii, primele stele.
— La noapte o ştergem pe-acolo, Babuşcă, îi şopti el prietenului, întorcînd capul spre el prin întuneric. Şi ne oprim tocmai la tovarăşul colonel Vlad, la Tulcea…
Babuşcă oftă din greu:
— Pe fereastră? Ne-ar trebui nişte aripi să zburăm pînă acolo sus…
— O să zburăm, ai să vezi! răspunse cu dîrzenie Scatiul.
— La noapte… Dar acum ce facem? suspină Babuşcă.
— Acum? Facem pe proştii. Nu ştim nimic, Babuşcă, da?
Paşii se apropiau plescăind puternic pe culoarul inundat. Apoi cheia se răsuci în broască şi uşa se deschise.
— Hei, voi de-acolo! strigă „Chioru” din pragul uşii, făcîndu-le semn cu pistolul-mitralieră pe care îl ţinea în mînă. Ieşiţi afară şi urmaţi-mă!
După ce îl urmară pe „Chioru”, pe culoarul inundat, Scatiul şi Babuşcă urcară scara de beton şi pătrunseră în sala maşinilor. Domnul Fridrich îi aştepta.
Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu faţa măslinie, cu părul uşor încărunţit la tîmple, cu ochii cenuşii, cu o strălucire rece, aproape metalică în ei. Purta pantaloni scurţi, albi şi o bluză albă, cu talia strînsă într-un cordon lat, prevăzut cu o cataramă uriaşă de argint. Pe cap avea o pălărie colonială.
— Deci voi sînteţi! spuse domnul Fridrich, după ce îi cîntări din priviri dîteva clipe. Apoi, făcînd un semn Ciupitului, adăugă: Taie-le legăturile!
Omul cu faţa vînătă şi ciupită de vărsat rezemă puşca de vînătoare de o ţeavă şi, scoţînd un briceag din buzunar, le tăie legăturile. Domnul Fridrich se apropie de cei doi băieţi.
— Acum v-aş ruga să-mi răspundeţi, scurt şi precis la întrebări, le spuse el. Voi l-aţi transportat anul trecut cu barca pe „Profesor” la Ostrovul lupilor?
— Da, răspunse Scatiul.
O expresie de mulţumire apăru pe faţa domnului Fridrich.
— Acum aminteşte-ţi, băiete! „Profesorul” avea un revolver asupra lui?
Scatiul îl privi cu un aer nătîng:
— Un revolver?… Adică un pistol, nene?
— Spune-i cum vrei. Avea sau nu avea? Da sau nu?
Scatiul se întoarse cu acelaşi aer nătîng spre Babuşcă:
— Tu ai văzut vreun pistol, Babuşcă?
Babuşcă păru să se gîndească cîteva clipe şi apoi se scărpină la ceafă:
— Ce fel de pistol, Scatiule? Cu doape?
Domnul Fridrich îi urmărea cu atenţie pe cei doi băieţi, muşcîndu-şi buzele în tăcere. „Chioru”, care afla lîngă el, izbucni:
— V-am prevenit, domnule Fridrich, nu vedeţi că-şi bat joc de dumneavoastră?
„Ciupitu” vîrî briceagul în buzunar şi începu să suflece mînecile cămăşii.
— Cu ăştia trebuie discutat altfel, domnule Fridrich! spuse el cu un rînjet întunecat şi sinistru. Îmi daţi voie să-i iau la întrebări?
Domnul Fridrich îl opri cu un gest:
— Asta este o treabă de diletant, spuse el pe un ton dispreţuitor. Sau de borfaş de teapa dumitale. Obişnuieşte-te cu gîndul că lucrezi pentru un serviciu de informaţii.
„Ciupitu” îl privi năucit.
— Păi, altfel… Păi, altfel cum? se bîlbîi el arătînd spre cei doi băieţi. Păi, merge fără?…
— Fără, băiete! continuă rece domnul Fridrich. Noi nu gîndim cu pumnii. Să-ţi intre bine lucrul acesta cap! adăugă pe un ton poruncitor, arătînd spre scara de fier care ducea în spirală spre încăperile de sus. Roag-o pe doamna inginer să poftească pînă la mine.
Faţa „Ciupitului” exprima o stupoare fără margini. Aruncă o privire semnificativă „Chiorului”.
— S-o rog pe doamna inginer? Am auzit bine sau visez, „Chiorule”?
„Chioru” mută pistolul-mitralieră dintr-o mînă în alta.
— Hai, du-te, „Ciupitule”! Du-te! îi spuse el pe un ton împăciuitor şi fă aşa cum ţi-a spus domnul Fridrich. Cine plăteşte, comandă. E clar?
„Ciupitu” apucă puşca de vînătoare şi se îndreptă bombănind. Domnul Fridrich îl urmări cu privirea. Se întoarse şi-i spuse „Chiorului”, pe un ton rece şi tăios ca un brici.
— Nu avem ce face cu de-alde ăştia! După ce iprăvim treaba aici, n-ai să poţi să te strecori împreună cu el pe vasul vostru comercial. Aşa că va trebui, să-l lichidezi.
„Chioru” se înclină politicos.
— Nici o grijă, domnule Fridrich. Am să-i închid gura.
În curînd o femeie tînără, zveltă, îmbrăcată într-o salopetă albastră, de lucru, coborî în sala maşinilor, urmată îndeaproape de „Ciupitu”.
— Vreţi să-mi explicaţi şi mie ce înseamnă toate acestea? întrebă ea, înaintînd mînioasă spre domnul Fridrich. Cine sînteţi? Ce doriţi?
Domnul Fridrich îşi scoase pălăria colonială şi o salută politicos.
— Fridrich… Alfons Fridrich. Turist…
Tînăra femeie continua să-l privească mînioasă şi dispreţuitoare:
— Sînteţi un turist cam ciudat, domnule Fridrich! Și adăugă, întorcînd capul spre „Chioru”: Şi individul acesta înarmat tot cu turismul se ocupă?
Un zîmbet ironic flutură pe buzele subţiri ale domnului Fridrich.
— Nu vă alarmaţi, doamnă. Sînt un om civilizat. Pistolul mitralieră este un simplu element de recuzită, noi nu ucidem pe nimeni… dacă nu este absolută nevoie…
Tînăra ingineră continua să-l înfrunte cu curaj:
— Pentru ce aţi oprit staţia de pompare?! strigă ea. Ce urmăriţi? Vă daţi seama că Dunărea a rupt digul la Cotul Pisicii şi că inundă balta? Că apele cresc şi cel mai tîrziu pînă mîine seară vor inunda şantierul şi vor distruge barăcile, magaziile cu carburanţi, maşinile?
Domnul Fridrich continua să surîdă maliţios:
— Desigur, doamnă. Dar depinde de dumneavoastră ca acest lucru să nu se întîmple.
— Cum adică? De mine? făcu tînăra ingineră. Nu înţeleg ce doriţi să spuneţi.
Domnul Fridrich continua să zîmbească.
— Am să vă explic, doamnă. Anul trecut un om de-al meu a pierdut în baltă un obiect important. Am nevoie de acest obiect.
Tînăra femeie îl privi nedumerită.
— Cu atît mai mult. Aşteptaţi să secăm balta şi-l veţi găsi.
Domnul Fridrich îşi muşcă buzele.
— Mă grăbesc, doamnă, spuse el pe un ton categoric, întorcîndu-se spre Scatiu şi spre Babuşcă. Micii dumneavoastră compatrioţi cunosc locul unde a fost pierdut obiectul. Convingeţi-i să ni-l arate şi, în clipa următoare, puteţi porni staţia de pompare. Şantierul fi salvat.
Tînăra ingineră, care nu ştia ce fel de „obiect” pierduse domnul Fridrich, se întoarse avîntată spre cei doi băieţi:
— Băieţi, nu-i timpul de glumit! le spuse ea. Cunoaşteţi locul unde se află acel obiect?
Scatiul şi Babuşcă se priviră în tăcere. Amîndoi înţeleseră că domnul Fridrich îi prinsese într-un cleşte din care nu exista nicio scăpare.
— Aţi auzit ce poate să se întîmple, insistă tînăra ingineră, pradă unei mari agitaţii. Cunoaşteţi acel loc sau nu?
Scatiul simţi cum mîna lui Babuşcă îl strînse uşor de braţ. Înţelese. Se scărpină cîteva clipe după ceafă.
— Şi dacă vă arătăm locul unde s-a răsturnat „Profesorul” cu barca, spuse el într-un tîrziu, ridicînd o privire spre domnul Fridrich, daţi drumul staţiei de pompare?
— De îndată! Pe cinstea mea! spuse repede domnul Fridrich, întorcîndu-se spre tînăra ingineră. Mecanicii pot coborî cînd vor să dea drumul maşinilor.
Tînăra ingineră îi învălui pe cei doi băieţi într-o privire caldă, aproape rugătoare.
— S-a făcut, spuse Scatiul, vîrînd mîinile adînc în buzunare şi fixîndu-l pe domnul Fridrich pe sub gene. Locul pe care îl căutaţi se află în apropiere de Ostrovul lupilor.
— Perfect! Perfect! exclamă mulţumit domnul Fridrich. Văd că sînteţi doi băieţi de treabă. Mîine dimineaţă pornim spre Ostrovul lupilor…
— Atenţie, domnule Fridrich, interveni „Chioru“, băieţii ăştia vor să cîştige timp ca să ne tragă pe sfoară. Îi cunosc prea bine, la noapte vor încerca să evadeze…
Fridrich păru să se gîndească cîteva clipe. Un zîmbet vag, ceţos, flutură pe buzele lui subţiri.
— Tocmai de aceea va trebuie să-i închidem din nou la subsol. Şi adăugă, arătînd cu mîna spre omul cu faţa vînătă: Dumneata vei păzi bărcile toată noaptea…
Tînăra ingineră păru că-şi pierde răbdarea. Se adresă lui Fridrich pe un ton rece şi dispreţuitor:
— Aţi obţinut ce-aţi dorit, domnule… Pot să chem mecanicii să dea drumul staţiei?
Domnul Fridrich se înclină ironic:
— Desigur, doamnă. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă!
Tînăra ingineră îi întoarse spatele şi îndepărtîndu-se grăbită începu să urce scara cu trepte de fier.
Domnul Fridrich îi cîntări din ochi, cîteva clipe, Scatiu şi pe Babuşcă şi-apoi spuse pe un ton rece poruncitor:
— Duceţi-vă!
Peste cîteva minute, cei doi băieţi se pomeniră din nou zăvorîţi în încăperea întunecoasă din subsol. Paşii „Ciupitului”, care îi condusese în magazia de scule, lipăiră din nou pe culoarul inundat şi se stinseră undeva departe.
Erau din nou singuri. În aceeaşi clipă, în sala maşinilor răsună un vuiet infernal care părea să cutremure întreaga clădire. Motoarele staţiei de pompare se puseră în mişcare. Scatiul şi Babuşcă se repeziră şi îşi lipiră din nou urechile de conducta de fier. Se auzea şuierat puternic al apei care urca pe ţevi.
— Staţia a pornit, murmură Scatiul, întorcîndu-se pe întuneric spre Babuşcă. E timpul s-o pornim şi noi.
— S-o pornim şi noi? Încotro, Scatiule? făcu mirat Babuşcă.
Scatiul îl prinse de mînă şi îl trase după el. Se rezemară din nou de peretele umed şi vîscos al magaziei de scule. Picături grele de apă cădeau de undeva de sus, la picioarele lor.
— La noapte va trebui s-o ştergem pe-acolo, spuse Scatiul, întinzînd mîna spre fereastră.
— Uşor de zis, dar cum? întrebă în şoaptă Babuşcă.
— Păi, de unde picură apa?
— Păi, de unde?
— Întinde mîna şi vezi…
Babuşcă se înălţa în vîrful picioarelor şi, întinzînd mîna, începu să pipăie orbeşte peretele. Mîna lui întîlni o roată mare de fier.
— Da, e ceva aici, Scatiule, şopti el, un fel de roată de fier.
— Răsuceşte-o! făcu Scatiul.
Babuşcă se propti bine în picioare şi răsuci roata. Un şuvoi puternic de apă şuieră pe deasupra capetelor lor şi se împrăştie cu un răpăit puternic pe pardoseala inundată. Babuşcă răsuci repede roata de fier la loc. Şuvoiul de apă se opri brusc. Se făcu tăcere. Numai picăturile grele de apă se auzeau căzînd egal şi repede ca bătăile unui ceasornic.
— Ai priceput acum Babuşcă? îl întrebă, în şoaptă, Scatiul.
— Pe cinstea mea, Scatiuie, răspunse Babuşcă, avînd în glas ceva ca o mirare fără de margini. Vrei să înecăm subsolul?
— Chiar aşa, continuă Scatiul, apa ne va ridica pînă la fereastra de sus…
— Păi, „Ciupitu” păzeşte bărcile…
— Aici e-aici, spuse în şoaptă Scatiul. Şi mai are şi o puşcă, dar ne descurcăm noi, frăţioare… Nu-i aşa?
Babuşcă rîse uşor pe întuneric
— Mai e vorbă! Şi-acum ce facem?
— Acum aşteptăm.
— S-adoarmă domnul Fridrich?
— Chiar aşa.
Cei doi băieţi tăcură. Maşinile staţiei de pompare vuiau surd deasupra lor, făcînd să vibreze întreaga clădire.
Orele care trecură li se părură celor doi băieţi fără de sfîrşit. Prin ferestruica prăfuită doar cerul nopţii se limpezea mereu, desfăcîndu-şi deasupra pădurii de sălcii, parcă din ce în ce mai aproape, pînzele lui uriaşe şi împăienjenite de stele!
După ce ascultă cîteva clipe cu urechile ciulite, vuietul motoarelor din sala maşinilor, Scatiul se prinse cu mîinile de roata de fier fixată de perete şi îi şopti lui Babuşcă:
— Dă-te la o parte, Babuşcă. Îi dau drumul…
Şi răsuci roata.
Un şuvoi puternic şi zgomotos de apă, ca o cascadă se năpusti în încăpere.
În vuietul şi în clocotul apei care năvălea în magazia de scule, cei doi băieţi simţiră cum nivelul apei care inunda pardoseala începe să crească.
La început apa le trecu de glezne, apoi le acoperi pulpele picioarelor, şi încet, încet, le trecu de genunchi, apoi le trecu de brîu, ca să le ajungă la gît. Scatiul şi Babuşcă înotau „călcînd” apa în magazia de scule învăluită în beznă. O linişte grea, apăsătoare, umedă, atîrna deasupra lor. Apa depăşise gura ţevii de fier prin care năvălea şuvoiul, şi-acum apele creşteau în tăcere.
Cei doi băieţi înotau de zor. Ferestruica prăfuită prin care licăreau stelele se apropia văzînd cu ochii. Scatiul sări afară din apă, încercînd să se prindă de marginea ei, dar nu reuşi.
— Las-o! strigă Babuşcă, înotînd de zor, jur împrejurul Scatiului. Ai răbdare, vine ea singură la noi.
Într-adevăr, peste un timp, ferestruica era aproape la un pas. Scatiul se prinse de marginea ei, desfăcu cîrligul şi o deschise.
— S-o ştergem, Babuşcă! spuse el, sărind din apa care se rotea ca o bulboană în încăperea inundată, sprijinindu-se, cu pieptul în cercevea. Urmează-mă!
— Eu mă opresc la bărci, tu ai grijă de Ciupitu… şopti Scatiu lui Babuşcă, în vreme ce înota prin Dunăre uşor ca o umbră, alături de el.
— Să îi fac „vidra”? se interesă Babuşcă, oprindu-se din înot şi călcînd apa.
— Chiar aşa, făcu Scatiul, apropiindu-se de el. Haide, la fund, Babuşcă, la fund!
Cei doi băieţi săriră din apă pînă la brîu, şi apoi dispărură fulgerător în adîncuri.
Atras de zgomotul făcut de clipocitul apei, omul cu faţa vînătă, ce se afla pe scara de beton, scoase repede o lanternă din buzunar şi o aprinse. Razele de lumină ale lanternei măsurară de cîteva ori, asemeni unui mic reflector, suprafaţa liniştită a apei, şi se opriră pe scorburile fantomatice ale pădurii de sălcii învăluită în aburi.
Nicio mişcare. Totul părea încremenit.
Omul cu faţa vînătă stinse lanterna.
În clipa aceea, capul Scatiului se ivi la suprafaţa apei, asemeni unui dop uriaş, undeva lîngă barca pneumatică a domnului Fridrich. Scatiul se afla la doi paşi de treptele scării de beton. Pe scară, omul cu faţa vînătă, ţinînd puşca sub braţ, alunga cu mîna roiurile furioase de ţînţari care năvăleau asupra lui cu un zumzăit lacom şi sălbatic.
Babuşcă nu se zărea nicăieri. Deodată, undeva în stînga scării, departe, spre pădure, răsună un fel de chiţăit de şoarece şi ceva plescăi de cîteva ori puternic în apă.
„Ciupitu” se răsuci fulgerător într-acolo şi aprinse din nou lanterna. Razele de lumină ale lanternei alunecară, scînteind pe frunzele verzi-lucioase ale unui imens covor plutitor de nuferi.
Nicio mişcare. Totul părea încremenit.
Agăţat de marginea bărcii pneumatice cu motor, Scatiul lucra repede. Degetele lui desfăceau uşor nodul frînghiei care fixa barca de scară. Deodată, parcă presimţind ceva, omul cu faţa vînătă se răsuci şi îndreptă lumina lanternei spre barca cu motor.
Scatiul dispăruse. Nici o mişcare. Şi din nou, undeva în stînga scării de beton, spre pădure, în mijlocul covorului plutitor de nuferi, răsună ceva ca un sforăit şi apoi răsună iar un plescăit puternic. Era Babuşcă.
Ciupitu se răsuci fulgerător pe călcîie şi îndreptă lumina lanternei spre locul de unde se auzise zgomotul.
În razele scînteietoare de lumină, frunzele de nufăr se unduiau uşor, urcînd şi coborînd pe nişte valuri nevăzute. Babuşcă se scufundase în adîncuri.
În schimb Scatiul, care apăruse din nou la suprafaţă, desfăcu nodul frînghiei care lega barca pneumatică de scara de beton. Cu o mişcare uşoară întinse mîna scoţînd cheia de contact de la motorul bărcii, o lăsă cadă pe fundul apei. Apoi se scufundă şi dispăru adîncuri.
Împinsă în larg de briza nopţii, barca pneumatică cu motor se desprinse de lîngă scara de beton şi o porni în derivă, spre pădurea de sălcii.
Dînd cu ochii de barca care se îndepărta, „Ciupitu” îşi rezemă puşca de vînătoare de una din treptele scării, dezlegă repede o mahună şi sări în ea. Pilotînd-o ajutorul unei lopeţi, porni în urmărirea bărcii pneumatice cu motor, care se îndepărta văzînd cu ochii.
În clipa aceea, Scatiul sări de undeva din adîncurile apei şi se aşeză pe prima treaptă a scării.
— Babuşcă! strigă el cu un glas înăbuşit.
Capul lui Babuşcă răsări de undeva din întuneric lîngă el, la piciorul scării.
— Sînt aici, Scatiule!
Scatiul îşi aruncă o clipă privirile spre peretele luminat al staţiei de pompare.
— Să adunăm toate lopeţile… repede, Babuşcă.
— Dacă ne zăreşte „Chioru“, trage în noi prin fereastră.
Sărind la rîndul său afară din apă, Babuşcă se repezi şi începu să strîngă lopeţile risipite ici şi colo prin bărcile legate de piciorul scării de beton.
Scatiul aşeză puşca de vînătoare în mahuna în care veniseră şi instală apoi, cu mişcări repezi şi precise vîslele.
Tocmai în clipa aceea, Babuşcă sosi şi el, gîfîind din greu sub cele cîteva vîsle care aproape că-i striviseră umărul.
Ajutat de Scatiu, Babuşcă aşeză uşor, una cîte una lopeţile în barcă.
În clipa următoare, cei doi băieţi auziră scîrţîitul uşii de fier, de la intrarea în staţia de pompare.
Cu răsuflarea tăiată, se azvîrliră, ghemuindu-se în fundul bărcii.
“Chioru” apăru cu pistolul-mitralieră în mînă şi, punînd piciorul pe prima treaptă a scării de beton, strigă:
— Hei! Unde eşti, „Ciupitule”?
— Aici sînt! sosi, dinspre pădure, răspunsul omului cu faţa vînătă.
— Şi ce faci acolo?
— S-a dezlegat barca cu motor a domnului Fridrich! răsună undeva, în întuneric, glasul omului cu faţa vînătă. O aduc îndată…
— Cum s-a dezlegat? întrebă cu glas îngrijorat „“Chioru”“. Doar eu am legat-o. Şi am legat-o bine!…
Undeva în întuneric, spre pădure, răsună clipocitul vîslei cu care „Ciupitu“ îşi pilota barca.
— Păi, ştiu eu cum? strigă el. Uite… Am remorcat-o şi o aduc…
“Chioru” se plesni deodată puternic cu palma peste frunte.
— Doamne Dumnezeule! urlă el. Să ştii că afurisiţii au şters-o! Şi dispăru în fugă în clădirea staţiei de pompare.
— La vîsle! La vîsle, Babuşcă! strigă Scatiul, ridicîndu-se din fundul bărcii şi repezindu-se la lopeţi. Dacă se întoarce „Chioru” sîntem pierduţi!
Babuşcă nu păru să aştepte să fie poftit de două ori. Se repezi şi el la vîsle.
Lopeţile coborîră, se urniră puternic şi barca ţîşni înainte ca o săgeată.
Abia acum Ciupitu dădu cu ochii de ei.
— Staţi, staţi că trag! strigă el, agitînd vîsla deasupra capului. Fug, opriţi-i, fug!
Scatiul şi Babuşcă vîsleau din răsputeri. Barca zbura pe apă. În curînd, se topi ca o umbră în întunericul pădurii de sălcii.
Era şi timpul. Domnul Fridrich, urmat de „Chioru” se năpustiră afară din clădirea staţiei de pompare.
— Barca cu motor! Adu mai repede barca cu motor, idiotule! striga, furios, domnul Fridrich. Vîsleşte nemernicule! Ce stai?!
Omul cu faţa vînătă vîslea din răsputeri, cînd într-o parte a bărcii, cînd în cealaltă. În curînd ajunse la piciorul scării de beton.
Cu pistolul-mitralieră în mînă, “Chioru”sări primul în barca cu motor, urmat de domnul Fridrich. Acesta din urmă se inistală grăbit la volan. Degetele lui pipăiră repede tabloul de bord al bărcii cu motor.
— De prisos, spuse el cu ciudă. Băieţii au luat cheia de contact. Nu pot porni barca.
— V-am prevenit, domnule Fridrich… V-am prevenit… făcu, pe un ton plîngăreţ, „Chioru“… Şi-acu ce-o să facem? Mîine dimineaţă miliţia va sosi aici.
Domnul Fridrich alungă cu mîna ţînţarii care începuseră să-l ia cu asalt.
— Am prevăzut această situaţie, domnule, răspunse el liniştit… Băieţii nu vor ajunge prea departe… Am pus pe doi din oamenii mei să-i pîndească, pentru orice eventualitate, ia ieşirea din pădurea Teregova…
“Chioru” îşi şterse fruntea îmbrobonată de sudoare cu dosul palmei.
— Sînteţi extraordinar, domnule Fridrich!
— Sînt doi agenţi foarte experimentaţi, continuă domnul Fridrich, aşa că, în cîteva ore, vii sau mor băieţii vor fi ai noştri…
În clipa aceea, uşa masivă de fier a staţiei de pompare se trînti cu putere şi o cheie se răsuci în broască.
— Ne-au încuiat afară, nemernicii! urlă omul cu faţa vînătă, repezindu-se brusc şi lovind cu pumnii poarta… Deschideţi sau vă curăţăm pe toţi. Deschideţi, n-auziţi?
Dar, de dincolo de uşă, nu răspunse decît vuietul puternic al maşinilor care pompau apa.
Domnul Fridrich privi cîteva clipe silueta de cărămidă roşie, masivă ca o cetate, a staţiei de pompare şi adăugă, plictisit, întorcînd capul spre „“Chioru”“:
— Spune-i să nu mai urle! Deocamdată am pierdut partida… Dar cunosc o cheie care în cîteva zile ne va deschide uşa de fier.