Capitolul 2

 

În vremea aceasta, Scatiul şi Babuşcă vîsleau de zor pe canalul îngust, care tăia ca o lamă strălucitoare de cuţit îngrămădirea sălciilor din pădurea Teregova.

Pe neaşteptate, un nor uriaş de ceaţă veni de undeva, de departe, dinspre Dunăre, deasupra pădurii. Stelele disspărură. Sălciile fumegau, cuprinse parcă de un ciudat incendiu, mistuindu-se şi dispărînd ca nişte gigantice catarge albe, într-o mare imensă de fum.

În curînd, nu se mai vedea nici la doi paşi.

Barca, mînată de cei doi băieţi, începu să înainteze în zig-zag, izbindu-se din cînd în cînd, cînd într-o parte, cînd în cealaltă a canalului de ierburile uscate şi păroase ale sălciilor.

Babuşcă părăsi vîslele şi, trecînd pe lîngă Scatiu, se cocoţă aşezîndu-se turceşte pe botul ascuţit al bărcii.

— Dă-i drumul, Scatiule! spuse liniştit acesta şi, ducînd palmele în formă de pîlnie la gură, strigă ascuţit şi prelung: „Oho… ohooo… hoo… ohooo!…“

— Oho… ohoohoo… ohoo!… îi răspunse ecoul de-a lungul canalului…

— Apasă pe vîsla din dreapta! anunţă Babuşcă scoţînd din nou un ţipăt ascuţit şi prelung.

Scatiul porni barca apăsînd mai cu putere pe lopata din dreapta.

— Oho… ohoohoo… ohoo!… răspunse din nou ecoul canalului, stingîndu-se apoi, ca un murmur, undeva, noianele pădurii de sălcii, învăluite în întuneric şi ceaţă.

— Drept înainte! comandă Babuşcă, aşezat turceşte pe botul ascuţit al bărcii. Bătaia vîslelor la fel, Scatiule!

Pilotată de Babuşcă, barca prindea viteză. Din cînd în cînd, cu mîinile pîlnie la gură, Babuşcă striga lung şi ascuţit. Scatiul vîslea din ce un ce mai repede şi botul ascuţit al bărcii străpungea perdelele compacte şi umede de ceaţă.

Orele treceau. Apoi încet, încet, deasupra pădurii începuseră să se reverse zorile. Ceaţa se lumina, odată cu zorile, sălciile păreau că-şi iau zborul din nou în văzduh, plutind jur-împrejurul bărcii, asemeni unor uriaşe umbre fumurii.

Babuşcă trecu din nou la vîsle. Înaintau acum de-a lungul canalului, în plescăitul ritmic al vîslelor, într-o ploaie de stropi mari şi reci ce se scuturau de pe ramurile pletoase ale sălciilor, legănate încolo şi încoace de un vînt puternic. Ceaţa se risipea văzînd cu ochii. Ici şi colo, perdele de lumină, uşoare şi transparente, aurii sau roşii, se revărsau vibrînd în văzduhul întunecos pădurii.

— Priveşte, Babuşcă! strigă vesel Scatiul, parcă trăgînd mai cu sete la vîsle… Încă puţin şi ieşim din pădure… Am scăpat, Babuşcă… Am scăpat.

Într-adevăr, în faţa bărcii în care se aflau cei doi băieţi, canalul se lărgea mereu, desfăcîndu-se ca o pîlnie şi prin ea curgea parcă spre ei un fluviu de abur scăldat în lumină.

Acum marginea pădurii era aproape. Deodată, undeva în stînga bărcii, la marginea unui covor plutitor de nuferi, apa clocoti puternic şi o ştiucă mare, galben-fumurie sări din apă după o babuşcă strălucitoare ca argintul, înghiţind-o din zbor, apoi se prăvăli înapoi cu un plescăit asurzitor, dispărînd în adîncurile străvezii ale apei.

— Ştii ceva, Scatiule? spuse Babuşcă, înfundînd lopeţile în apă şi oprind barca. Ce-ar fi să-i ducem ştiuca lui nenea Vlad la Tulcea?

Scatiul păru să se gîndească o clipă, stînd nemişcat cu mîinile pe lopeţi.

— Bună idee, răspunse el, întorcînd capul spre Babuşcă. Ai brişcă[1] la tine?

Babuşcă dădu drumul vîslelor şi scoase din buzunarul pantalonilor un colac de fir de nailon gros, la capătul căruia se zărea o linguriţă strălucitoare din metal alb, prevăzută cu o mică ancoră neagră, cu trei colţi lăcuiţi.

— Ne urcăm în salcia de colo, spuse Babuşcă, arătînd cu mîna spre o salcie uscată şi scorburoasă, care se ridica din apă deasupra covorului plutitor de nuferi… Cumătra n-o să ne vadă… Arunc brişca de două ori şi a treia oară, cumătra este a noastră… Ce zici?

— Să mergem, conveni Scatiul, împingînd barca spre trunchiul uscat al sălciei. Odată ajunşi acolo, cei doi băieţi legară barca şi se căţărară în salcie.

Babuşcă se instală pe o cracă groasă şi, desfăcînd o bucată de fir de nailon din colacul pe care îl ţinea în mînă, începu să rotească brişca cu mîna cealaltă deasupra capului.

— O vezi, Scatiule?

Scatiul stătea pe o cracă, undeva sub el.

— Da. E acolo, între cele două frunze de nufăr, pîndeşte… Crezi că o să sară? 

Babuşcă azvîrli brişca. Ea zbură strălucind, rostogolindu-se prin văzduh şi căzu, plescăind, la marginea covorului plutitor de nuferi.

Babuşcă începu să o tragă repede spre el.

— Deşteaptă cumătră, bombăni el nemulţumit. Stă şi chibzuieşte…

— Nu poţi s-o arunci chiar lîngă ea? se interesă Scatiul.

— Ba asta am să şi fac, bombăni din nou Babuşcă ridicînd brişca din apă şi trăgînd-o sus, spre el, în salcie… Am să i-o arunc drept în gură…

Şi încordat, tăcut, începu să rotească din nou linguriţa deasupra capului.!

— Acum! strigă Scatiul, uite-o… A ieşit de sub frunze…

Brişca porni ca un fulger. În clipa următoare apa păru că explodează. Ştiuca înhăţase brişca. Simţindu-se prinsă, namila făcu un salt spectaculos afară din apă, se dădu de cîteva ori peste cap, apoi dispăru, cu un plescăit înfiorător al cozii, în adîncuri.

Dar Babuşcă apucase să înfăşoare firul în junrul unui ciot uscat. Firul de nailon se întinse ca o strună şi fluieră prelung.

— Am prins-o! Am prins-o! strigă vesel Babuşcă, în vreme ce Scatiul se repezea să-l ajute.

Babuşcă trăgea din răsputeri de fir, ştiuca se repezea cînd încolo, cînd încoace, răscolind şi călcîn frunzele plutitoare de nufăr, stîrnind valuri uriaşe, sărea în tumbe ameţitoare scuturîndu-şi capul, în văzduh ca să arunce brişcă din gură. Scatiul înfăşură firul recuperat de Babuşcă pe ciotul de lemn.

Acum, ştiuca se zvîrcolea de moarte, lîngă trunchiul sălciei uscate.

— N-o s-o putem trage sus, îi spuse Babuşcă prietenului său. E prea mare… S-o lăsam legată aici şi să tragem barca lîngă ea…

Scatiul încuviinţă din cap şi îi făcu semn cu mîna lui Babuşcă să-l urmeze.

Dar în clipa aceea, cei doi băieţi încremeniră.

Jos, lîngă trunchiul sălciei uscate apăruse o barcă cu motor. În barcă se aflau doi indivizi, unul din ei ţinea un revolver aţintit asupra lor.

— Bună ziua, căpitane, spuse pe un ton vesel individul, salutîndu-l, parcă, cu revolverul pe care îl ţinea în mînă… Păi ce fel de purtare e asta? O ştergeţi fără să vă luaţi ziua bună de la domnul Fridrich?

Scatiul recunoscu în cel care îi vorbea pe aşa-zisul şofer al Trustului de construcţii de la Tulcea.

Celălalt individ era slăbănogul poreclit Biju.

— Ha-ha-ha!… izbucni într-un rîs vesel şoferul… Ia te uită, Bijule, la ei, ce mutră au făcut! Şi adăugă arătînd cu ţeava revolverului spre Babuşcă… Şi ăsta cine mai e? Vestitul Babuşcă?

Un fulger trecu prin ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă.

— Dar matale, cine-mi eşti? îl întrebă el, cu aerul lui somnoros. Tot vreo ştiucă de baltă?

— Gura! şuieră deodată şoferul, agitînd revolverul în mînă… Coborîţi unul cîte unul din salcie! Şi fără trucuri. Aţi înţeles?

Scatiul privi lung spre Babuşcă şi, dîndu-şi drumul de-a lungul trunchiului uscat, coborî primul în barca cu motor.

După ce Scatiul şi Babuşcă coborîră în barca cu motor, falsul şofer arătă spre botul bărcii cu ţeava revolverului şi adăugă poruncitor:

— Treceţi peste parbriz şi aşezaţi-vă pe botul bărcii. Şi băgaţi de seamă, la cea mai mică mişcare trag.

Resemnaţi, cei doi băieţi trecură peste parbrizul de plexiglas al bărcii cu motor şi se aşezară tăcuţi unul lîngă celălalt pe botul ei de tablă vopsită într-un lac alb şi strălucitor.

Falsul şofer se aplecă peste marginea bărcii şi, prinzînd firul gros de nailon la capătul căruia se zbătea ştiuca, o azvîrli cu un gest scurt şi energic în barcă.

— Dă-i drumul, Bijule, strigă el vesel, urmărind salturile spectaculoase ale ştiucii care se zbatea de moarte, izbindu-se cînd într-un perete, cînd în celălalt al micii ambarcaţiuni… Aşa surpriză mai zic şi eu… Băieţii… Şi-o ştiucă gustoasă… Cred că domnul Fridrich va fi mulţumit… Ce zici?

Celălalt, după ce remorcă barca celor doi băieţi c-o funie, se aşeză la volanul bărcii şi porni motorul.

— Într-o oră vom fi la staţia de pompare, strigă el acoperind vuietul motorului. Dar ai grijă de ăştia doi, vor mai încerca să sară în apă.

— Nu vor îndrăzni. I-am prevenit. La cea mai mică mişcare îi curăţ…

Slăbănogul apăsă pe accelerator şi, într-un clocot înspumat de apă, barca cu motor începu să prindă viteză trăgînd bărcuţele după ea.

Babuşcă începu să ciocănească uşor cu degetul în tăblia bărcii. Tac… tac… tac… tac… tac… tac… tac…

Scatiul, încovrigat, cu braţele încolăcite în jurul genunchilor, părea că urmăreşte, cu un aer indiferent, sălciile pletoase care mărgineau canalul şi care, în viteza bărcii cu motor, păreau să zboare, cu rădăcinile lor dese şi zbîrlite deasupra apei, asemenea unei uriaşe bărbi roşii.!

— Ce facem, Scatiule, sărim? semnaliză Babuşcă. Canalul se îngustează.

Continuînd să privească cu acelaşi aer nepăsător sălciile ce zburau pe lîngă el, cu o viteză uluitoare, Scatiul începu să ciocănească la rîndul său în tăblia bărcii:

— Deocamdată nu putem face nimic, Babuşcă, îi transmitea Scatiul prietenului său. E la spatele nostru… Trebuie să-l aruncăm în apă…

— În apă? Dar cum? ciocăni Babuşcă.

— Cînd ajungem la salcia răsturnată peste canal…

— La Cotul lişiţei?

— Da… ai priceput?

Babuşcă privi cu coada ochiului spre falsul şofer, care stătea în barcă la un pas de ei, ţinînd mîna încleştată pe revolver.

— Am priceput, Scatiule! Şi apoi ce facem? Pînda ştiucei?

— Da… sări la semnalul meu.

— Ce semnal?

Scatiul ciocăni repede cu degetul în tăblia bărcii.

— Miliţia… uite miliţia!

— Hei, voi ăştia doi! strigă falsul şofer, ciocănind cu ţeava revolverului în rama subţire de aluminiu a parbrizului. Ce tot faceţi acolo? Încetaţi odată!

Acum barca cu motor zbura pe canal cu partea din faţă pe jumătate ridicată din apă.

Uriaşa nălucă neagră, remorcată de barca cu motor, sărea plescăind ca o broască uriaşă pe crestele înalţe ale valurilor, pendulînd încolo şi încoace, într-o ploaie de stropi mari şi grei care o şfichiuiau zburînd parcă. Slăbănogul strigă din nou.

— Fii cu ochii în patru, şefule. Băieţii ăştia pun ceva la cale. Domnul Fridrich n-o să ne ierte dacă-i scăpăm!

Un zîmbet întunecat, sinistru, flutură pe buzele falsului şofer.

— Vezi-ţi de volan, Bijule! răspunse el, încleştîndu-şi parcă şi mai puternic degetele pe patul revolverului. Sînt cu ochii aţintiţi pe ei.

În vremea aceasta, Scatiul şi Babuşcă priveau înciudaţi în faţa lor. Deodată, la un cot al canalului, în faţa bărcii cu motor răsări trunchiul uscat al unei sălcii uriaşe, aplecate peste canal. Crengile ei groase, alb-cenuşii, se desfăceau ca nişte braţe scheletice la vreo doi metri deasupra canalului.

Barca cu motor zbura ca o săgeată spre ea.

— Atenţie, Babuşcă! ciocăni repede Scatiul în tăblia bărcii. Sărim! Eşti gata?

Crengile groase ale sălciei se apropiau.

— Gata, Scatiule!

De îndată, Scatiul întoarse capul şi privi peste umărul slăbănogului care manevra volanul undeva, în urma bărcii cu motor.

— Miliţia! strigă el bucuros. Uite miliţia!

Falsul şofer se întoarse fulgerător cu revolverul mînă în direcţia în care privea Scatiul.

În clipa următoare, scoţînd un urlet înfiorător, zbură din barcă şi, scăpînd revolverul din mînă, dispăru în adîncuri.

Barca cu motor trecu ca un glonţ pe sub cei d băieţi care atîrnau acum deasupra canalului de crengi groase ale sălciei şi, după ce mai zbură încă vreo cîţiva metri, se opri într-un vîrtej de apă înspumată.

Şocul pe care îl primise falsul şofer, izbindu-se de cei doi băieţi care săriseră de pe botul bărcii cu motor şi se agăţaseră de crengile sălciei fusese năpraznic.

După cîteva clipe de zăpăceală, slăbănogul sări de la volan şi, ridicînd o puşcă de vînătoare, de undeva din barcă, o duse la ochi.

— În apă, Babuşcă! strigă Scatiul, dîndu-şi drumul din salcie şi căzînd ca un bolovan în adîncurile canalului. Babuşcă îl urmă. Era şi timpul. O bubuitură puternică de armă cutremură canalul şi un nor de fum alb îl învălui, pentru o clipă, pe slăbănogul care trăsese în băieţi.

Alicele şfichiuiră văzduhul şi se pierdură cu un vuiet răguşit prin frunzişurile pădurii inundate.

În clipa aceea, falsul şofer apăru la suprafaţa apei şi, agăţîndu-se de rădăcinile unei sălcii, strigă cu un glas speriat şi piţigăiat.

— Barca! Mă înec! Barca!

Slăbănogul azviîrli puşca şi se repezi la volan. Peste cîteva clipe falsul şofer, cu hainele şiroind de apă, se rostogolea în barcă.

— Unde sînt? Unde sînt? strigă el, scuipînd ceva din gură. S-au agăţat de salcia asta! Unde sînt?

Biju îl ajută să se ridice în capul oaselor.

— Am tras în ei cu amîndouă ţevile deodată. S-au prăbuşit ca două pietre aici. Cred că i-am curăţat, şefule!

Celălalt îşi şterse cu palma şuviţele de apă care îi şiroiau pe faţă şi îşi aruncă în fugă privirile pe malul liniştit şi tăcut.

— Nu se aude nimic, nici pe canal şi nici printre sălcii, murmură el… Nicio mişcare… Frumoasă ispravă am făcut, Bijule! Acum să vedem pe unde scoatem cămaşa cu domnul Fridrich.

Şi, totuşi, Scatiul şi Babuşcă erau aici la un pas de ei, urmărindu-i pe cei doi bandiţi în tăcere.

— Ce tot spui c-ai tras în ei şi i-ai împuşcat? spuse cu ciudă falsul şofer, ridicîndu-se în picioare. Nu văd nici urmă de sînge, adăugă el, cercetînd cu atenţie adîncurile limpezi ale apei. Dacă i-ai fi nimerit ar fi fost aici. Pur şi simplu, băieţii ne-au scăpat!

Biju holbă ochii la el.

— Nu se poate! strigă el. Nu se aude nimic, nicio mişcare. Doar n-o să-mi spui că s-au evaporat?!

Celălalt îşi roti privirea de jur împrejurul bărcii, scrutînd cîteva clipe străfundurile pădurii de sălcii acoperite cu apă.

— Oricum, nu puteau sta pînă acum la fund, continuă el cu o uimire fără de margini în glas. Ori s-au înecat, ori băieţii ăştia sînt dracul în persoană. Una din două.

Scatiul şi Babuşcă se aflau la un pas de cei doi răufăcători, urmărindu-le discuţia cu răsuflarea tăiată.

— Şi acum ce facem? întrebă cu o uşoară disperare în glas slăbănogul, aşezîndu-se la volanul bărcii cu motor. Oricum, domnul Fridrich n-o să ne felicite pentru isprava asta.

Falsul şofer îşi şterse cu dosul palmei apa care şiroia pe faţă.

— Trebuie să-l prevenim cît mai repede, spuse. Băieţii nu au barcă, aşa că, dacă au scăpat, nu pot ajunge prea departe. Şeful o să găsească o soluţie. Dă-i bătaie, Bijule.

Slăbănogul porni motorul şi, în curînd, prinzîind viteză, barca dispăru după un cot al canalului, trăgînd după ea mahuna masivă, pe care cei doi răufăcători o remorcaseră cu o frînghie.

— Să mergem, Babuşcă! Au plecat, spuse Scatiu dînd la o parte rădăcinile păroase ale sălciei sub care se ascunseseră ca sub o umbrelă. Înotară în apa Iimpede a canalului.

— Norocul nostru că nu cunosc povestea cu „pînda ştiucii“… Altfel, slăbănogul ar fi vîrît mîna printre rădăcini şi ne-ar fi tras afară de urechi.

— Mai e vorbă! făcu Babuşcă, înotînd în urma Scatiului. Dar acu’ e-acu’, Scatiuie! Ce facem? Înotăm pînă la şantier? Sînt vreo zece kilometri pînă acolo.

Scatiul arătă cu braţul, în vreme ce lovea apa cu o singură mînă, spre salcia uscată aplecată peste canal.

— Ne urcăm sus în salcie şi aşteptăm. Trebuie să treacă pînă deseară vreo barcă pe-aici…

Se îndreptară înotînd spre salcie.

— Numai să nu apară domnul Fridrich, spuse Babuşcă, agăţîndu-se de trunchiul sălciei. Începu să se caţăre de-a lungul lui cu mişcări repezi şi precise ca de veveriţă.

Scatiul se agăţă şi el de trunchiul sălciei.

— Cum auzim zgomotul unei bărci cu motor, sărim în apă şi ne ascundem sub rădăcini, strigă el. Cum e, Babuşcă? Ne ţine salcia sau e putredă?

Ajuns sus, Babuşcă se aşeză pe o cracă groasă, arcuind-o de cîteva ori sub greutatea trupului său; craca trosni, dar rezistă.

— Dă-i drumul, Scatiule, spuse el, făcîndu-i semn cu mîna să urce. Cam scîrţîie, dar ţine…

Peste cîteva minute, Scatiul stătea lîngă Babuşcă, pe aceeaşi cracă şi se balansau amîndoi, bine dispuşi, deasupra canalului.

Băieţii aşteptau.

Trecură cîteva ore, dar nimic nu părea să tulbure liniştea adîncă a canalului şi a pădurii întunecoase de sălcii, acoperite de ape.

Soarele se ridicase sus în văzduh, arzînd, vibrînd în înălţimi ca un ghem de plasmă orbitoare.

În rafalele de vînt, ce sufla din ce în ce mai puternic, canalul se preschimbase într-un rîu de aur lichid, care curgea fumegînd, tălăzuind, prin împletirea de umbre ce o azvîrleau pe ape, frunzişurile sălciilor pletoase.

Perdele diafane de lumină se legănau, ici şi colo, în adîncurile de întuneric ale pădurii, sfîşiate, din cînd în cînd, de zborul potîrnichilor ce căpătau în pulberea blîndă a luminii strălucirea unor uriaşi bondari de aur.

— O barcă, vine o barcă, strigă deodată Babuşcă, ţinînd mîna streaşină la ochi, şi arătînd cu cealaltă spre un mic punct negru, care apăruse pe neaşteptate, undeva departe, de-a lungul canalului.

Scatiul privi cu atenţie în direcţia arătată de Babuşcă.

— Da, o văd, murmură el, e o barcă pescărească. Și la vîsle trage un singur om…

Ochii verzi şi piezişi ca de pisică ai lui Babuşcă străluciră ciudat.

— Colacul de salvare îl văd, Scatiule… Dar nu cumva e legat ca o funie?

Scatiul întoarse brusc capul spre el.

— Să-l fi trimis domnul Fridrich?

Babuşcă îşi recăpătase aerul său somnoros.

— Nu observi bătaia lopeţilor? Unde-ai mai văzut pescar să rotească vîslele pe sus?

Scatiul duse la rîndul său mîna streaşină la ochi.

— Ai dreptate, Babuşcă, spuse el cu o uşoară nelinişte în glas. Cel care trage la vîsle nu este de pe-aici din baltă de la noi. Dar cine-o fi?

— După cum trage la lopeţi pare să fie un moş.

Scatiul se ridică în picioare şi se ghemui pe cracă asemenea unei pisici care stă la pîndă.

Barca se apropia încet, încet.

— Ai ghicit, Babuşcă, spuse încordat Scatiul, în barcă e un om bătrîn, cu o pălărie de pai pe cap;

Un fulger trecu prin ochii verzi ai lui Babuşcă:

— Pălăria se vede, dar puşca?

— Crezi că are o puşcă în barcă?

Babuşcă ridică însă din umeri:

— Şi de ce n-ar avea?

— Să ne ascundem în crăcile alea uscate. Ne culcăm pe burtă şi-l lăsăm să treacă, să vedem ce are în barcă.

Uşori ca nişte umbre, cei doi băieţi se suiră în vîrful sălciei, şi în curînd, dispărură într-un desiş de crengi uscate.

Acum barca era aproape. Într-adevăr, în barcă afla un om bătrîn, cu părul alb, purtînd pe cap o pălărie de pai, cu boruri largi. Era îmbrăcat într-o haină albastră, decolorată, de doc, purta pantaloni de acelaşi material şi cizme de cauciuc în picioare.

Barba lui albă, colilie, zbura uşor în vînt.

Se putea vedea că stăpînea cu greu lopeţile.

— Nu are nici o armă, îi şopti Scatiul lui Babuşcă, dînd la o parte un smoc de crenguţe şi privind în barcă. Acum luneca uşor pe sub salcie. O fi vreun turist rătăcit.

— Sau vreun paznic de pe şantier, îşi dădu cu părerea în şoaptă Babuşcă.

— Hei, nene, strigă Scatiul, sărind în picioare, pe craca pe care stătuse lungit şi aplecîndu-se spre cel din barcă… Nu ne iei şi pe noi?

Bătrînul încremeni în barcă cu lopeţile în mînă, privind speriat spre salcie.

— Ptiu! Bată-te să te bată, băiete! spuse el, într-un tîrziu, cu un glas domol. Ce cauţi acolo, sus în salcie? Dar ştii că m-ai speriat, nu glumă!

— Mergeţi spre şantier? se interesă Scatiul din vîrful sălciei.

— Spre şantier, băiatul taichii, spre şantier! continuă cu acelaşi glas blînd moşneagul. Dar parcă nu eşti singur în salcie. Mai e cineva eu tine?

— Prietenul meu, Babuşcă! răspunse Scatiul. Ne luaţi şi pe noi cu barca? Sîntem vîslaşi buni!

— Cum să nu vă iau, băieţii taichii, cum să nu vă iau? făcu bătrînul, manevrînd cu stîngăcie lopeţile şi apropiind barca de trunchiul sălciei. Coborîţi, dragii moşului, coborîţi.

Cei doi coborîră repede din salcie şi-apoi săriră, unul după celălalt, în barcă.

— Vă mulţumim! spuse bucuros Scatiul, apropiindu-se de bătrîn. Îmi daţi voie să trec eu la lopeţi?

Dar deodată, Scatiul încremeni. Simţi privirea ciudată a bătrînului aţintită asupra lui şi, zărindu-i ochii, scoase un ţipăt uşor. Cunoştea foarte bine această privire. Era a „Chiorului”.

— Ha-ha-ha! izbucni deodată „Chioru” într-un rîs vesel şi zgomotos, ridicînd puşca de vînătoare de pe fundul bărcii şi îndreptînd-o spre cei doi băieţi… Credeaţi că aţi scăpat de noi cu trucurile voastre? Cu domnul Fridrich nu vă merge!

Scatiul oftă şi se scărpină după ceafă. Babuşcă trecu mîna prin părul lui încîlcit şi suspină.

— Hai, aşezaţi-vă în barcă şi staţi cuminţi! continuă „Chioru” pe acelaşi ton vesel, ţinînd cu o mînă puşca îndreptată asupra celor doi băieţi şi dezlipindu-şi cu cealaltă barba şi mustăţile false. Domnul Fridrich a avut o idee grozavă să vă scoată din ascunzătorile voastre. Naufragiaţii se agaţă şi de un pai. Şi v-a trimis paiul.

Scatiul şi Babuşcă se aşezară în tăcere în barcă, unul în spatele celuilalt.

După ce-şi scoase pălăria şi peruca şi le aşeză lîngă el în barcă, “Chioru” ridică ţeava puştii în sus şi continuă cu vocea lui puternică, frumos timbrată..

— Acum să-l anunţăm pe domnul Fridrich că am pus mîna pe voi… E la vreo doi kilometri de canal, într-o barcă cu motor, cu cei doi agenţi pe care i-aţi dus de nas… Aşteaptă semnalul meu. În cîteva minute va fi aici…

Şi „Chioru” apăsă pe trăgaciul armei. Un nor alb, înecăcios îi învălui pentru cîteva clipe pe cei doi băieţi. Bubuitura puştii cutremură văzduhul şi apoi se îndepărtă şi dispăru, hăulind răguşit, în adîncurile pădurilor de sălcii.

„Chioru” coborî puşca şi o rezemă la picioarele lui, de marginea bărcii, privind spre cei doi băieţi cu aer întunecat şi ameninţător.

— Pe mine să nu mă luaţi drept fraier şi să săriţi în apă. Cunosc trucul cu rădăcinile sălciilor şi mai am un cartuş pe ţeava puştii. Îndeosebi tu, ăla micu, ochi verzi ca de pisică… Să stai cu botul pe labe. Înţeles?

Capul lui Babuşcă apăru, încetişor, deasupra umărului Scatiului.

— Cu mine vorbeşti, nene?

— Cu tine, cu tine! bombăni „Chioru”. De mic eşti dat naibii. Mă întreb cum o să arăţi cînd vei fi mare?

Un fulger trecu pe sub pleoapele adormite ale lui Babuşcă.

— Ţi se pare, nene. Te bate soarele în cap. Să nu capeţi insolaţie!

„Chioru” trînti pălăria de pai în cap şi strigă, întinzînd mîna spre puşcă:

— Taci, mă! N-auzi?

Capul lui Babuşcă dispăru după umărul Scatiului. “Chioru” se ridică în picioare şi, ducînd palma streaşină la ochi, scrută întinderea nesfîrşită a canalului. Un bîzîit uşor de motor se auzea undeva, departe, printre sălcii.

— Vine! spuse el, pe un ton mulţumit, punîndu-şi mîinile în şolduri şi continuînd să scruteze întinderea canalului.

Aşezat pe fundul bărcii, Scatiul îl fixa cu atenţie.

— Scufund barca, Scatiule? îl întrebă în şoaptă Babuşcă, aplecîndu-se spre urechea Scatiului. Sub smoală am dat de un dop de cîrpă…

Scatiul continua să-l fixeze încordat pe „Chioru”:

— Scufund-o!

„Chioru” coborî brusc privirea spre ei:

— Gura! Ce tot şuşotiţi acolo?

Scatiul ridică, nepăsător, din umeri:

— Vorbim şi noi, nene…

Un rînjet flutură pe buzele „Chiorului”.

 — Acum soseşte domnul Fridrich şi pînă la Ostrovul lupilor o să tot turuiţi despre „Profesor” şi despre pistolul lui…

Zgomotul motorului bărcii care se apropia de canal se auzea din ce în ce mai desluşit şi mai aproape.

„Chioru” duse din nou palma streaşină la ochi scrută canalul.

În vremea aceasta, degetele lui Babuşcă lucrau cu febrilitate. Unghiile lui se înfipseră într-o coajă de smoală ce acoperea o crăpătură şi o jupuiră de pe fundul bărcii ca pe o fîşie de piele. Dedesubt, se afla un dop de cîrpă înfundat într-o spărtură. Degetele lui Babuşcă desfăcură ghemul de cîrpă, răsfirîndu-l ca nişte foi de ceapă. Babuşcă înşfacă bucăţile de cîrpă în pumn, şi se aplecă uşor spre urechea Scatiului:

— „Titanicu” e gata, Scatiule, îi şopti el, acoperit de vuietul bărcii cu motor care se apropia. Îl scufundăm ca la televizor?

— Dă-i drumul! îi răspunse scurt Scatiul.

Babuşcă se opinti la spatele lui şi trase dopul afară.

Un jet de apă ca o mică fîntînă arteziană ţîşni din fundul bărcii, pînă aproape de umărul Scatiului.

Cei doi băieţi rămaseră nemişcaţi. Barca lua apă umplîndu-se cu repeziciune.

Aşezat în picioare, „Chioru” scruta depărtările canalului ţinînd mîna streaşină la ochi. Barca începu să se scufunde.

— În sfîrşit, vin! strigă el bucuros, întinzînd braţul spre un mic punct negru ce se apropia de ei cu repeziciune. Şi, deodată, strigă speriat simţind că barca se clatină. Ce-i asta? Ce-i asta?

În clipa următoare Scatiul şi Babuşcă se aplecară într-o parte, îndeştîndu-se cu mîinile de margin bărcii.

Apa, care umpluse pe jumătate barca, se năpusti şi ea, într-un val mînios şi înspumat spre bandit. „Chioru” se aplecă să înhaţe puşca, dar luntrea se aplecă puternic, talazul îl izbi, împroşcîndu-l cu stropi scînteietori din cap pînă în picioare şi, scoţînd un strigăt de spaimă, „Chioru” zbură afară din barcă.

Scatiul sări în picioare şi, repezindu-se, înşfăcă lopeţile în timp ce îi strigă lui Babuşcă:

— Înfundă spărtura, Babuşcă şi dă-i drumul la pompe!

— Am înţeles, Scatiule! strigă la rîndul său Babuşcă şi căutînd cu mîinile prin apă spărtura de pe fundul bărcii, înfundînd-o din nou cu ghemotocul de cîrpe. Tu, dă-i bătaie! Acum intră şi pompele în funcţiune.

Scatiul înfundă vîslele în apă, lopeţile se arcuiră şi, greoi, clătinîndu-se cînd într-o parte cînd în cealaltă, barca începu să înainteze de-a lungul canalului. Era şi timpul.

„Chioru” apăruse deasupra apei, scuipînd apă din gură şi ţipînd îngrozitor. Înjura de mama focului privind în urma bărcii care se îndepărta.

În barca pe jumătate înecată, în picioare, dansînd în tangaj ca un acrobat pe sîrmă, Babuşcă îşi scoase maioul cu care era îmbrăcat şi, scoţînd o sforicică din buzunar, îl legă cu repeziciune, la gură. Apoi îl scufundă în apă şi îl scoase înapoi plin cu apă ca un bur- duf.

— Pompăm aşa, Scatiule, strigă vesel Babuşcă umplînd mereu şi răsturnînd apa din burduf peste marginea bărcii. Scatiul trăgea din răsputeri la vîsle.

Pe măsură ce apa „pompată” de Babuşcă scădea, luntrea prindea din nou viteză. După puţină vreme, dispăru după un cot al canalului.

În clipa aceea barca cu motor, în care se aflau domnul Fridrich şi cei doi agenţi, porecliţi „şoferul” şi „Biju“, îşi făcu apariţia şi frînă într-un vîrtej de spumă în apropierea „Chiorului".

— Asta-i bună! strigă domnul Fridrich, părăsind volanul bărcii cu motor şi întinzînd mîna spre „Chioru” care se apropia înotînd spre el. Doar n-o să-mi spui cei doi băieţi ţi-au scăpat!

„Chioru” înhăţă mîna domnului Fridrich şi, ajutat se căţăra în barcă, în vreme ce apa se scurgea de Pe el ca dintr-o rufă stoarsă.

— Au scufundat barca! Au scufundat barca, gemu el, ştergîndu-şi cu palma apa care i se scurgea din păr şiroindu-i pe faţă.

— Au scufundat barca? întrebă mirat domnul Fridrich, privind cu luare-aminte jur împrejur. Şi-atunci unde e? Nu văd pe apă decît pălăria ta de pai! adăugă, aplecîndu-se peste mărginea bărcii cu motor şi ridicînd pălăria de pai care plutea pe apă. Şi ei unde sînt?

— Au şters-o cu barca, pe acolo! strigă „Chioru” întinzînd braţul şi arătînd spre cotul canalului după care dispăruseră băieţii. Chiar adineauri…

Un zîmbet flutură pe buzele domnului Fridrich.

— Adineauri, spui? Dar asta schimbă totul – adăugă, instalîndu-se din nou la volanul bărcii cu motor – într-un minut îi ajungem din urmă…

„Chioru” îşi scoase poalele cămăşii din pantaloni şi le stoarse de zor, uşor aplecat peste marginea micii ambarcaţiuni.

— Daţi-mi voie să vă contrazic, spuse el, cu o uşoară notă de umilinţă în glas. Anul trecut „vînătorul” i-a fugărit într-o barcă cu motor pe Canalul Lişiţei şi fost cu neputinţă să îi prindă.

Domnul Fridrich rămase o clipă încremenit, cu mîna pe contact, apoi ridică brusc privirea spre „Chioru”:

— Erau pitiţi într-o barcă simplă şi „vînătorul“ n-a putut să-i prindă într-o barcă cu motor? întrebă el o adîncă neîncredere în glas. Imposibil, domnule! Îmi spui pur şi simplu o poveste nostimă.

 „Chioru”ridică din umeri:

— Încercaţi şi o să vedeţi, domnule Fridrich.

Domnul Fridrich răsuci liniştit cheia de contact şi porni motorul după care întoarse capul spre falsul şofer.

— S-ar putea ca unul din cei doi băieţi să încerce să scape în clipa în care îi ajungem din urmă. Asta ar putea să strice totul. La drept vorbind nu am nevoie decît de unul dintre cei doi băieţi. Ai un renume de bun pistolar, Gregor, nu-i aşa?

Falsul şofer scoase revolverul din tocul pe care îl purta atîrnat de o curea sub haină şi îl armă cu un zîmbet ciudat pe buze.

— Păcat, domnule Fridrich! Speram să nu aveţi nevoie de nici unul din ei. Aveam prilejul să vă fac o demonstraţie…

Domnul Fridrich apăsă pe pedala acceleratorului şi barca cu motor se năpusti ca o săgeată pe urmele celor noi băieţi.

Cînd barca depăşi cotul canalului, într-o viteză fantastică, lăsînd în urma ei o perdea de stropi înspumaţi, „Chioru”, aplecat peste bordul bărcii, strigă:

— Opriţi! Opriţi, domnule Fridrich.

Barca cu motor se opri.

— Ce s-a întîmplat? întrebă liniştit domnul Fridrich, întorcînd capul spre „Chioru”.

— Uitaţi-vă! răspunse pe un ton agitat „Chioru”, arătînd spre un covor de frunze de nufăr răscolit de lopeţi… Cei doi băieţi au intrat în pădurea de sălcii pe-aici… Iată urma bărcii… Priviţi…

Domnul Fridrich părăsi volanul şi, ridicîndu-se în picioare, se apropie de „Chioru”.

După ce cercetă cîteva clipe cu privirea urma lăsată de barca celor doi băieţi pe covorul de frunze de nufăr, urmă care se pierdea în adîncurile întunecoase ale pădurii de sălcii, adăugă cu un zîmbet ciudat buze:

— Este de prisos să căutăm băieţii în hăţişurile pădurii… S-or fi ascuns cu barca în frunzişul vreunei sălcii… Ne-ar trebui o lună de zile, ca să cercetăm fiecare salcie în parte…

— Şi-atunci? Şi-atunci, domnule Fridrich? se interesă „Chioru”…

Domnul Fridrich întoarse capul spre el, cu acelaşi zîmbet ciudat pe buze.

— Băieţii pot străbate cu barca pădurea de sălcii inundată?

„Chioru”păru să se gîndească o clipă, ştergîndu cu palma ultimii stropi care îi străluceau pe frunte.

— Cu neputinţă, domnule Fridrich… în adîncul pădurii încep renii… Desişuri de sălcii subţiri, dese ca peria.. Niciun om nu se poate strecura, dar, pasămite o barcă!

— Perfect… Perfect, făcu mulţumit domnul Fridrich, părăsindu-l pe „Chioru” şi instalîndu-se din nou la volanul bărcii cu motor… După cum văd, ai avut dreptate… Băieţii aceştia sînt doi vulpoi bătrîni care nu pot fi prinşi cu una, cu două… Şi adăugă, privind pieziş de jos în sus spre falsul şofer… Îşi bat joc chiar şi de agenţii mei cu experienţă… Nu găseşti?

Falsul şofer îşi muşcă buzele în vreme ce îşi punea revolverul în tocul de piele ce se zărea sub cămaşa decolorată.

— Ne-au luat prin surprindere, domnule Fridrich.

— Te înşeli, continuă domnul Fridrich, privind motorul… Toată chestiunea este că cei doi băieţi îşi gîndesc fiecare mişcare, iar în capul vostru e un vid absolut. Aţi putea învăţa cîte ceva de la ei…?

Buzele falsului şofer tremurau de mînie:

— Dar, domnule Fridrich…

Celălalt îl fulgeră deodată cu privirea:

— Gura, idiotule! strigă el, în vreme ce punea barca cu motor în mişcare. Cască-ţi ochii şi desfundă-ţi bine urechile ca să înveţi cum trebuie să procedezi în viitor. Puţină materie cenuşie, domnilor, ce dracu!

Manevrînd volanul, domnul Fridrich îndreptă barca cu motor spre un stufăriş de sălcii.

— Ca să-i prindem, trebuie să plecăm de-aici, strigă el, acoperind vuietul motorului. Ai înţeles?

„Chioru”şi falsul şofer se priviră nedumeriţi. Slăbănogul ridică mirat din umeri.

Ajuns lîngă lăstărişul de sălcii, domnul Fridrich ascunse barca în spatele lui şi apoi apăsă pe accelerator, apăsînd pedala şi ambalînd motorul pînă la maximum.

Cei trei bandiţi urmăreau manevra fără să priceapă nimic. Apoi încet, încet, la anumite intervale de timp, domnul Fridrich slăbea apăsarea de pe pedala acceleratorului. Duduitul motorului răsuna din ce în ce mai slab.

În sfîrşit, „Chioru”înţelese despre ce era vorba. Se lovi cu palma peste frunte şi strigă, cu un glas înăbuşit:

— Colosal, domnule Fridrich! Colosal!

Domnul Fridrich ridică încet, încet, piciorul de pe pedală. Ascunşi undeva în inima pădurii, sub frunzişul unei sălcii care îi acoperea de sus şi pînă jos, ca o cortină grea de catifea verde, Scatiul şi Babuşcă ascultau încordaţi zgomotul bărcii cu motor care se stingea încet, încet, pierind parcă undeva în depărtări… În curînd nu se mai auzi decît ca un vaier stins.

— Au plecat! strigă bucuros Scatiul, sărind în picioare, în mijlocul bărcii şi dînd la o parte frunzişul sălciei care-i acoperea… Tu îi mai auzi, Babuşcă?

Babuşcă scoase afară capul prin frunziş, ca un actor prin despărţitura cortinei şi, după ce-l răsuci în stînga şi în dreapta, ca să audă mai bine, spuse pe un ton vesel:

— Au plecat, Scatiule! Se mai aud pe canal ca un bîzîit de bondar…

Scatiul se propti în trunchiul scorburos al sălciei şi împinse mahuna afară de sub frunziş.

— În două ore ajungem la şantier, spuse Scatiu instalîndu-se la lopeţi. Şi de-acolo îi telefonăm tovarăşului Vlad, la Tulcea. Ce zici, Babuşcă?

— Bună idee, conveni Babuşcă, apucînd lopeţile instalîndu-se la cîrma bărcii. Dar mai înainte trebuie ieşim de aici. Dă-i bătaie, Scatiule!

Scatiul înfundă lopeţile în apă şi barca porni.

Pilotată de Babuşcă, înainta acum, şerpuind uşor printre trunchiurile scorburoase ale sălciilor, străpungînd cu un foşnet mătăsos frunzişurile sălciilor ce cădeau în cascadă peste ape. Canalul se apropia.

— Iată-i, spuse în şoaptă domnul Fridrich, aplecînd uşor un lăstăriş de salcie şi arătînd cu braţul spre cei doi băieţi care ajunseseră cu barca într-un luminiş şi vîsleau de zor spre ei. Vin, au căzut în cursă…

Falsul şofer care se afla în spatele lui smulse revolverul din toc şi îi scoase piedica. Apoi se culcă uşor în barcă şi, sprijinind braţul de marginea ei, ochi cu atenţie spre cei doi băieţi.

„Chiorul” şi „Slăbănogul” se ghemuiră şi ei barcă.

— Nicio mişcare, continuă în şoaptă domnul Fridrich, dînd drumul crenguţei de salcie. Lăsaţi-i să apropie. E un vînat sperios. Nu acţionaţi decît la ordinul meu. Aţi înţeles, domnilor?

Şi cei patru oameni se aşezară la pîndă.

Băieţii se apropiau de canal. Deodată pleoapele somnoroase ale lui Babuşcă se ridicară brusc şi ochii lui verzi străluciră puternic.

Scatiul încremeni cu lopeţile în mînă, un stol de raţe sălbatice răsări ca o mică escadrilă de turboreactoare deasupra canalului şi, speriat parcă de ceva, schimbă brusc direcţia, pierzîndu-se cu fluierat prelung în înălţimi.

Un al doilea stol de raţe sălbatice care îl urmă păru să se poticnească în văzduh şi, fîlfîind puternic din aripi, făcu calea întoarsă, dispărînd într-un picaj ameţitor în adîncurile pădurii.

— Ce s-a întîmplat, Babuşcă? întrebă încordat Scatiul, afundînd lopeţile în apă şi oprind barca. Ochii verzi, piezişi ai lui Babuşcă scînteiau puternic în soare.

— E cineva pe canal, Scatiule… spuse el încordat, cu urechile ciulite… Trage barca după o salcie…

Scatiul manevră lopeţile şi, în curînd, barca dispăru după frunzişul unei sălcii.

— Crezi că domnul Fridrich ăla este acolo? întrebă Scatiul, cînd barca se opri în spatele sălciei şi dădu drumul la lopeţi.

— Mai e vorbă? bombăni nemulţumit Babuşcă… N-ai văzut că raţele sălbatice s-au speriat de ceva?

Scatiul păru să se gîndească cîteva clipe.

— Cred că s-au speriat de noi, Babuşcă… Apoi adăugă, ridicîndu-se în picioare şi trăgîndu-şi cămaşa peste cap: aşteaptă-mă aici. Mă duc să văd despre ce este vorba…

După ce azvîrli cămaşa în barcă, Scatiul se lăsă să alunece în apă, ocolind salcia se îndreptă înotînd spre canal.

Domnul Fridrich dădu la o parte lăstărişul de salcie şi după ce privi cîteva clipe spre băiatul care se apropia înotînd de ei, se aşeză uşor, ca o umbră la volanul bărcii cu motor.

— Fiţi gata, le şopti el celor trei bărbaţi ghemuiţi în barcă la spatele său. Băiatul nu trebuie să ne scape.

Acum Scatiul era aproape. Trăgînd aer în piept dispăru în adîncuri, şi peste cîteva clipe capul lui răsări în mijlocul canalului.

Deodată Scatiul văzu, cum o umbră neagră, uriaşă, se năpusteşte asupra lui cu un duduit asurzitor, împoşcîndu-l într-o ploaie de stropi înspumaţi şi simţi că nişte mîini îl înhaţă de păr, trăgîndu-l afară din apă.

— M-au prins! Fugi, Babuşcă, fugi! strigă el, zbătîndu-se în mîinile „Chiorului” şi ale „Slăbănogului” care îl trăgeau în barcă… M-au prins! Fugi, Babuşcă! Fugi!

— Făceţi-l să tacă! strigă enervat domnul Fridrich manevrînd cu repeziciune volanul şi îndreptînd barca cu motor spre salcia după care rămăsese ascuns Babuşcă.

„Chioru” îi astupă gura Scatiului cu palma, în vreme ce „Slăbănogul”, poreclit Biju, ducea mîinile băiatului la spate, legîndu-le cu o sfoară.

Sărind ca o vulpe înfuriată în vîrful cozii, barca cu motor condusă de domnul Fridrich zbură printre trunchiurile uscate, scorburoase, înecate în ape, şi cu viraj scurt se năpusti după salcia înaltă şi pletoasă unde Scatiul îl lăsase pe Babuşcă.

— Prindeţi-l! aproape că urlă domnul Fridrich frînînd barca într-o formidabilă explozie de stropi spumaţi… În clipa următoare cuvintele îi îngheţară pe buze.

Sub frunzişul greu şi pletos al sălciei, care se legăna uşor în vînt deasupra apei, domnul Fridrich şi ceilalţi oameni ai lui zăriră barca cu lopeţile larg desfăcute în strapazane. Babuşcă însă nu se vedea nicăieri.

— La naiba! strigă domnul Fridrich, întorcînd capul spre „Chioru”. Totul nu a durat decît un minut. Văd că sus, în salcie, nu este nimeni. Unde putea dispară puştiul?

— S-o fi ascuns în scorbură, îşi dădu cu părerea falsul şofer, întinzînd braţul şi arătînd o gaură mare ce se căsca în trunchiul noduros şi uscat al sălciei. Priviţi, un băieţel se poate strecura uşor pe-acolo.

Domnul Fridrich manevră barca cu motor şi aceasta, străpungînd frunzişul pletos al sălciei, se apropie de scorbură.

Falsul şofer se înălţă pe vîrfurile picioarelor şi vîrî mîna pînă la cot în scorbură.

— Nu este aici. Scorbura este goală, murmură el cu ciudă, după ce cotrobăi cîteva clipe cu mîna prin trunchiul uscat al sălciei.

Domnul Fridrich privi spre Scatiu şi îl întrebă pe un ton rece şi tăios.

— Prietenul tău se află ascuns undeva pe-aici. Pesemne un alt truc de-al vostru. Unde e?

Cu mîinile legate la spate, cu părul ud şi căzut pe frunte, Scatiul îi înfruntă privirea cu dîrzenie:

— Vă pierdeţi vremea, domnule Fridrich, răspunse el printre dinţi. Babuşcă nu poate fi găsit…

Slăbănogul ridică brusc mîna ca să-l plesnească peste faţă. Domnul Fridrich îl opri cu un gest autoritar.

— Nu poate fi găsit? zîmbi ironic domnul Fridrich, aruncîndu-şi privirea pe ceasul-brăţară pe care îl purta la mînă. Cum spuneam, totul a durat 40-50 de secunde. Şi adăugă, rotindu-şi privirea jur-împrejur: Deci Babuşcă al dumitale se află aici pe o rază de cel mult 30 de metri. Doar nu o fi „Omul invizibil” a lui Wells…

— Să vă spun eu unde se află băiatul, domnule Fridrich, chicoti triumfător „Chioru”, arătînd spre rădăcinile păroase ce păreau că ţîşnesc din trunchiul uscat al sălciei, căzînd în cascadă în adîncurile apei… Babuşcă este ascuns sub aceste rădăcini…

Domnul Fridrich îl fixă pe Scatiu cu un licăr de admiraţie în ochi.

— Ingenios, băieţi! Dar, oricum nu merită să pierdem timpul. Spune-i prietenului tău să iasă de-acolo.

Un zîmbet dispreţuitor flutură pe buzele Scatiului:

— V-am spus că Babuşcă nu poate fi găsit.

Domnul Fridrich se răsuci enervat spre „Chioru”:

— Să terminăm odată! Intră în apă şi scoate-l de urechi!

— Îndată, domnule Fridrich! spuse „Chioru”, pe un ton aproape milităros, scoţîndu-şi cămaşa. Vi-l aduc îndată!

Şi plonjă în adîncurile apei.

Scatiul îl văzu cum dispare ca o umbră prelungă sub rădăcinile păroase ale sălciei. Timpul trecea. Apoi deodată, capul „Chiorului” se ivi la suprafaţa apei. Pe faţa lui se putea citi o mirare fără de margini.

— Băiatul nu se află acolo, spuse „Chioru”, răsuflînd din greu, în vreme ce se apropia înotînd spre barcă.

— Caută-l, caută-l sub celelalte sălcii! strigă furios domnul Fridrich, arătînd cu braţul spre sălciile apropiate. Băiatul trebuie să fie undeva pe-aici. Şi adăugă pe acelaşi ton, întorcîndu-se spre cei doi complici ai săi. Şi voi ce staţi? V-aţi instalat în fotolii ca la teatru?

Biju se repezi şi, apucînd o lopăţică de pe fundul bărcii, începu să vîslească cu ea, îndepărtînd barca în urma „Chiorului”.

Timp de o oră, cei patru bărbaţi cercetară cu atenţie fiecare salcie ce se afla în jur. Dar Babuşcă dispăruse fără urmă. Domnul Fridrich îşi dădu seama că cercetările nu mai au niciun rost.

— Cred că băieţelul a şters-o, spuse „Chioru” în timp ce se urca, şiroind de apă în barca cu motor. Puştii ăştia înoată pe sub apă mai bine decît nişte bîtlani sau decît nişte raţe sălbatice…

— Trebuie să recunosc că aşa este, interveni pe un ton sarcastic domnul Fridrich, aruncînd o privire întunecată Scatiului. Dar, de fapt, o dată ce l-am prins pe Scatiu, nu prea am mare nevoie de acest Babuşcă.

— Şi dacă Babuşcă ajunge la şantier? întrebă „Slăbănogul".

„Chioru” avu un rîs scurt.

— Cu neputinţă. Băiatul s-a înfundat în pădure. Va ajunge la desişurile de jepi care nu pot fi trecute înot. Şi, să zicem că le-ar trece, dincolo îl aşteaptă o mlaştină de cîţiva kilometri. Peste cîteva ore se va lăsa întunericul şi vor apare ţînţarii. Îl vor devora pur şi simplu. V-am povestit, domnule Fridrich, cum a murit „Profesorul” ucis de ţînţari pe Ostrovul lupilor. Ha-ha-ha!

Domnul Fridrich îl fulgeră cu privirea.

— Nu prea văd ce-ai găsit de haz în aceasta, spuse el şi adăugă, întorcîndu-se spre falsul şofer şi spre Biju şi arătîndu-le barca părăsită de Babuşcă. Luaţi barca şi patrulaţi pe canal… Este singurul drum pe care Babuşcă poate ajunge la şantier. Noi ne întoarcem la staţia de pompare.

Spunînd aceste cuvinte, domnul Fridrich nici nu visa măcar că Babuşcă se afla la un pas de el, şi-i urmărea mişcarea cu răsuflarea tăiata.

Falsul şofer şi „Slăbănogul” părăsiră barca cu motor, trecură în barca cealaltă şi se instalară la vîsle.

În curînd cele două ambarcaţiuni se puseră în mişcare şi părăsiră pădurea inundată îndepărtîndu-se spre canal.

— Rămîi cu bine, Babuşcă! strigă deodată Scatiul cu un glas ascuţit şi puternic, în vreme ce barca cu motor părăsea pădurea.

— Rămîi cu bine, Babuşcă! Rămîi cu bine, Babuşcă! repetară ecourile pădurii, stingîndu-se uşor in adîncurile ei, învăluite de întuneric.

Pădurea de sălcii acoperită de ape tăcea.

În curînd, zgomotul făcut de barca cu motor, cu vocile celor care se îndepărtau într-un vaier uşor, părură să plutească încă multă vreme în liniştea bălţii. Deodată, ramurile lungi şi dese ale sălciei pletoase începură să se agite şi capul lui Babuşcă se ivi afară din frunziş. Spre norocul băiatului, domnul Fridrich avea o părere foarte proastă despre rezistenţa şi elasticitatea mlădiţelor de salcie. O asemenea mlădiţă acoperită de frunziş şi lungă de 2-3 metri nu însemna mare lucru. Dar de cîteva asemenea mlădiţe, strînse la un loc, poate atîrna, fără grijă, un sac plin de cartofi. Î

În clipa în care Babuşcă auzise strigătele disperate ale Scatiului, îşi făcuse vînt din barcă agăţîndu-se  de ramurile atîrnate de un smoc de mlădiţe, în mijlocul frunzişului gros şi compact, pendulînd, urcînd şi coborînd într-o arcuire uşoară şi vaporoasă a crengilor ce se zbăteau deasupra apei, legănîndu-se în vînt.

Scoţînd capul din frunziş, Babuşcă ascultă cu urechile ciulite liniştea adîncă a pădurii tulburată, ici colo, de foşnetele prelungi şi mlădioase ale sălciilor din jur.

Apoi începu să coboare din frunzişul sălciei, asemenea unui merişor care se lasă lasă să alunece pe o frînghie din vîrful catargului pe puntea vasului.

Peste cîteva clipe, Babuşcă îşi dădu drumul din salcie în apă şi, înotînd voiniceşte, se afundă în adîncurile întunecate ale pădurii inundate.

Situaţia lui Babuşcă nu era deloc uşoară. Avea de străbătut, înot, o distanţă uriaşă, pînă la şantier, prin inima unei păduri pustii şi sălbatice, presărată la fiecare pas cu sălcii uscate, cu hăţişuri şi tufărişuri de nepătruns. Dar Babuşcă nu spre şantier se îndrepta, ci spre staţia de pompare.

Ba ici, ba colo, pe suprafaţa întunecoasă şi lucioasă ca de cristal a apei dispăreau la răstimpuri mici puncte negre, abia vizibile şi tremurătoare ca zbaterea unor musculiţe.

Pentru un înotător care nu cunoştea balta, aceste micuţe şi efemere apariţii nu spun mare lucru. Dar băieţii din Pradina ştiu că punctele acelea negre, abia perceptibile pe luciul apei, ascund o primejdie teribilă.

Sînt viperele de salcie care apar din cînd in cînd afară din apă ca să respire. Vai de înotătorul care nu a zărit vipera la timp şi înotînd îşi azvîrle braţul spre ca! O cureluşă, jumătate neagră, jumătate portocalie, înnodată şi subţire se înalţă deodată în faţa lui din apă. Un cap teşit, cu ochi piezişi, şuieră mînios. Sărind pe apă în vîrful cozii, vipera de salcie se repede fulgerător şi îşi înfige colţii puternici în obraji. Muşcătură ei este mortală.

Singura scăpare este să te scufunzi sub apă. Niciun şarpe, fie el cît de veninos, nu muşcă din apă.

Îndepărtîndu-se de salcia în care stătuse ascuns, Babuşcă înota de zor. Gîndul că Scatiul era prizonier la bandiţi părea să îi dea aripi. Cu toate acestea, după cîteva azvîrlituri de braţ, Babuşcă se opri din înot, se scufundă uşor, şi deodată ţîşni din apă, pînă la brîu, şi răsucindu-se în văzduh repede, ca un titirez, îşi aruncă privirile jur-împrejur. Apoi, recăzînd în apă, într-o ploaie de stropi, Babuşcă înotă mai departe.

Tăia cu un foşnet puternic frunzişurile sălciilor pletoase, sărea peste tufişurile înecate, se scufunda în adîncuri, trecînd pe sub trunchiurile cenuşii şi putrede ale sălciilor uscate, răsturnate în apă.

Culoarele de trecere deveneau din ce în ce mai întortocheate şi mai înguste. Babuşcă înota de zor. Deodată, în faţa lui, răsări un trunchi uscat de salcie strălucind calcinat într-o pîlnie de raze albe, strălucitoare, cu de cretă.

Trunchiul uscat de salcie îi aţinea calea, Babuşcă porni înotînd spre arborele uscat. Se opri la cîţiva paşi de el, călcînd apa şi cercetîndu-l cu luare-aminte. Si în vîrful trunchiului, printre crengile uscate şi încîlcite nu se zărea nimic.

Deodată, Babuşcă se scutură uşor. Numai părul ciufulit şi ochii lui verzi şi piezişi mai răsăreau deasupra apei. Sus, într-o mică scorbură neagră, Babuşcă zări o străfulgerare scurtă, fosforescentă. Era vipera de salcie.

Babuşcă îşi aruncă pentru o clipă privirea în urma sa. Ca să ocolească trunchiul de salcie, trebuia să întoarcă. Nu putea trece de el nici pe sub apă. O îngrămăditură de crengi uscate, încolăcite ca un gard viu îi aţineau calea.

Babuşcă înţelese că trebuie să primească lupta.

Se scufundă din nou în apă, pînă în dreptul ochilor plutind nemişcat asemenea unui crocodil.

Cu privirea aţintită spre mica scorbură neagră, trase aer pe nări şi, suflînd în apă, începu să bolborosească la început uşor, apoi din ce în ce mai puternic şi repede.

Două puncte mici, verzi, fosforescente se apropiară în întunericul scorburii.

Babuşcă bolborosea din ce în ce mai repede şi puternic. Şi, deodată, dispăru fulgerător sub apă. Ceva ca un cerc negru se desfăcu şi sări afară din scorbură, fîlfîi în văzduh şi căzu cu un plescăit scurt în apă, chiar în locul unde cu o frîntură de clipă mai înainte se afla capul băiatului.

Enervată de bolboroseala lui Babuşcă, vipera ieşi din scorbură la atac. Deocamdată prada îi scăpase. Se ridică miînioasă în vîrful cozii, deasupra apei, fluierînd prelung şi ascuţit.

Babuşcă răsări din adîncurile apei la cîţiva paşi ea. Apoi uşor, abia mişcîndu-şi braţele, începu să dea roată, fixînd-o încordat cu privirea lui verde şi piezişă. Ridicată în coadă deasupra apei, dreaptă ca o lumînare, cu capul teşit, vipera se răsucea după el, ca floarea-soarelui după soare, fluierînd, sîsiîind, aruncîndu-şi, din cînd în cînd, capul fulgerător spre el.

Babuşcă înota în cerc, apropiindu-se din ce în ce mai mult de ea.

Şi, deodată, sărind cu iuţeala unei pietre azvîrlita peste apă, vipera de salcie se năpusti asupra lui Babuşcă.

Dar colţii ei nu-l întîlniră. Babuşcă dispăruse. Vipera de salcie se pregăti să se înalţe din nou în văzduh dar, în clipa următoare, smucită de o mînă nevăzută, dispăru în adîncurile apei.

Se făcu linişte.

Trecură aproape două minute. Apoi capul lui Babuşcă răsări deasupra apei şi băiatul o porni, înotînd repede, spre trunchiul sălciei uscate. Ajuns acolo, sări din apă şi, prinzîndu-se de un ciot, îşi făcu vînt şi sări grăbit peste îngrămăditura de crengi care îi aţineau calea.

În urma lui, trupul neînsufleţit al viperei de salcie, se ridica încet, încet la suprafaţă din adîncurile limpezi ale apei.