Monarhia absolută este regimul în care puterea de stat, absolută şi invizibilă, este încarnată de rege ale cărui competenţe sunt limitate de legile tradiţionale, dar nu pot fi controlate nici de nobilime, nici de reprezentanţii corpului social sau politic din Adunarea Stărilor Generale. Ideile sale de bază sunt unitatea şi legea, expresie a ordinii şi controlului asupra societăţii. Limitele puterii regale(executivă, legislativă, juridică) rezultau doar din responsabilitatea sa în faţa lui Dumnezeu-sursa unică a autorităţii monarhice. Monarhul este astfel dezlegat (sensul etimologic al termenului absolut) de orice răspundere terestră, liber de a legifera şi decide singur.
Absolutismul monarhic se cristalizează treptat îi Spania sub domnia lui Filip al-II-lea (1556-1598) şi în Franţa, începând cu Henric al-IV-lea (1589-1610).Stăpân al unui imens imperiu colonial, regele Spaniei s-a preocupat de constituirea unei birocraţii eficiente, pe care să o poată controla cu stricteţe.
Biserica catolică şi în special Inchiziţia au contribuit la consolidarea acestui tip de guvernare autoritară.
În Franţa, arhitecţii absolutismului monarhic sunt cei doi cardinali miniştri: Richelieu (1585-1642), ministrul lui Ludovic al-XIII-lea şi Mazarin (1602-1661). După moartea celui din urmă, noul rege, Ludovic al-XIV-lea, a decis să guverneze singur.
Ludovic al-XIV-lea şi ministrul său Colbert (1619-1683), ilustrează cel mai bine acest regim politic. Economia, statistică populaţiei, armata, religia şi politica externă sunt toate controlate strict de către rege, ajutat de consilii. Se dezvoltă, astfel, o birocraţie administrativ-funcţionărească plătită, legată de stat şi devotată intereselor lui. Cu ajutorul intendenţilor numiţi de rege se asigură funcţionarea şi armonizarea sistemului central de guvernare cu cel teritorial.
Regele a înlăturat din Consiliile de stat, care îl ajutau în guvernare, pe toţi aceia care prin prestigiul şi rangul ce-l aveau ar fi putut constitui o concurenţă pentru autoritatea sa. S-a înconjurat în schimb de persoane provenite din rândurile burgheziei înnobilate, devotate statului şi având pregătire juridică sau administrativă. În fapt, Ludovic se baza pe un cerc restrâns de colaboratori căci principiul cumulului permitea ca aceiaşi persoană să deţină mai multe funcţii.
Politica lui Ludovic a fost influenţată de starea permanentă de război. Aceasta l-a obligat pe rege să găsească mereu soluţii financiare, ceea ce a dus în cele din urmă la o centralizare accentuată, în special în domeniul fiscal şi economic. În economie, Colbert pune în practică ideile mercantilismului, curent economic ce susţinea ideea intervenţiei masive a statului în activitatea economică şi stimularea comerţului extern şi a manufacturilor.
Absolutismul francez se caracterizează prin întărirea rolului statului şi identificarea lui cu regele, prin încercarea de control şi uniformizare a tuturor activităţilor sociale, de la economie la religie, până la viaţa intelectuală. Controlul supuşilor este punctul său central. Ludovic al-XIV-lea a întărit administraţia provincială şi centrală, a reorganizat politia şi sistemul de statistică demografică. Înregistrarea supuşilor însemna a-i controla mai uşor, a percepe mai repede impozitele şi a avea o idee clară asupra eventualului potenţial militar. Armata franceză devine permanentă, iar dotarea sa este cea mai bună din Europa.
Ludovic a încercat să-şi impună controlul şi asupra credinţei supuşilor săi, urmărind ca prin uniformizarea religioasă catolică să-şi atingă scopurile politice. Revocarea Edictului de la Nantes a însemnat însă deschiderea unui război intern cu grupările protestante dar şi pierderea unui potenţial demografic şi economic important. Peste 200000 de protestanţi vor emigra în Olanda, Anglia şi statele germane, unde vor constitui o opoziţie intelectuală şi politică deschisă şi critică la adresa regimului absolut.