Capitolul I
TOAMNĂ BUCOLICĂ
1
Voicu Cojan trecea prin cerdac, cu pălăria pe ochî şi cu biciul de călărie zvîrlit peste umăr.
O clipă s-a oprit în dreptul ferestrei.
Umbra înaltă şi spătoasă, verticală, a astupat toată lumina. Iar în încăpere a fost deodată mai întuneric şi mai rece: sumbru fior de peşteră.
— Maman!
De jos, de pe covor, unde-şi durase o pitică şi imaginară Zapodie de păpuşi, Mariana s-a întrerupt din joacă. A ridicat fruntea, scuturîndu-şi volbura pletelor bălai din ochi. Nu se uita la geam. Privea spre clavir, la cealaltă umbră, plăpîndă şi diafană aceasta, aerian înclinată deasupra clapelor.
Ada cînta.
Toată căldura cîtă a mai rămas în cameră, în ea se refugiase. Palpita ca un nimb de lumină dulce şi aurie în jurul mîinilor. Atingerile moi şi prelungi, pe clapele albe, pe clapele negre, picurau melodioase suspine care pe copilă o înduioşau întotdeauna. Îi venea să plîngă fără să ştie de ce. Moştenise şi ea o vibraţie sensibilă la sunete şi la armonii.
Dar acum neastîmpărul nu-i dădea răgaz pentru astfel de întristări fără pricină.
În ochii albaştri tresăltase o vicleană, deşi nevinovată triumfare:
— Maman! Vezi dacă nu m-ai ascultat?
Ada n-auzea, ori numai voia să n-audă.
Dintr-o zvîcnire, fetita s-a ridicat în genunchi; a năruit pătucurile şi scrinurile minuscule; a rostogolit de pe masa închipuitei jivalanii de la Zapodia o puzderie de farfurioare, care-au pornit-o de-a dura să umple toate ungherele cu albe pastile de faianţă. Din altă zvîcnire, a fost în picioare, păşind peste ruinile conacului de păpuşi şi tropăind pînă la pian.
— Maman, nu m-auzi odată?... a întrebat, cuprin- zînd-o energic de braţ. Pleacă tata şi tot nu i-ai spus nimic... Eu isphăveam mai hepede!
O mînuşiţă încleşta braţul, cealaltă gesticula foarte autoritar:
— Eu am ştiut că aşa ahe să fie, maman. Altă dată, te hog să mă laşi pe mine!
Umbra din fereastră s-a depărtat, dezvelind cerul.
Soarele a intrat din nou în odaie. A desfăcut un evantai oblic şi irizat de raze asupra mîinilor de pe clape, luminoase şi fără de soare, luminoase şi fără de raze, dintr-o ciudată, misterioasă văpaie lăuntrică. Ada a punctat pe lamele de fildeş un ultim acord. Ecoul a întîrziat în aer plutind ca un zbor de libelulă, căutîndu-şi loc să coboare, lăsîndu-se încet pe un lac de tăcere. Aşa l-a văzut Mariana. Cu aripi de libelulă, verzi-albăstrii, transparente, pogorînd pe lacul de la Zapodia.
Aşa vedea ea multe: sunete luînd chipuri şi chipuri prefăcîndu-se în sunete, cum numai maman le mai înţelege.
Întreba:
— Nu e aşa, maman, că ai cîntat hăsăritul soarelui?
Într-adevăr o aubadă fusese.
Iar altă dată:
— Maman, cînd ai cîntat eu am văzut dansînd paiaţa lui Pufuleţ!
Era aria din Rigoletto, cînd tragicul bufon îşi geme deznădejdea printre tumbe şi giumbuşlucuri.
Voicu Cojan le asculta cu o naivă şi alarmată nedumerire:
— Ce limbă vorbiţi voi, acolo? Copila aceasta mă pune pe gînduri...
Amîndouă zîmbeau ca de-o taină numai a lor.
Acum, Mariana slăbise încleştarea braţului. Îi părea rău că a sărit atît de gălăgioasă din jocul care era tot o prelungire închipuită a melodiei de la pian; îi părea rău că în nerăbdarea să-şi strige îndeplinirea proorocirilor, a oprit cîntecul. Ea era la Zapodia cu joaca de pe covor. Maman era la Zapodia cu sonatele şi pastoralele sale. Şi deodată, amîndouă sînt aici, în această urîtă şi nesuferită Tîrnaucă.
Se pregătea să-şi ceară iertare, cînd Ada, întoarsă într-adevăr dintr-o lume de foarte departe, dintr-o lume din somn, a surîs deşteptîndu-se. S-a răsucit pe scaunul cu şurub şi prefirîndu-şi degetele lungi în cîr- lionţii fetiţei, a vrut să afle:
— Despre ce întrebai tu?...
— Pleacă tata şi nu i-ai spus nimic! a răspuns repede Mariana, întoarsă şi ea la copilăreştile-i deşertăciuni, care-i stăteau mai hine. Altă dată, te rog să mă laşi să ahanjez eu!
— Ai dreptate, gîză mică. Altă dată am să te las pe tine...
— Chredeam că nici nu m-ai auzit, maman. Aşa eşti mata cînd cînţi... Poate să piahă lumea... Poate să ia foc Vlaşca şi Teleormanul, cum zice tata.
— Ai dreptate şi cu aceasta, gîza mamei, gîză!
— Ştii ce? se viteji Mariana, prinzînd curaj fiindcă a avut dreptate de două ori la şir.
— Nu ştiu...
— Eu pot să mă duc şi-acuma să-i spun. Îmi dai voie?
— A, nu!
— Crezi că eu mă tem?... Îl sthig şi-i povestesc tot...
— A, nu! Stai cuminte lîngă mine... O să vorbim noi diseară... Am promis doar...
Copila a înălţat bărbia din guleraşul alb şi moale de dantelă, lăsînd capul pe spate şi desfăcîndu-şi părul din dezmierdarea degetelor. Îi căuta în ochi surîzînd alintat, ameninţînd cu arătătorul mai mic de- cît al păpuşii de porţelan, adusă astă-vară de Anne- Marie Udrea.
— A, nu! protestă, imitînd intonaţia Adei. Nu aşa, maman!... Dă-mi voie să spun şi eu: A, nu!
— Observ că spui prea destul, fără să mai aştepţi voia mea! zîmbi Ada. Spune, dar explică-te...
— De ce să vohbim noi diseahă? Cum noi?... Am să vohbesc eu singuhă... Mata nu ştii că eu sînt mahe diplomată, cum mă necăjea buniţa de la Zapodia?... Cea mai mahe diplomată!...
— De aceasta nu mă îndoiesc...
— Apoi vezi?... Eu îl învîht pe tata, uite-aşa, pe degete, cît e el de mahe şi hău!
Degetele de porţelan trandafiriu, cu unghii absurd de gingaşe şi mici, depănau amarnic în aer, arătînd cum ştiu ele să învîrtă un om mare şi rău ca Voicu Cojan.
Ada a întrebat cu intenţie de dojană, lipsită însă de cuvenita convingere:
— De cînd oare îţi permiţi tu să vorbeşti aşa?
— Da ce-am spus?
— Mai întrebi!... Astfel te-am crescut şi te-am învăţat?... Cum poate să fie tatăl tău un om rău?
— Asta mă mihr şi eu... Uhrît pentru dînsul!
— Mariana!
— Poftim...
— Stai cuviincios, te rog, fiindcă nu glumesc. Cum poţi să spui despre tatăl tău că e un ora rău?... El e numai sever şi cu multe griji. N-are timp de flecărit
şi de rîs, ca o anumită fată obraznică pe care o cunosc şi mă supără...
Mariana a strîmbat din botişor atotştiutoare, cu in- tuitia crudă a copiilor. Vedea şi înţelegea ea mai multe.
Numărînd nasturii de argint, rotunzi şi lucioşi, de la rochia Adei, a murmurat uitîndu-se în jos:
— Oamenii nu spun tot aşa, maman... Unu... doi... thei...
— Care oameni?
— Pathu.... cinci... Oamenii de-aici, din Tihrnauca, pe care-i aud eu.
— Nu ţi-am hotărît odată pentru totdeauna să nu mai stai de vorbă cu oamenii?
— Eu nu stau de vohbă... Şase... şapte... opt... Eu numai îi aud pe dînşii spunînd...
— Cu a cui voie te amesteci tu printre oameni, să le asculţi necuviinţele lor?
— Nouă... zece... Maman, mata vohbeşti sehios?
— Cît se poate de serios. Pe tine te-aş pofti să te porţi altfel... Ce modă e aceasta? Ori te joci, ori mă asculţi şi-mi răspunzi... Încetează cu numărătoarea aceasta, agasantă.
Mariana a renunţat la numărătoarea nasturilor mulţi şi mărunţi, care se prelungeau în şirag sclipitor de la guler pînă la poale; singurul ornament al rochiei cu stofa de un alb argintiu, mat, vînăt şi stins, de pastel. A mai trecut o dată cu degetul pe coloana lor de sus pînă jos, cum zbîrnîia din fugă cu bagheta cercului printre jaluzelele grilajului de la grădină, apoi a căutat cu ochii altceva. Era şi aceasta o invenţie a „diplomaţiei”, zădarnic luată la zor de bu- niţa, la Zapodia. Îi permitea să pronunţe în chip de răsfăţată joacă, întrebări, judecăţi şi răspunsuri, pe care altminteri poate nu le-ar fi cutezat. Ada, îngrijorată de asemenea strategie a viitoarei femeiuşti, a stăruit cu interogatoriul:
— Şi ce te-a făcut pe dumneata să crezi că nu vorbesc destul de serios?
Copila aflase ce căuta. Nu mai număra grăunţii nasturilor de argint. Apăsa cu degetul pe clape:
— Sol-mi... sol-do... M-am mihrat, maman, cum te poţi mata conthazice!
— M-am contrazis eu? Ştii că eşti nostimă!
— Mă hog... Erai sau nu erai şi mata acolo, cînd s‑au plîns oamenii de tata? Mi-he-fa... Fa-he-mi... Matale doar ţi s-au plîns, nu unei moace ca mine!... Nu spunea Pandele că au ajuns la o dispehare? Si- he... si-do... Şi nevasta lui Pandele, Niculina, cea cahe ţinea în braţe copilaşul cel slab ca un pui de mîţă, nu te-a rugat pe mata?... N-au mai spus pe uhmă amîndoi, că n-ahe să se sfîhşească bine cu tata, dacă le scoate şi sufletul din ei?
— Acestea nu te privesc pe tine.
— Do-he-mi-do... Do-he-mi-do... Iar te conthazici, maman!... Dacă nu mă phivesc şi pe mine, atunci desphe ce-am hotărît noi adineaorea, maman? ţinu să cunoască Mariana, cu aceeaşi diabolică logică a copiilor.
— Ce-am hotărît? N-am hotărît nimic!
— Maman, cum poţi să phetinzi aşa ceva?... N-ai spus că am dheptate şi că altă dată ai să mă laşi pe mine să vorbesc eu cu tata?... He-mi-sol... He-mi-do...
— Eram poate cu gîndul în altă parte...
— La Zapodia, maman?
— N-am să-ţi dau ţie socoteală.
— La-si... Do-he-la... Ştiu eu că la Zapodia!
— Eram cu gîndul în altă parte, iar tu profiţi de ocazie ca să te obrăzniceşti. Ai devenit insuportabilă!... Ei bine, te avertizez că am să întorc foaia de-acum... Şi deocamdată lasă pianul în pace! rosti Ada cu o ameninţare în glas, care încă o dată voia să fie aspră şi nu izbutea.
— Maman!
— Ce mai pofteşti? Sînt supărată. N-am ochi să te văd. Termină!
Ca măsură de precauţie, Ada a închis capacul pianului cu un sunet sec. Astfel copila, de voie, de nevoie, avea să renunţe la acompaniamentul de muzică.
Fără să se sinchisească, se alinta acum felin, cuibă- rindu-se în rochie şi între genunchii Adei.
— Maman!
— Te-am poftit să isprăveşti.
— Maman, mata vhei să fii hrea şi nu poţi. Nu te phrinde!
— De unde ţi-a mai trecut şi aceasta prin minte!
— Văd eu... Ah thebui să-ţi dea lecţii tata, dacă n‑ai învăţat mata nimic de la buniţa... Nu poţi să po- hunceşti ca buniţa de la Zapodia. Scuht!... Nici mie, nici oamenilor...
— Te-ai întrecut cu gluma. Te invit să te întorci la joaca ta de copil... Şi să-ţi iei adio de la alintările mele. Scurt!
Ada a apucat-o de mînă, răsucind-o ca s-o trimită la jucăriile risipite pe covor. Mariana i-a lunecat printre degete şi s-a zvîrcolit de înveselire, plesnindu-se cu palmele pe genunchii goi şi ţupăind cu lipsa cea mai desăvîrşită de respect, precum s-a nărăvit ea de la Ţurlui, puiul de potcovar şi tovarăşul de expediţii, de pescuit şi de naufragii, pe lacul de la Zapodia.
— Mai zi o dată, maman!... Scuht! Apoi aşa se răsteşte buniţa?... Atunci i s-ah sui toată jivalania în cap!... Numai că altfel ne pune dumneaei la hre- zon... Cînd strigă scuht! intrăm cu toţii în pămînt... Inthă şi bunelul. Inthă şi tata...
Ada a întors ochii spre fereastra deschisă, ascun- zîndu-şi zîmbetul de-o vinovată, iremediabilă indulgenţă.
Avea dreptate fetiţa. Nu ştie să poruncească; n-are tăria de fire să mustre. Sînge călduţ şi molcuţ din sîngele lui Iordache Cumpătă, care n-a prea fost în stare să se răstească mai aspru o singură dată în viaţă la un om, la un copil, la un cal, la un căţeluş, să-i ştie de frică: „Lasă, frate!” Iar din această pricină îşi creşte copila într-o neiertată delăsare. O face martoră
şi complice la tristele sale şovăieli. „Eu isprăveam mai hepede, maman!...” Cu instinctul ascuţit al vîrstei, Mariana i-a ghicit laşitatea de adineaori.
Nu o laşitate. Un lanţ de laşităţi.
Găsise în curte, în dosul chioşcului, o pereche de ţărani aşteptînd să ceară scuteală pentru o globire nedreaptă. Un oarecare Pandele, romîn înalt, adus de spate şi cu nasul încovoiat ca un plisc de pasăre; o oarecare Niculina, femeie uscată, cu pruncul în braţe, sugînd molfăit dintr-un sîn vînăt şi stors.
A dat înapoi.
Nu simţea nici o apropiere pentru localnicii aceştia, cu figurile lor tăioase şi întunecate, cu privirea încruntată şi cu vorba de-o altfel de deznădejde, apăsată şi ameninţătoare. I se părea că nu sînt de acelaşi neam cu ţăranii de la Zapodia. Pînă şi limba lor îi era necunoscută, cu pomeniri despre ruşfeturi, ciric de pogon, şoricărit, cocărit şi ciorărit, termeni fără curs în Ţara Moldovei.
A dat deci înapoi.
Dar bărbatul i-a tăiat retragerea; femeia i-a ridicat pruncul sub ochi, văitîndu-se ascuţit, agresiv.
Le-a ascultat păsul fără să-l înţeleagă prea lămurit. Vietatea scheletică din braţul sătencei îi amintea fotografiile oribile din revistele ilustrate: Scene de foamete în Indii. La aceasta gîndea, în vreme ce dînşii vorbeau.
Pruncul a început să urle, dezvelind gingii vinete, de gumă, fără dinţi. Ţăranul i se băgase în suflet; ca printr-o lentilă măritoare îi zărea vinele sîngerii din bulbii ochilor. Femeia o apucase cu o mînă de piept, înfigîndu-şi unghiile, adevărate căngi de fier, în stofa rochiei. Nu se mai plîngeau. Blestemau şi ameninţau.
Ea a făgăduit din slăbiciune că le va pleda pricina şi, tot din slăbiciune, n-a avut apoi curajul să înceapă.
— Vrei să-mi vorbeşti ceva? o întrebase Voicu, acum un ceas, punînd alături ceaşca de cafea neagră.
— Nu... Nimic...
— Îmi făcea impresia...
— Nu! Nimic! s-a apărat, ocolindu-i ochii.
Mariana se uita pe rînd, la ea şi la dînsul.
Copiii văd, simt, înregistrează şi judecă, abuzează cu o teribilă luciditate sub înfăţişarea lor inocentă.
Pe urmă judecăţile rămîn pentru mai tîrziu, cînd nici o putere nu le-o mai poate smulge.
N-a pus cuvînt pentru ţăranii cu jalba lor, fiindcă Voicu a rugat-o în repeţite rînduri să înlăture asemenea spinos subiect de discuţie. De ce-a făgăduit atunci? Şi dacă a prins a făgădui, de ce nu şi-a ţinut legămîntul cu orice preţ?... Mariana a asistat la amîndouă scenele, a luat aminte, n-a întîrziat cu judecata. „Eu isphăveam mai hepede!...” Aceasta pentru laşitatea ei. „Cît e el de mahe şi rău!...” Aceasta pentru neomenoasa neînduplecare a lui Voicu.
Zîmbetul Adei s-a ofilit, atins de nuieluşa unei vrăjitoare nevăzute şi răutăcioase. Plăpînda văpaie lăuntrică a pîlpîit muribundă. Lumina caldă şi dulce din ochi, din cuibul buzelor, din tîmplele translucide cu delicate vinişoare albastre s-a refugiat iarăşi numai în mîinile împreunate acum, rezemate de capacul negru al pianului, susţinînd înclinat obrazul oval, golit de sînge şi de culoare.
Parcă a nins peste dînsa cenuşa, estompînd-o, de- părtînd-o fantomatic, ştergîndu-i conturul real.
— Maman, ce ai mata?... Iahtă-mă, dacă te-am su- păhat!... se rugă Mariana.
Venise încetişor lîngă ea. Se înălţase în vîrful sandalelor ca să-i cuprindă gîtul; avea boabe de lacrimi în gene.
— Am spus ceva urît, maman? stărui copila cu o sinceră căinţă.
— Fii cuminte, te rog... Lasă-mă!...
— Nu pe mine eşti supărată?
— Nu pe tine...
— Atunci ştiu eu cine e vinovat!
Pumnul mic, încleştat, arăta în gol singurul vinovat din această casă, „cît e el de mahe şi rău!...”
Ce fel de mamă e ea, care lasă să crească în sufletul unui copil asemenea nesăbuite verdicte?
— Mariana, te rog nu mai vorbi nimic... Nu ştii nimic. Joacă-te.
Copila s-a supus. S-a dus la Zapodia ei de pe covor. În genunchi, o privea cu o subţire şi mîhnită dungă între sprincene.
Din cînd în cînd, îşi ferea volbura pletelor bălai revărsate în franjuri pe frunte. O muncea o întrebare: „Maman, de ce nu plecăm noi înapoi, la Zapodia cea adevărată? Acolo erai altfel...”
— Maman...
— Taci, te rog!...
Ada şi-a acoperit ochii cu palmele.
O hotărîre; căuta şi ea în întunericul său o hotărîre.
De cînd s-au întors de la Zapodia, nevoia aceasta o chinuia tot mai neîndurat. Încă din primul an, ceva fals s-a instalat în viaţa de aici. Şi s-a temut să cerceteze adînc, din a cui pricină. Acum se mai adăogase ceva turbure. Şi se temea să cerceteze din ce pricină. Brutalitatea lui Voicu, nesaţiul lui de avere, tăcerile lui, veşnica-i încruntare, preocupările legate numai de pămînt, de turme, de pogoane, de dijmă, de preţuri... Le-a aruncat toate asupra unui singur vinovat, simplificînd, ca Mariana adineaori... I-a mai găsit şi alte păcate. În vorba lui, tot ce este pe lume străveziu, fluid, impalbabil capătă o densitate de materie dură, opacă, lipsită de irizaţii şi de graţie, inertă. Că e omul dijmelor şi al pogoanelor o recunoaşte însă el singur, ca o infirmitate împotriva căreia nu-i nimic de făcut. Le cedează lor privilegiul de a întrezări un univers, pentru dînsul inaccesibil:
— Avuşi dreptate, Ada... Eu pe cîmp nu văd decît arături, semănături, izlazuri... Cerul pentru mine înseamnă ploaie sau secetă. Evaluez un lan în chile la pogon şi fîneaţa în stoguri.
— Cum, tată, nu vezi flohile? se mirase Mariana. Toată fîneaţa e numai flohi şi iar flohi...
— Se poate... Le văzui, dar nu le văzui ca voi. Nici n-am voie să le văd ca voi.
— Cine nu-ţi dă voie?
— Viaţa.
— Nouă cum ne dă voie?
— Voi sînteţi altceva...
Mariana a primit explicaţia fără uimită împotrivire. Era şi ea pătrunsă de adevărul că sînt altceva.
A mai întrebat:
— Atunci n-ai auzit nici ciocîhlia?
— N-o auzii... Cînta o ciocîrlie, spui tu, Mariana?... Curios! Nu băgai de seamă. Mă gîndeam la lanul dă rapiţă pe la anul şi zării nişte urme de vite. O să dau curînd-curînd peste tîlhari!
Încruntat, a tăcut ca să nu le introducă şi pe dîn- sele în acest univers alcătuit din arături, izlazuri, bunuri şi tîlhari care rîvnesc la aceste bunuri.
Privirea căuta în pămînt urmele copitelor; fruntea se mai brăzda încă la evaluarea pagubelor; mintea chibzuia o capcană pentru a da de hac tîlharilor, pentru a rotunji un hotar, pentru a rupe un adaus de preţ de la neguţătorii de grîne. Acesta e el. Nu poate fi altfel. Om care a închis diploma de licenţă în sertar şi s-a înverşunat să cucerească o moşie a sa, cu un barbar, monstruos nesaţ. „Eu am simţit întotdeauna ca o foame de pămînt!” — mărturisise o dată. Foame de pămînt! E singurul cuvînt transfigurat, poetizat, care a sunat în gura lui. Foame cu astîmpărul socotit la patru mii de pogoane. Două pentru dînşii; două pentru Mariana. Numai atunci se va linişti, potolit, în sfîrşit sătul! Dar cunoscîndu-şi ochii închişi la celălalt univers, i-a trecut Adei dreptul de a-şi întocmi căminul după plac: casa abia ieşită din mistria zidarilor, grădina, mobila şi orînduiala odăilor, scoarţele, o cadră, un jîlţ, o glastră de flori. Tot ce era încă prea nou, prea rece, aşteptînd căldură pentru o viaţă întreagă.
Ea a lăsat această răceală să dăinuiască. În cinci ani n-a izbutit să-şi apropie nimic de aici, cum scrie Anne-Marie Udrea că e pe cale să însufleţească lucrurile de la Stănişoara, după o singură lună.
N-a izbutit şi nici n-a încercat.
De cinci ani circulă din odaie în odaie ca o străină, cu gîndul şi cu amintirile la Zapodia. Iar copila şi-o creşte îndepărtată locului, în aceleaşi amintiri. Jocurile Marianei o întorc la Zapodia; căsuţa ei de păpuşi e o imaginară Zapodie. Viaţa lor nu s-a desprins de acolo. Par aici într-o vizită provizorie şi silnică, un exil. Şi nu înseamnă aceasta o vină mai grea decît a omului închis din fire şi avid de bunuri?...
Fiindcă omul dijmelor şi al pogoanelor e lipsit de imaginaţie, nu încearcă să le mai descifreze. Le consideră făpturi de altă esenţă, fragile, aeriene, seducătoare şi inutile, însuşindu-şi datoria să le ocrotească şi să le cruţe după priceperea sa, de faţa cea hîdă a realităţii. Cînd vine răzbit de ploaie pînă la os de pe cîmpuri şi nu găseşte un ceai cald, într-o casă unde stăpîna citeşte romane şi cîntă la clavir; tace, caută singur cheile (cheile care se rătăcesc întotdeauna), dă ordin slugilor să-i pregătească alte straie uscate şi băutură caldă, calcă în vîrful degetelor şi se închide în cea mai dosnică odaie, ca să nu turbure cu prezenţa sa o existenţă străină de el, alături de el. S-a resemnat — ori poate i se pare firesc să fie aşa. Dar e firesc? Şi cît va să mai dureze?...
Ea nu s-a ostenit o singură dată să-i pătrundă moc- nirea în care s-a zidit. L-a ignorat ca pe orice obiect rece şi străin, din casa aceasta străină şi rece. Mai e de mirare că nu poate afla o pace interioară? Yann, fratele Anne-Mariei, spunea într-o seară, sub părul de la Zapodia: Oamenii sînt nefericiţi, numai fiindcă nu ştiu să fie cu toată fiinţa acolo unde se găsesc şi fiindcă nu se dau cu totul vieţii pe care o trăiesc.
— Vai, vai!... Ce aforism enigmatic! a exclamat ea imprudent, cu uşurică ironie a elevei de la Paris, dezmorţită de sub scrumul anilor.
Yann o fixa cu ochii metalici. Poate că în această sărmană umbră a şcolăriţei de aturtci, măsura o lentă descompunere ajunsă la sfîrşit.
Fără s-o slăbească din privire, a perseverat:
— Aforism enigmatic? Nicidecum... Mă gîndeam la Madame Bovary.
— O! Dacă e vorba numai despre eroine de roman!
— Madame Bovary nu e eroină de roman. Există...
— Adică va fi existat! Un caz din care s-a inspirat Flaubert...
— Nu aceasta voiam să spun! a insistat Yann. Există şi astăzi în mii, în milioane de exemplare. Exista pe vremea lui Flaubert, există acum şi va exista întotdeauna; fiindcă reprezintă o categorie întreagă a umanităţii, bolnavă de aspiraţii vagi, romanţioase şi mediocre... La un ceai, astă-iarnă, în salonul Anne-Mariei, un critic şi un filozof parizian, un moralist, ne-a schiţat o foarte ingenioasă şi dezolantă analiză a acestui bovarism, din care va face o carte. Bovarism numea el predispoziţia funestă a omului în genere, nu numai a femeii, de a se concepe altfel de- cît este, de a se idealiza, de a se minţi pe sine...
Yann îşi scutură pipa gînditor, sfredelind-o cu ochii şi complectînd, într-un tîrziu:
— ...de a se minţi pe sine şi de a minţi pe alţii.
Cenuşa din obrazul Adei i-a trecut pe buze. Îi simţea gustul leşietic în gură.
S-a gîndit oare la Yann, numai ca la fratele unei prietene; la camaradul mai în vîrstă, care venea să le scoată din pension şi să le plimbe în după-amiezile de sărbătoare?... Cu o claritate extraordinară îi vede rîsul de-atunci, dezvelindu-i dinţii albi în faţa arămie, cum nu-i apare în minte rîsul lui Voicu! (Dar rîde Voicu vreodată?) Tot aşa zăreşte vaporaşul acostat lîngă ponton, pe Sena, la umbră umedă de sălcii şi de plopi. Ofiţerul abia întors din glorioasa misiune africană e lîngă ea, pe scaunul de pai, sub uriaşa umbrelă portocalie. Saluturile necunoscuţilor, curiozi-
tatea şi simpatia mulţimii se resfrîng şi asupra celor două fete de pension... Ea nu-şi desparte ochii de la brăţara grea, de fildeş sculptat, adusă de Yann din Congo. Brăţara e acum într-un sertar de scrin, peste fotografiile pale ale şcolăriţei în uniformă de pension: fustă albastră, centură de lac negru, şemizetă albă cu guler răsfrînt... De cîte ori a căutat ea în sertarul acela, de o lună încoace? Asemenea amintiri nu se întipăresc, nu stăruiesc, fără o pricină ascunsă şi umilitoare, cu neputinţă de mărturisit. A ajuns şi ea ca Emma Bovary, o tristă creatură, vaporoasă, indolentă şi egoistă, absentă de la cele mai stricte datorii, dezertînd din prezent pe-o portiţă clandestină a reveriilor, unde n-o aşteaptă la capăt nimic alt decît neantul.
Femeile din neamul Cumpătă au fost întotdeauna mai loiale cu viaţa. Altfel de soţii şi de mame...
Gustul cenuşei din gură e fad şi intolerabil. Este nevoie să se scuture. Să se smulgă din lîncedele efluvii care o toropesc în viaţa această artificială, morbidă, laşă, care nu-i viaţă. Nu-i viaţă onest trăită. În una din zilele acestea... Nu! Mîine... Nu! În astă seară chiar, cînd se va întoarce Voicu de pe cîmp, o explicaţie va risipi tot ce e turbure şi fals în traiul lor, ca totul să devină simplu, calm, purificat... Ada descoperă, repetă cuvintele rare şi bune, aşa cum le va rosti, izvorîte dintr-un şipot proaspăt care a fost mîlit şi susură iarăşi. Iar mîine, va lua frînele casei ca toate femeile din neamul Cumpătă; va însufleţi încăperile acestea reci şi streine, din vina sa reci şi străine, nu din vina altora, nu a locului... Se simte ca în cea dintîi dimineaţă de convalescenţă, la Zapodia, după tifos, cînd era copilă... Fereastra deschisă, un şuvoi viu de aer, o creangă legănîndu-şi frunzele fragede. Aceeaşi senzaţie de atunci, dintre pernele albe de olandă, în aşternutul alb, răcoros; o divină întoarcere la viaţă.
Ada a deschis capacul negru. Fiindcă întreaga-i fiinţă se exprima muzical, eliberarea din mucedele şi
stătutele visări a irupt sub degete, pe clape, în vertiginoase arpegii suitoare.
Un stol de porumbel albi, fîifîind în cercuri nalte, rotindu-se în cerul de la Zapodia. Aceasta a văzut Mariana. Şi îndată a zvîcnit de pe covor. A năvălit strîngînd-o în braţe, sărutînd-o, izbucnind:
— Ţi-a thecut, maman?
— Mi-a trecut, gîză mică...
Una nu întreba ce a fost şi a trecut. Cealaltă nu întreba de unde poate şti o gîzulie de copil că a fost ceva şi că a trecut. Se înţelegeau în asemenea ceasuri şi fără cuvintele celor mulţi, uzate şi calpe. Ada a strîns lîngă piept capul mie, cufundîndu-şi nările în părul moale, pufos, ondulat, cu miros de miere, de tei, de sulfină.
— Maman, m-am gîndit la ceva... murmură Mariana.
— O obrăznicie nouă?
— Dacă era obhrăznicie, n-o mai spuneam eu... O făceam! La altceva m-am gîndit... Ceva sehios!
— Mare minune! a zîmbit Ada, necăjind-o. S-aud minunea...
— Cînd începem lecţiile de pian, maman? Aceasta nu-i sehios?...
Ada a fost gata să răspundă; Mîine! începem mîine...
S-a oprit. Fetiţa dovedea un rar talent, neliniştitor; dincolo de melodiile furate după ureche şi cîntate cu un singur deget, dădea alte semne, mai subtile şi mai puţin banale. Făgăduia să îndeplinească poate cu îndurarea unor mai generoase ursite, tot ce nu i-a fost ei îngăduit să ducă la capăt. Hotărîse să înceapă lecţii metodice odată cu toamna. Acum hotărîrea se arăta în altă lumină. Erau şi aceste lecţii o înstrăinare de Tîrnauca, de viaţa de aici; îşi rezervau aşa încă un tărîm numai al lor, un refugiu secret, altfel de balsam ai exilului.
Mariana ciugulea nasturii de argint, nerăbdătoare:
— Nu răspunzi, maman?... Cînd începem?
— Maî tîrziu, gîză mică... Deocamdată ne aşteaptă altceva...
— Aicea ne-aşteaptă?
— Aici, dar unde? Fireşte că aici...
Copila a strîmbat din botişor, a neîncredere:
— La Zapodia am crezut că ne-aşteaptă ceva... M‑am bucurat că plecăm, maman!... Aicea, ce mahe procopseală ne-aşteaptă!...
Altă dată, numai cu o jumătate de oră înainte, surîsul Adei s-ar fi crispat amar, abătut de remuşcări şi deznădejde. Încă o dată n-o cruţau roadele unei creşteri vinovate, în nostalgii transmise fetiţei ca un germen corupt al abdicărilor sale de la viaţă, de la prezent, de la datoriile simple şi devotate.
Acum surîsul a fost luminos şi plin de încredere; surîsul convalescenţei dintre pernele albe, în dimineaţa cînd îi şuvoia în obraz aerul viu şi ameţitor. Ce‑aveau de făcut aici?... Dar cîte şi cîte n-aveau de făcut!... Le aştepta o groază de treburi mărunte şi teribil de importante. În livada cu pomii mici şi aliniaţi ca nişte sărmani elevi într-un orfelinat, nimeni nu şi-a mai aruncat ochii; grădina cu flori de toamnă e potopită de bălării; încăperile lor cer o nouă şi drăgăstoasă orînduială... Ada s-a ridicat din loc, în foşnet grăbit de rochie!
— Unde pleci, maman?
— Nicăieri... Stai cuminte.
Se afla în camera aceasta un mic tablou prins strîmb în cui, de-o lună, de două, poate din totdeauna. Aşa cum l-a bătut servitoarea. O miniatură ovală, dintr-o pereche simetrică: două profiluri din dreapta şi din stînga, făcîndu-şi faţă, reproduse după desenele lui Leonardo da Vinci din colecţia Luvrului. Nu simţise nevoia să îndrepte vreodată rama la locul său. La ce bun?... De-o lună, de două, poate din totdeauna, tabloul strîmb o privea cu un ochi încrucişat şi sardonic, cum se luptă ea cu himericele-i stihii. O uşoară atingere de deget a fost destul. Ce simple şi limpezi apar toate; şi cît de puţină osteneală imploră,
într-adevăr că imploră chiar, lucrurile neînsufleţite, pentru a se încorpora unui univers ordonat, calm de-o tonică armonie! De aici se cuvenea să înceapă.
— Mîine schimbăm camera ta! a declarat Ada, în- torcîndu-se la scaunul pianului. Camera ta, ietacul meu, salonul...
— Ca la Zapodia, maman?
— Nu! Ca la noi.
— Cum, ca la noi?
— Ai să vezi tu, gîză mică... Pregătim o surpriză tatei...
Cu fericita mobilitate a copilăriei, Mariana, cuprinsă de neastîmpăr, s-a dat de îndată acestui joc nou.
Bătînd din palme, gesticulînd, încordîndu-şi sprîn- cenile subţiri în grave meditaţii, ducînd degetul cînd la tîmplă, cînd la buze, improviza fantastice şi încîn- tător de puerile primeniri, care aveau să facă din conacul de la Tîrnauca un palat de cleştar încă nemaivăzut şi nemaipomenit. Punea la contribuţie poveştile lui moş Toader Gliga, castelele împărăteşti din grădinile cu mere de aur, iatacurile domniţelor adormite de-un veac, imaginaţia sa şi experienţa căpătată în construcţiile pentru păpuşi. Ada o asculta zîmbind, cu ochii umezi. De aici se cuvenea să înceapă, deşi primenirile vieţii de aievea aveau să rămînă departe de basme; viaţa adevărată pe care o trăiesc oamenii adevăraţi...
A întors privirea pe fereastra deschisa.
Fără nici o mirare l-a zărit pe Voicu în curte, în dreptul grajdurilor. Nu se întreba de ce nu a plecat pînă acum ori unde va fi fost pînă acum. Găsea foarte firesc. Toate erau foarte fireşti, într-o lume de mai înseninate rînduieli, în care nimic nu se petrece fără o ascunsă semnificare.
Voicu dezmierda pe bot unul din cei trei cai de călărie, crescuţi sub ochii lui, hrăniţi din mîna lui: Izabel, şoim abia învăţat la frîu, cu părul luciu de smoală şi coada negru fuior pînă-n pămînt. Argaţii se
apropiau cu frică de el. Zvîrlea, muşca, necheza, sforăia, rupea căpestrele şi mesteca zăbala cu spume de sînge, într-un clocot aprig, smintit şi superb de tînără violenţă, meritîndu-şi deplin al doilea nume, şoptit cu un fel de superstiţioasă panică în sat: Diavolul, trece Diavolul! Nu-şi cunoştea decît un singur stăpîn. Sub palma lui Voicu îşi alinta botul, ied jucăuş şi îmblînzit.
Astfel, zbirul dijmelor şi ruşfeturilor apărea în acea clipă umanizat.
Din buzunar scoase o bucată de zahăr. I-a dat să ronţăie. Izabel mai cerea, lovind uşor din copilă, atin- gînd buzunarul cu nările.
De la distanţă, chipul lui Voicu nu se desluşea. Îl ştia însă cu trăsurile destinse din posomoreala lui veşnică. În straiul negru de catifea, lat în spate şi strimt în şolduri, cu cizmele moi şi înalte, suplu în mişcări, făcea o geamănă pereche cu Izabel, calul superb şi năpraznic, buiac.
Aştepta poate şi el numai cuvîntul unic, însă nespus, să-l îmblînzească.
— Unde te uiţi, maman? a întrebat copila, sus- pendînd aprinsele-i închipuiri de basm.
S-a înălţat pe pervazul ferestrei. A tăcut. A pătruns şi în ea dulcea uimire a priveliştei.
Voicu Cojan a pus piciorul în scară, a săltat în şea, s-a încleştat un singur trup cu armăsarul, negru şi elastic centaur.
Calul dănţuia din copite, s-a rotit, a pornit venind la pas către dînsele.
Ada a gîndit absurd că şi acesta e un alt semn, înscris în cartea îmbunatelor zodii. Voicu le-a văzut şi mînat de-o obscură, ocultă chemare, se apropia să capete gaj cuvîntul unic, încă nespus; preludiul explicării lor de diseară, după care totul va fi simplu, limpede şi pacificat pentru o viaţă întreagă.
Mariana şopti:
— Vine la noi...
— Da, vine la noi! a repetat Ada.
Dar n-a apucat să se ridice. Dincolo de geam şî de cerdac, pe linia balustradei, au înaintat două capete. Pandele, ţăranul cu nasul încovoiat ca pliscul de pasăre: Niculina. femeia uscată, cu obrazul de ţărînă.
Tot sîngele din inima Adei s-a golit. Ar fi vrut să închidă ochii şi nu putea. Ochii rămîneau deschişi larg, să cuprindă cu spaimă rînjetul rău, fioros, de pe chipul omului care trăieşte numai pentru ruşfeturi şi dijme. Voicu ţinea frîul c-o mînă, cu mîna cealaltă a tras harapnicul de pe umăr. A mugit ceva jucîndu-şi calul cîţiva paşi îndărăt, s-a năpustit vîjîind sfîrcul biciului în şuier, izbind în plin, îngrămădind trupurile deodată încovoiate, căzute sub cerdac.
Un tipăt sfîşiat a scos Ada, nu oamenii prăvăliţi la pămînt:
— Mariana, vino aici! Nu te uita!... Uită-te la mine... Mariana mea mică...
Nu ştia ce vorbeşte, nici ce face. Singura grijă i-a fost să smulgă mai repede copila de la hidosul, crîn- cen spectacol. Să nu mai privească, să n-audă, măcar că era prea tîrziu. A ridicat-o de la geam. Şi ca să acopere răcnetul şi gemetele de-afară, tot pianului i-a cerut ajutor, dezlănţuind pe clape cele mai vuietoase arii, dezordonate şi spasmodice crîmpeie, pînă ce degetele au ales cu ştiinţa lor marşul din Simfonia patetică a lui Ceaikovski, cîntat de-o somnambulă.
— Maman! se ruga Mariana. Maman, ce ai?... Opreşte! Opreşte maman, că mi-e frică...