Capitolul I
AU PORNIT BIRUITOR, PRECUM CA SĂ BIRUIASCĂ
1
Răsuflarea gîfîită aburea geamul.
Bătrînul Hună sin Leiba a şters ceaţa cu degetele slăbănoage, osoase, scuturate de tremur. Şi îndată, prin rotocolul limpede acum, s-a căscat aceeaşi neliniştitoare arătare.
Dincolo de zăplaz, pe dîmbul prăvălat, lîngă nucul ars pe jumătate de trăsnet, un om cu mîna înfiptă în şerpar. Un om dîrz, neclintit, în picioare, uitîndu-se ţintă la curte.
Era pască altul întotdeauna şi parcă e întotdeauna acelaşi.
Omul de afară iscodea încordat să nu-i scape nimic din pustiul nefiresc al ogrăzii, al aşezărilor, al uşilor închise. Bătrînul Hună sin Leiba, de sus, ca de la o ferăstruie de cetate împresurată, îşi căznea sînguru-i ochi lăcrimos să sfredelească depărtarea şi să desluşească iscoada la chip. O dată a crezut că-i Sofronie Leahu. Altă dată, i s-a părut că-i rînjeşte Petrache Dumba, comandirul tuturor sumuţărilor de astă- toamnă încoace. Pe urmă, un prăpădit şi bicisnic, omul cel mai netrebnic din sat, Chirilă Chitic. Iar acum e Istrate Creţu. Numai că-i el.
Dar de-i el ori altul, totuna! Acum toţi au aceeaşi faţă străină, vrăjmaşă şi ameninţătoare.
Ce anume vor să vadă la curte şi ce anume aşteaptă? Şi cînd oare se schimbă unul cu altul, de nu i-a zărit niciodată venind şi plecînd?
Hună sin Leiba, îşi aude bătăile inimii, în mocnita, spăimoasa, nabuşitoare tăcere din odaie, din casă, din lume.
Le-aude, bătăile inimii, şi le simte, zvîcnind dureros, cu o sfîrşeală care-i moaie genunchii, de-i gata să cadă, să lunece jos, dacă nu s-ar rezema de pervazul ferestrei. Se reazămă. Răsuflă. Mai capătă vlagă. A şters încă o dată abureala opacă din geam. Iar prin rotocolul lărgit, încă o dată a cuprins înfăţişarea deznădăjduită, de pustiu şi de părăsire a aşezărilor din care toată viaţa s-a golit, cum i se goleşte lui inima de sînge.
În ogradă nici ţipenie. Au plecat toţi?... S-au ascuns toţi?... Pîndesc de undeva toţi, de după uşi şi obloane?...
Peste glodurile gălbii, grunzuroase, urîte, amorţite iarăşi de ger, după dezgheţul de-o săptămînă, vîntul spulberă o făiniţă măruntă de ninsoare. Nu prinde strat alb. Astupă numai dîrele şănţuite de roţi şi ur- mele copitelor clefăite în hleiuri; se-nfundă în alte noroaie sleite din ocoale.
Se vestea primăvara pînă la alaltăieri; acum e ca un început încruntat de iarnă.
Cerul vînăt. Crengile negre. Ograda deşartă ca niciodată, cu uşile grajdurilor vraişte şi cu vîrtejuri de paie măturate în vîntoasă; cu un singur cîine şchiop şi flocos, ugilit, trecînd de la un şir de acareturi dărăpănate, oblu, în fund, spre hambare.
Nici o ţipenie nu-i alta pe lume, în afară de cîinele şchiop şi de omul acela înalt, ciolănos, neclintit lîngă nucul ars pe jumătate.
De adineauri a mai crescut parcă. Mai creşte, tot creşte, să acopere cerul. Hotărît că e Istrate Creţu! Alt tartor al tuturor răutăţilor şi zurbelor nebune din
sat, de astă-toamnă încoace. Istrate Creţu pe care l-a purtat Iuju toată iarna de colo-colo, cu jandarmii din urmă, la cercetări şi judecăţi, pentru vorbe aduse cu pîra de Chirilă Chitic.
Acum au uitat de pîri şi dezbinuri între dînşii. Se înlocuiesc unul pe altul la pîndă. Fac una şi aceeaşi strajă, neclintită, neînţeleasă şi ameninţătoare, de cealaltă parte a împrejmuirii, afară, în coasta curţii, la vadul trecerilor.
Bătrînul Hună îşi şterge broboanele reci.
Noaptea se apropie turbure, vicleană, grăbită. Norii se tîrăsc peste dealuri lutoase, ca slute şi bezmetice dihănii. Spulberul de omăt se înteţeşte şi se alină fără nici o noimă, parcă s-a rupt şi cumpăna vremii.
A schelălăit cîinele cel şchiop şi a tăcut. A schelă- lăit tot fără noimă, fără pricină, prelung, dureros, ca un vaier omenesc prin somn.
Nimeni nu s-a ivit la uşi, la ferestre, sub straşina şurilor — să vadă ce-i.
Dacă ar răcni şi s-ar văieta un glas de om în primejdie de moarte; tot aşa nu s-ar ivi nimeni! Nu-i nimeni. Din cîţi toţi pleacă de-o săptămînă, nici unul nu se mai întoarce.
Ghizela şi Sidor la Iaşi. De două zile au dat telegramă că sosesc: de atunci nici o ştire. Marcus a mers să privegheze dis-de-dimineaţă un transport de grîu, la gară, pentru Brăila; acolo a rămas. A trimis după el un argat călare, la gară, să vadă ce se întîmplă şi să aducă răspuns. Argatul dus a fost. Iar după ce-a fost dus, ca la un semn dinainte înţeles, s‑au mistuit şi ceilalţi rîndaşi de la grajduri, de la hambare şi ocoale. Au intrat în pămînt. Peste un ceas se lasă noapte deplină. Are să-i împresoare întunericul prelins din unghere, într-o curte pustie, golită de slugi şi de paznici, într-o casă cu atîţia prunci şi cu o iscoadă pe dîmbul de afară, aşteptînd şi pîndind.
Aşteptînd şi pîndind, ce?
Copiii din odăile de jos, par şi dînşii sugrumaţi de spăimoase presimţiri. Nu mai chicotesc, nu mai tropăie, nu li se mai aude glasul gălăgios; nici măcar nu mai izbucneşte unul a ţipa ca atunci cînd se ceartă, cînd se încaieră şi îşi smulg jucărelele de la Viena, spre disperarea guvernantei de la Viena.
Tac. Au muţit.
Hună, bătrîniil, nu-i vede; nu i-a mai văzut de la masă. Dar îi ştie ghemuiţi în colţul divanelor, lîngă sobe, trăgînd şi dînşii cu ochii spre geam, la ameninţarea necunoscută, de dincolo, de afară, dintr-o lume care deodată se încruntă la dînşii şi rînjeşte fioros, ca Istrate Creţu şi Petrache Dumba, ca satul întreg, ca Moldova întreagă.
E o tăcere de moarte în hardughia aceasta de casă a foştilor stăpîni de pămînturi şi de oameni, cu prea multe încăperi, prea multe ganguri şi bolţi, cu prea multe ferestre fără gratii şi uşi neghintuite cu ţinte de fier. Orînda lui David Liftac e mai chibzuit întocmită; han de pe vremea poştelor, zid de cetate, zăbrele şi o singură poartă în bolta intrării cu drugi de stejar. Iar David Liftac, neguţător de marfă măruntă pe gologani de aramă şi de nichel, are mai puţin a se teme de mînia satului. Au să-i răstoarne marfă din rafturi, au s-o împrăştie şi au s-o prade, cum se aude că pătimesc neguţătorii din partea de sus a ţării, în ţinutul Botoşanilor şi Dorohoiului. Pagubă, calicie şi bocet; dară toate oprindu-se la atît.
Pe cînd răfuiala cu Sidor nu poate sfîrşi aşa. E o răfuială mai grea, mai adîncă. A ştiut el întotdeauna că nu vor scăpa de ceasul acesta. Totul se plăteşte pe lume. Pentru toate este o scadenţă.
Bătrînul Hună s-a apropiat de măsuţa unde se aflau filacterii şi cărţile rugăciunilor cu scoarţe de piele răscoaptă, înfăşurate în şalul vărgat. A aprins pe rînd lumînările din sfeşnicul de alamă. Şi îndată a suflat în ele, pe rînd, să le stingă.
Văpăile puţintele, pale, pîlpîiau, prea sinistru în lumina vînătă a sfîrşitului de zi, ca într-o casă un- de-i întins un mort. Nu-i încă vremea de aprins lumînări. Iar un geam luminat e-o ţintă mai limpede decît toate pentru orice ochi ager, la pîndă, de afară.
Tiptil, în vîrful papucilor cu talpa de pîslă, ca şi cum altfel s-ar afla cineva să-i audă paşii, bătrînul s‑a întors la fereastră. A privit şi a sărit un pas înapoi. Mîna i-a tremurat. Suflarea i-a stat în gîtlej şi picături de sudoare rece s-au rostogolit ca tot atîtea grăunţe de gheaţă în barba rară, zgîlţîită de fiori.
Dincolo, pe dîmb, lîngă omul neclintit, înalt şi cio- lănos, răsărise un băieţandru. Un băieţandru cu ţundră şi ghioagă; cu ţundră şi ghioagă mai mari decît el. Povestea ceva şi arăta ceva cu braţul întins, cînd spre hambarele din fundul ogrăzii, cînd departe, pe drum, peste deal, către gară.
Omul asculta în aceeaşi neclintire de stană.
Ce namilă uriaşă, crescută din pămînt, şi cît de vîrtos stăpînă pe sine! S-ar spune că nici nu-i vreun localnic din satul umil şi calic, Prigorenii, unde umblau toţi plecaţi de grumaz, cu ochii răpuşi în pămînt. Acela de afară, de acum, că-i Istrate Creţu, că-i Pe- trache Dumba, că-i cel mai nevolnic dintre toţi, Chi- rilă Chitic; acela de afară, stă drept şi sumeţ, uriaş, s‑astupe zarea. N-a scos palma înfiptă în şerpar; n-a întors capul spre şoseaua gării unde arată băiatul.
Dar ceva a răspuns, dar ceva a poruncit, căci trimisul s-a smuncit locului si a zbughit-o la goană.
Fuge pe poteca prăvălată, făcînd morişcă din ghioaga prea înaltă pentru el, zvîrlind şi zburdînd ca un mînz. Poate că nu duce în sat cine ştie ce crunt răspuns; cine ştie ce chemare pentru cine ştie ce năpraznică ispravă. Poate că toate sînt numai închipuiri.
Altfel, cum ar zburda băieţandrul fără nici o cutremurare de cuget, sărind pripoarele de lut în nevinovată joacă? Aicea nu-i ţară de pogromuri şi ucideri, ca împărăţia Rusiei, a ţarului şi a prigoanelor, de
unde vin fugari cu boccele în spinare şi cu ochii holbaţi încă de groaza urgiilor prin care a trecut mereu de la 1905, măcar de două ori pe an. Aicea-s oameni blajini, cu teamă de stăpînire şi supunere la lege, chiar cînd îşi ies din răbdări. Răcnesc, se zburlesc, trîntesc la pămînt un raft cu marfă şi părăduiesc un antal de rachiu; s-au răcorit şi se întorc cuminte la treburi şi la supunere.
Vîntul cu spic de ninsoare s-a ogoit o clipă. Prin volbura norilor mijeşte un ostrov de senin, neasemuit de albastru, un albastru siniliu, de noapte. Cîinele cel şchiop s-a ridicat de la hambare, s-a strămutat lîngă grajd, a găsit culcuş şi se pregăteşte de somn, lingîn- du-şi blana flendurită. Ca ieri seară, ca acum o săptămînă, ca întotdeauna. Toate au fost numai închipuiri.
Cu inima la loc, bătrînul Hună îşi poartă ochiul lăcrimos de la fereastră, la lucrurile lui calice, deosebite de-ale casei, din încăperea de văduv bătrîn. Pat de tablă cu poleiala înnegrită de treizeci de ani, cuverturi de lînă împletite de răposata, dulapul de brad boit galben, oglinda cu sticla verzuie, învălurată, mîncată de pecingini; rămăşiţele din viaţa de hangiu nepricopsit, cînd ţinea el orînda lui David Liftac.
Lucrurile uzate, tocite, lustruite de mîini şi de ani, îi risipesc şi ele temerile închipuite. Îl întorc la vremea cînd trăia în mijlocul satului, în ameninţări şi duşmănii fără îndoială, dar de alt soi, cu mai puţină primejdie.
Au mai fost ele începuturi de zavistie în Prigoreni, cînd era numai un orîndar calic, tot din pricina lui Iuju. Le-a potolit Iardache Cumpătă şi soaţa lui mai tînără pe atunci, coana Smărăndiţa. A poruncit. Scurt! Şi scurt a fost!... Oamenii s-au întors la vetrele lor, cu nasurile în pămînt. Adevărat mai e, că şi pe dînşii, tot coana Smărăndiţa, a poruncit să-i încarce într-o singură noapte în căruţele curţii şi i-a trimis să se oploşească aiurea. Scurt!... O femeie aşa de amarnică ar înfrunta şi acuma răzmeriţa din trei sate. Numai să glăsuiască şi nimeni nu mai vîşcîie!
Hună, bătrtnul, a oftat. Jumătatea de obraz cu ochiul lăcrimos s-a boţit într-o cumplită suferinţă. Toate înfricoşările lui nu-s numai închipuiri. Închipuire a fost numai nădejdea că răfuielile acestea pogorîte dinspre Botoşanii Fişereştilor şi Costinerilor şi Iusterilor, s-ar putea printr-o minune să-i cruţe. N‑a spus el într-una lui Iuju, că nu-i de dînşii să se‑ntindă la cîştigul cel lacom şi cu ameninţare al arendăşiei de moşii? Nu i-a spus că nu-i de dînşii să se măsoare cu Fişereştii şi Costinerii şi Iusterii, care s-au pus să ia în arendă jumătate din ţara Moldovei?... Aceia au la spate capital şi bănci, au credit şi mai ales au la spate atotputernicii stăpînirii, avocaţi, prefecţi, deputaţi, dacă nu chiar miniştri. Şi tot nu-i scapă de pîrjol, cînd suflă vîntul răzmeriţelor, cum vin ştirile din sus, dinspre Botoşani şi Dorohoi. Darmite dînşii, nişte prăpădiţi care abia s-au ridicat din dosul tejghelei de la orînda rămasă pe seama lui David Lifţac!... Mai bine s-ar simţi el acolo, la tejghea. Ar schimba locul cu David. Ar desfunda o ba- lercă şi-ar cinsti fără cridă, gospodarii care mulţi au crescut sub ochii lui, îi ştie de cînd erau ţînci şi la mulţi a închis el ochii cînd înhăţau fără ban, un covrig, cum i-a adus lui aminte Petrache Dumba, astă-toamnă, într-o sară ploioasă, cînd i-a venit ştire că a născut Ghizela la Viena... Acuma pruncul se aude scîncind în odaia lui: un mieunat subţire şi slab, ca de mîţ. Cum i-a mai rînjit atunci Petrache Dumba, încă din acea seară, de pe cînd se vesteau nopţile ce aveau să vină! „Se cheamă că i-a mai crescut seminţia lui domnu Leiba şi că giupîneasa Ghizăla o mai slobozit o gură pe care s-o hrănim noi cu mînele noastre!... Auziţi şi nu vă bucuraţi, măi oameni buni?”...
Spunea, rînjind, şi răsucea mîinile mari, păroase, cu palmele bătătorite, încleştînd degetele ca şi cum ar fi cuprins să strîngă un gît subţire de prunc, un gît subţire şi becisnic, ca un lujer.
Fostul dughengiu din Prigorenii de acum douăzeci de ani şi-a auzit dinţii clănţănind în tăcerea pustie a încăperii, de unde înaintează întunericul din toate ungherele către el.
Cu amîndouă mîinile sprijinite în pervazul ferestrei ca pe-o margine de groapă neagră, cercetează noaptea de afară care s-a lăsat acuma deplin. Beznă ne- pătrunsă, groasă, de smoală. Numai la stînga, peste dealuri, mijeşte o geană de lumină. O geană de foc, acolo, la Comana, la Mendel Zinger. Şi alta, mai depărtară abia pîlpîind, poate numai o părere, la Cîrligi, la boierul Stroja. Pe urmă, alături, la Prisaca, moşia coanei Artemiza Conta, văduva senatorului. Şi încă una, la dreapta, poate tot numai părere, la Buieşti, la Dudel Feibiş. Abia după acele focuri ori numai păreri, îşi dă seamă cum de jur împrejur, sînt numai moşii, conacuri şi acarete la care jinduiesc flămînzii din bordeiele satelor, fie că în acele conacuri se lăfăiesc proprietarii, fie arendaşi ca Iuju şi ajutorul său Marcus. Cum putea să sfîrşească aceasta cu bine? Pentru unii au să plătească toţi. Vinovaţi, nevinovaţi, de-a valma. Şi la o adică, care cîţi s-ar spune că-s mai puţin vinovaţi?
N-a prins a isprăvi gîndul şi s-a sucit locului, cu picioarele moi, tăiate de la genunchi.
Dincolo, o mînă pipăia uşa, pipăia clampa.
— Care-i acolo?... a întrebat şi s-a rezernat împleticit de marginea patului, spăimîntat de răsunetul glasului care a umplut încăperea, casa, noaptea.
A răspuns însă din săîiţă, îngăimare tremurată de copil:
— Eu, Grossvater![1]...
— Tu eşti, Moţi? a răsuflat bătrînul Hună cu uşurare.
Intrînd şi înaintînd bîjbîit prin întuneric, Moţi repetă:
— Eu, Grossvater... Eu sînt...
Cînd a fost aproape, s-a acăţat cu cîrceii degetelor de pantalonii lui Grossvater, dîrdîind în tremur şi văietîndu-se scîncit:
— Grossvater, mă tem!... Unde-i tata, Grossvater?... De ce ne lasă aicea? Eu mă tem...
— De ce să te temi, Moţi?... N-ai de ce să te temi!... îl îmbărbăta bătrînul fără nici o convingere, netezindu-i creştetul prin întuneric cu latul palmei.
— O fost Dochiţa pe la noi, pe jos, Grossvater...
— Şi ce-i dac-o fost Dochiţa?... Dochiţa i-o fată de ispravă...
— O fost ş-o vorbit cu Lisaveta... Şi se uita aşa de urît, cu aşa nişte ochi la Sidorel din leagăn şi la noi toţi, că Lisaveta se temea şi dînsa ş-o zis că nu-i teafără... Se uita Dochiţa cu aşa nişte ochi ş-o zîs... şi-o zis... şi-o zis că...
Cuvintele se înecau în gîtlejul lui Moţi, iar degetele se încleştau mai amarnic prin întuneric, de genunchii lui Grossvater care clempăneau din încheieturi.
— Ei, ce-o zis, Moţi?... Ce-o putut ie ca să zică?... stărui bătrînul, ştergîndu-şi broboanele reci de pe frunte.
— O zis c-are să vină ea cu tot satu şi c-are să ne sucească aşa gîtul ca la nişte pui de găină, ca să stîrpească pe toţi copiii lui tata! Cum, să stîrpească? Ce-nseamnă să stîrpească?... Ş-o zis c-are să sucească ea gîtul şi la un frate de-a nostru, pe care-l poartă ea în pîntec... Eu mă tem!... Eu nu ştiu ce anume a vrut ea pentru ca să spună şi de ce se uita aşa cu nişte ochi, la Sidorel ... Grossvater, hai să fugim, Grossvater!... Eu mă tem...
Hună, bătrînul, a vrut să spună ceva.
Dar în aceeaşi clipă, cîinele de afară, din noapte, din beznă, cîinele cel şchiop, a început să urle atît de îndelung şi lugubru, în noapte şi-n beznă, încît el s-a lăsat să cadă pe marginea patului cu picioarele moi de la genunchi şi în loc de glas, a scos din gîtlej un geamăt slab, ca mieunatul de mîţ, ca scîncetul pruncului de adineaori.
2
La orînda lui David Liftac, de la amiază uşa e dată în lături.
Intră cine pofteşte. Iese cine vrea. S-a vînturat şi se vîntură jumătate de sat.
După tejghea, sub cununa de covrigi uscaţi, David Liftac, cu ochii roşii şi genele spuzite de nesomn, se căzneşte să-şi urmeze negustoria şi să răspundă la întrebări în chipul cel mai firesc, fără să-şi dea pe faţă îngrijorările cîte-i strîng lui inima în căngi de fier.
Nu mai înscrie pe uşa dulapului jumătăţile şi kilogramele cu cridă, nici cu ciotul de creionaş în condici. Se preface a rîde ca de-o foarte nimerită glumă, cînd Chirilă Chitic, omul cel mai nevolnic şi mai umil din sat, acum ameţit de basamac, intră alături de dînsul după tejghea, îl dă la o parte şi imitîndu-i glasul, îi preia locul de orîndar, îrnbiind muşteriii la alişveriş pe veresie:
— Bade Petrache, ce-ai mai poftit, mă rog?... Am dat cep la o balercă de Cotnar, calitate extra, care n‑o mai băut neam de neamul dumitale... Bade Istrate, poate vrei o kilă di măsline? Cele mai prima- ntîia măsline de la Galaţi... Azi nu mai vindem cu sfertul, vindem cu kila!... Şi nu pe găini, nici pe ouă... Pe veresie!... Culiţă, ia fă-te-ncoace, să-ţi deie agiutoru lui giupînu David un pumn di acadele de celea verzi, pe gratis!... Azi îi pe gratis. Desfacere de spartul iarmarocului!... Mătuşă Safta, ai vinit după pîne?... Iaca pîne!... Nu una. Două!... Poftim! Extra!... Pîne albă, ca la curte, la domnu Iuju!...
David Liftac se preface a rîde, scărmănîndu-şi barba încîlcită şi trăgînd cu ochii cînd spre încăperea de la spate, unde după uşa cu geam şi cu perdea roşie de cit îşi ştie soaţa şi pruncii cu auzul ascuţit la tot ce se petrece în cîrciumă; cînd cu ochii la oamenii care intră şi ies, schimbă între dînşii vorbe şi semne de înţelegere, trec fără să mai întrebe în odaia din fund
ca să-şi urmeze plănuirile în taină. Ochii au stăruit îndeosebi la chipurile posomorîte şi hotărîte, ale lui Petrache Dumba şi Istrate Creţu, care sînt mai scumpi la şagă decît Chirilă Chitic.
Fac cu schimbul. Se duc, se-ntorc. Nu se arată a împărtăşi pornirea pe ieftin dever a acestui Chirilă Chitic.
Au gînduri mai întunecoase şi mai ameninţătoare.
O dată, Petrache Dumba s-a şi încruntat, apropiin- du-se de tejghea:
— Isprăveşte odată, Chirilă!...
— Dară ce fac rău, Petrache?...
— Faci pe măscăriciul de la panaramă!... Aicea nu-i iarmarocul jubilar de astă-vară, la Căliman. Şi nu-i ceasul a rîde, nici a ne ameţi cu băutura... Avem treburi mai puţin hître de isprăvit...
— Taman pentru asta!... Mai prindem coraj, bade Petrache!...
— Cu basamacul lui domnu David, curaj?... De asta ai tu nevoie?... Ian fă-te-ncoa şi mai lasă-l pe jupîn David să-şi vadă de negustoria lui, că mult n‑are să-l mai ţină negustoria sa în Prigorenii noştri!... O zi, două, şi gata!...
Spunînd, a întins mîna lată şi pietroasă, de pălmaş, peste tejghea, l-a cuprins pe Chirilă Chitic de-o aripă şi l-a scos afară, primprejur, trimiţîndu-l la masa unde cisluiau alţi gospodari. David Liftac a rămas cu ochii roşii de spuza nesomnului holbaţi la mîna cu vine groase şi cu încheieturi noduroase ca rădăcinile de corn. Pe urmă, ochii au trecut la celelalte mîini, ale tuturor, cu pumnii mari şi tari, cu pielea crăpată, bătătorită, învineţită de frig.
Tot satul i s-a părut în acea clipă că-i alcătuit numai din mîini, sute de asemenea cumplite mîini, care-şi încleaştă pumnii ciocane.
Petrache Dumba i-a surprins dîra privirii.
Mai de mirare e că i-a citit şi-n taina ascunsă a gîndului. Căci fără mijire de zîmbet, cu cotul sprijinit în tejghea, a vorbit uitîndu-se şi el la mîna pe care o răsucea, o trosnea din încheieturi, o deschidea şi o închidea sub barba lui David Liftac:
— Acum o vezi dumneata întîia dată, mîna asta, de te miară ea aşa de grozav, domnule David? Hai?
— Eu?... tresări clempănind din dinţi David Liftac şi trăgîndu-se un pas îndărăt.
— D-apoi eu, domnule David?... Te miară ea grozav c-o fost bună la tăte, la plug, şi la sapă, şi la cazma, şi la cele robii a lui giupînu Iuju, fără să-şi cunoască dînsa a mai avea şi alte puteri? Cam asta te miară! Nu?... Iacă, le-or mai venit rîadu mînelor aistora să mai facă şi altă treabă, cu mai răpede spor!... Nu-ntrebi, care?
— Da de ce să-ntreb?... Nu-mi trebuie mie să-n- treb...
— Ţi-oi răspunde atuncea şi fără-ntrebare... Ca să‑ţi facă vînt dumitale şi nevestii şi pruncilor dumi- tale dincolo de hotaru Prigorenilor!... Aiastă treabă cu spor, mă tem că s-au deşteptat mînele noastre, s-o facă!... Boier, arendaş, crîşmar, vînt la toţi! Care-se!...
— Dacă ziceţi că trebuie să plec, plec, bade Petrache.
— Ho! Mai domol, tot domol!... Că nu-i încă vremea, domnule David! Mai zăboveşte să-ţi găsim tovarăşii de drept, pe domnu Sidor şi pe domnu Mar- cus... Cu dînşii socoieala-i mai încurcată...
Suflarea lui David Liftac i-a îngheţat în barbă.
Petrache Dumba s-a sucit pe tălpile opincilor şi-a mers în odaia din fund, unde cu Sofronie Leahu, cu Istrate Creţu şi cu alţi gospodari care-şi fac cu rîndul la schimb, urmează plănuirile lor.
— Măi Culiţă? întreabă. Tot nu ne-aduci tu nici o veste de la feciorul părintelui?
— Tot, bade Petrache... îl aşteaptă şi părintele din ceas în ceas.
— Mergi atunci la faţa locului şi aşteaptă!... Cum s-arată, într-un suflet să vii...
Culiţă, argăţelul părintelui Eftimie şi fratele mezin al lui Simion Vatavul de la Zapodia şi al lui Ion,
ajutorul de grădinar al boierului Damian Cumpătă de la Dărmăneşti, tropăi în botforii de iuft, sub turca grozavă, luînd-o la goană spre datoria sa de ştafetă.
Ceilalţi au rămas să tăinuiască.
Unii în cojoace mai înstărite; alţii zgribuliţi în sumane pirpirii, rufoase şi roase pînă la urzeală, roşcate şi cîrpite cu peteci. Deosebire nu se mai află între dînşii. I-a unit acelaşi neastîmpăr, care coboară din ţara Moldovei de sus, a Botoşanilor şi Dorohoiu- lui. Au ochii sticloşi, vorba gîfîită, un tremur în trupuri de nerăbdare ca harmasarii struniţi în zabală.
Petrache Dumba-i struneşte.
El îşi păstrează firea şi hotărăşte aşteptare, pînă ce vine Gheorghieş, feciorul părintelui Eftimie, studentul de la Ieşi, care s-a zbătut şi astă-vară, şi astă- toamnă pentru dînşii, să capete în obşte Cotul Hăbă- şeascăi de la Epitropia Sfîntului Spiridon şi să-i scape de robia jupînului Iuju, de condicile jupînului Marcus.
— Şi dacă nu vine, bădiţă Petrache? întreabă Istrate Creţu, întinzînd degetele ciolănoase spre clondirul de pe masă. Dacă ne lasă la puterile şi priceperea noastră?
Petrache Dumba a apucat clondirul şi l-a ferit la o parte.
— Mai întii, lasă tu garafa în pace, c-avem nevoie de minte limpede!... A veni vremea să ciocnim paharele la cumătrie, nu înainte!
— Bine! Facă-se voia ta! mîrîi cam în silă Istrate Creţu, uitîndu-se cu tînjire la sticla depărtată de el. Dară de răspuns, tot nu ne-ai dat răspuns... Dacă nu vine?
— Nu se poate să nu vină!... Nu ne-o trimăs răspuns să-l aşteptăm şi să lucrăm cu chibzuială?... N-ai auzi ce-au spus dînşii, ştiudenţii, acolo, la adunarea lor din tîrgul Ieşilor?... Să nu uite că au o datorie!... or spus. Să nu uite că mai toţi cei de acolo, de la carte şi de la învăţătură, sînt feciorii ori nepoţii celor ce se ridică în sate pentru pămîntu şi dreptatea lor!...
— Vorbe! făcu Istrate Creţu.
— Frumoase vorbe, dară numai vorbe! încuviinţă şi Sofronie Leahu, trăgîndu-şi pe frunte căciula ascuţită şi năpîrlită, de pălmaş calic. Vorbe!... Fapta n‑aşteaptă, Petrache!...
— Asta aşa-i!... adăogiră glas şi alţi gospodari din jurul mesei, foşnindu-se în sumanele hrentuite.
— Şi adică, anume ce-aţi vrea voi a face? întrebă Petrache Dumba, silindu-se să-şi păstreze toată stă- pînirea şi trecînd cu ochii arzători de la unul la altul. Ce fel de faptă, anume?
— Să mergem la hambare, Petrache!... vorbi Sofronie Leahu. Să mergem la hambare şi să ne împărtăşim din pînea noastră, muncită cu palmele noastre. Nu-ţi aduci aminte astă-toamnă, pe la început, cînd încărcăm noi grîul lui giupînu Sidor?... Ţi-am spus eu atunci, cum m-o pălit pe mine o miroaznă de pîne caldă, de m-o apucat ameţeala, cînd giupî- neasa Malca a lui giupîn Marcus, scotea franzoale de celea împletite de la cuptior, albe, cumu-i caşul!... Pentru noi, pastramă de vacă moartă şi mămăligă de malai aprins... Apoi ne-a mai venit rîndul să ne‑nfruptăm şi noi de pîne albă. Că de asta s-apro- pie Revoluţia din sus!... Nu, mă oameni buni?
— Fără de cît, că aşa-i! au întărit cu neastîmpăr ascultătorii, jinduind cu ochii la clondirul de sub mîna lui Petrache Dumba. Dacă trece Revoluţia pe lîngă noi şi dacă ne lasă-n urmă? Se cheamă că ce-i în mînă, nu-i minciună!... Spune şi tu, Istrate, ca unul care eşti mai proaspăt venit de la meliţie şi ai văzut mai multe.
Istrate Creţu s-a lepădat de răspuns:
— Să-l lăsăm deocamdată pe badea Petrache a spune şi a hotărî.
— Deocamdată?
— Vezi bine că deocamdată! Pînă mîni. Ca să nu zici că ne-am pripit şi c-am scrîntit-o. Pe urmă, de mîni încolo, om avea şi noi cuvînt... Pînă mîni, care‑i porunca, înalt comandir Petrache?
Istrate Creţu rînjea răutăcios, simţind că părerile cele mai multe sînt de partea sa.
Fără turburare, Petrache Dumba l-a privit dintr-o coastă şi s-a silit a da glasului o blîndeţe de împăciuire:
— Hai, Istrate!... întinde paharul să-ţi torn din clondir şi să-ţi potoleşti arşiţa. Pe urmă, mai ascul- tă-mă şi pe mine, că-s mai bătrîn şi mai pătimit...
Toţi s-au grăbit cu paharele. Le-au deşertat strop- şindu-se şi tuşind, fiindcă rachiul era tare, marfă de frunte din orînda lui David Liftac; şi-au şters mustăţile şi buzele care cu dosul palmei, care cu mîneca sumanului; apoi au dat ascultare, lungind gîturile.
— Se cheamă că oameni călări, de trimăs am tri- măs noi la gară să oprească descărcatul şi încărcatul grîului! A început Petrache Dumba. Asta-i una... A doua-i, că nu de grîul pe care-l cară giupînu Marcus la gară, să-l mîne spre Brăila, avem noi a purta grija cea mare. De Cotu Hăbăşeascăi îi vorba. De pămînt... Asta ne doare. Pămîntu!... Cotu Hăbăşeascăi, pe care ni l-o smuls de la gură giupînu Sidor cu tertipurile lui... Şi pe urmă, de ce n-ar fi vorba chiar de Prigorenii noştri, de-aicea?... Pentru asta vine Revoluţia din ţara Moldovei de sus, către noi, şi pentru asta s-or ridica satele... Să-şi ceară dreptu la pămînt, nu ca să spargă şi să prade cîteva hambare. Să intrăm cu plugu în pămîntu nostru, acuma, în primăvară!...
Sofronie Leahu îşi împinse pe ceafă căciula ţuguiată, roşcată şi jerpelită, minunîndu-se cu neîncredere:
— Şi asta ar fi una. Numai că n-o prea văd eu!...
— Ài s-o vezi, vericule!... Un bob zăbavă. Ai s-o vezi, dacă ne-om învrednici s-o facem cu chibzuială! întări apăsat Petrache Dumba, petrecîndu-şi ochii la toţi, pe rînd.
— Adică are să ne deie giupînu Sidor, Cotu Hăbă- şeascăi, aşa, de dragul nostru ş-a Revoluţiei? întrebă rîzind strepezit Istrate Creţu. Are să-şi frece mînile: „Nu ştiu, n-am văzut! Eu n-am nimica împotrivă... Luaţi-l şi stăpîniţi! şi munciţi-l sănătoşii?...” Asta crezi dumneata c-are s-o facă, bade Petrache?
— Are s-o facă, dacă va vedea el că n-are încotro!
— Pînă una-alta nu s-arată aicea de fată, să-l vedem noi la chip... S-o aminstuit, la Ieşii lui, unde cloceşte el ceva. Unde-i, ca să ne-o spună?...
— Are să fie! Azi-mîne, avem să-l vedem înapoi...
— Adus de baba Safta, cu descîntece şi cu ulcica? mîrîi Istrate Creţu.
Petrache Dumba îl măsură cu o dungă adînc şăn- ţuită între sprîncene.
Simţea că oamenii înclină spre nerăbdarea şi rîn- jirea burlacului, fără răspundere de casă şi fără grija atîtor guri de hrănit, care apăsau asupra lui.
Biruindu-şi deci răspunsul mai hărţăgos ce-i mînca limba, vorbi arar;
— Măi, Istrate, frate Istrate!... Te ştiu om diştept. O iei tu cîteodată razna, că asta-i a tinereţii, dară te ştiu om diştept... Ian s-aprindem lampa, că ne-a prins noaptea!... S-aprindem lampa şi să ne vedem la ochi, ca să-mi răspunzi tu pe urmă mie uitîndu-te colea, în ochi, dacă e vorha de descîntece şi de făcut cu ulcica...
A frecat un chibrit, a aprins lampa şi s-a aşezat la locul său, petrecîndu-şi încă o dată privirea la tovarăşii de masă, rînduiţi pe băncile de lemn şi la umbrele lor negre, deşirate pe pereţi.
Din cealaltă încăpere, mare, a orîndei, se auzeau glasuri şi ciocnete de pahare, rîsul lui Chirilă Chitic, care se întrecuse cu cinstirile şi îşi aflase buni prieteni din aceeaşi tagmă, să-i ţină de urît.
Petrache Dumba s-a încruntat; dar şi-a stàpinit o oţărala.
Prin cuget i-a pîlpîit ca umbrele de pe perete, amintirea unei nopţi de astă-toamnă, în toiul ploilor,
cînd tot aşa se găseau dînşii aici, aşteptînd tot aşa să le-aducă răvaş, Culită, argăţelul părintelui Eftimie. Obliciseră dînşii că ar putea înjgheba obşte, să pună mîna pe Cotul Hăbăşeascăi: două sute de fălci arătură, optzeci fîneaţă, treizeci imaş. Răvaşul a venit. Toate erau aşezate pe roate. Şi ceva s-a scrîntit... Poate că s-a întrecut el atunci cu băutura şi a spus mai multe şi cu mai tare glas decît se cuvenea. Poate că s-a nimerit printre dînşii unul mai slab de fire, alde Chirilă Chitic, care a mers să-i vîndă lui jupînu Sidor pentru o mierţă de malai şi o carboavă de argint.
Asta n-a răsuflat nici acuma. Destul că jupînu Iuju a prins de veste şi a dat fuga să le-o ia înainte... Tot aşa, ca în astă-seară îşi făceau dînşii mari plănuiri, în mare taină şi cu mare neastîmpăr, cînd a venit de afară acest Istrate Creţu, cu cinci urme roşii de degete pe obraz, palma Dochiţei, cum le-a fost dat s‑o cunoască mai apoi din spusele unora şi altora.
Datoria lor, a lui îndeosebi, e să lucreze acum cu mai multă luare-aminte. Şi să-i găsească vremea strînşi cot la cot.
Întorcîndu-se aşadar spre Istrate Creţu, a grăit cumpănindu-şi judecăţile, să-l aducă la gîndul său pe cale ocolită:
— Ian să-mi spui tu una, măi Istrate, vericule!... Acuma, că ne vedem la ochi... Să-mi spui, ce face el, vînătorul, cînd vrea să pună gabja pe-o hulpe, pe care-o ştie el cu pui sugaci?
— Pîndeşte pe-aproape de vizuina puilor, Pîndeşte, aşteaptă şi-o dibuie să-i cadă-n palmă.
— Asta vroiam eu s-o aud de la tine! Acuma ai înţeles?
— Am înţeles şi nu prea...
— Ai să înţelegi mai bine! Ş-or să-nţăleagă şi toţi oamenii iştia... Unde-s puii lui giupînu Sidor şi a giupînesei Ghizăla?
— La curte... Unde să fie?
— Şi unde-s puii lui giupînu Marcus şi ai giupî- nesei Malca?
— Tot la curte...
— Acuma aţi înţeles?
— Am început a pricepe... prinseră toţi a se mişca; rîzînd şi clătinînd din cap a încuviinţare. Nu-i proastă socoteala!...
Petrache Dumba nu mai privi la nimeni. Îşi privea mîinile mari şi noduroase, aşternute pe masă, strîn- gînd şi descleştînd pumnii.
Vorbi, cu ochii la ele:
— Mă bucură că aţi început a pricepe. Asta-i toată socoteala!... Cît o hi el de păcătos giupînu Iuju şi cît de păcătos giupînu Marcus, n-are să-i rabde inima să nu se-ntoarcă la plodurile lor. Mai ales pe asemenea vreme de primejdie pentru dînşii... Asta-i lege omenească, fie că-i vorba de creştini ori de-necreştini. Aicea nu-i treabă de creştinie ori de necreş- tinie... Parcă legea la care se închină giupînu Sidor ne-a strîns pe noi aice? Faptele şi năravul lui!... Şi parcă de ne cădea pe cap un creştin bisericos nevoie mare în locul lui giupînu Sidor, nu ne aflam noi tot aicea acuma?... Nu ne omora el cu dragostea şi cu mila, măi Istrate?... Cunoaştem, că sîntem păţiţi... Ca să mă întorc la alde giupînu Sidor şi giupînu Marcus, fiindcă de dînşii e vorba. Precum ţi-am spus şi datu-ţi-ai şi tu seama, tot în minele aieste, ale noastre, or să cadă... Vin singuri la capcană... Iară cînd i-om avea noi în mînă, i-om socoti! Să mai vină şi rîndu nostru a le face socoteală, nu numai dînşii să ne socotească în condicile lor măsluite...
— Adică, ce fel de socoteală? ţinu să afle nu- maidecît Sofronie Leahu, sucindu-şi obrazul chinuit în lumina gălbie a lămpii.
— Socoteală scurtă! Le aşternem hîrtiile sub ochi, să iscălească. Vă lepădaţi d-e Cotu Hăbăşeascăi? Bine!... Vă lepădaţi de Prigorenii pe care l-am muncit neam de neamul nostru, cu braţele noastre?... Şi mai bine!... Iscăliţi şi mergeţi sănătoşi... Luaţi-l şi pe
giupînu David cu nevasta lui şi cu pruncii lui şi duceţi-vă în lume, unde v-or îndrepta ochii... Nu?... Nu vreţi să iscăliţi?...
— Ei? glăsuiră toţi cu fierbinte îngrijorare. Şi dacă nu vor?...
— Dacă nu vor, om lăsa şi noi mînele aieste ale noastre, să-şi mai facă şi altă datorie!... Să mai apuce furca şi coasa şi sapa de coadă, şi-ntr-altfel!... Atuncea, da!... Pînă atuncea, să mai pornim la schimbul nostru şi să facem de strajă, ca să nu scăpăm puii de hulpe din vizuina lor, că dacă i-am scăpat, n-am isprăvit nimica, nici de data asta!...
Au plecat, să se împrăştie cu toţii, trecînd prin încăperea cea mare a orîndei.
De sub gazorniţă şi de sub şiragul de covrigi uscaţi, David Liftac, cu scurteica între umeri, i-a urmărit în tăcere, necutezînd să întrebe, clipind mărunt din genele roşii şi spuzite de nesomn.
— Ce-i cu dumneata, mătuşă Zamfiro? se minună Petrache Dumba. Ce-ai păţit de-ai ieşit din. bîrlog, că nu te-a mai văzul nimeni de doi ani prin sat?...
Zamfira Urzicuţă, o băbuşcă pitică, zbîrcită şi vădană, care într-adevăr de doi ani nu mai călcase afară din coşmaga ei de la marginea satului, sub un dîmb, a răspuns în dinţii fonfi, cu glas subţire ca o aţă:
— Iaca am ieşit şi eu, Petrache, să văd cum vine Rivoluţia... Nu mai vine, maică?
— Vine, mătuşă! Vine...
— Apoi să vină mai răpede, maică! Că nu mai poci aştepta...
— Da ce-aştepţi dumneata de la Revoluţie, mătuşă Zamfiră, de nu mai ai răbdare?
Băbuşca i-a făcut semn să se aplece, ca să-i spună la ureche. Şi i-a şoptit, tipărindu-şi broboada neagră, pe capul mic cît un pumn:
— Ce s-aştept, maică?... Numai ţie ţi-o spun, Petrache, fiindc-aud că ai hi avînd cuvînt la dînsa...
Să‑mi deie altă vacă, în locu văcuşoarei mele de-o pierit acuma doi ani, cînd au fugărit-o haidamacii lui giupînu Iuju la suhat şi-or ţinut-o nemîncată şi nebăută trei zile la curte, că n-am avut cu ce plăti gloaba... Să-mi deie altă văcuşoară, Petrache maică!... Că-s femeie bătrînă şi eu numai cu lapte mă ţineam şi de doi ani numai buruieni mănînc... Asta s-o faci tu pentru mine, Petrache maică, dacă Rivolutia despre care tot zice lumea că vine, poartă ea steagul dreptăţii în mînă... O vacă porumbă să-mi deie, cum o fost Porumbaca me, săraca de dînsa!... Da să nu mă uiţi, Petrache maică!...
— Bine, mătuşă Zamfiro! încuviinţă îndoielnic Petrache Dumba, oftînd din baierele inimii, fiindcă afla că răbojul Revoluţiei lor se încărca cu o sumedenie de alte încîlcite şi nedezlegate răfuieli. Fii fără grijă, mătuşă Zamfiră! Cum agiunge Revoluţia aicea, pun cuvînt şi s-a făcut treaba.
— Să trăieşti, Petrache! Da nu uita...
— Nu uit.
În prag, în noapte, Petrache Dumba şi-a împins căciula să-şi dezvelească fruntea şi s-o răcorească în văzduhul umed.
De la spate, a răsărit Chirilă Chitic, clătinîndu-se cu o litră pe jumătate deşartă în mînă. S-a clătinat, s‑a proptit, a purtat ochii tulburi spre zări şi a dat strigăt adînc, zvîrlind cît colo sticla care s-a spart în ţăndări:
— Uliuliuu!... Măi fraţilor!... Ieşiţi şi vedeţi, măi fraţilor, măi!... Ieşiţi şi vedeţi c-o răsărit şi soarele nostru, măi!... Nu unu, măi!... Patru sori, ne-or răsărit, fraţilor!...
Oamenii au dat năvală, îmbulzindu-se din prag şi cercetînd cu ochii focurile învîlvorate, departe, peste culmi. Se împingeau şi cercau să lămurească locurile:
— Acolo-i, la Comana, la Mendăl Zinger! Dincolo, la Cîrligi, la Mitache Stroja! Şi dincolo, la Prisaca văduvei lui Canta... Iară noi stăm!... Arde şi
la Buieşti, măi oamenii buni, la Dudel Feibiş... Iară noi stăm!... Cel de dincolo, de departe, unde s-ă fie, bre Sofronie?...
— La Podoleni, la cealaltă moşie a lui Stroja, unde să fie?... Arde, c-o început răfuiala noastră!... Şi noi stăm!...
Petrache Dumba s-a depărtat spre locul său de strajă, cu măselele încleştate şi cu viermele îndoielii rozîndu-i în inimă, cum roade cariul în grindă. „Şi noi stăm!... Iară noi stăm!...” Cuvintele îi sunau ca tot atîtea mustrări îndreptate prea îndelungelor sale chibzuieli şi aşteptări.