Еллйа

 

I.    O REPREZENTAŢIE DE ADIO LA CIRCUL STRUŢKI ÎN IARNA ANULUI 1924

 

 

 

 

Tigrii intrau în arenă unul cîte unul.

Pasul lor era mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fără vuiet.

Nu ridicau nici în dreapta, nici în stînga ochii lor galbeni ca de sticlă.

După gratii, mulţimea din staluri privea cu răsuflarea înfiorată de teamă şi de nerăbdare.

Dar pentru tigrii de Bengal nu se afla pe lume această mulţime. Nu merita nici o privire. Pentru dînşii, acum o singură făptură omenească era: femeia din mij­locul arenei, înfăşurată în rochia cu solzi aurii şi cu pietre scînteietoare.

Ochii ei luceau tot aşa de arzători ca ochii tigrilor. Numai că ochii verzi ai femeii erau poruncitori şi neînduraţi, pe cînd în ochii fiarelor se citea o mare şi isto­vită supunere.

Privirile lor se căutau, se aşteptau, se întîlneau. Era destul atît ca să se în­ţeleagă.

Ochii femeii străpungeau; ochii fiarelor coborau în pămînt. În mîna întinsă se legăna un bici cu canaf de mătase. Vîrful biciului arăta locul fiecăruia:

— Tu aci!... Tu dincoace!... Tu dincolo!...

Iar tigrii îşi luau fiecare locul ştiut, fără împotrivire, înaintînd cu paşii lor de gumă, balansîndu-şi cozile grele şi lungi.

Şase mingi uriaşe de lemn se aflau înşirate de o parte. Şase de cealaltă parte.

Tigrul pipăia cu laba rotundul lemnului. Se înălţa cu o zvîcnire uşoară şi lină. Se aşeza ca o pisică pe vîrful unui stîlp de poartă. Pe urmă aştepta rîndul celor­lalţi. Căsca. Îşi zbîrlea mustăţile ţepoase; arăta cerul gurii şi colţii.

În inima privitorilor tremura un fior. În mintea lor stăruia un gînd.

Toţi ştiau că, într-o singură clipă, dinţii aceştia tăioşi şi puternici, labele cu ghearele de fier ar putea sfîşia, ca pe un pui de vrabie, pe femeia cu rochia de solzi aurii şi pietre sclipitoare.

Dar miss Ellian surîdea. Aşa o chema. Miss Ellian surîdea nepăsătoare.

În mijlocul sălbăticiunilor se afla singură. Fără nici o armă. Atît doar: un bici cu şfichi de mătase şi privirea ei.

Numai cu atît ea prefăcea doisprezece tigri de Bengal în douăsprezece pisici blînde şi ascultătoare.

— Toată puterea îmblînzitoarei e în ochi! vorbi un domn bătrîn, chiar în faţa gratiilor, către nepoţica de alături. Dacă privirea slăbeşte o singură dată, dacă tigrii simt că dresorul se gîndeşte în altă parte sau că îl prinde frica, atunci toţi se năpustesc şi...

— Eu mă tem! Nu vreau să vorbeşti aşa... Mă tem! şopti copila strîn-gîndu-se de braţul bunicului.

— Ssst! Linişte...

Toţi au tăcut.

Copila cu hăinuţa albă şi cu buclele bălaie s-a încleştat mai strîns lîngă domnul bătrîn. Îşi aude tictacul mărunt al inimii.

Cei doisprezece tigri de Bengal, aşezaţi pe mingile lor de lemn, aştep-tau acum cu încordare porunca din ochii femeii.

De sus, din vîrful cortului de pînză, lumina electrică se revărsa orbitoare. Două mii de oameni, înghesuiţi cot la cot, nu se clinteau, împietriţi.

Era o mulţime foarte amestecată: bătrîni şi femei, părinţi şi copii, profe­soare şi eleve de şcoală. Îi despărţeau numai rîndurile de bănci şi preţul biletelor. Unii sus, în picioare, la galerie; alţii jos de tot, de jur împrejurul gratiilor, pe fotolii îmbrăcate cu pluş roşu.

Toţi uitaseră grijile de acasă, necazurile şi mulţumirile lor mărunte de toată ziua.

Acum priveau ca un singur om.

Pe stradă, cîţi nu se temeau oare de lătratul neaşteptat al unui căţel cu coada bîrligată? Acasă, cîţi nu tresăreau oare noaptea, speriaţi, cînd trosnea o mobilă sau cînd se ivea de sub dulap un şoricel cu ochi de mărgele negre?

Aici şi acum, toţi uitaseră aceste spaime caraghioase. Toţi luau parte la ceva minunat şi rar.

Douăsprezece fiare sălbatice, îmblînzite şi ascultînd de privirea unei femei, de pocnetul unui bici de mătase, de semnul unui vîrf de deget.

Nu se mai auzi nici un fîşîit de program, nici un glas, nici un scîrţîit de scaun, nici o tuse.

 

 

 

MISS ELLIAN PREZINTĂ PENTRU ULTIMA OARĂ

CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL

 

 

Aşa spunea programul.

Era reprezentaţia cea din urmă.

Mîine, circul îşi va strînge cortul. Toate animalele vor pleca în trenul cu vagoane albe, în alte oraşe ale lumii. Poate nu se vor mai întoarce niciodată.

Va rămîne în urma lor un loc gol lîngă grădina publică a oraşului.

Oamenii se vor împrăştia la grijile şi la munca lor. Copiii, la animalele fără viaţă, de lemn vopsit şi de pîslă.

Din nou, unii băieţaşi, prinşi de jocurile lor din fiecare zi, au să uite că mai sînt pe lume vietăţi de-o frumuseţe sălbatică şi fară seamăn: cu blana de catifea, cu ochii de sticlă, cu saltul arcuit ca piatra zvîrlită din praştie. Din nou, unele fetiţe fricoase au să tresară speriate cînd latră într-o curte un căţel cu coada bîrligată sau cînd fuge prin casă un şoricel ca o jucărie cu resort.

De aceea s-au adunat toţi şi toate încă o dată, să vadă cele două minuni ale Circului Struţki la reprezentaţia de adio din iarna anului 1924:

 

 

 

MISS ELLIAN CU CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL

ŞI, FRAM URSUL POLAR

 

 

Tigrii aşteptau în cerc, pe mingile lor de lemn.

Femeia înfăşurată în rochie cu solzi aurii şi cu pietre sclipitoare făcu un pas îndărăt. Îşi împinse cu piciorul coada rochiei foşnitoare şi facu un semn rotit de chemare cu biciul.

În douăsprezece salturi egale şi zvelte, tigrii au fost lîngă ea. S-au lungit împrejur cu boturile culcate pe pămînt. Acum, se părea că în jurul femeii s-a deschis o floarea-soarelui uriaşă, alcătuită din douăsprezece petale portocalii, brăzdate cu dungi de un negru lucios şi catifelat.

Mîna femeii începu a dezmierda capetele rotunde, urechile moi, boturile umede. Îi alinta. Era mulţumită.

Fetiţa se ruşină la gîndul că pe dînsa, acasă, n-o asculta nici Pufuleţ, pisoiul, care acum o săptămînă, cînd se jucau mai voioşi, tam-nisam a zgîriat-o pe obraz.

Iar mai sus, într-o bancă din fund, un băieţel cu nasul cam cîrn şi cu ochi sclipitori se înălţase în vîrful picioarelor ca să vadă mai bine.

Era Petruş, feciorul cel mai mic alt unui muncitor de la o fabrică din oraş. Ca mulţi alţi băieţaşi, dăduse tîrcoale circului o săptămînă întreagă şi adunase ban cu ban preţul biletului de intrare. Voia acum să nu-i scape nimic din tot ce se întîmpla. Doar nu degeaba de atîtea şi atîtea ori citise afişele cu cea mai încordată atenţie, fără să-i pese de frig şi de lapoviţă. Şi nu degeaba tot de atîtea seri se uita cu jind de afară, la lumea care intra pe uşă. Acum, cînd în sfîrşit a pătruns înăuntru, cum să nu fie el numai ochi şi urechi?

Miss Ellian, din mijlocul tigrilor, a ridicat braţele cu un semn de elibe-rare. Pe urmă a pocnit din bici. Tigrii s-au prelins cu paşi de gumă la locul lor şi începură să aştepte neclintiţi pe mingile de lemn. Femeia, în rochie cu solzi aurii şi cu pietre sclipitoare, a ridicat un cerc de hîrtie; a aprins altul pe un picior de fier.

Alt pocnet de bici.

Unul cîte unul, tigrii se desprind de pe mingile lucioase. Cu un salt prelung, trec prin cercul de hîrtie, abia ating pămîntul şi se mai avîntă o dată, lin şi întins, prin cercul celălalt de flacără.

Dar tigrul cel mai îndărătnic şi mai tînăr a ocolit privirea poruncitoare. Încercînd să se strecoare tiptil pe sub cercul aprins, se preface că n-a pri-ceput.

Se aşază la locul lui, pe mingea de lemn, şi cască lung, leneş, plictisit.

— E Rajah. Îl cheamă Rajah! şopti copila. Îl cunosc eu de la repre-zentaţia de duminica trecută. E cel mai rău...

Femeia cu biciul nu l-a strigat pe nume. Nici nu l-a atins cu şfichiul de mătase. Nici n-a bătut mînioasă cu vîrful pantofului în nisip. L-a privit pătrunzător o singură dată şi a înălţat cercul.

Tigrul arătă colţii rînjind.

— Eu mă tem! Hai să mergem acasă, mă tem!... se înfricoşă fetiţa, înfi-gîndu-şi prin haină unghiile mici în braţul bunicului.

— Ssst...

N-avea însă de ce se teme fetiţa cu ochii albaştri, cu paltonaşul alb şi cu părul cîrlionţat sub căciuliţa tot albă.

Privirea de oţel a îmblînzitoarei a fost şi de astă dată mai puternică decît îndărătnicia tigrului tînăr şi dîrz.

Rajah a plecat botul în pămînt. A coborît cu paşi mlădioşi de pe mingea de lemn. Şi-a încordat muşchii sub blana catifelată şi a săgetat din două salturi, din­colo de cele două cercuri, dintre care unul de văpaie.

Pe urmă s-a aşezat cuminte la loc. Ochii lui cereau pocăinţă, iertare. Ştia ce-l aşteaptă.

Îndată ce se va întoarce în cuşca lui, răsplata are să-i fie cîteva lovituri ascuţite peste bot, cu un bici dureros de curea, nu cu şfichiul delicat de mătase al biciuştei de la reprezentaţie. Iar la ceasul hranei, în loc de porţia de carne crudă, o găleată cu apă. Pedeapsa aceasta o cunoştea. După cum cunoştea şi cealaltă înfăţişare a femeii cu rochia de solzi aurii şi cu pietre scînteietoare. Cunoştea înfăţişarea cea­laltă a ei, aşa cum n-a văzut-o nimeni din toată mulţimea adunată în loji, în staluri şi în galerii. Atunci miss Ellian îşi leapădă haina sclipitoare de reprezentaţie. E îm­brăcată într-o tunică veche de piele, cu o fustă scurtă şi plină de pete. Nu mai surîde fermecător, împărţind sărutări pe vîrful degetelor, cînd publicul aplaudă de se cla­tină circul.

Atunci apucă biciul de curea cu vîrful de plumb şi drugul de fier ascuţit. Ţipă cu glas răguşit, loveşte şi împunge în carnea tigrilor cu drugul de fier. E crudă cu dînşii, fiindcă directorul circului, om mai crunt şi mai nesăţios decît fiarele, nu îngăduie nici o abatere de la poruncile sale. Mereu i se pare că toţi nu lucrează în­destul. Mereu vrea numere tot mai îndrăzneţe în program. Mereu răcneşte că toţi mănîncă de pomană:

— Am să vă arunc pe drumuri, ca să muriţi de foame!

Trece printre dresori, veşnic tunînd şi fulgerînd. Dresorii, speriaţi, se răstesc atunci şi ei la animale. Toţi suferă, toţi rabdă. Toţi ştiu că n-au nici o scăpare. Din munca şi suferinţa lor, din nenumăratele amenzi, directorul se îmbogăţeşte zi cu zi şi reprezentaţie cu reprezentaţie. El e fiara cea mai fioroasă şi mai nesăţioasă din tot circul.

Acestea se petrec însă acolo, în cuştile dosnice ale animalelor, după ce pleacă mulţimea şi după ce luminile se sting.

Ştie Rajah, tigrul cel tînăr şi neastîmpărat, el mai ştie că acuşi un semn al biciului are să-l cheme în mijlocul arenei.

Mîinile femeii au să-i descleşteze gura... Pe urmă, are să-şi aşeze capul cu păr ondulat între dinţii lui, tocmai fiindcă el are faima că e cel mai nesu-pus şi mai crud, iar miss Ellian vrea să arate că nu are nici o teamă, nici una. Aşa face de trei seri în şir. Ce-ar fi atunci să strîngă puţin, numai puţin, dinţii? Ar trosni oasele ca o coajă de ou. Aşa cum trosnesc coastele antilopelor, cînd în viaţa lui liberă din codrii de la celălalt capăt al lumii sărea din ascunzişuri să-şi sugrume prada.

Rajah căscă pe marginea lui de lemn.

Ştia că aceasta n-are s-o facă niciodată. El e în puterea oamenilor acum.

Iar privirea verzuie şi arzătoare a dresoarei îi nimiceşte orice încercare de împotrivire. E tot aşa de netrebnic acum ca maimuţele cele urîte şi slugarnice, care se milogesc în cuşca menajeriei să capete alune americane şi mandarine.

Tigrul lăsă pleoapele pe ochii sticloşi, cu lumina îngustă şi oblică, aşa cum sînt pisicile la amiază. Nu mai vedea acum nici pe miss Ellian, nici mulţimea de jur împrejurul gratiilor.

Vedea ceea ce trăieşte el întotdeauna, cînd închide pleoapele.

O pădure cu frunze late, cu desişuri nepătrunse, cu liane spînzurate pînă în pămînt. E zbor acolo de păsări cu pene de toate culorile curcubeului: păuni care trec cu foşnet mătăsos, păsări colibri mici ca insectele şi fluturi mari ca păsările. Se leagănă oare dintr-un copac o creangă sau un şarpe? Foşneşte oare numai adierea vîntului sau se strecoară printre foile late alt tigru, străin? Este acolo, da! Este acolo o margine de apă cu tufe de bam-bus. Cît de bine cunoaşte locul acela!... De cîte şi de cîte ori nu aştepta acolo, de cîte ori nu pîndea pitulat, la adăpătoarea antilopelor? Aştepta un ceas, două; aştepta pînă noaptea tîrziu. Îşi schimba locul după vînt, ca adierea molcomă să nu ducă mirosul lui. Antilopele soseau. Două, trei, cîteodată una singură... Privea cu ochii umezi, fricoşi, adulmecînd văzdu-hul. Nici nu se auzeau paşii pe pămîntul moale. Pleca botul în unda apei. Tresărea. Ciulea urechile să asculte, îşi vîra gîtul printre frunzele de lotus. Atunci ţîşnea el din tufiş, zvîrlit ca din arc, în cîrca antilopei. Nu era nici o zvîrcolire, nici un geamăt... Altădată, se desfăşura însă o luptă de trosneau crengile pădurii şi răsunau adîncurile de muget... Odată un bivol sălbatic... L-a simţit. Îl aştepta. I-a sărit în spinare şi bivolul l-a răsturnat, scuturîn-du-se peste cap, s-a tăvălit cu el să-l strivească, s-a năpustit să-l împungă cu coarnele. O tăcere de moarte s-a întins în toată pădurea. Maimuţele s-au ascuns în scorburi: celelalte sălbăticiuni s-au pitit la pămînt. Era o luptă uriaşă şi crîncenă între stăpînii codrului! Numai icniturile lor se auzeau, numai răgetul şi mugetul bivolului. A fost însă tot el cel mai tare... Pe urmă, altă dată, lupta cu elefantul care l-a smuls cu trompa să-l zvîrle ca pe un sac la pămînt şi să-l strivească sub tălpile picioarelor groase ca nişte stîlpi... Dar pînă la urmă a fugit elefantul cu trompa fer­feniţă şi cu un ochi sîngerat. Pînă tîrziu a tot răsunat noaptea de paşii lui mînioşi, sfărîmînd crengile, rupînd perdeaua de liane, culcînd la pămînt tufişurile de bambus. Şi altă dată, cei trei vînători cu suliţe, cînd au încercat să-l înconjoare şi au căzut toţi trei sub dinţii lui!... De atunci i s-a dus vestea şi a rămas spaima acelor locuri. TIRANUL — aşa îl numeau toţi. Aşa îl numeau toţi, şi toţi tremurau înfioraţi pînă în măduva oaselor cînd începea el să ragă. Nu se mai încumeta nimeni să treacă pe potecile bătătorite. Îi juraseră moartea, şi tot ei se temeau de moarte. Cînd mi­rosea de departe apropierea unuia, îna­inta cu răsuflarea aşa de uşoară, că nu şi-o auzea nici el. Înainta, se oprea, încă un pas... Un salt. O muşcătură cu dinţii clănţănind. Şi gata! Rămînea întotdea­una el stăpîn la ochiul de apă unde se adăpau antilopele... Acolo l-a prins în­tr-o noapte un cleşte de fier. A încer­cat să sfarme capcana cu dinţii. A um­plut pădurea de spaimă şi de muget. A vrut să-şi smulgă laba, s-o rupă din os. Mai simte şi acum, cînd e ploaie şi frig, muşcătura adîncă a fierului. Pe urmă s-a lungit la pămînt, răpus de durere şi de sîngele scurs, aşteptînd moartea împăcat, fară nici un scîncet. Dar după o săptă­mînă au venit oamenii cu suliţi şi topoare să-l ridice, sleit de nemîncare şi de sete. Nu-i lăsau dreptul să moară în pace.

Acum e aici.

L-au adus să-l ţină despărţit de lume prin gratii de fier.

L-au adus să tremure la pocnetul unui bici cu canaf de mătase, după ce luni de zile a îndurat toate chinurile dresajului. Acum pleacă ochii supus sub privirea unei făpturi fără arme, cu un singur bici de mătase în mînă. Nici o scăpare nu mai este. Nici una! Maimu­ţele aruncă în el cu coji de portocale şi de banană. Se strîmbă şi se scarpină; se agaţă de gratii, cînd îl poartă în cuşca lui pe rotile, şi îi fac semne cu labele lor neastîmpărate. Numai cînd mugeşte le mai cuprinde deodată groaza codrilor şi atunci se zvîrcolesc caraghios, căutînd zadarnic un loc să se ascundă.

Canaful de mătase îi atinse uşor botul.

Era o atingere lină, ca o dezmierdare. Dar tigrul ştia că e o dojană. Sub blîndeţea alintării cunoştea făgăduiala răfuielii de mai tîrziu, cu drugul de fier şi cu biciul dureros.

N-avea încotro! Pentru el nu mai era nici o scăpare, nici una. Deci coborî supus de pe marginea de lemn. Aşa cum cerea orînduiala reprezen-taţiei.

Mulţimea îşi stăpînea răsuflarea. Tăcerea era atît de adîncă, încît se auzeau departe, afară, huruitul tramvaielor şi goarnele de automobil.

Cei doisprezece tigri s-au înşirat în cunună, culcaţi în mijlocul arenei. Femeia şi-a adunat coada rochiei, a zvîrlit biciul de mătase. S-a aşternut pe spate, în mijlocul lor, cu braţele încrucişate pe piept. Şi-a pus capul în gura lui Rajah, deschisă, sprijinindu-şi ceafa în colţii tari ca pe un spătar de la jilţul dentiştilor.

Tigrul clipeşte din ochii mari şi galbeni, de sticlă. Puţin, numai puţin de-ar strînge!... Numai puţin!... Dar ochii femeii îl privesc în sus, peste cap. El nu-i vede privirea. O simte însă. Ah! Ce străpungătoare o simte! Şi nu strînge dinţii. Stă aşa, nemişcat, cu gura deschisă, ca un tigru împăiat.

Petruş, băiatul cu ochi sclipitori, a încleştat pumnii, a lungit gîtul, şi fără să-şi dea seama a coborît strecurîndu-se printre lume, mai aproape de arenă, ca să vadă mai bine.

Fetiţa cu buclele bălane îşi muşcă buzele. Zvîcnirile inimii îi sparg pieptul mic. Unii au închis ochii. Alţii şi-au astupat urechile, să nu audă ţipătul. Chiar bunicul fetiţei îşi simţea mîna tremurînd uşor pe mînerul de fildeş al bastonului. El a mai văzut odată un dresor sfîşiat de tigri. Ştie că mai toţi sfîrşesc aşa. Ştie că atunci fiarele, din nou sălbatice, se reped la gratii, rînjesc şi se muşcă între dînsele.

Hep!

Dintr-o graţioasă săritură, femeia a fost iarăşi în picioare, în mijlocul arenei.

Îşi scutură părul negru-albăstrui. Îşi împinge coada foşnitoare a rochiei cu pantoful. Surîde, salută şi răspunde ropotului de aplauze, risipind cu palmele sărutul buzelor spre loji, spre staluri, spre galerii.

Sus, pe podiumul de lemn îmbrăcat cu postav roşu, fanfara a început un marş din toate tobele, şi alămurile, şi piculinele, şi pistoanele... Triunghiul, lovit cu ciocănelul de argint, sună: zing-zing! zing-zing!...

E un marş cu pas de paradă.

Cei doisprezece tigri de Bengal se întorc spre ieşirea din fund, la  cuştile lor.

Păşesc unul cîte unul, ca nişte pisici uriaşe şi cuminţi.

Îşi leagănă cozile grele şi lungi.

Nu privesc nici în dreapta, nici în stînga, cu ochii lor mari, galbeni,    de sticlă.

Pasul e mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fară sunet.

 

 

 

  
Attachments
#1

Recomaaaand cartile copilariei oricui, chiar si adultilor deoarece ne mai destresam de viata de zi cu zi si ne amuzam