C A R T E A Î N T Î I
Prolog
A ZBURAT O PASĂRE NEAGRĂ.
1
Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu o ţigară de foi îndestul de pufoasă. De pe gravura capacului îi surîse, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă purtînd pe umeri, în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub in- scripţia aurită „Henri Clay-Habana”.
Era numai o simplă etichetă şi totuşi femeia îi părea gro-zav de cunoscută.
Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!”...
Acoperi restul figurii cu latul palmei. Într-adevăr, din gravură îl priveau acum ochii rîzători ai dansatoarei.
Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie lăsîndu-se moale, femeia împărţind cu amîndouă mîinile sărutări sălii, ropotul de aplauze, o fîlfîire de fuste scurte peste pulpe în tricou roz... Toate, toate de atît de departe!
Colonelul scotoci apoi buzunările tunicii, căutînd bricea-gul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vîrful ţigării. Nu îl află. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pe-dometrul, tirbuşonul, bricheta cu benzină şi fitil, busola în miniatură.
Cînd cel din urmă buzunar fu explorat fără izbîndă, colo-nelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era, fără îndoială, cel mai nefericit comandant de regiment de pe planetă!
Se resemnă să decapiteze cu dinţii vîrful ţigării, îl scuipă scîrbit peste balustradă, în mare şi întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mîna grasă şi albă de prelat.
Doamna colonel – tanti Laura – strînse buzele vişinii cu o spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat obrazului de grăsulie şi vîrstnică păpuşă blondă, cu pomeţii trandafirii şi cu genele lungi, răsucite în sus:
— Pol, iarăşi începi cu ororile tale?... Mută cel puţin sca-unul! Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta de catran!...
Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portţigaretul îngust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă egip- ţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete, prinsă cu lanţ sub-ţire de argint.
Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constanti-nopol. Piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gîtul sufocat de gule-rul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacîmurile de desert.
Orchestra tăcuse.
Se înălţa acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al pa-harelor, hohotele şi comenzile întărîtate de aşteptare, umplînd terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a marilor res-taurante, cafeuri şi baruri, de care, cu părere de rău, ca de ultimul post înaintat al civilizaţiei, colonelul Pavel Vardaru, după un concediu de patruzeci şi opt de ore, trebuia să se rupă a doua zi, în zori... În cîteva ceasuri de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic, cîini flocoşi, măgari zbierînd în asfinţit şi cu praful acela dobrogean – care în-fundă nările, zgîrie gîtlejul şi sureşte părul – răsucit în vîr-tejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră.
Cu înduioşare de deportat în preziua exilului, privea ar- buştii exotici, plantaţi în cutii de lemn pe marginea terasei, cu frunzele lor lucii care, în bătaia luminii cretoase, păreau tăiate artificial, în zinc; mesele cu necunoscuţi; femeile în toalete spumoase şi străvezii; virajele savante ale chelneri- lor printre scaune, balansînd în vîrful braţelor tăvile încăr- cate; pavilionul capelei vieneze cu femeile în haină roşie, acordîndu-şi viorile între genunchii strînşi; ferestrele largi, încununate de colierele becurilor; afişele uriaşe, strigător văp-site, înfăţişînd un dansator negru şi o celebră dizeuză. Spec-tacol nepreţuit de confort, risipă şi trai bun, care se va dez-lănţui fără preget, scăldat în aceeaşi orgie luminoasă de ar-curi voltaice şi răcorit de briza umedă a mării şi mîine, atunci cînd dînsul, orbecăind în bezna satului, apărîndu-se de cîini duşmani şi călcînd în movili de gunoaie, îşi va amăgi ne-somnul inspectînd santinelele de noapte.
Colonelul Pavel Vardaru îşi simţi pieptul înăbuşit de tris-teţea şcolarilor la sfîrşit de vacanţă.
— Cafele, vă rog?
Chelnerul aştepta, înclinat de mijloc, cu faţa rasă, neclin-tită şi severă, ca şi cum era vorba de cea mai gravă hotărîre diplomatică.
— Desigur şi cafele! Tresări, din altă lume, colonelul. Copii, care mai ia cafea? Auzi: două îngheţate, un mazagran... Tu eşti cu mazagranul, Luminiţo? Două marghilomane... Şi lichioruri! Dă-mi lista!...
Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi.
— Ştiu! Aniseta domnului colonel.... Marie Brizard!...
Pavel Vardaru îşi prinse monoclul în arcada sprincenei şi privi, de jos în sus, servul în frac, care-i cunoştea gusturile.
Se lumină, cu o mare fericire:
— A! Tu erai, Jean?
Şi repetă, întîrziind pe cuvinte, plimbîndu-se cu amintirea prin paradisul interzis.
— Jean, de la Alcazar!...
Jean zîmbi onctuos, scuturînd profesional colţul mesei cu şervetul.
Colonelul Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de zi şi de noapte ale Capitalei şi tuturor reşedinţelor de vară. Capul său pretimpuriu sur, cu obrazul şi mustăţile întotdea-una proaspăt rase, cu înfăţişare de militar în glumă, de sa-lon şi de operetă, prezidase multe mese rămase de pomină. Era celebru în întocmirea măiastră a meniurilor, în reţetele de mîncări recomandate bucătăriilor cu ritualuri gastrono-mice speciale şi în cunoaşterea fără greş, de la prima degus-tare, a tuturor pivniţelor şi recoltelor faimoase de vinuri.
Cînd lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paha- rul cu piciorul înalt, ţinîndu-l între degetele grase, cu o luare-aminte şi o înduioşare de savant examinînd un elixir miracu- los. Admiră limpeziciunea culorii, aspiră aroma cu nespusă fericire şi sorbi în răstimpuri. Pe urmă, cu ţigara de foi între dinţi, se întoarse către frate-său, Alexandru Vardaru, depu- tatul, care, plecat deasupra gazetelor de seară, fuma una la fel.
— Alexandre, simţi briza? E un aer, un aer!...
Alexandru Vardaru, cufundat în lectura telegramelor de pe frontul oriental, făcu un gest vag de confirmare, cu mîna.
Dar Mihai Vardaru, nepotul lor, din colţul de unde îşi sa- vura îngheţata în felii subţiri, cu graţii de pisică, ridică obra- zul feminin şi vru să întrebe cum se mai poate simţi răcoarea şi puritatea aerului, aspirat prin asemenea adevărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de foi. Îşi aminti, însă, că trebuia neapărat să ceară cinci sute de lei unchiului Pol, înainte de plecare şi, înăbuşindu-şi gluma, se hotărî prudent să o amîne pentru alt prilej mai prielnic, zîmbind în sine.
— De ce rîzi, Mihai? întrebă Luminiţa.
Toţi ochii se îndreptară către el. Mihai roşi.
— Vă rog să nu-mi necăjiţi băiatul!... protestă tanti Laura, apărîndu-şi nepotul, sfios şi cuviincios, în mijlocul acestei familii sportive, unde ea singură şi adolescentul cu obraz de elevă de pension nu aveau apucături şi vocabular de camping, stadion şi cîmp de curse.
Îşi aminti ceva şi deschizînd portţigaretul de platină, spuse:
— Acum, Mihai, cînd eşti bacalaureat, bărbat în toată firea, cred că poţi fuma... Nu e aşa, Pol, Alexandre, nu e aşa că-i daţi permisiunea?
Mihai roşi şi mai tare, implorînd:
— Vai, tanti!
Luminiţa Vardaru îşi scutură capul negricios din umbra arbuştilor unde stătuse ascunsă, privind întunericul mării şi-l strîmbă, imitîndu-l:
— „Vai, tanti!” Uf, ce văr molîu mai am! Ce „vai tanti”? Zi: „Mersi, tanti, nu fumez egipţiene. Sunt prea slabe şi con-ţin opiu! Fumez ţigări mai bărbăteşti, de exemplu Regale!”... Uite!...
Înainte de a se putea apăra, Luminiţa Vardaru, cu înde-mînare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din buzu-narul lui Mihai, de la piept, un portţigaret de piele – cadoul ei de astă-vară, cînd îşi sărbătorise examenul de absolvire – îi puse o Regală între dinţi, în silă, luă şi ea una, aprinse şi-i aruncă un colac de fum în nas.
— Poftim!
Toţi zîmbiră şi Mihai răsuci stîngaci, între degete, ţigara aprinsă. Ce idee! Şi ce nebună! Lui nu-i tihnea ţigara decît fumată singur, fără atîţia ochi ţintă asupră-i.
Luminiţa îşi scoase pălăria de pai. O înfipse într-un stîlp al balustradei. Îşi scutură părul tuns şi inelat. Şi cu coatele pe masă, cu obrazul arămiu mat, după o lună de plajă, prins în pumn, închizînd ochii negri şi puţin oblici, să-i ferească de fumul ţigării, declamă autoritar, ca într-un consiliu de familie:
— Numai armata are să-l facă bărbat! Unchiule Pol, la toamnă numaidecît trebuie să-l dezgheţi! Eu mă declar învinsă!...
Mihai găsi prilej să se răzbune. Îi şopti printre dinţi, în ureche:
— Şi pe tine numai popa de la Domniţa Bălaşa are să te domesticească, atunci cînd ţi-o cînta pe nas Isaiia dănţu-ieşte...
Apoi, adresîndu-se unei persoane nevăzute:
— Domnule Comşa, la primăvară, trebuie s-o iei în primire şi s-o dresezi. Noi ne declarăm învinşi!...
Luminiţa, uimită de o atît de neaşteptată îndrăzneală, rămase cu ţigara la jumătatea drumului spre buze.
— Ce-ai zis? Mă rog, ce-ai zis?...
Mihai se plecă şi-i şopti a doua oară în ureche, apăsat:
— Am zis că numai domnul Radu Comşa are să-ţi scoată sticleţii din cap. Na!
— Poftim, domnilor! făcu Luminiţa cu cea mai mare minunare. Abia i-aţi permis să se emancipeze, că a şi început să-şi schimbe dinţii de lapte! Încearcă să muşte... Bravo! Mergi repede, mon vieux! Într-o lună, te văd iscălind poliţe, pufăind o coşcogea havană în nasul unchiului Pol şi – mai ştiu eu? – aşezîndu-te, poate, la masa de alături, cu portugheza...
— Ce portugheză, mă rog? Se mişcă, între braţele jilţului de paie, foarte îngrijorată, tanti Laura.
Luminiţa îşi scutură părul pe spate, explicînd volubil:
— O portugheză, o femeie din Portugalia, fost mare imperiu colonial, actualmente modestă republică situată la extrema Ibericei!... Capitala Lisabona, în provincia Estramadura, banalizată de poeţi simbolişti. Oraş însemnat: Porto, cu vinuri vestite, despre care poate să ne spună ceva mai pe larg unchiul Pol. Portugalia, în sfîrşit, patria apei de păr, a lui Camoens şi donei Ines de Castro!... Pentru rest şi detalii precise adresaţi-vă domnului, care face pe mironosiţa! Vă poate delecta şi cu un Fado de amor, din repertoriul popular...
Luminiţa fredona cu mîna pe inimă, revărsîndu-şi dintr-o scuturare părul negru peste ochi, să-şi dea mai patetică înfăţişare:
Amor è sonho que mata,
Sorriso que desfalece;
Amor è nuevera de prala...
Mihai se sili să asculte această vertiginoasă şi perfidă disertaţie de geografie, istorie şi folclor, cu cea mai desăvîrşită nepăsare.
Dar micşorîndu-şi ochii, ca din pricina fumului, îşi strivi o lacrimă de necaz.
Povestea cu portugheza fusese cea dintîi suferinţă a lui, copilărească. Luminiţa îi descoperise fotografiile şi caietul de note. Fusese confidenta lui două luni, cît ţinuse întreg romanul sentimental, îi făgăduise să nu destăinuie nimic nimănui. Din caietul acela de note, descifrase şi dînsa, la pian, romanţa portugheză populară, numărul Carmencitei la Majestic. Atunci îi apăruse cîntecul interesant, frumos şi îl învăţase. Iar acum îşi bătea joc! Toate femeile, toate sunt deopotrivă de...