PDF Valea tacerii de Nora Roberts carte de dragoste de citit online

Valea tacerii de Nora Roberts

Prolog

În foc se desluşeau anumite imagini. Dragoni, demoni şi războinici. Asemeni lui copiii le vor observa. Bătrânul ştia că persoanele foarte tinere şi cele foarte în vârstă pot vedea ceea ce alţii nu sunt în stare. Sau ceea ce nu doresc.

Le povestise deja prea mult. Povestea lui debutase cu vrăjitorul care a fost chemat de zeița Morrigan. Hoyt of the Mac Cionaoith era însărcinat de zei să călătorească în celelalte lumi ca să adune armata pentru a o putea înfrunta cum se cuvine pe regina vampirilor. Bătălia dintre oameni şi demoni urma să aibă loc pe dealul Samhain, în Valea Plângerii, în ţinutul Geallului.

Le povestise despre Cian fratele vrăjitorului, ucis şi preschimbat de vicleana Lilith, care, vreme de aproape o mie de ani, vieţuise ca vampir, înainte de a-l face pe Cian asemenea ei. Aveau să mai treacă pentru Cian aproape o mie de ani înainte ca el să se alăture lui Hoyt şi vrăjitoarei Glenna pentru a forma primele legături ale celui de-al şaselea cerc. Următoarele au fost forjate de către doi gealliani – modelatorul formelor şi savantul care călătoriseră între lumi pentru a se întâlni în acele prime zile. Iar ultimul cerc a fost alipit de către războinic, un vânător de demoni care era din acelaşi neam cu Mac Cionaoith.

Poveştile pe care le depănase în faţa lor erau despre războaie şi curaj, despre moarte şi prietenie. Şi despre dragoste. Dragostea care se înfiripase între vrăjitor şi vrăjitoare şi între modelator şi războinic conferise puteri sporite cercului, exact aşa cum trebuia s-o facă o magie adevărată.

Dar mai existau şi alte istorioare. Triumfuri şi pierderi, teamă şi curaj, dragoste şi sacrificiu – şi tot ceea ce vine odată cu întunericul şi lumina.

În vreme ce copiii erau nerăbdători să asculte şi altele, el se gândea la cum ar fi mai bine să înceapă finalul poveştii.

— Erau şase, rosti el, privind mai departe spre foc, în vreme ce murmurul copiilor încetă, iar forfota lor încremeni în aşteptare. Şi fiecare dintre ei avea de ales între a accepta sau a refuza. Chiar şi atunci când lumile se află în mâinile tale, trebuie să înfrunţi alegerea de a le distruge sau de a face cale întoarsă. Şi odată cu această alegere, continuă el, mai există şi altele de făcut.

— Ei erau curajoşi şi adevăraţi, strigă unul dintre copii. Au ales să lupte!

Bătrânul surâse preţ de o clipă.

— Şi au procedat întocmai. Dar dincolo de asta, în fiecare zi, în fiece noapte din timpul ce le fusese dăruit, alegerea aceea rămânea şi trebuia reînnoită. Unul dintre ei, ţineţi minte, nu mai era om, ci vampir. În fiecare zi şi în fiecare noapte din timpul pe care-l primiseră, lui i se aducea aminte faptul că nu mai era om. Nu mai era decât o umbră în aceste lumi pe care alesese să le protejeze.

— Şi astfel, zise bătrânul, vampirul începu a visa.

1

El visa. Iar în vis era încă bărbat. Tânăr, probabil nebun, fără îndoială impetuos. Şi apoi, femeia în care credea era una atât de frumoasă, cu o alură incredibilă.

Ea purta o rochie superbă de un roşu aprins, mai elegantă decât merita o tavernă de provincie, care se mula perfect pe formele sale şi îi scotea în evidenţă pielea albă şi strălucitoare. Părul îi era de aur, cârlionţii scânteind de-o parte şi de alta a coroanei.

Rochia, ţinuta ei, bijuteriile care-i străluceau la gât şi pe degete, îi dădură de înţeles că era o doamnă elegantă din clasa de mijloc.

În lumina aceea palidă a cârciumii, i se părea o flacără care ardea în penumbră.

Doi servitori aranjaseră o încăpere în care ea să-şi bea ceaiul. Înainte ca ea să se strecoare înăuntru, simpla ei prezenţă puse capăt conversaţiei şi muzicii. Dar ochii ei albaştri, asemenea cerului pe timpul verii, întâlniseră privirea lui. Doar pe a lui.

Când unul dintre servitori ieşise şi venise spre el, spunându-i că doamna dorea să ia cina împreună, el nu ezitase.

De ce ar fi făcut-o? Poate că rânjise la comentariile fireşti ale bărbaţilor cu care băuse, însă îi părăsise fără a sta pe gânduri.

Ea stătea în picioare în lumina focului şi a lumânărilor, turnând deja vinul în cupe.

— Sunt atât de încântată, zise ea, că eşti de acord să iei cina alături de mine. Urăsc să mănânc de una singură, tu nu? Femeia se îndreptă spre el, cu mişcări atât de graţioase încât părea că pluteşte. Mi se spune Lilith, zise ea oferindu-i paharul cu vin.

Limbajul ei avea ceva exotic, vorba ei avea o anumită cadenţă care te ducea cu gândul la nisipul fierbinte şi farmecul viilor în pârg. El era pe jumătate sedus şi complet vrăjit.

Au mâncat împreună mâncarea simplă, cu toate că lui nu îi era foame. Ceea ce devora el erau vorbele ei. Ea povesti despre ţinuturile prin care călătorise şi despre care el doar citise. Îi spuse că se plimbase în jurul piramidelor, la lumina lunii, escaladase dealurile Romei şi stătuse între ruinele templelor greceşti.

El nu călătorise niciodată dincolo de graniţele Irlandei, iar vorbele ei, imaginile, pe care acestea le invocau, erau aproape la fel de incitante ca şi ea.

Îşi zise că ea era prea tânără pentru a face atât de multe lucruri, însă în clipa când rosti acest gând, ea nu făcu altceva decât să surâdă pe deasupra marginii paharului.

— La ce sunt bune lumile, întrebă ea, dacă nu te foloseşti de ele? O să mă folosesc şi de multe altele. De vin pentru a-l bea, de mâncare pentru a o gusta, de teritorii pentru a le explora. Tu eşti tânăr, zise ea, surâzând galeş şi cu subînţeles, şi nu te poţi rezuma la atât de puţin. Nu doreşti să vezi mai mult decât ai văzut până acum?

— M-am gândit să-mi iau răgaz un an, atunci când voi putea, ca să văd lumea.

— Un an? Râzând uşor, ea pocni din degete. Asta reprezintă un an. Nimic, o bucăţică de timp. Ce ai face dacă ai avea la dispoziţie o eternitate? Ochii ei semănau cu adâncimile albastre ale mărilor în clipa în care se aplecă către el. Ce ai face cu ea?

Fără a aştepta un răspuns, ea se ridică, lăsând în urmă o dâră de parfum şi se îndreptă către fereastra de mici dimensiuni.

— Ah, noaptea e atât de blândă. Precum mătasea care-ţi mângâie pielea. Se răsuci şi în ochii ei albaştri şi îndrăzneţi apăru un licăr. Eu sunt o creatură a nopţii. Şi cred că la fel eşti şi tu. Noi, cei ca noi, suntem în cea mai bună formă pe timpul nopţii.

Se ridicase odată cu ea şi acum, când revenise lângă el, parfumul ei şi vinul se strecurau prin simţurile lui. Şi încă ceva, ceva dens şi ceţos care se aşternea peste mintea lui asemenea unui drog.

Ea îşi dădu capul pe spate ca apoi să-l încline, aşezându-şi gura peste a lui. Şi dacă suntem cei mai buni pe întuneric, de ce să ne petrecem singuri ceasurile nopţii?

Şi totul era asemenea unui vis, ceţos şi nămolos. El se afla în braţele ei, ţinând în palme sânii ei mari şi albi, gura ei, lacomă şi fierbinte, capturând-o pe a lui. O pufni râsul în clipa care el se încurcă în rochia ei, şi-şi desfăcu picioarele într-o invitaţie seducătoare.

— Mâini puternice, murmură ea. O faţă atrăgătoare. De asta am nevoie şi, când am nevoie, iau. O să-mi îndeplineşti porunca? Râzând amuzată, ea îl muşcă de ureche. O vei face? O vei face, tinere şi frumosule Cian, cu mâinile tale puternice?

— Daaa, desigur. Da. El nu se putu gândi la nimic, cufundându-se pur şi simplu înăuntrul ei. Când o făcu, şoldurile ei se legănau nebuneşte şi capul i se lăsă pe spate, într-un abandon total.

— Da, da, da! Atât de tare, atât de pasional. Oferă-mi mai mult, şi mai mult! Şi am să te port dincolo de tot ce ştii.

În momentul în care el plonjă, cu respiraţia întretăiată, apropiindu-se de punctul culminant, capul ei se înălţă iarăşi.

Ochii ei nu mai erau albaştri şi îndrăzneţi, ci roşii şi sălbatici. Şocul care-l cutremură îl determină să încerce o retragere, dar braţele ei se strânseră brusc în jurul lui, asemenea unor lanţuri. Picioarele ei se încolăciră în jurul şoldurilor lui, păstrându-l înăuntrul ei, prins în capcană. În vreme ce el se lupta cu strânsoarea ei insuportabilă, ea surâse, colţii strălucindu-i în întuneric.

— Ce eşti tu? Din capul lui pieriseră toate rugăciunile; frica nu mai lăsa loc pentru ele. Ce eşti tu?

Şoldurile ei continuară să se mişte în sus şi în jos, călărindu-l, astfel că el, neajutorat, fu dus aproape de punctul culminant. Ea îşi înfipse mâna în părul lui, trăgându-i capul pe spate pentru a-i lăsa gâtul la vedere.

— Magnific, rosti ea. Eu sunt magnifică şi tot aşa vei fi şi tu.

Şi îl muşcă, colţii ei străpungându-i carnea. El îşi auzi propriul ţipăt. În mijlocul acelei nebunii şi dureri îl auzi. Arsura era de nedescris, strecurându-se prin piele, în sânge, până în oase. Şi, amestecată cu aceasta, alunecând dincolo de ea, simţea o plăcere teribilă.

El o urmă, în întunericul acela ameţitor şi dogoritor, trădat de propriul trup, chiar dacă se afunda în moarte. Se strădui să rămână nemişcat, o parte a sa încercând să se agaţe de lumină, de supravieţuire. Dar durerea, plăcerea îl afundară şi mai mult în abis.

— Tu şi cu mine, tânărul meu frumos. Noi doi. Ea se lăsă mai mult pe spate, prinzându-l în braţele ei. Cu unghia, trasă o urmă subţire de-a lungul propriului sân ca sângele să ţâşnească din ea. Oribil, şi din buzele sale.

— Bea acum. Bea-mă şi ai să fii nemuritor.

Nu. Buzele lui nu rostiră cuvântul, dar acesta explodă în mintea lui. Simţind cum viaţa i se scurge, el se luptă cu ultimele puteri pentru a o păstra. Chiar şi în clipa în care ea îi trase capul spre sânii ei, el i se opuse cu ultimele puteri.

Apoi o gustă. Acea aromă bogată şi ameţitoare care se scurgea din ea. Viaţa care ţâşnea dinăuntrul ei. Şi, asemenea unui bebeluş, care suge la sânul mamei, el îşi bău propria moarte.

 

Vampirul se trezi în întunericul atotcuprinzător, în acea linişte totală. Aşa i se întâmpla din momentul acelei schimbări petrecute cu atâta amar de vreme în urmă.

Cu toate că avusese acest vis de nenumărate ori în toţi aceşti ani nesfârşiţi, îl tulbura acea cădere repetată de pe culme. Faptul că se revăzuse aşa cum fusese, că îşi văzuse chipul – pe care nu-l mai zărise niciodată, fiind treaz, din noaptea cu pricina – îl enervă şi îl tulbură.

Nu-l preocupa soarta. Asta era o treabă fără sens. Accepta şi se folosea de ceea ce era, iar în decursul eternităţii sale acumulase bunăstare, femei, confort şi libertate. Ce altceva îşi mai dorea un bărbat?

Faptul că nu avea o inimă care să bată reprezenta un preţ mult prea mic. O inimă care bătea te îmbătrânea şi te făcea să fii mai slab, iar, în cele din urmă, se oprea asemenea unui ceasornic stricat.

Câte trupuri văzuse el deteriorându-se şi murind în cei nouă sute de ani de viaţă? Nu putea să le numere. Şi din moment ce nu putea să-şi vadă propriul chip, îşi dădea seama că rămăsese la fel ca în noaptea în care fusese posedat de Lilith. Oasele erau încă tari, pielea fermă, suplă şi fără riduri. Ochii aveau o vedere pătrunzătoare şi nepieritoare. Nu avea şi nici nu urma să aibă vreodată vreun fir de păr cărunt sau maxilarele lăsate.

Poate că existaseră momente când, pe întuneric, singur fiind, se folosise de degete pentru a-şi pipăi faţa. Pomeţii erau înalţi şi proeminenţi, în bărbie avea o gropiţă, iar ochii înfundaţi în orbite ştia că erau de un albastru intens. Apoi, ascuţişul nasului şi curba fermă a buzelor.

La fel. Mereu la fel. Şi totuşi îşi oferea un mic răgaz pentru a-şi aminti cum era.

El se ridică în întuneric. Trupul său musculos era gol. Îşi dădu pe spate părul negru ce îi încadra faţa. Se născuse cu numele de Cian Mac Cionaoith, dar purtase de atunci multe altele. Revenise la cel de Cian – acela pe care i-l dăduse fratele lui. Hoyt nu avea să-l numească niciodată altfel şi, din moment ce războiul acesta cu care era de acord ar fi putut să-l distrugă, Cian decisese că era cât se poate de logic să poarte numele de botez.

Nu-şi dorea să fie distrus. După părerea sa, doar nebunii sau cei foarte tineri preferau să moară într-o aventură. Dar, dacă asta îi era soarta, în clipa aceea şi în locul acela, atunci avea să moară într-un fel anume. Şi, dacă exista dreptate în vreuna dintre lumi, avea s-o ia cu el pe Lilith în pierzanie.

Ochii lui erau la fel de ageri ca şi simţurile, aşa că se mişcă cu uşurinţă în întuneric, îndreptându-se spre o cutie pentru a lua una dintre pungile cu sânge care fuseseră aduse din Irlanda. Se părea că zeii ceruseră să fie permis ca sângele, la fel ca şi vampirul care-l cerea, să poată circula dintr-o lume în alta, pornind de la cercul lor format din pietre.

Din nou era vorba de sânge de porc. Cian nu se mai hrănise de secole cu sânge de om. O alegere personală, cugetă el, desfăcând punga şi turnând apoi conţinutul acesteia într-o cupă. Şi o chestiune de voinţă, îşi zise el, ce ţinea de bunele maniere şi care îl făcuse să adopte această regulă. El trăia printre ei, făcea afaceri cu ei, se culca cu ei când avea chef. Dar i se părea ceva lipsit de politeţe să se hrănească cu ceva ce le aparţinea.

În orice caz, descoperise că e simplu să trăiască după bunul plac, să stea departe de radar, în cazul în care nu omora un suflet nefericit în vreuna dintre bazele nocturne. Mâncarea vie îi oferea atât încântare, cât şi aromă. Nimic altceva nu se potrivea cu ea, dar, în mod firesc, era o treabă neplăcută.

El se maturizase, obişnuindu-se cu aroma mult mai banală a sângelui porcin şi cu avantajul de a-l avea la îndemână, în loc să fie obligat să plece şi să vâneze ceva ori de câte ori foamea îl aţâţa.

Bău sângele exact aşa cum un bărbat îşi bea cafeaua de dimineaţă – pierzându-se acel obicei şi acea nevoie de a primi un impuls la trezire. Sângele îi limpezi mintea, făcându-i sistemul să funcţioneze.

Nu-şi făcu probleme nici cu lumânările, nici cu focul în timp ce se spăla. Nu putea spune că era peste măsură de mulţumit cu confortul existent la Geall. Castel sau nu, el nu se potrivea atmosferei medievale, asemenea Glennei şi lui Blair.

El trăise odată după moda erei acesteia, şi o dată era suficient pentru oricine. Prefera, prefera mult mai mult – confortul oferit de instalaţia de apă dintr-un apartament, electricitatea, blestematele ieşiri la restaurantele chinezeşti, în locul situaţiei de faţă.

Îi lipseau maşina, patul şi afurisitul său de cuptor cu microunde. Îi lipsea viaţa şi gălăgia de la oraş şi tot ce putea oferi aceasta. Soarta o să-i ofere un şut zdravăn în dos în cazul în care o să-l determine să-şi încheie viaţa aici, în această eră, dacă nu cumva lume, lumea începuturilor lui.

Gata îmbrăcat, părăsi dormitorul, îndreptându-se spre grajduri, spre calul său.

În jur existau multe persoane – servitori, gărzi, curteni – care trăiau şi lucrau în Castelul Geall. Mulţi îl evitau, ferindu-şi privirea şi iuţindu-şi paşii. Unii făceau semnul împotriva celui rău pe la spate, lucru care nu părea să-l tulbure.

Ştiau ce este el – şi văzuseră de ce erau capabile creaturile asemenea lui.

Fusese o strategie potrivită, îşi zise el, ca Moira să-i ceară lui ca alături de Blair şi de Larkin să-i vâneze pe cei doi vampiri care o uciseseră pe mama ei, regina. Moira înţelesese importanţa şi valoarea readucerii la viaţă a vampirilor, astfel ca oamenii să-i vadă exact aşa cum erau. Şi faptul că o văzuseră pe Moira însăşi luptându-se şi omorând unul, demonstrase că ea însăşi era o luptătoare.

Urma, peste doar câteva săptămâni, să-şi conducă poporul la război. Atunci când un teritoriu a fost guvernat de pace atât cât avea Geallul faima că a fost, doar un lider puternic, unul plin de forţă, putea transforma fermierii şi negustorii, femeile gravide şi consilierii şubrezi în soldaţi.

El nu era convins că ea se afla la înălţimea situaţiei. Destul de curajoasă, cugetă el în vreme ce se strecură afară din castel, traversând curtea care ducea spre grajduri. Era mai mult decât inteligentă. Şi era adevărat că îşi perfecţionase o mare parte din stilurile de luptă în ultimele două luni. Nu exista nici urmă de îndoială că, încă de la naştere, fusese pregătită în privinţa chestiunilor de stat şi de protocol şi că avea o minte abilă şi deschisă.

Pe timp de pace, probabil că ea îşi guverna lumea micuţă şi drăgălaşă cât se poate de bine. Dar pe timp de război, un strateg era atât general, cât şi conducător.

Dacă ar fi fost după el, i-ar fi dat această şansă unchiului ei, Riddock. Dar asta depindea prea puţin de el.

O auzi înainte să o vadă şi, mai înainte de asta, o adulmecă. Cian fu gata-gata să facă cale-ntoarsă. Era un lucru enervant să-şi încrucişeze drumul cu al femeii la care tocmai se gândea.

Problema consta în faptul că se gândea mult prea des la ea.

Să o evite nu era o opţiune, din moment ce erau legaţi în mod inexorabil în acest război. Să se strecoare undeva nevăzut era o treabă uşoară, dar un gest laş. Mândria, ca întotdeauna, îl împiedică să aleagă calea cea mai simplă.

Îi găzduiseră armăsarul la capătul grajdurilor, la două boxe distanţă de restul cailor. El înţelegea şi tolera faptul că grăjdarii şi potcovarii manifestau precauţie când era vorba să aibă grijă de calul unui demon. Aşa cum era conştient şi grăjdarul lui Larkin şi Hoyt care-l hrănea în fiecare dimineaţă pe temperamentalul său Vlad.

Se pare că, în momentul acela, Moira îşi asumase sarcina de-a răsfăța animalul. Avea morcovi, observă Cian, tentându-l pe Vlad să muşte din ei.

— Ştiu bine că-l vrei, şopti ea. E atât de gustos. Nu trebuie decât să-l iei.

Şi el gândea acelaşi lucru despre femeie, cugetă Cian.

Ea purta o bluză ce cădea peste o fustă lungă şi cutată, ceea ce-l făcu să presupună că ea îşi terminase antrenamentul aferent acelei zile. Se îmbrăca destul de simplu pentru o prinţesă, în albastru, având doar o urmă de dantelă în dreptul corsajului. Purta crucea de argint, una dintre cele nouă pe care Hoyt şi Glenna le fermecaseră. Părul îi era lăsat liber, claia aceea castanie şi strălucitoare atârnându-i pe spate până la talie. Deasupra, drept coroană, purta cerculeţul subţire care-i desemna funcţia.

Nu era frumoasă. El îşi reamintea adesea acest lucru, aproape la fel de des cum se gândea la ea. Era, în cel mai bun caz, drăgălaşă. Subţirică şi micuţă de statură, cu trăsături delicate. În schimb, ochii erau mari şi ieşeau în evidenţă pe chipul ei, de un gri-perlat, atunci când era liniştită, gânditoare sau când asculta, şi ca fumul iadului când era nervoasă.

El avusese câteva mari frumuseţi la viaţa lui – aşa cum orice bărbat cu bun-simţ şi talent ar proceda timp de câteva secole. Ea nu era frumoasă, dar el nu putea, oricât de mult încerca, să şi-o scoată din minte.

Ştia că ar fi putut s-o aibă dacă ar fi transformat una dintre preocupările sale în seducţie. Ea era tânără, inocentă, curioasă şi, ca urmare, extrem de susceptibilă. Tocmai de aceea ar fi fost mult mai bine să o seducă pe una dintre doamnele ei de companie dacă avea chef de distracţie, şi de uşurare.

Îşi încheiase socotelile cu inocenţa cu mult timp în urmă, exact aşa cum o făcuse şi în privinţa sângelui uman.

În schimb, armăsarul lui se părea că are mult mai puţină voinţă. Nu trecură decât câteva clipe înainte ca Vlad să-şi aplece capul şi să muşte din morcovul ţinut de Moira.

Ea pufni în râs şi mângâie urechile armăsarului, în timp ce acesta mesteca.

— Bravo, nu a fost atât de greu, nu? Noi doi suntem prieteni. Şi ştiu că, din când în când, te simţi singur. Nu ne simţim toţi astfel?

Tocmai ridica un alt morcov în secunda în care Cian ieşi la iveală din umbră.

— O să-l transformi într-un bleg şi, după aceea, ce fel de cal de luptă va mai fi de Samhain?

Ea tresări, apoi rămase nemişcată. Însă când se întoarse către Cian, chipul ei era calm.

— Cu siguranţă nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Se bucură să fie răsfăţat din când în când.

— Nu ne bucurăm cu toţii? murmură el.

Doar roşeaţa abia perceptibilă din obraji fu cea care trădă o oarecare stânjeneală pentru faptul că-l auzise.

— Antrenamentul a decurs foarte bine azi. Oamenii vin de pe tot cuprinsul Geallului. Sunt atât de mulţi cei care vor să lupte, încât am decis să stabilim o a doua zonă de antrenament pe terenul unchiului meu. Acolo vor lucra Tynan şi Niall.

— Adică cu găzduire?

— Daaa, asta va însemna o nimica toată. Vom găzdui aici aţâţi cât vom putea, şi la unchiul meu la fel. Mai e şi hanul şi mulţi dintre fermierii şi micii arendaşi din apropiere găzduiesc deja familii şi prieteni. Nimeni nu va fi refuzat. Vom găsi o soluţie.

Ea se juca cu crucea în vreme ce vorbea. Nu de frica lui, se gândi Cian, ci ca un tic nervos.

— Trebuie să ne gândim şi la hrană. Mulţi dintre ei au fost obligaţi să-şi părăsească recoltele şi vitele pentru a veni aici. Dar o să ne descurcăm. Tu ai mâncat? Roşi ceva mai tare imediat ce vorbele fură rostite. Am vrut să spun că supeul va avea loc în salonaş dacă…

— Ştiu ce ai vrut să spui. Nu. M-am gândit să vin mai întâi să văd ce face calul, dar pare bine îngrijit şi hrănit. La mijlocul frazei, Vlad ridică capul peste umărul Moirei. Şi răsfăţat, adăugă Cian.

Sprâncenele ei se împreunară ca de fiecare dată, el ştia asta, când era tulburată sau cădea pe gânduri.

— Sunt doar nişte morcovi şi sunt foarte buni pentru el.

— Că tot vorbim de mâncare, voi avea nevoie de alt sânge peste o săptămână. Poate te vei îngriji ca sângele următorilor porci sacrificaţi să nu fie aruncat.

— Desigur.

— Nu te poţi stăpâni.

În secunda aceea pe faţa ei apăru o vagă urmă de iritare.

— Tu obţii ce ai nevoie de la un porc. Iar eu nu-mi ţin nasul pe sus când e vorba de o bucată de slănină, nu-i aşa? Îndesă ultimul morcov în palma lui Cian şi se pregăti să plece, dar se opri. Nu ştiu de ce mă enervezi atât de uşor. Dacă o faci intenţionat sau nu. Ridică braţul. Nu cred că vreau să aflu răspunsul la această întrebare. Dar aş vrea să vorbesc câteva clipe despre altceva.

Nu, nu avea cum s-o evite, îşi reaminti el.

— Am la dispoziţie aceste clipe.

Ea privi în jurul grajdurilor. În acele locuri nu doar caii aveau urechi.

— Mă întreb dacă îţi poţi petrece acele clipe plimbându-te cu mine. E ceva particular.

El ridică din umeri şi, oferindu-i lui Vlad ultima bucăţică de morcov, ieşi de la grajduri alături de Moira.

— Secrete de stat, Înălţimea Voastră?

— De ce trebuie să mă iei peste picior?

— În realitate, nu o făceam. Eşti nervoasă în seara asta, nu?

— S-ar putea. Îşi dădu pe spate părul care-i stătea răsfirat pe umeri. Ţinând cont de război, de zile şi de problemele practice, cum ar fi spălatul şi procurarea hranei pentru o întreagă armată în tot acest timp, s-ar putea să fiu puţin cam nervoasă.

— Deleagă sarcina.

— O fac. Într-adevăr. Dar tot trebuie să aloc timp şi o parte din gânduri pentru a transfera sarcinile, să-i găsesc pe cei potriviţi, să le explic cum trebuie făcut totul. Şi nu despre acest lucru voiam să-ţi vorbesc.

— Stai jos.

— Poftim?

— Aşază-te. El o prinse de braţ, ignorând muşchii care se încordau sub palma lui, aşezând-o pe una dintre bănci. Stai o clipă, odihneşte-ţi picioarele dacă nu scoţi din funcţie nici măcar cinci minute creierul tău ăla ocupat.

— Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-am acordat mie însămi sau unei cărţi un ceas. În fine, îmi amintesc. Demult, în Irlanda, în casa ta. Îmi lipsesc – cărţile, liniştea lor.

— Trebuie să-ţi acorzi ora aceea. Dacă nu faci asta, vei exploda şi nu va fi bine nici pentru tine, nici pentru ceilalţi.

— Mâinile îmi sunt atât de ocupate, încât braţele mă dor. Îşi coborî privirea spre ele, în poală, acolo unde se odihneau, şi oftă. Şi iar mă simt depăşită. Ce anume spune Blair? Scorpie, scorpie, scorpie.

Sesiză că el slobozi un hohot de râs, întorcându-se apoi pentru a-i zâmbi în faţă.

— Bănuiesc că Geallul nu a mai avut o regină ca tine.

Zâmbetul ei dispăru.

— Nu, şi în privinţa asta ai dreptate. Şi vei descoperi în curând. Mâine, cum se ivesc zorile, mergem la piatră.

— Înţeleg.

— Dacă voi scoate sabia din ea, aşa cum a făcut mama la vremea ei, şi tatăl ei la vremea lui, atunci Geallul va avea o regină ca mine. Ea îşi feri privirea, îndreptând-o către tufele care duceau spre porţi. Geallul nu va avea de ales. Şi nici eu.

— Ai fi dorit să fie altfel?

— Nu ştiu ce-mi doresc, aşa că nu-mi doresc nimic – decât să se împlinească şi să se termine. Apoi voi putea face, în fine, ceea ce urmează. Voiam să-ţi spun. Îl privi în ochi. Sper că vom găsi o modalitate de a face asta în timpul nopţii.

Nişte ochi blânzi, gândi el, şi atât de serioşi.

— E mult prea periculos să avem orice fel de ceremonie după apusul soarelui, în aer liber, dincolo de zidurile castelului.

— Ştiu. Toţi cei care vor să participe la acest ritual, o pot face. Dar tu nu poţi. Îmi pare tare rău. Nu e bine. Cred că noi şase, cercul nostru, trebuie să fim alături într-un asemenea moment.

Mâna ei apucă din nou crucea.

— Geallul nu-ţi aparţine, ştiu foarte bine şi lucrul acesta, dar momentul e important pentru ceea ce va urma. Mai important decât mi-am dat seama până acum. Mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată. Respiră sacadat. Ei mi-au ucis tatăl.

— Ce spui?

— Trebuie să mă plimb. Nu pot sta jos. Se ridică cât ai clipi, frecându-şi braţele pentru a le încălzi, fiindcă aerul se răcise brusc, ca şi sângele ei. Traversă curtea, intrând într-una dintre grădini.

— Nu am spus nimănui – nu intenţionam să-ţi spun nici ţie. La ce ar servi? Şi nu am nicio dovadă. Pur şi simplu, ştiu.

— Ce anume ştii?

Mult mai uşor decât îşi imaginase că va fi să vorbească cu el, să-i spună, realiză ea, şi asta pentru că el era foarte perspicace.

— Unul dintre cei doi care au ucis-o pe mama mea, cel pe care tu l-ai adus aici. Cel cu care m-am luptat. Ea ridică braţul, iar el observă cum ea îşi recapătă stăpânirea de sine. Înainte ca eu să-l ucid, a spus ceva despre tatăl meu şi despre felul cum a murit.

— A încercat să te enerveze, să te deruteze.

— A făcut şi asta cât se poate de bine, dar a fost mai mult de atât, înţelegi? O simt, înăuntrul meu. Privindu-l, ea îşi apăsă palma deasupra inimii. Mi-am dat seama în clipa în care m-am uitat la cel pe care l-am ucis. Nu e vorba doar de mama, ci şi de tata. Cred că Lilith i-a trimis aici de data asta fiindcă a mai obţinut astfel o victorie.

Ea continuă să înainteze, cu capul plecat din pricina greutăţii propriilor gânduri, cerculeţul din părul ei sclipind în lumina torţelor.

— Ei cred că a fost vorba de un urs care înnebunise. Tata se afla în munţi, vâna. A fost ucis, el împreună cu fratele mai mic al mamei. Unchiul meu, Riddock, nu a mers, deoarece mătuşii i se apropia sorocul să nască. Eu…

Ea se opri iar, deoarece se auzi ecoul unor paşi, şi tăcu până când zgomotul lor dispăru.

— Ei consideră, cei care i-au găsit şi i-au adus acasă, că i-au ucis nişte animale. Şi aşa a fost, continuă ea, pe un ton dur. Numai că ele mergeau asemenea omului. Ea i-a trimis să-l ucidă, ca să nu mai aibă alt copil în afară de mine.

Se întoarse apoi spre el. Lumina torţelor îi colora în roşu faţa palidă.

— Probabil că, l-a momentul acela, ştia că numai conducătorul Geallului poate fi membru al cercului. Sau poate că era mai uşor să-l ucidă pe el decât pe mine atunci, eu fiind puţin mai mare decât un bebeluş şi uşor de supravegheat. Avea destul timp să trimită asasinii pe urmele mele. În schimb, ei l-au omorât pe tatăl meu.

— Cei care au făcut-o sunt morţi acum?

— Şi asta e o consolare? se miră ea, gândind că – venind din partea lui – reprezenta aproape o sugestie. Nu ştiu ce anume să simt. Dar ştiu că ea mi-a răpit părinţii de lângă mine. Ea i-a omorât pentru a opri ceea ce nu poate fi oprit. O vom întâmpina pe câmpul de bătaie de Samhain, fiindcă aşa trebuie să se întâmple. Fie că voi fi regină, fie nu, voi lupta. Ea i-a omorât fără motiv.

— Şi nimic din ceea ce ai fi făcut tu nu ar fi putut să împiedice asta.

Da, consolare, se gândi ea iar. În mod straniu, propoziţia lui plină de compătimire îi oferi doar atât.

— Mă rog ca ăsta să fie adevărul. Dar ştiu că din cauza celor întâmplate şi a celor care nu s-au petrecut, ceea ce va urma, ceea ce va avea loc mâine e mai important decât ceremonialul şi ritualul. Cine va ridica mâine sabia va conduce războiul, ducând cu sine sângele părinţilor mei ucişi. Ea nu are cum să împiedice asta. Nu are cum să oprească asta.

Se retrase, făcând semn în sus.

— Vezi steagurile? Dragonul şi cercul. Simbolurile Geallului încă de la începuturile sale. Înainte ca toate astea să se termine, voi cere să se mai adauge unul.

El se gândi la ce putea alege ea – o sabie, un arc, o săgeată. Apoi pricepu. Nu era vorba de o armă, de o unealtă a războiului şi a morţii, ci de un simbol al speranţei şi al toleranţei.

— Un soare. Care să-şi reverse lumina asupra lumii, spuse el.

Surpriza, în spatele căreia se afla plăcerea, îi lumină chipul.

— Exact. Ai priceput ideea şi dorinţa mea. Un soare auriu desenat pe un steag de culoare albă, ca mărturie a luminii şi viitorului pentru care luptăm. Soarele acesta, aurul gloriei, va fi al treilea simbol al Gealului, cel pe care i-l ofer eu. Iar pe ea să o ia naiba. Blestemată să fie împreună cu tot ce a adus aici.

Roşie ca focul, Moira trase adânc aer în piept.

— Tu eşti un bun ascultător – iar eu vorbesc prea mult. Trebuie să vii înăuntru. Ceilalţi se vor reuni pentru supeu.

El îi atinse uşor braţul cu palma pentru a o opri.

— Mai devreme mi-am zis că vei fi o regină-războinică neputincioasă. Cred că a fost unul dintre puţinele momente în care m-am înşelat.

— Dacă sabia va fi a mea, zise ea, sigur te-ai înşelat.

În vreme ce intrară înăuntru, el îşi dădu seama că tocmai avuseseră cea mai lungă conversaţie din cele două luni de când se cunoşteau.

— Trebuie să le spui şi celorlalţi. Trebuie să le spui ceea ce crezi în legătură cu tatăl tău. Dacă acesta este un cerc, nu trebuie să existe secrete care să-i diminueze puterea.

— Ai dreptate. Daaa, ai dreptate în privinţa asta.

Cu capul ridicat şi ochii strălucitori păşi înaintea lui.