Viewing Single Post
AnnaE
#0

Visul regasit de Nora Roberts

 

Prolog

 

California, 1888

 

Era cale lungă de bătut pentru un om. Nu numai milele de la San Diego pînă la falezele de lîngă Monterey, se gîndea Felipe, ci şi anii. Atîţia ani...

Cîndva, fusese destul de tînăr ca să meargă cu încredere de-a lungul stîncilor, să se caţăre, chiar şi să alerge. Sfidînd soarta, bucurîndu-se de iureşul vîntului, de tumultul valurilor, de înălţimile ameţitoare. Odinioară, stîncile înfloriseră pentru el primăvara. Pe-atunci se găsiseră flori de cules pentru Seraphina şi-şi aducea aminte, cu limpezimea vîrstei care priveşte înapoi spre tinereţe, cum rîsese şi strînsese la sîn floricelele rare şi sălbatice, ca şi cum ar fi fost trandafiri nepreţuiţi, culeşi dintr-un boschet îngrijit cu drag.

Acum vederea îi slăbise şi avea membrele firave. Dar nu şi memoria. Memoria puternică şi vitală, într-un trup bătrîn, era crucea lui. Orice bucurii găsise în viaţă, fuseseră tulburate, întotdeauna, de sunetul rîsului Seraphinei, de încrederea din ochii ei negri. De iubirea ei tînără şi care nu accepta nici un compromis.

În cei mai bine de patruzeci de ani de cînd o pier­duse, şi în acea parte a sufletului său unde se ascun­dea inocenţa, învăţase să-şi privească în faţă propriile neputinţe. Fusese laş, fugise din luptă în loc să înfrunte ororile războiului, se ascunsese printre morţi, fără să ridice spada.

Dar fusese tînăr, iar tinerilor trebuia să li se ierte asemenea lucruri.

Îngăduise ca prietenii şi familia să-l creadă mort, ucis ca un luptător - ca un erou chiar. Ruşinea şi mîndria erau acelea care-l îndemnaseră s-o facă. Mărunte lucruri, mîndria şi ruşinea. Viaţa era alcătuită din cără­mizi atît de mici. Dar nu-şi putea ierta nicicînd că preţul acelei ruşini şi mîndrii fusese viaţa Seraphinei.

Obosit, se aşeză pe o piatră să asculte. Să asculte mugetul apei războindu-se cu stîncile, departe jos, să asculte ţipetele ascuţite ale pescăruşilor, vuietul vîntului de iarnă prin ierburi. Iar aerul era îngheţat, cînd închise ochii şi-şi deschise inima.

S-o asculte pe Seraphina.

Avea să fie veşnic tînără, o frumoasă fată cu ochi negri, care nu avusese timp să îmbătrînească, aşa cum era el acum. Nu aşteptase, ci, pradă disperării şi durerii, se azvîrlise în mare. Din dragoste pentru el, îşi spunea acum Felipe. Din nepăsarea tinereţii care n-a trăit destul pentru a şti că nimic nu durează o veşnicie.

Crezîndu-I mort, murise şi ea, aruncîndu-se cu tot cu viitorul ei de pe stînci.

O jelise, Dumnezeu îi era martor cît o jelise. Dar n-o putuse urma în mare. în schimb, pornise spre sud, abandonîndu-şi numele şi casa, şi făurindu-şi altele noi.

Găsise iarăşi dragostea. Nu acea primă îmbujorare dulce a iubirii pe care o cunoscuse cu Seraphina, ci un sentiment solid şi puternic, clădit din acele mici pietre ale încrederii şi înţelegerii, pe temelia unor nevoi atît liniştite, cît şi violente.

Şi îşi dăduse toată străduinţa.

Avusese copii şi nepoţi. Trăise o viaţă cu toate bucuriile şi tristeţile care alcătuiesc omul. Supravieţuise iubirii pentru o femeie, ca să întemeieze o familie şi să planteze grădini. Era mulţumit cu roadele crescute din fiinţa lui.

Dar n-o uitase niciodată pe fata pe care o iubise. Şi o ucisese. Niciodată nu uitase visul lor de viitor, nici modul gingaş şi inocent în care i se dăruise. Cînd se iubiseră în taină, amîndoi atît de tineri, atît de proaspeţi, visaseră la viaţa pe care aveau s-o trăiască împreună, la căminul pe care urmau să-l făurească din zestrea Seraphinei, la copiii ce aveau să vină.

Dar sosise războiul, iar Felipe plecase de lîngă ea spre a-şi dovedi bărbăţia. Şi, cînd colo, îşi dovedise laşitatea.

Seraphina îşi ascunsese darul de mireasă, simbolul speranţei pe care fetele îl preţuiesc atît de mult, pentru a-l feri de a cădea în mîinile americanilor. Felipe nu avea nici o îndoială unde îl ascunsese. O înţelesese pe Seraphina lui - logica ei, sentimentele, părţile tari şi slăbiciunile ei. Deşi acest lucru însemna să plece din Monterey fără un ban în buzunar, nu se atinsese de aurul şi giuvaerurile pe care le tăinuise Seraphina.

Acum, cu visurile vîrstei care-i argintase părul, care-i împăienjenise ochii şi sălăşluia în oasele lui îndurerate, se ruga ca zestrea să fie într-o bună zi găsită de nişte îndrăgostiţi. Sau de visători. Dacă Dumnezeu era drept, avea să-i îngăduie Seraphinei să aleagă. Indi­ferent ce predica Biserica, Felipe refuza să creadă că Dumnezeu ar fi osîndit pentru păcatul sinuciderii o copilă îndurerată.

Nu, nu putea fi altfel decît aşa cum o lăsase cu peste patruzeci de ani în urmă, pe aceeaşi faleză. Veşnic tînără şi frumoasă, şi plină de speranţă.

Ştia că n-avea să se mai întoarcă în acel loc. Vremea ispăşirii i se apropia de sfîrşit. Spera ca, atunci cînd avea s-oVevadă pe Seraphina, ea să-i zîmbească şi să-i ierte mîndria necugetată din tinereţe.

Se ridică, încovoiat în vînt, rezemîndu-se în baston pentru a nu-i fugi picioarele de sub trup. Şi părăsi faleza, lăsîndu-i-o Seraphinei.

‡ ‡ ‡

Se apropia furtuna, gonind peste mare. Furtună de vară, plină de forţă, lumină şi vînt năprasnic. în acea ireală aură luminiscentă, Laura Templeton stătea mulţu­mită pe stîncă. Furtunile de vară erau cele mai plăcute.

Trebuia să se înapoieze curînd la Templeton House, dar deocamdată ea şi cele două bune prietene ale ei stăteau privind, în aşteptare. Avea şaisprezece ani, o constituţie delicată, ochi cenuşii, liniştiţi, şi păr blond, strălucitor. Şi era la fel de plină de energie ca orice furtună.

-  Aş dori să mă pot urca în maşină şi să mă reped drept spre ea, rîse Margo Sullivan în vîntul capricios, care sufla tot mai puternic. Drept în ea.

-  Cu tine la volan, în nici un caz, se strîmbă Kate

Powell. Nu ţi-ai scos permisul decît de-o săptămînă şi deja ţi-ai făcut o reputaţie de dementă.

- Eşti invidioasă, fiindcă mai ai atîtea luni pînă să poţi conduce şi tu, aia e.

Fiind adevărat, Kate ridică din umeri. Părul ei scurt şi negru flutura în vînt. Trase cu poftă aer în piept, plăcîndu-i modul cum se îndesea, forfotitor.

- Eu, cel puţin, pun bani deoparte pentru maşină, nu decupez poze de Ferrari-uri şi Jaguar-uri.

- Dacă tot ai de gînd să visezi, replică Margo, încruntîndu-se spre o minusculă ciupitură a lacului coral de pe unghii, măcar visează în stil mare. Voi avea un Ferrari într-o zi sau un Porsche, sau ce vreau eu.

Ochii albaştri ca vara i se îngustară cu hotărîre.

- N-am să mă mulţumesc cu orice rablă la mîna a doua, ca tine.

Laura le lăsă să se contrazică. Ar fi putut dezamorsa conflictul, dar înţelegea că nu făcea decît pur şi simplu parte din prietenia lor. Iar pe ea n-o interesau maşinile. Nu că nu-i plăcea mica maşină decapotabilă şic pe care i-o dăruiseră părinţii la împlinirea vîrstei de şaisprezece ani. Dar, pentru ea, toate maşinile erau la fel.

Îşi dădea seama că-i era mai uşor, în situaţia ei. Era fiica lui Thomas şi Susan Templeton, din imperiul hote­lier Templeton. Casa lor se înălţa pe colina din spatele ei, sorindu-se sub cerul de un plumburiu clocotitor. Nu era compusă numai din piatră, lemn şi sticlă. Nu numai din turnuleţe, balcoane şi grădini luxuriante. Nu numai din liota de servitori care o ţineau tot timpul curată lună.

Era un cămin.

Dar Laura fusese crescută spre a înţelege responsa­bilităţile privilegiilor. Înlăuntrul ei vibra o mare dragoste pentru frumuseţe şi simetrie, şi o enormă bunătate. Pe lîngă acestea se alinia nevoia de a trăi pe măsura standardelor familiei Templeton, să merite tot ceea ce primise la naştere. Nu numai bogăţia, pe care chiar şi la numai şaisprezece ani o înţelegea deja, ci şi iubirea de familie şi de prieteni.

Ştia că pe Margo limitările o iritau întotdeauna. Deşi crescuseră împreună în Templeton House, apropiate ca nişte surori, Margo era fiica servitoarei.

Kate venise la Templeton House după moartea părinţilor ei. Orfană la opt ani. Fusese îndrăgită, asimi­lată în familie, făcînd parte din Templeton-i la fel de mult ca Laura şi fratele ei mai mare, Josh.

Laura, Margo şi Kate erau tot atît de apropiate - ba poate chiar mai apropiate - ca nişte surori de sînge. Dar Laura nu uita niciodată că responsabilitatea familiei Templeton îi revenea ei.

Şi într-o zi, îşi spunea ea, avea să se îndrăgos­tească, să se mărite şi să aibă copii. Avea să ducă mai departe tradiţia Templeton-ilor. Bărbatul care avea să vină după ea, s-o ia în braţe, s-o facă să-i aparţină, urma să fie tot ceea ce-şi dorise Laura vreodată. îm­preună, aveau să-şi clădească o viaţă, să întemeieze un cămin, să dureze un viitor la fel de şlefuit şi perfect ca Templeton House.

În timp ce-şi imagina, în inimă îi înmugureau visuri. O culoare delicată îi îmbujoră obrajii, pe cînd vîntul îi răvă­şea în jur buclele blonde.

- Laura iarăşi visează, comentă Margo, cu un zîmbet fulgerător, care-i făcu faţa, oricum frumoasă, de-a dreptul răpitoare.

- Iar ţi s-a pus Seraphina pe creier? o întrebă Kate.

- Hmm?

Nu, nu se gîndise la Seraphina, dar acum se gîndea.

- Mă întreb cît de des a venit aici, visînd la viaţa pe care şi-o dorea alături de Felipe.

- A murit într-o furtună ca asta care vine acum. Ştiu că aşa a fost, zise Margo, ridicîndu-şi faţa spre cer. Cu vînt, fulgere şi trăsnete.

- Sinuciderea e şi-aşa destul de dramatică, comentă Kate, rupînd o floare şi răsucindu-i între degete tulpina scurtă. Chiar şi dacă ar fi fost o zi perfectă, cu cer albastru şi soare strălucitor, rezultatele erau tot ace­leaşi.

- Mă întreb cum e să te simţi atît de pierdută, mur­mură Laura. Dacă-i găsim zestrea, ar trebui să con­struim o capelă sau altceva în amintirea ei.

- Eu îmi voi cheltui partea pe haine, pe bijuterii şi pe voiaje, zise Margo, întinzîndu-şi braţele în sus, potrivindu-şi-le apoi sub cap.

- Şi se va termina într-un an. Sau mai repede, pre­zise Kate. Eu pe-a mea am s-o investesc în sînge al­bastru[1].

- Plicticoasa şi previzibila Kate, zise Margo, întorcîn- du-şi capul spre Kate şi zîmbindu-i Laurei. Dar tu? Ce-ai să faci cînd o s-o găsim? Şi-o vom găsi, cîndva.

- Nu ştiu.

„Ce-ar fi făcut mama ei?“ se întrebă Laura. „Sau tatăl ei?“

- Nu ştiu, repetă ea. Va trebui să aştept pînă atunci.

Reveni cu privirea spre mare, unde perdelele ploii se apropiau.

- Asta e ceea ce n-a făcut Seraphina. N-a avut răbdare să aştepte.

Iar vîntul ce se înteţea îi răspunse ca tînguirea unei femei.

Un fulger se bifurcă pe cerul greu, ca o explozie albă, orbitoare, în zigzag. Tunetul următor zgudui văzduhul. Laura îşi lăsă capul pe spate, surîzînd. „Se apropie,“ îşi spuse ea. „Puterea, primejdia, gloria."

Le dorea. în adîncul cel mai secret al inimii, le dorea pe toate.

Apoi se auzi scrîşnetul de frîne, acompaniat de pulsaţia furioasă a asprului rock and roll. Şi un strigăt nervos:

- lisuse Christoase, v-aţi ieşit din minţi? zise Joshua Templeton, aplecîndu-se pe geamul maşinii şi încruntîndu-se spre cele trei. Urcaţi naibii în maşină.

- Încă nu plouă, răspunse Laura, ridicîndu-se.

Îl privi mai întîi pe Josh. Era mai mare decît ea cu patru ani, iar în acel moment semăna atît de mult cu tatăl lor în toiul enervării, încît îi veni să rîdă. Dar obser­vase cine mai era cu el în maşină.

Nu era sigură de unde ştia că Michael Fury era periculos ca orice furtună de vară, dar nu avea nici o îndoială. Nu erau numai bombănelile Annei Sullivan de­spre golani şi bătăuşi, deşi, cu siguranţă, mama lui Margo avea opinii categorice despre acest prieten anume al lui Josh.

Poate datorită părului său negru, puţin cam prea lung şi prea răvăşit, sau din cauza micii cicatrice albe de deasupra sprîncenei stîngi, despre care Josh spu­nea că Michael o avea dintr-o încăierare. Poate din pricina expresiei, tenebroasă şi ameninţătoare, şi o idee cam răutăcioasă. Ca a unui înger lacom, îşi spuse ea, în timp ce inima îi palpita incomod.

Ea însă bănuia că ochii lui erau problema. Atît de şocant de albaştri, pe chipul acela! Atît de intenşi, de direcţi şi pătrunzători, cînd o priveau.

„Nu, nu-i plăcea felul cum se uita la ea.“

- Urcaţi dracului în maşină.

În jurul lui Josh, nervozitatea emana valuri-valuri.

- Mama a făcut o criză cînd şi-a dat seama că sînteţi aici. Dacă o loveşte trăsnetul pe vreuna dintre voi, vai de curu’ meu.

- Şi ce drăgălaş e, adăugă Margo, mereu gata să flirteze. Sperînd să-l facă pe Josh gelos, deschise por­tiera din partea lui Michael. O să ne cam înghesuim. Te superi dacă stau pe genunchii tăi, Michael?

Privirea lui Michael se abătu dinspre Laura. Îi zîmbi lui Margo arătîndu-şi fulgerător dinţii pe faţa bronzată, cu obrajii adînciţi.

- Simte-te ca acasă, dulceaţă.

Glasul îi era profund, puţin cam răguşit. Ştia să primească greutatea unei femei disponibile, cu o uşurinţă îndelung exersată.

- Nu ştiam că te-ai întors, Michael, zise Kate, strecu- rîndu-se pe bancheta din spate, unde, constată ea cu acreală, era loc destul pentru trei persoane.

- Am permisie, o anunţă el, aruncîndu-i o privire, după care reveni cu ochii spre Laura care încă mai ezita în dreptul portierei. Plec iarăşi peste două zile.

- Marinarul comercial, spuse Margo, jucîndu-se cu părul lui. Sună atît de... periculos. Şi palpitant. Ai cîte o femeie în fiecare port?

- E în curs de rezolvare.

În momentul cînd primele picături de ploaie stropiră parbrizul, Michael înălţă o sprinceană spre Laura.

- Vrei să stai şi tu pe genunchii mei, dulceaţă?

Demnitatea era o altă trăsătură pe care Laura o de­prinsese încă de la o vîrstă fragedă. Neînvrednicindu-I cu nici un răspuns, se aşeză pe canapeaua din spate, lîngă Kate.

În clipa cînd portiera se închise, Josh demară ca săgeata în susul colinei, spre casă. Întîlnind ochii lui Michael în oglinda retrovizoare, Laura privi deliberat în altă parte, apoi din nou înapoi spre faleză şi spre locul visurilor ei incomode.

 

Capitolul 1

 

În ziua cînd a împlinit optsprezece ani, Laura era îndrăgostită. Ştia că avea noroc să fie atît de sigură pe sentimentele ei, pe viitorul ei şi pe omul căruia urma să i le împărtăşească pe amîndouă.

Se numea Peter Ridgeway şi era tot ceea ce-şi visase Laura vreodată. Înalt şi chipeş, blond şi cu un zîmbet fermecător, era un bărbat care înţelegea frumu­seţea şi muzica, şi responsabilităţile carierei.

De cînd fusese avansat în organizaţia Templeton şi transferat în branşa californiană, o curtase într-un mod menit să cucerească inima ei romantică.

Îi trimisese trandafiri în cutii albe, lucioase, cinaseră în linişte la restaurante cu lumînări pîlpîitoare. Purtaseră nesfîrşite conversaţii despre literatură şi artă, şi schim­baseră priviri care spuneau mult mai mult decît cuvin­tele.

Se plimbaseră prin grădină, la lumina lunii, şi cu maşina, pe coastă.

Nu durase mult pentru ca Laura să se îndrăgostească, ca printr-o tumbă uşoară, fără lovituri sau vînă- tăi. Parcă ar fi alunecat încet, îşi spunea ea, printr-un tunel căptuşit cu mătase, spre o pereche de braţe care o aşteptau.

Poate că, la douăzeci şi şapte de ani, Peter era o idee mai vîrstnic decît le-ar fi convenit părinţilor ei, iar ea, la optsprezece, puţin cam prea tînără. Dar Peter era atît de impecabil, de desăvîrşit, încît Laura nu vedea cu ce ar fi putut conta anii. Nici un băiat de vîrsta ei nu avea cunoştinţele, cizelarea sau răbdarea calmă a lui Peter Ridgeway.

Şi era atît de îndrăgostită!

Peter făcuse aluzii delicate la căsătorie. Laura înţe­legea că proceda astfel pentru a-i lăsa timp de gîndire. Numai de-ar fi ştiut cum să-i dea de veste că se gîndise deja, hotărînd că el era bărbatul cu care avea să-şi petreacă viaţa.

Dar un om ca Peter, îşi spunea Laura, trebuia să fie el acela care lua toate hotărîrile şi măsurile.

Aveau timp, se asigura ea. Aveau tot timpul. Iar în seara aceea, la aniversarea ei, Peter urma să fie pre­zent. Avea să danseze cu el. -Şi, în rochia bleu-pal pe care o alesese fiindcă se asorta cu ochii lui, urma să se simtă ca o prinţesă. Mai mult, avea să se simtă ca o femeie.

Se îmbrăca încet, dorind să savureze fiecare mo­ment al pregătirilor. De-acum, totul urma să fie altfel, îşi zise ea. Dimineaţă, cînd deschisese ochii, găsise ca­mera neschimbată. Pereţii erau în continuare tapetaţi cu acei mici boboci roz de trandafir, care creşteau acolo de atîţia ani. Razele soarelui de iarnă intrau oblice ca întotdeauna prin ferestre, filtrate de dantelăria perde­lelor ca în atîtea alte dimineţi de ianuarie.

Dar totul era altfel. Fiindcă ea se schimbase.

Acum îşi studia camera cu ochi de femeie. Aprecia liniile elegante ale biroului de mahon, luciosul Chippen- dale care îi aparţinuse bunicii ei. Atinse frumosul ser­viciu de argint, primit în dar de ziua ei de la Margo, studiind frivolele sticluţe de parfum pe care începuse să le colecţioneze din adolescenţă.

lată patul în care dormise, visase, încă din copilărie, cu baldachin înalt, tot Chippendale, şi copertină fante­zistă de dantelă bretonă. Uşile terasei erau deschise, poftind înăuntru sunetele şi miresmele serii. Canapeaua de sub fereastră, unde se putea ghemui, visînd la fa­leze, era plină de perne comode.

În căminul de marmură cu vinişoare trandafirii ardea un foc somnoros. Pe consolă stăteau fotografii în rame de argint, delicatele sfeşnice cu lumînări de spermanţet albe şi subţiri pe care îi plăcea atît de mult să le aprindă seara. Şi vaza de Dresda în care se afla bobocul de trandafir alb pe care i-l trimisese Peter în aceeaşi dimi­neaţă.

Mai era apoi biroul unde învăţase în tot timpul liceului şi unde avea să studieze în continuare pînă la sfîrşitul anului terminal.

Ciudat, medită ea, plimbîndu-şi mîna peste el, nu se simţea ca o elevă de liceu, i se părea că era mult mai matură decît colegii ei de generaţie. Mult mai înţeleaptă, mult mai sigură de direcţia în care se îndrepta.

Aceea era odaia copilăriei sale, îşi spuse Laura, a tinereţii şi a sufletului ei. Deşi ştia că n-avea să iubească nici un alt loc la fel de mult, era pregătită, chiar nerăb­dătoare, să-şi întemeieze un nou cămin împreună cu omul iubit,

În sfîrşit, se întoarse să se privească în oglinda rabatabilă. Şi zîmbi. Avusese dreptate în privinţa rochiei, conchise ea. Liniile simple, limpezi, se potriveau cu făp­tura ei scundă. Decolteul en-coeur, mînecile prelungi, îngustate, coloana dreaptă - care cobora spre a-i flirta cu gleznele - dădeau un efect clasic, demn, ideal pentru o femeie conformă cu standardele lui Peter Ridgeway.-

Poate ar fi preferat să aibă părul lung şi drept, dar, de vreme ce acesta insista să se ineleze frivol, şi-l strînsese în creştet. Îi sporea maturitatea, reflectă Laura.

N-avea să fie niciodată sexy şi îndrăzneaţă ca Mar- go, nici dezinvolt-incitantă precum Kate. Prin urmare, se mulţumea cu stilul matur şi demn. La urma urmei, ace­lea erau calităţile pe care Peter le găsea atrăgătoare.

Dorea atît de mult să fie perfectă pentru el. Astă-seară - mai ales astă-seară.

Cu respect, luă cerceii primiţi de ziua ei de la părinţi. Diamantele şi safirele scînteiau cochet. Le zîmbi, cînd uşa se dădu de perete.

- Nu-mi umplu faţa de porcării din astea.

Agitată şi roşie în obraji, Kate îşi continuă cearta cu Margo, în timp ce intrau.

- Ţi-ai dat tu cu destul pentru amîndouă.

- Ai spus că Laura va judeca, îi aminti Margo, după care se opri. îşi studie prietena cu un ochi critic. Arăţi fabulos! Sexualitate distinsă!

- Serios? Chiar eşti sigură?

Ideea de a fi sexy era atît de fascinantă, încît Laura se întoarse din nou spre oglindă. Nu se văzu decît pe sine însăşi, o tînără scundă, cu ochi cenuşii, neliniştiţi, şj un păr ce nu prea voia să stea la locul lui.

- Absolut. Toţi tipii de la petrecere te vor dori şi se vor teme să te ceară.

Kate pufni, trîntindu-se pe patul Laurei.

- N-o să le fie frică să te ceară pe tine, frăţie. Eşti un exemplu de frunte al adevărului în reclame.

Margo se rezumă să rîdă afectat, trecîndu-şi o mînă peste şold. Rochia roşie ca rujul de buze avea corsajul decoltat ispititor, mulîndu-se pe toate curbele gene­roase ale trupului.

- Dacă ai ceva - nu e cazul tău - scoate în evidenţă. Motiv pentru care îţi trebuie fond de ten, şi fard de ochi, şi rimei, şi...

- O, Christoase!

- Arată fermecător, Margo, zise Laura, trecînd între ele, împăciuitoare ca întotdeauna. îi zîmbi lui Kate care stătea tolănită pe pat, cu silueta ei unghiulară întrezărită prin lîna albă şi subţire care o acoperea de la gît pînă la glezne. Ca o nimfă a pădurilor.

Rîse, cînd Kate gemu.

- Dar ţi-ar prinde bine puţin mai multă culoare.

- Vezi? zise Margo, repezindu-se cu trusa de ma­chiaj. Stai jos şi las-o pe maestră să-şi facă treaba.

- Contam pe tine.

Plîngîndu-se tot timpul, Kate îndură umilinţa pensu­lelor şi a tuburilor lui Margo.

- O fac numai fiindcă e ziua ta.

- Şi-ţi sînt recunoscătoare.

- Va fi o noapte senină, comentă Margo, definind preocupată pomeţii lui Kate. Formaţia se instalează deja, iar bucătăria e în plin haos. Mama aleargă peste tot cu aranjamentele florale, ca la o recepţie regală.

- Ar trebui s-o ajut... începu Laura.

- Tu eşti invitata de onoare, zise Kate, închizînd ochii, apărîndu-şi-i, cînd Margo începu să-i presare fard pe pleoape. Mătuşa Susie are totul sub control, inclusiv

pe unchiul Tommy. El e afară, cîntînd la saxofon.

Rîzînd, Laura se aşeză pe pat lîngă Kate.

- Mereu a spus că fantezia lui secretă e să cînte la sax tenor într-un bar afumat.

- Ar fi cîntat, o vreme, replică Margo, trasînd cu grijă conturul ochilor mari ca de căprioară ai lui Kate. Pe urmă, se trezea Templeton-ul din el şi cumpăra barul.

- Domnişoarelor, zise Josh, apărînd în uşă, cu o cutie mică de la florărie în mîini. Nu vreau să întrerup un ritual feminin, dar cum toată lumea şi-a ieşit lejer din minţi, eu o fac pe curierul.

Modul cum arăta în tuxedo o sfredeli pe Margo drept prin şale. îi adresă o privire senzuală.

- Ce bacşiş obişnuieşti?

- Nu se ştie niciodată, răspunse Josh, făcînd un efort să nu-şi cufunde privirea în brazda dintre sînii ei, blestemîndu-i pe toţi bărbaţii cărora avea să li se ofere imaginea acelor curbe albe ca laptele. Se pare că mai urmează flori pentru sărbătorită.

- Mulţumesc, spuse Laura, ridicîndu-se să ia cutia şi sărutîndu-l. Ăsta-i bacşişul meu.

- Arăţi minunat! exclamă el, luînd-o de mînă. Ai crescut. începe să-mi lipsească enervanta de soră-mea aia mică.

- Îmi voi da toată silinţa să te enervez, cît pot de des.

Laura deschise cutia, oftă şi uită de orice altceva.

- De la Peter, murmură ea.

Josh strînse din dinţi. Nu se cădea să spună că deja începuse să-l enerveze, cu gusturile ei la bărbaţi.

- Unii consideră că e mai elegant să ofere cîte un singur trandafir.

- Eu aş prefera să primesc cu zecile, declară Margo.

- Îl privi pe Josh în ochi, absolut de acord cu el.

- E fermecător, murmură Laura, punînd bobocul în vază, lîngă celălalt. La fel ca ăsta pe care mi l-a trimis azi de dimineaţă.

‡ ‡ ‡

Pe la ora nouă, Templeton House dădea pe dinafară de lume şi zgomot. Grupuri de oaspeţi se revărsau afa­ră din camerele viu luminate, pe terasele încălzite. Alţii hoinăreau prin grădini, plimbîndu-se pe aleile pietruite pentru a admira florile şi fîntînile, toate luminate de globul alb al lunii hibernale şi de vraja lampioanelor.

Margo avusese dreptate. Noapta era senină, cu cerul negru spuzit de nenumărate stele strălucitoare ca diamantele. Dedesubt, Templeton House se înălţa scăldată în lumini.

Muzica pulsa, invitînd perechile să danseze. Mesele enorme, drapate elegant cu pînză albă, gemeau sub povara mîncărurilor pregătite de o armată de furnizori. Ospătari instruiţi, după rigorile hotelurilor Templeton, treceau discret printre musafiri, purtînd tăvi de argint pline cu cupe de şampanie şi mici delicatese pentru degustat. Fuseseră instalate şase baruri deschise, unde se serveau băuturi răcoritoare sau mixate.

Din piscină se înălţau aburi ca nişte degete ceţoase, in timp ce pe suprafaţa apei pluteau zeci de nuferi albi. Pe terase, sub prelatele mătăsoase, şi pe peluze, mesele nenumărate cu feţe albe aveau în centru cîte trei luminări înconjurate de gardenii lucioase.

Înăuntru se găseau alţi chelneri, alte bunătăţi, alte muzici, alte flori, pentru invitaţii dornici de căldură şi relativă linişte. La etaj, două cameriste în uniforme stăteau pregătite să asiste orice doamnă care dorea să-şi retuşeze machiajul sau să-şi4ajusteze tivul.

Nici o recepţie organizată vreodată la un hotel Templeton din întreaga lume nu era planificată şi exe­cutată cu mai multă grijă decît aniversarea celor opt­sprezece ani ai Laurei Templeton.

N-avea să uite nicicînd seara aceea, modul cum scînteiau şi luceau luminile, cum părea muzica să umple văzduhul, împerechindu-se cu parfumurile florilor, îşi cunoştea îndatoririle, conversînd şi dansînd cu prietenii părinţilor şi cu cei de-o seamă cu ea. Deşi nu-l dorea decît pe Peter, se ocupa de toată lumea, aşa cum se cuvenea din partea ei.

În timp ce dansa cu tatăl său, îşi lipi obrazul de al lui.

- E o petrecere minunată. îţi mulţumesc.

Thomas oftă, dîndu-şi seama că Laura mirosea a femeie - gingaş, elegant.

- O parte din mine ar mai dori să ai tot trei anişori şi să te salt pe genunchi.

O îndepărtă de el, zîmbindu-i. Thomas era un bărbat frapant, cu părul de culoarea bronzului, abia înspicat cu argintiu, şi ochii, moşteniţi de amîndoi copiii lui, încreţiţi la colţuri de însufleţire şi voie bună.

- Ai crescut sub privirile mele, Laura.

- N-am avut încotro.

- Da, se pare că n-ai avut. Iar acum, stau aici con­ştient că o duzină de tineri îmi aruncă săgeţi în spate, sperînd că mă voi da la o parte ca să poată dansa cu tine.

- Prefer să dansez cu tine în locul oricui.

Dar, cînd pe-alături lunecă Peter împreună cu Susan

Templeton, Thomas văzu ochii fiicei sale devenind languroşi şi visători. Cum ar fi putut să prezică, se întrebă el, cînd îl adusese în California pe acel om, că Ridgeway avea să-i răpească fetiţa?

Cînd melodia se sfîrşi, Thomas fu nevoit să admire abilitatea lină cu care Peter schimbă partenerele, pentru a se îndepărta rotindu-se cu Laura.

- N-ar trebui să te uiţi la el de parcă ai fi gata să-l iei la bătaie, Tommy, murmură Susan.

- E doar o fată.

- Ştie ce vrea. întotdeauna a părut să ştie.

Susan oftă şi ea.

- Şi s-ar zice că e vorba de Peter Ridgeway.

Thomas îşi privi soţia în ochi. Erau înţelepţi, aşa cum

Îi ştia de-o viaţă. O fi fost ea mică şi delicată şi poate că dădea iluzia de fragilitate, dar Thomas ştia cît era de puternică.

- Ce părere ai despre el?

- E competent, răspunse încet Susan. Bine crescut, manierat. Dumnezeu ne este martor că e un bărbat atractiv.

Gura ei gingaşă se înăspri.

- Şi aş dori să se afle la o mie de mile distanţă de ea. Vorbesc ca o mamă, recunoscu imediat Susan. Una care se teme că-şi va pierde fata.

- L-am putea transfera în Europa.

Lui Thomas îi plăcea ideea.

- Ba nu... la Tokyo, sau la Sydney.

Rîzînd, Susan îşi bătu soţul pe obraz.

- După cum se uită la el, l-ar urma oriunde. Mai bine să-l ţinem pe-aproape.

Făcînd un efort să accepte situaţia, ridică din umeri.

- Putea la fel de bine să-i cadă ca tronc unul dintre

nebunaticii de prieteni ai lui Josh, sau vreun gigolo, un vînător de zestre, un escroc...

Rîse şi Thomas.

- Laura? Niciodată.

Susan se mulţumi să ridice dintr-o sprinceană. Ştia că un bărbat n-ar fi putut să înţeleagă. Firile romantice ca a Laurei erau de cele mai multe ori atrase spre aventură.

- Ei bine, Tommy, nu ne rămîne decît să vedem ce iese. Şi să-i fim alături.

‡ ‡ ‡

- N-ai de gînd să dansezi şi cu mine? întrebă Margo, strecurîndu-se în braţele lui Josh şi potrivindu-se bine acolo, înainte ca tînărul să fi apucat să accepte sau s-o evite. Ori preferi să stai aici, în butoiul cu melancolie?

- Nu eram melancolic. Mă gîndeam.

- Eşti îngrijorat pentru Laura.

Chiar în timp ce degetele i se plimbau cochet peste ceafa lui, Margo aruncă o privire preocupată spre Laura.

- E nebună după el. Şi hotărîtă să-l ia de soţ cu orice preţ.

- E prea tînără ca să se gîndească la măritiş.

- Se gîndeşte la măritiş de cînd avea patru ani, mormăi Margo. Acum, l-a găsit pe cel pe care-l crede bărbatul visurilor ei. N-o s-o oprească nimeni.

- Aş putea să-I omor, reflectă Josh. Apoi, am ascunde cadavrul.

Margo chicoti, zîmbind, cu privirea în ochii lui.

- Kate şi cu mine te-am ajuta bucuros să arunci

leşui de pe faleză. Dar, ce naiba, Josh, poate că e omul potrivit pentru ea. Este atent, inteligent, pare să fie şi răbdător în anumite privinţe hormonale.

- Nu-ncepe. Nici nu vreau să mă gîndesc.

- Fii sigur că surioara ta va merge prin naos, la vremea potrivită, în alb feciorelnic de mireasă.

Oftă, întrebîndu-se cum erau în stare unele femei să se gîndească la căsătoria cu un bărbat, înainte de a şti cum era la pat?

- Au multe în comun, serios. Şi cine sîntem noi, doi cinici trecuţi prin ciur şi prin dîrmon, ca să-i judecăm?

- O iubim, răspunse simplu Josh.

- Asta aşa e. Dar viaţa se schimbă şi fiecare dintre noi o va lua pe drumul lui. Tu ai şi pornit, îi atrase ea atenţia. Domnul student la drept, la Harvard. Kate se frămîntă cu gîndul la colegiu, Laura cu căsătoria...

- Şi tu cu ce te frănnînţi, duceso?

- Cu toate şi ceva pe deasupra, răspunse, zîmbetul devenindu-i lasciv.

Ar fi putut împinge flirtul puţin mai departe, dar apăru ca din pămînt Kate, despărţindu-i.

- Ritualurile sexuale mai tîrziu, bombăni ea. Fiţi atenţi, se duc, arătă ea, încruntată, în direcţia Laurei, privind-o cum se îndepărta de mînă cu Peter. Poate-ar trebui să mergem după ei. Să facem ceva.

- Ca de pildă?

Dar Margo, înţelegînd, cuprinse umerii înguşti ai lui Kate cu un braţ.

- Oricum, n-ar rezolva nimic.

- Atunci, eu n-am să stau să mă uit, zise Kate dez­gustată, ridicîndu-şi privirea spre Josh. Hai să stăm un timp în grădina de la sud. Josh poate să ne şterpe­lească puţină şampanie.

- Eşti minoră, replică el înţepat.

- Exact, de parcă tu n-ai fi făcut-o niciodată. Doar cîte un pahar fiecăruia. În sănătatea Laurei. Poate îi va aduce noroc şi tot ceea ce-şi doreşte.

- Atunci, cîte un pahar.

Margo se încruntă, observîndu-l cum scruta mulţi­mea.

- Te uiţi după sticleţi?

- Nu. Mă gîndeam că poate a apărut totuşi şi Michael.

- Mick? întrebă Kate, înclinîndu-şi capul. Credeam că e prin America Centrală sau pe undeva, jucîndu-se de-a mercenarul.

- Este... a fost, se corectă Josh. S-a întors, cel puţin pentru un timp. Speram să accepte invitaţia.

Apoi, ridică din umeri şi continuă:

- Nu prea le are pe-astea cu balurile. Un pahar, repetă el, bătînd-o pe Kate cu degetul peste nas. Şi nu de la mine l-ai primit.

- Fireşte că nu.

După ce o luă pe Margo de braţ, Kate porni agale spre grădinile luminate vesel.

- Dacă tot n-o putem opri, măcar să bem în cinstea ei.

-  Vom bea, fu Margo de acord. Şi-i vom fi alături orice s-ar întîmpla.

‡ ‡ ‡

- Ce multe stele, şopti Laura în noapte, în timp ce se plimba cu Peter pe gazonul în pantă uşoară. Nici nu-mi pot imagina o seară mai desăvîrşită.

- E mult mai desăvîrşită acum cînd, în sfîrşit, am prins un moment numai cu tine.

Roşind, fata îi surîse.

-  lartă-mă. Am fost atît de ocupată, încît nici n-am apucat să stăm de vorbă. Să stăm singuri.

- Ai îndatoriri. înţeleg. O Templeton nu şi-ar neglija niciodată oaspeţii.

- În mod normal, nu. Dar azi e ziua mea.

Îşi simţea mîna atît de încălzită şi ocrotită într-a lui. Ar fi dorit să se poată plimba astfel o veşnicie, pînă pe faleză, ca să-i poată dezvălui acel loc mai intim decît toate.

- Ar fi cazul să am şi eu puţin răgaz.

- Atunci, să profităm.

Şi o conduse spre silueta albă fantezistă a chioşcu­lui de vară.

Acolo, sunetele petrecerii se estompau în fundal, iar lumina lunii pătrundea prin dantelăriile de lemn. Mires­mele florilor parfumau aerul. Era exact decorul pe care îl dorise Peter.

Demodat şi romantic, ca femeia pe care intenţiona s-o aibă.

Cuprinzînd-o în braţe, o sărută. îi cedă atît de uşor, i se păru. Cu atîta inocenţă. Gura aceea delicioasă deschizîndu-se în calea lui, braţele gingaşe încercuindu-l. Îl aţîţa, atîta tinereţe combinată cu demnitate, dorinţă încărcată de inocenţă.

Ar fi putut s-o aibă, ştia. Nu-i lipsea nici talentul, nici experienţa. Dar Peter era un om care se mîndrea cu autocontrolul său şi se retrase uşor. Nu voia să întineze perfecţiunea, nici să se repeadă la contactul fizic. Dorea ca soţia iui să fie neatinsă, chiar şi de el însuşi.

- Nici nu ţi-am spus cît de fermecătoare arăţi în seara asta.

- Îţi mulţumesc.

Nepreţuite erau acele calde spasme lichide ale nerăbdării.

- Aşa am vrut. Pentru tine.

Peter zîmbi, îmbrăţişînd-o tandru, rezemîndu-i capul de inima lui. Era atît de perfectă pentru el. Tînără, adorabilă, educată. Maleabilă. Printre stinghii o zări pe Margo, stridentă în rochia ei roşie mulată pe trup, rîzînd zgomotos de cine ştie ce glumă.

Cu toate că glandele îi tresăriră, propriile lui sensibi­lităţi fură ofensate. Fata servitoarei. Visul erotic al ori­cărui bărbat.

Privirea i se abătu spre Kate. Gardiana cea scor­ţoasă, cu mai multă minte decît stil. Era uimit că Laura simţea un asemenea ataşament copilăresc faţă de acele două fete. Dar era sigur că avea să se şteargă, cu timpul. în fond, era raţională, cu o demnitate admirabilă pentru o persoană atît de tînără. Odată ce-şi înţelegea pe deplin locul în societate - şi alături de el - putea fi desprinsă uşor de relaţiile necuvenite.

Nu avea nici o îndoială că era îndrăgostită de el. Avea atît de puţină experienţă într-ale vicleniei sau înşelăciunii. Poate că părinţii ei nu prea erau de acord, dar Peter se încredea că devotamentul faţă de fiica lor avea să-i înduplece.

Era încredinţat că nu-i puteau găsi nici un cusur, pe plan personal sau profesional. îşi făcea meseria, şi o făcea bine. Avea să devină un ginere adecvat. Cu Laura lîngă el, cu numele de Templeton, urma să aibă tot ce-şi dorea. Tot ce merita. Soţia cuvenită, poziţia de ne­zguduit în societate, urmaşi. Avere şi succes.

- Nu ne cunoaştem de prea multă vreme, începu el.

- Eu am impresia că ne ştim de-o viaţă.

Pe deasupra capului ei, Peter zîmbi. Era de un romantism atît de dulce.

- Doar de cîteva luni, Laura. Şi sînt mai mare decît tine cu aproape zece ani.

Laura nu făcu decît să se îndese şi mai aproape.

- Ce contează?

- Ar trebui să-ţi las mai mult timp. Pentru Dumnezeu, încă mai eşti liceană.

- Doar cîteva luni, încă.

Cu inima bătîndu-i de nerăbdare, îşi înălţă capul.

- Nu mai sînt un copil, Peter.

- Aşa e, nu mai eşti.

- Ştiu ce vreau. Dintotdeauna am ştiut.

O credea. Ştia şi el ce dorea. Ştiuse dintotdeauna. încă o trăsătură pe care o aveau în comun.

- Totuşi, mi-am impus să aştept, zise Peter, ridicîndu-i mîinile la buze şi privind-o în ochi. încă un an, cel puţin.

Laura ştia că la asta visase, asta aşteptase.

- Nu vreau să aştepţi, şopti. Te iubesc, Peter.

- Te iubesc, Laura. E prea mult să mai aştept o oră măcar, necum un an.

Peter o aşeză uşor pe bancheta capitonată. Mîinile Laurei tremurau. Absorbea cu toată inima fiecare nuan­ţă a momentului. Sunetul muzicii din depărtare, răz- bătînd prin văzduhul limpede al nopţii în tonuri liniştite. Mirosul iasomiei înflorite şi izurile mării. Modul cum jucau luminile şi umbrele prin dantelăria ce-i adăpostea.

Se lăsă într-un genunchi, aşa cum ştiuse Laura că avea să facă. Avea chipul atît de frumos, în lumina delicată ca prin vis, încît i se frînse inima. Ochii ei înotau în lacrimi, cînd Peter scoase din buzunar o cutiuţă de catifea neagră şi o deschise. Lacrimile făcură ca lumina reflectată din diamant să se refracte în mii de curcubeie.

- Te măriţi cu mine, Laura?

Iar Laura ştiu ce simţea fiecare femeie în acel unic moment de strălucire al vieţii. întinse mîna şi declară:

- Da.

 

 

 

[1]  (în orig.) blue chips-, companii de afaceri în plină ascensiune (n.tr.)

 

 

 

Attachments
Visul regasit de Nora Roberts.doc 1.39 Mb . 175 Views