Furtuna pe Windhaven de George R.R. Martin
PROLOG
Furtuna se dezlănțuise aproape toată noaptea.
În patul larg pe care îl împărțea cu mama ei copila zăcea trează, ascultând de sub plapuma aspră din iarba-lânii. Sunetul ploii, izbindu-se de scândurile cabanei din arbore-de-lâmâie, era neîntrerupt și stăruitor. Uneori auzea bubuiturile îndepărtate ale tunetelor și, când fulgerele licăreau, dungi subțiri de lumină pătrundeau printre obloane, luminând cămăruța. Când se stingeau, întunericul le lua din nou locul.
Copila simțea ropotul apei biciuind podeaua și știa că în acoperiș se deschisese o altă spărtură. Pământul bătătorit avea să se transforme în noroi, iar mama să se înfurie, dar nu era nimic de făcut. Maică-sa nu se pricepea la peticit acoperișuri și nici nu își permiteau să angajeze pe cineva. Într-o zi, i-a spus femeia, vechea cabană avea să se prăbușească din cauza furtunilor zguduitoare. Atunci îl vom vedea din nou pe taică-tău, mai zicea ea. Fetița nu și-l amintea prea bine, dar mama vorbea foarte des despre el.
Obloanele s-au zguduit la o rafală puternică de vânt, iar copila a început să tragă cu urechea la scârțâitul înfiorător al lemnului și la bătaia surdă a hârtiei cerate ce ținea loc de geam și, pe scurt, i s-a făcut teamă. Maică-sa dormea, neștiind nimic din toate astea. Furtunile se iscau des, iar femeia se odihnea ori de câte ori se întâmpla. Fetei îi era frică să o trezească. Era aprigă și nu-i plăcea să fie deranjată pentru un fleac cum e spaima de copil.
Pereții au pârâit și s-au scuturat din nou, fulgerul și tunetul au venit aproape în același timp, iar fetița s-a cutremurat sub plapumă, întrebându-se dacă aceea avea să fie noaptea în care urma să-l întâlnească pe tatăl ei.
Dar nu era așa.
În cele din urmă, furtuna s-a potolit și chiar și ploaia s-a oprit. Camera era întunecată și tăcută.
Fata a scuturat-o pe maică-sa, trezind-o.
— Ce-i? a întrebat ea. Ce-i?
— Furtuna s-a terminat, Mamă, a răspuns copila.
Auzind așa, femeia a încuviințat și s-a ridicat.
— Îmbracă-te, i-a zis fetei, în timp ce bâjbâia după haine prin beznă.
Mai aveau cel puțin încă o oră până la răsărit, dar era important să ajungă repede pe plajă. Fata știa că furtunile sfărâmau bărci; bărcuțe de pescuit, ce întârziaseră prea mult în larg sau se aventuraseră prea departe, iar uneori la fel pățeau și navele mari de comerț. Dacă ieșeai afară după o vijelie, era posibil să găsești obiecte aduse de apă pe plajă, tot felul de lucruri. Odată dăduseră peste un cuțit cu muchia din metal ștanțat; când îl vânduseră, mâncaseră pe săturate două săptămâni. Totuși, dacă îți doreai să găsești rămășițe valoroase, nu îți puteai permite să fii leneș. Un om delăsător ar fi așteptat până la răsărit și nu ar fi găsit nimic.
Mama și-a aruncat peste umăr un sac gol din pânză, pentru cărat obiecte. Rochia fetei avea buzunare largi. Amândouă purtau ghete. Femeia a dat jos o prăjină lungă, cu un cârlig sculptat din lemn la capăt, în caz că vedea ceva în apă, plutind prea departe pentru a ajunge.
— Vino, copilă, a zorit-o ea. Nu mai pierde vremea.
Plaja era rece și cufundată în întuneric, străbătută de o adiere rece și neîntreruptă ce venea din apus. Nu erau singure. Alți trei sau patru oameni se aflau deja acolo, dând târcoale prin nisipurile umede și lăsând urme de ghete, ce se umpleau repede cu apă. Din timp în timp, câte unul se oprea să cerceteze ceva. Unul ținea o lampă. Avuseseră și ele cândva o lampă bună, când trăia tatăl ei, dar după ceva vreme trebuiseră să o vândă. Maică-sa se plângea adesea din pricina asta. Nu vedea noaptea la fel de bine ca fata ei, iar uneori se împiedica pe întuneric și de multe ori nu observa lucruri pe care ar fi trebuit să le observe.
S-au despărțit, ca de obicei. Fata a mers spre nord, de-a lungul plajei, în timp ce femeia a cercetat partea din sud.
— Întoarce-te când răsare soarele, i-a zis mama. Ai treburi de făcut. N-o să mai rămână nimic după răsărit.
Fata a dat din cap și s-a grăbit să-și înceapă căutarea.
Recolta era slabă în noaptea aceea. Copila s-a plimbat mult timp, urmărind mereu linia apei, căutând de zor cu ochii în pământ. Îi plăcea să găsească obiecte. Dacă aducea acasă o bucată de metal sau poate un dinte de scila, lung cât brațul ei, încovoiat, galben și înfiorător, mama ei zâmbea și îi spunea ce fiică bună e. Dar nu se întâmpla prea des. De cele mai multe ori, o certa pentru că era prea visătoare și punea întrebări prostești.
Când lumina slabă a răsăritului a început să stingă stelele, tot nu avea nimic în buzunare, în afară de două bucăți albicioase ca laptele, din sticlă-de-mare, și o scoică. Era o scoică mare și grea, cât palma ei, cu cochilia aspră, ca de piatră, ceea ce însemna că e din cele mai bune de mâncat, cu carne neagră și untoasă. Dar nu reușise să găsească decât una. Toate celelalte rămășițe de pe mal erau doar lemne plutitoare.
Se hotărâse să se întoarcă, așa cum îi ceruse maică-sa, când a văzut pe cer lucirea de metal – o scânteie bruscă, argintie, ca și cum s-ar fi născut o nouă stea, umbrindu-le pe celelalte.
Se afla la nord, mult în larg, deasupra mării. S-a uitat în direcția în care o zărise și o clipă mai târziu a strălucit din nou, puțin spre stânga. Știa ce este: primele raze ale soarelui, reflectându-se, înainte de a atinge lumea, pe aripile unui zburător. Voia să urmeze lumina, să alerge, să o privească. Îi plăcea să urmărească zborul păsărilor: micii ploieri, cumpliții caprimulg și condorii; iar zburătorii cu aripile lor de argint erau mai grozavi decât oricare alte păsări. Dar se apropiau zorile, iar mama îi spusese să se întoarcă acasă.
A luat-o la goană. Dacă se grăbea, s-a gândit ea, dacă alerga într-acolo și apoi fugea repede înapoi, ar avea timp să-l privească pentru câteva clipe, înainte ca maică-sa să îi observe absența. Așa că a alergat și a alergat, trecând de leneșii treziți mai târziu ce tocmai ieșiseră să cutreiere plaja. Scoica îi sălta în buzunar.
Când a ajuns la locul zburătorului, un spațiu vast de nisip, unde aterizau adesea mesagerii, aflat dedesubtul stâncii înalte de unde decolau, cerul se colorase spre est într-un portocaliu palid. Copilei îi plăcea să urce stânca și să privească de acolo, de sus, cu vântul jucându-i-se în păr și cu picioarele atârnate deasupra marginii, iar văzduhul pretutindeni în jur. Dar azi nu era timp. Trebuia să se întoarcă curând, de nu, mamei avea să-i sară țandăra.
Ajunsese oricum prea târziu. Zburătorul atinsese pământul.
Pasărea a mai survolat o dată, grațios, pe deasupra nisipului, aripile fâlfâindu-i la nouă metri deasupra capului ei. Fata a rămas țintuită, privind cu ochii mari. Apoi, deasupra apei, el s-a înclinat; o aripă de argint s-a aplecat iar cealaltă s-a ridicat și dintr-odată s-a întors, formând un cerc larg. După aceea s-a îndreptat și a zburat drept înainte, coborând grațios, astfel încât abia dacă a atins nisipul, în timp ce luneca deasupra lui.
Pe plajă se aflau și alți oameni – un tânăr și o femeie mai în vârstă. Alergau alături de zburător, pe când el se apropia, și l-au ajutat să se oprească, apoi au făcut ceva la aripi și ele au căzut. Cei doi au strâns aripile încet și cu grijă, în timp ce zburătorul a dezlegat chingile ce le ținea legate de corp.
Tot uitându-se, fata a observat că era chiar cel care-i plăcea ei. Știa că există o mulțime de zburători, văzuse o grămadă și învățase chiar să-i recunoască pe unii, dar numai trei veneau aici mai des, cei trei care locuiau pe insula ei. Copila își imagina că trebuie să fi stat sus pe stânci, în case ce arătau precum cuiburile păsărilor, dar cu pereți din argint prețios. Unul dintre cei trei era o femeie severă, grizonantă, cu un chip aspru. Al doilea era doar un băiat, brunet și nespus de chipeș, cu o voce plăcută; el îi plăcea mai mult. Dar preferatul ei era bărbatul de pe plajă, la fel de înalt, suplu și lat în umeri cum fusese tatăl ei, bărbierit, cu ochi căprui și păr ondulat, roșcat. Zâmbea mult și părea să zboare cel mai des.
— Tu, a zis el.
Copila s-a uitat în sus, speriată și l-a surprins zâmbindu-i.
— Nu te teme, a liniștit-o bărbatul. Nu-ți fac rău.
Fata s-a dat un pas înapoi. Îi urmărise de multe ori pe zburători, dar niciunul nu o mai băgase de seamă.
— Cine este? și-a întrebat zburătorul ajutoarele, care stăteau în spatele lui, ținând aripile strânse.
Băiatul a ridicat din umeri.
— Vreo căutătoare de scoici. Nu știu. Am mai văzut-o pierzându-și vremea pe aici. Vrei să o gonesc?
— Nu, a răspuns bărbatul.
El i-a zâmbit din nou copilei.
— De ce ești așa speriată? a întrebat-o. E în regulă. Nu mă deranjează că vii pe aici, fetițo.
— Mama mi-a spus să nu-i deranjez pe zburători, a explicat fata.
Bărbatul a râs.
— Atunci, să știi că pe mine nu mă deranjezi. Poate într-o zi ai să crești și ai să-i ajuți pe zburători, ca prietenii mei de aici. Ți-ar plăcea?
— Nu, a clătinat fata din cap.
— Nu? a zis el.
Bărbatul a ridicat din umeri, cu zâmbetul încă pe buze.
— Dar ce ți-ar plăcea să faci? Să zbori?
Fata a dat din cap, timidă.
Femeia mai în vârstă a chicotit, dar bărbatul i-a aruncat iute o privire, încruntându-se. Apoi a pășit către fetiță, s-a aplecat și a luat-o de mână.
— Păi, dacă o să zbori, trebuie să exersezi, să știi. Ai vrea?
— Da.
— Acum ești prea mică pentru aripi, i-a răspuns zburătorul. Uite.
A cuprins-o cu mâinile-i puternice și a ridicat-o pe umeri, așa că picioarele fetei îi atârnau pe piept, iar mâinile îi umblau nesigure în păr.
— Nu, a spus el. Nu te ții, dacă vrei să fii zburător. Brațele trebuie să-ți fie aripi. Poți să-ți ții mâinile drepte?
— Da, a replicat ea.
Și-a ridicat brațele și le-a ținut întinse, ca pe o pereche de aripi.
— Mâinile o să-ți obosească, a avertizat-o bărbatul, dar nu ai voie să le cobori. Nu și dacă vrei să zbori. Un zburător trebuie să aibă brațe puternice, care nu obosesc niciodată.
— Sunt puternică, a insistat fata.
— Bun. Ești gata?
— Da, și a început să-și miște brațele.
— Nu, nu, nu! a certat-o el. Nu le mișca. Noi nu suntem ca păsările, să știi. Credeam că ne-ai privit.
Copila a încercat să-și amintească.
— Șoimii, a spus ea deodată. Sunteți ca șoimii.
— Uneori, a răspuns zburătorul mulțumit. Și precum condorii și ca alte păsări ce planează. Știi, noi nu zburăm cu adevărat. Plutim, la fel ca șoimii. Noi lunecăm cu vântul. Așa că nu ai voie să miști brațele; trebuie să le ții țepene și să încerci să simți vântul. Acum îl simți?
— Da.
Era o adiere mai caldă, dulceagă, îmbibată de mirosul mării.
— Atunci, prinde-l cu brațele tale, lasă-l să te străbată. Fata a închis ochii și a încercat să simtă vântul pe mâini.
Și a prins să se miște.
Zburătorul începuse să pășească rapid pe nisip, parcă purtat de vânt. Când adierea își schimba direcția, și-o schimba și el, trecând brusc de la un sens de mers la altul. Fata își ținea brațele nemișcate, vântul părea să se întețească, iar acum bărbatul alerga de-a binelea și ea sălta pe umerii lui, din ce în ce mai repede.
— O să mă duci în apă, a strigat el. Întoarce, întoarce! Iar ea și-a înclinat aripile, așa cum îi văzuse făcând de atâtea ori, o mână în sus, alta în jos, și zburătorul s-a întors la dreapta și a început să alerge în cerc, până când, în cele din urmă, fata și-a îndreptat brațele, iar el a schimbat direcția în care pornise.
Bărbatul a alergat și a tot alergat, iar ea a zburat, până ce amândoi au început să gâfâie și să râdă.
În final s-a oprit.
— De-ajuns, a zis el. Un zburător începător n-ar trebui să stea în aer prea mult.
A ridicat-o de pe umeri și a așezat-o înapoi pe nisip, zâmbind.
— Acum, gata, a adăugat.
O dureau brațele de la cât de mult le ținuse întinse, dar era peste măsură de entuziasmată, deși știa că acasă o așteaptă bătaia. Soarele se ridicase de-a binelea deasupra liniei de orizont.
— Îți mulțumesc, i-a spus ea, respirând tot cu greu.
— Mă cheamă Russ, s-a prezentat el. Dacă mai vrei să zbori, vizitează-mă odată. Nu am niciun învățăcel.
Copila a dat încântată din cap.
— Dar tu, a întrebat el scuturându-și nisipul de pe haine, cum te numești?
— Maris, a răspuns fata.
— E un nume drăguț, a replicat politicos zburătorul. Ei bine, trebuie să plec, Maris. Dar poate mai zburăm împreună, ce zici?
Bărbatul i-a zâmbit, s-a întors și a luat-o în jos, pe plajă. Cele două ajutoare i s-au alăturat, unul cărând aripile strânse. Au început să vorbească în timp ce se îndepărtau de ea, iar fata i-a auzit râsetul.
Și deodată a început să alerge în spatele lui, aruncând nisipul în urma ei, străduindu-se să țină pasul cu el.
Bărbatul a simțit-o venind și s-a întors.
— Ce-i?
— Poftim, i-a zis ea.
A băgat mâna în buzunar, de unde a scos scoica și i-a întins-o.
Pe chipul zburătorului s-a citit brusc uimirea, apoi uimirea i s-a stins, înecată de căldura zâmbetului său. El a acceptat serios darul.
Copila și-a aruncat brațele în jurul lui, l-a îmbrățișat cu patimă și a rupt-o la fugă. Alerga cu brațele deschise, atât de repede, încât i se părea că zboară.
Partea întâi
FURTUNI
Maris plutea cu furtuna la trei metri deasupra mării, strunind vânturile cu aripile din împletitură metalică. Zbura cu nesaț, fără astâmpăr, gustând din plin primejdia și stropii de ploaie, nederanjată de frig. Cerul era de un albastru de cobalt, amenințător, vânturile își adunau puterile, iar ea avea aripi; îi era de ajuns. Acum putea să și moară și ar fi sfârșit fericită, zburând.
Plana mai bine decât oricând, rotindu-se și plutind printre curenții de aer, fără grijă, prinzându-i mereu pe cei care urcau sau pe cei care coborau și care aveau să o ducă mai departe ori mai iute. Nu făcea alegeri greșite, nu era obligată să aterizeze precipitat deasupra oceanului tumultos; schimbările de direcție erau doar spre plăcerea ei. Ar fi fost mai sigur să zboare sus, ca un copil, deasupra valurilor, cât mai sus, păzită de propriile ei greșeli. Dar Maris mătura întinderea de apă ca un zburător, ceea ce însemna că un singur plonjon, doar atingerea apei cu aripa, ar fi dus la o rostogolire neîndemânatică din înaltul cerului. Dar însemna și moartea: nu poți înota prea departe, când anvergura aripilor este de șase metri.
Maris era curajoasă, dar cunoștea mișcarea vânturilor.
A zărit în față gâtul unei scile, un cordon sinuos, negru, desfășurat pe fundalul orizontului. Aproape fără să gândească, ea a răspuns chemării. Mâna dreaptă a tras în jos de hamul de piele al aripii, iar cea stângă a apăsat în sus. Și-a mutat complet centrul de greutate. Aripile mari din argint – dintr-o țesătură subțire și ușoară ca un fulg, dar extrem de trainică – s-au mișcat odată cu ea, întorcându-se. Vârful uneia aproape că a șters crestele valurilor de dedesubt, pe când cealaltă s-a ridicat; Maris a prins din plin curentul ascendent de aer și a început să urce.
Moartea, moartea din înaltul cerului o îngrijorase, dar nu avea să sfârșească astfel – s-a repezit prin aer, ca un pescăruș îndrăzneț, prânz pentru un monstru înfometat.
Peste câteva minute a ajuns în dreptul scilei și s-a oprit, dându-i rotocoale, puțin mai încolo de punctul în care o putea înhăța. De sus îi zărea corpul, de-abia ascuns sub valuri, rândurile de înotătoare, negre și lucioase, bătând ritmic apa. Capul mic, legănându-se dintr-o parte într-alta, deasupra gâtului lung, nu o băga în seamă. Poate că-i cunoaște pe zburători, s-a gândit ea atunci, și nu-i place gustul.
Vântul era rece acum și plin de sare. Furtuna prindea puteri; fata simțea un tremur în aer. Exaltată, Maris a lăsat scila departe, în urmă. Apoi a rămas din nou singură, zburând fără nicio greutate prin universul cuprins doar între mare și cer, unde singurul sunet ce se auzea era vântul trecându-i peste aripi.
Încetul cu încetul, insula s-a ridicat din mare: destinația ei. Oftând cu părere de rău că i se termină călătoria, Maris s-a lăsat în jos.
Gina și Tor, doi dintre înrădăcinați – Maris n-ar fi putut să spună ce făceau atunci când nu se îngrijeau de zburătorii veniți în vizită –, erau la datorie, pe limba de pământ. A dat o dată roată deasupra lor, pentru a le atrage atenția. Ei s-au ridicat de pe nisipul fin și i-au făcut cu mâna. A doua oară când s-a întors, erau pregătiți. Maris s-a aruncat tot mai jos, până când picioarele i-au ajuns la doar câțiva centimetri de sol; Gina și Tor au alergat de-a curmezișul plajei, paralel cu ea, fiecare de o parte a aripilor. Degetele ei au măturat suprafața și a început să încetinească, împroșcând cu nisip.
În cele din urmă s-a oprit, întinsă pe burtă, pe nisipul rece și uscat. Se simțea prost. Un zburător la sol e ca o țestoasă rostogolită pe spate; se poate pune pe picioare dacă trebuie, dar este un proces dificil și nedemn. Cu toate astea, fusese o aterizare bună.
Gina și Tor au început să-i strângă aripile, unite de un cablu de treizeci de centimetri. Pe măsură ce fiecare spiță se desprindea și se unea cu următorul segment, țesătura din pânză dintre ele se lăsa moale. Când toate spițele au fost strânse, aripile atârnau ca două pliuri lălâi din metal, ce atârnau de pe axul central, legat de spatele lui Maris.
— Îl așteptam pe Coll, a zis Gina în timp ce strângea ultimul segment metalic.
Firele de păr scurte și negre i se ridicau ca niște țepi în jurul chipului.
Maris a scuturat din cap. Poate o fi fost călătoria lui Coll, dar ea se simțise disperată, tânjind după văzduh. Își luase aripile – încă erau ale ei – și plecase cu mult înainte ca el să iasă din așternut.
— Cred că o să zboare pe săturate, după săptămâna viitoare, a zis Tor vesel. Încă avea nisip în părul lins, blond și tremura puțin din cauza adierii aduse de mare, dar zâmbea în timp ce vorbea.
— O să zboare cât o vrea.
A pășit în fața lui Maris, vrând să o ajute să-și dezlege aripile.
— Am să le port, s-a repezit Maris la el nerăbdătoare, deranjată de trăncăneala lui.
Oare să înțeleagă el? Cum să înțeleagă oricare dintre ei? Ei erau înrădăcinați.
A luat-o în sus pe limba de nisip, spre cabană, urmată alene de Gina și Tor. Acolo a mâncat gustarea obișnuită și a stat în fața unui foc uriaș, uscându-se și încălzindu-se. La întrebările prietenoase a răspuns scurt, încercând să tacă, să nu se gândească la asta ca și cum ar fi ultima oară când zboară. Pentru că era un zburător, toți îi respectau tăcerea, deși se simțeau dezamăgiți. Pentru înrădăcinați, zburătorii erau legătura permanentă cu celelalte insule. Mările, lovite zilnic de furtuni și colcăind de scile, pisici-de-mare și alți prădători, erau prea periculoase pentru călătoriile obișnuite pe nave, cu excepția porțiunilor dintre insule ce făceau parte din același arhipelag restrâns. Zburătorii erau punți de legătură și ceilalți așteptau de la ei vești, bârfe, cântece, povești și aventuri.
— Insularul e gata să te primească oricând te simți odihnită, a spus Gina, atingând-o pe Maris timid pe umăr.
Ea s-a tras înapoi, gândind: Da, pentru voi e suficient să-i slujiți pe zburători. V-ați dori unul drept soț, poate pe Coll, când mai crește – și nici nu știți ce înseamnă pentru mine ca el să fie zburător, nu eu. În schimb, a răspuns doar atât:
— Sunt gata acum. A fost un zbor ușor. Vânturile au făcut toată treaba.
Gina a condus-o într-o altă cameră, unde Insularul îi aștepta mesajul. Ca și prima încăpere, aceasta era lungă și foarte sărac mobilată, cu un foc orbitor trosnind într-un cămin masiv, din piatră. Insularul stătea așezat într-un scaun moale, aproape de flăcări; s-a ridicat când a intrat Maris. Zburătorii erau întotdeauna primiți ca egali, chiar și pe insule, unde căpeteniile erau zei și aveau puteri supranaturale.
După ce au schimbat saluturile ritualice, Maris a închis ochii și a lăsat mesajul să curgă. Nu știa și nici nu-i păsa ce spune. Cuvintele se foloseau de vocea ei fără să-i tulbure gândurile conștiente. Probabil politică, și-a zis ea. În ultima vreme, totul era politică.
Când mesajul s-a terminat, Maris și-a deschis ochii și i-a zâmbit Insularului intenționat, cu nerușinare, căci omul se arăta îngrijorat de vorbele ei. Dar și-a revenit repede și i-a întors zâmbetul.
— Îți mulțumesc, a răspuns el cam fără vlagă. Te-ai descurcat de minune.
Au invitat-o să-și petreacă noaptea acolo, dar a refuzat. Era posibil ca furtuna să se domolească până dimineața; în plus, îi plăceau zborurile nocturne. Tor și Gina au însoțit-o afară, în sus, pe cărarea pietroasă către stânca zburătorilor. Acolo se aflau felinare înfipte în rocă, la fiecare treizeci de centimetri, pentru a ușura ascensiunea șerpuitoare pe timp de noapte.
La capătul potecii era o cornișă formată natural, dar lărgită și adâncită de oameni. Dincolo de ea, prăpastia adâncă de douăzeci și patru de metri și brizanții ce se spărgeau de o plajă stâncoasă. Pe cornișă, Gina și Tor au desfăcut aripile și au fixat spițele la loc, iar țesătura din metal s-a întins mult, fermă și argintie. Și Maris a sărit.
Vântul a prins-o și a ridicat-o. Zbura din nou, marea era întunecată dedesubt și furtuna uruia deasupra. Odată ce a plonjat, nu s-a mai uitat înapoi la cei doi înrădăcinați melancolici care o urmăreau cu privirea. Mult prea curând avea să devină unul dintre ei.
Nu s-a întors spre casă. A zburat, în schimb, alături de vânturile furtunii ce suflau crâncen acum, dinspre apus. Curând avea să tune și să plouă și apoi Maris ar fi trebuit să urce deasupra norilor, unde nu risca atât de mult ca fulgerele să o pârjolească în înaltul cerului. Acasă urma să fie liniște, odată ce furtuna trecea. Oamenii ar fi ieșit, scrutând plaja în căutarea rămășițelor aduse de vijelie, iar câteva șalupe mici ar fi ieșit în larg, sperând la captura ce poate nu era pierdută pentru totdeauna.
Vântul îi șuiera drept în față și o împingea, iar ea înota grațios în apa văzduhului. Apoi, curios, gândul i-a zburat la Coll. Și dintr-odată n-a mai simțit aerul. A început să șovăie, să piardă altitudine, apoi s-a tras brusc înapoi, cârmind și căutând senzația de mai înainte. Și blestemându-și zilele. Fusese atât de bine adineaori – chiar trebuia să se termine așa? Putea fi ultimul zbor din viața ei și trebuia să fie cel mai bun. Dar nu avea rost: își pierduse încrederea. Ea și vântul nu se mai iubeau.
A început să zboare, dimpotrivă, spre furtună, zbătându-se cumplit, luptându-se până ce mușchii i s-au încordat și au început s-o doară. Urcase acum; odată ce atingerea vântului te părăsea, nu mai era sigur să zbori atât de aproape de apă.
Era istovită, obosită de atâta zbor, când a zărit fațada pietroasă a Cuibului și și-a dat seamă cât de departe ajunsese.
Cuibul nu era decât un pisc imens ce împungea aerul, ieșind din mare, un turn năruit din piatră, înconjurat de spumă învolburată, în locurile în care apele se izbeau de pereții lui înalți și abrupți. Nu era o insulă; nimic nu creștea aici, cu excepția mănunchiurilor de licheni aspri. Cu toate astea, păsările își făceau cuiburile în cele câteva crevase ferite și pe cornișe, iar pe culmea stâncii zburătorii își construiseră adăpost. Aici, unde nicio navă nu putea amara, unde, în afară de zburătoare – păsări și oameni nimeni putea să urce, aici se afla cabana lor întunecată, din piatră.
— Maris!
A privit în sus, auzindu-și numele, și l-a văzut pe Dorrel plonjând spre ea, râzând, cu aripile-i umbrite pe fundalul norilor. În ultima clipă, s-a întors cu spatele la el, s-a înclinat brusc, alunecând din fața traiectoriei lui. Zburătorul a urmărit-o în jurul stâncii, iar Maris a uitat că e obosită și că o dor toate și s-a pierdut în joaca sinceră a zborului.
Când au aterizat în sfârșit, ploaia tocmai începea, bubuind dintr-odată dinspre est, biciuindu-le chipurile și lovindu-se violent de aripile lor. Maris și-a dat seama că era aproape amorțită de frig. Au coborât fără niciun ajutor într-o groapă de aterizare, acoperită cu pământ moale, tăiată în stânca solidă, iar Maris a alunecat trei metri prin nămolul proaspăt, înainte de a se opri. Apoi a durat cam cinci minute să-și dezmorțească picioarele și să dibuie legăturile triple ce îi înconjurau trupul. A fixat cu grijă aripile de pripon, apoi a apucat vârful uneia dintre ele și a început să o strângă.
Când a terminat, dinții îi clănțăneau tare și o dureau brațele. Dorrel s-a încruntat pe când o privea lucrând; aripile lui, împachetate cu grijă, îi atârnau peste umăr.
— Ai stat mult afară? a întrebat el. Ar fi trebuit să te las să aterizezi. Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama. Cred că ai zburat cu furtuna tot drumul, doar cu puțin înaintea ei. E vreme rea. Am prins și eu câteva vânturi laterale. Te simți bine?
— Ah, da. Eram obosită – dar nu așa de tare, cel puțin acum nu mai sunt. Mă bucur că ai fost acolo să mă întâmpini. A fost un zbor pe cinste și aveam nevoie de unul. Ultima parte a drumului a fost grea, am avut impresia că o să mă prăbușesc. Dar un zbor bun e mai binevenit ca odihna.
Dorrel a râs și a îmbrățișat-o. Ea îi simțea trupul încălzit de zbor, contrastând cu răceala trupului ei. Și-a dat și el seama și a strâns-o mai bine în brațe.
— Hai înăuntru înainte să îngheți. Garth a adus sticle de kivas din Insulele Shotan, iar una dintre ele ar trebui să fie caldă de acum. O să-ți revii, stând între noi și kivas.
Salonul comun al cabanei era încălzit și vesel, ca întotdeauna, dar aproape pustiu. Garth, un zburător scund, bine-făcut, cu zece ani mai mare decât ea, era singur acolo. I-a privit din locul lui de lângă foc și i-a strigat pe nume. Maris a vrut să răspundă, dar gâtul îi era înțepenit de încordare, iar dinții, încleștați. Dorrel a condus-o lângă foc.
— Am ținut-o afară, în frig, ca un idiot de aripi-așchie, a zis Dorrel. E fierbinte kivasul? Toarnă-ne puțin.
Și-a dat jos repede hainele ude și înnămolite și a tras două prosoape mari dintr-un teanc, aproape de foc.
— De ce ar trebui să-mi irosesc kivasul pe tine? a mormăit Garth. Pentru Maris, da, că ea e frumoasă și un zburător superb, apoi a făcut o reverență ironică.
— Ar trebui să irosești kivasul pe mine, a replicat Dorrel, frecându-se iute cu prosopul mare. Asta, dacă nu cumva vrei să-l vezi împrăștiat pe jos.
Garth a răspuns și au schimbat iute câteva insulte și amenințări. Maris nu îi asculta – mai auzise toate astea și înainte. Și-a stors apa din păr, cu ochii la urmele pe care umezeala le lăsa pe pietrele vetrei și la cât de repede dispăreau. S-a uitat la Dorrel, încercând să-i rețină felul de a se înclina, trupul – corpul unui bun zburător – și expresiile ce se succedau repede pe chipul lui, pe când îl tachina pe Garth. Dar băiatul s-a întors, în momentul în care a simțit-o pe Maris privindu-l, iar ochii i s-au îmblânzit. Ultima vorbă de duh a lui Garth s-a stins fără ecou în liniștea din jur. Dorrel a atins-o încet pe Maris, urmând cu mana linia maxilarului ei.
— Încă tremuri.
El i-a luat prosopul din mâini și l-a înfășurat în jurul ei.
— Garth, ia sticla de pe foc, că o să explodeze și hai să ne încălzim.
Kivasul, un vin fierbinte, iute, aromat cu stafide și nuci, se bea în căni mari din piatră. Niște dâre subțiri de jăratic i-au luat cu asalt venele la prima înghițitură și Maris s-a oprit din tremurat.
Garth i-a zâmbit.
— Bun, așa-i? Nu că Dorrel l-ar aprecia. L-am făcut pe un pescar rablagit de vreo doișpe sticle. Le găsise într-o epavă; nu știa peste ce dăduse, iar nevastă-sa nu le voia în casă. I-am dat zdrăngănele în locul lor, niște mărgele din metal, pe care le luasem pentru soră-mea.
— Și soră-ta ce mai primește? a întrebat Maris, între două înghițituri de kivas.
Garth a ridicat din umeri.
— Ea? Ah, era o surpriză oricum. O să-i aduc ceva din Poweet data viitoare când merg acolo. Niște ouă pictate.
— Dacă nu cumva mai descoperă ceva și le dă la schimb, pe drumul de întoarcere, l-a luat peste picior Dorrel. Dacă soră-ta va primi vreodată ceva, șocul va strica toată bucuria. Ești făcut pentru negustorie. Cred că ți-ai da și aripile, dacă ar merita trocul.
Garth a pufnit indignat.
— Mai bine închizi gura când mai vrei să zici așa ceva, păsărico.
Apoi s-a întors către Maris.
— Ce face fratele tău? Nu l-am mai văzut deloc.
Ea a sorbit din nou din băutură, străduindu-se din răsputeri să se calmeze.
— Împlinește săptămâna viitoare anii, a spus ea destinsă. Aripile vor fi atunci ale lui. N-am de unde ști încotro umblă. Poate nu-i place compania ta.
— Poftim? s-a mirat Garth. Și de ce, mă rog?
Părea jignit.
Maris a dat absentă din mână și a schițat un zâmbet. Nu voise să sune așa dur.
— Îmi place mult, a continuat Garth. Tuturor ne place, nu, Dorrel? Este tânăr, tăcut, poate un pic cam precaut, dar ar trebui să se dea pe brazdă. Cumva, e altfel – dar, vai, spune niște povești… Și cântă! Înrădăcinații vor ajunge să-i adore aripile.
Garth a dat din cap a mirare.
— De unde învață toate povestirile? Am călătorit mai mult ca el, și totuși…
— Le născocește, a răspuns Maris.
— El singur?
Garth era impresionat.
— Atunci, va fi cântărețul nostru. Le vom lua premiul esticilor la următorul concurs. Vesticii au întotdeauna cei mai buni zburători, a zis el cinstit, dar povestitorii noștri n-au fost niciodată pe măsura titlului.
— Eu am cântat pentru Vest la ultima întâlnire, a obiectat Dorrel.
— Exact ce spuneam.
— Tu țipi ca o pisică-de-mare.
— Da, a recunoscut Garth, dar nu mă amăgesc în legătură cu veleitățile mele.
Maris a pierdut replica lui Dorrel. Mintea îi zburase departe de dialogul lor și urmărea flăcările, gândindu-se, strângând în mâini vinul cald încă. Se simțea liniștită aici, în Cuib, chiar și acum, după ce Garth îl pomenise pe Coll. Și curios de comod. Nimeni nu trăia pe stânca zburătorilor, dar într-un fel îi era ca o casă. Casa ei. Îi venea greu să creadă că nu avea să mai vină aici.
Și-a amintit de prima dată când zărise Cuibul, acum șase ani buni, chiar în ziua următoare celei în care împlinise anii. Era o fată de treisprezece ani, mândră că zburase singură așa departe, și totuși speriată și sfioasă. În cabană găsise doisprezece zburători așezați în jurul unui foc bând, râzând. Petrecerea era în toi. Dar se opriseră și îi zâmbiseră. Garth era un tânăr destul de tăcut pe atunci, Dorrel, un băietan slăbănog, doar cu puțin mai mare decât ea. Nu-l cunoștea pe niciunul dintre ei. Dar Helmer, un zburător între două vârste, din insula cea mai apropiată de a ei, era printre cei de acolo și el a prezentat-o. Chiar și acum își amintea chipurile lor, numele: Anni, roșcata, din Culhall, Foster, cel care mai târziu s-a îngrășat atât de tare, că n-a mai putut zbura, Jamis Bătrânul și, mai ales, cel poreclit Corbul, un june îngâmfat care se îmbrăca în blană neagră și în metal și câștigase premii pentru Est în trei concursuri consecutive. Mai era cineva, o bălaie deșirată, din Insulele Mărginașe. Petrecerea se ținea în cinstea ei; se întâmpla rar ca un Mărginaș să zboare atât de departe.
I-au urat cu toții bun venit lui Maris și în scurtă vreme parcă îi și furase locul de musafir de onoare blondei înalte. I-au dat vin, deși era mică, și au făcut-o să cânte cu ei, i-au spus povești despre zbor; pe multe dintre ele fata le auzise înainte, dar niciodată de la oameni ca ei. În final, când a simțit că face parte din grup, nu i-au mai dat atâta atenție, iar festivitatea și-a reluat cursul firesc.
Fusese o petrecere stranie, de neuitat, iar un incident anume îi rămăsese adânc înrădăcinat în memorie. Corbul, singurul înaripat Estic din grup, un mic bețivan, s-a răzvrătit.
— Vă numiți zburători, a zis el pe un ton usturător, pe care Maris avea să-l țină minte pentru totdeauna. Veniți cu mine, vă arăt eu ce înseamnă să zbori.
Și întreaga liotă s-a mutat afară, pe stânca zburătorilor, cea mai înaltă de pe piscul Cuibului. Cobora o sută optzeci de metri, spre pietrele ascuțite ce răsăreau precum niște colți, iar apa se învolbura cu furie la atingerea lor. Cu aripile strânse, Corbul a pășit spre marginea stâncii. A desfăcut cu grijă primele trei cordoane de la spițele aripilor lui și și-a strecurat mâna printre bucle. Dar nu a blocat aripile; balamalele încă se mișcau, iar spițele deschise se îndoiau flexibile înainte și înapoi, întocmai brațelor lui. Celelalte articulații metalice le ținea strânse în mâini.
Maris se întrebase atunci ce o pune la cale. Urma să afle în curând.
Băiatul a alergat și a sărit cât a putut de departe de pe stânca zburătorilor. Cu aripile tot strânse.
Ea a rămas fără glas și apoi a alergat spre muchia stâncii. Ceilalți au urmat-o, unii palizi, alții rânjind. Dorrel stătuse lângă ea.
Corbul se prăbușea, greu ca o piatră, cu mâinile în lateral, cu țesătura aripilor fâlfâind ca o pelerină. Aluneca cu capul în jos, iar căderea parcă nu se mai oprea.
Apoi, chiar în ultima clipă, când aproape că atinsese stâncile, când Maris aproape că simțise impactul – niște aripi de argint au lucit, brusc, în lumina soarelui. Aripi răsărite din neant. Iar Corbul a prins vântul și și-a luat zborul.
Maris rămăsese înmărmurită. Dar Jamis Bătrânul, cel mai în vârstă dintre zburătorii vestici, nu făcuse altceva decât să râdă.
— Trucul Corbului, a mârâit el. L-am mai văzut de două ori. Își unge spițele aripilor. După ce a căzut destul, le face vânt cât poate de tare. În timp ce fiecare se potrivește în locașul ei, mișcarea o face pe următoarea să se desprindă. Da, drăguț. Aș pune pariu că a exersat mult înainte să încerce în fața cuiva. Într-o zi, însă, una dintre chingile alea se va bloca și nu va mai trebui să-l ascultăm pe Corb.
Dar nici măcar vorbele lui nu au reușit să spulbere vraja. Maris îi văzuse deseori pe zburători, nerăbdători cu ajutoarele lor, înrădăcinații; își trăgeau aripile aproape deschise în sus și desfăceau ultima chingă scuturându-se brusc. Dar nu mai asistase niciodată la așa ceva.
Corbul îi întâmpinase rânjind cu superioritate, la groapa de aterizare.
— Când veți putea face asta, s-a adresat el grupului, atunci vă veți numi zburători.
Fusese îngâmfat și nechibzuit, da, dar în clipa aceea și ani mai târziu Maris se crezuse îndrăgostită de el.
A clătinat din cap abătută și a terminat kivasul. Acum totul părea prostesc. Corbul murise cu mai puțin de doi după petrecerea respectivă, pierind în mare, fără urmă. Zeci de zburători mureau în fiecare an, iar aripile le dispăreau de obicei odată cu ei; din pricina zborului stângaci se prăbușeau și se înecau, se știa că scilele cu gât lung îi atacau pe planorii nechibzuiți, furtunile îi aruncau din ceruri, fulgerele vânau metalul aripilor – da, pentru zburători existau o mulțime de feluri de a muri. Majoritatea, așa bănuia Maris, pur și simplu se rătăceau și nu mai ajungeau la destinație, zburând la întâmplare, până ce îi dobora oboseala. Câțiva, poate, întâlneau acea amenințare rară și temută din ceruri: curenții statici. Dar Maris știa acum despre Corb că fusese cel mai bun candidat la un sfârșit tragic, un zburător necugetat, fără pic de simț al cerului.
Vocea lui Dorrel a smuls-o din visare.
— Maris! a spus el. Să nu adormi!
Ea a pus jos cana goală; degetele îi luaseră forma vasului din piatră aspră, căutând căldura pe care o simțiseră adineaori. Și-a tras greu mâna înapoi și și-a ridicat puloverul.
— Nu e uscat, a protestat Garth.
— Ți-e frig? a întrebat Dorrel.
— Nu. Trebuie să mă întorc.
— Ești prea obosită, a zis Dorrel. Rămâi peste noapte.
Maris și-a desprins privirea de a lui.
— Nu trebuie. Sunt îngrijorați.
Dorrel a oftat.
— Atunci, ia haine uscate.
El s-a ridicat, s-a îndreptat spre capătul mai îndepărtat al încăperii comune și a deschis ușile unui dulap din lemn sculptat.
— Vino aici și alege ce ți se potrivește.
Ea nu s-a clintit.
— Mai bine îmi iau hainele mele. Nu mă mai întorc aici.
Dorrel a șuierat o înjurătură.
— Nu spune asta – știi tu – ah, haide, ia straiele. Doar știi că le poți folosi fără probleme. Lasă-ți-le pe ale tale, în schimb, dacă așa vrei. Nu te las să pleci în haine ude.
— Îmi pare rău, a spus Maris.
Garth i-a zâmbit, în timp ce Dorrel stătea în picioare, așteptând. Ea s-a ridicat încet, trăgându-și prosopul mai bine în jurul trupului pe când se îndepărta de foc. Pe gât simțea vârfurile ude și reci ale părului ei scurt și negru. A căutat cu Dorrel prin teancul de haine până ce a găsit o pereche de pantaloni și un pulover maro, din iarba-lânii, potrivite pe trupul ei zvelt și musculos. Dorrel a privit-o cum se îmbracă, apoi și-a găsit repede ceva de îmbrăcat și pentru el. După aceea s-au îndreptat către suportul de lângă ușă și au dat jos aripile. Maris și-a trecut degetele lungi și puternice pe deasupra spițelor, asigurându-se că nu sunt slăbite sau stricate; aripile se defectau arareori, dar când se întâmpla, necazurile apăreau întotdeauna la spițe. Țesătura în sine sclipea la fel de subțire și rezistentă ca în clipa în care corăbierii stelari o aduseseră în acea lume. Mulțumită, Maris și-a pus aripile. Erau în formă; Coll putea să le poarte ani de-a rândul și copiii lui la fel, și generații întregi după el.
Garth ieșise să-i stea alături. Fata l-a privit.
— Nu prea mă pricep la cuvinte cum se pricepe Coll sau Dorrel, a început el. Eu… ei bine… La revedere, Maris!
S-a înroșit, arătând jalnic. Zburătorii nu își luau la revedere unul de la celălalt. Dar eu nu sunt zburător, s-a gândit ea, așa că l-a îmbrățișat pe Garth, l-a sărutat și și-au spus cuvântul de despărțire, cuvântul înrădăcinaților.
Dorrel a ieșit afară cu ea. Vânturile băteau puternic, cum se întâmpla mereu în preajma Cuibului, însă furtuna trecuse. În aer se mai simțea doar aburul ușor, umed, al stropilor mării. Dar stelele luminau.
— Rămâi cel puțin la cină, a rugat-o Dorrel. Garth și cu mine ne-am lupta pentru privilegiul de a te servi.
Maris a scuturat din cap. N-ar fi trebuit să vină; ar fi trebuit să zboare direct acasă și să nu-și ia niciodată la revedere de la Garth sau de la Dorrel. Nu pentru a face sfârșitul mai ușor de suportat, ci pentru a reuși să pretindă că lucrurile aveau să rămână întotdeauna la fel și apoi, în cele din urmă, să dispară. Când au ajuns pe piscul înalt al zburătorilor, același de pe care Corbul se aruncase cu mult timp în urmă, i-a căutat mâna lui Dorrel și au stat tăcuți o vreme.
— Maris, a rostit el, în cele din urmă, șovăind.
Băiatul se uita drept în față, spre mare, stând lângă umărul ei, ținând-o de mână.
— Maris, ai putea să te căsătorești cu mine. Mi-aș împărți aripile cu tine, n-ar fi nevoie să renunți definitiv la zbor.
Ea și-a retras mâna dintr-a lui și a simțit cum rușinea îi îmbujorează obrajii. N-avea niciun drept; era crud din partea lui să se prefacă astfel.
— Nu face asta! a șoptit ea. Aripile nu sunt ale tale, ca să le împărți.
— Tradiția, a replicat el disperat.
Fata își dădea seama că și el se simte stânjenit. Voise să o ajute, nu să înrăutățească situația.
— Am putea încerca. Aripile sunt ale mele, dar ai putea să le folosești…
— Of, Dorrel, nu spune asta! Insularul, Insularul tău nu ar accepta niciodată așa ceva. E mai mult decât tradiție, e lege. Ar putea să ne ia aripile și să le dea cuiva care le acordă mai mult respect, așa cum a pățit Lind, contrabandistul. În plus, chiar dacă fugim într-un loc unde nu există lege sau Insular, undeva unde să fim doar noi – cât ai îndura să-ți împărți aripile? Fie că sunt eu sau altcineva. Nu pricepi? Am ajuns să ne urâm unul pe celălalt. Nu sunt un copil care poate exersa în timp ce tu te odihnești. Nu pot trăi astfel, zburând pentru că sunt tolerată, știind că aripile nu vor putea fi niciodată ale mele. Și ai ajunge să te saturi de felul în care te privesc – ne-am sătura amândoi – ah…
Maris a izbucnit, căutându-și cuvintele.
Dorrel a rămas tăcut o clipă.
— Îmi pare rău, i-a zis el. Am vrut să fac ceva – să te ajut, Maris. Doare nespus să știu ce urmează să ți se întâmple. Am vrut să-ți ofer ceva. Nu pot suporta gândul că vei pleca și vei deveni…
Ea i-a prins din nou mâna și a strâns-o tare.
— Da, da. Taci.
— Știi că te iubesc, Maris. Știi, nu?
— Da, știu. Și eu te iubesc, Dorrel. Dar… nu mă voi mărita niciodată cu un zburător. Nu acum. N-aș putea. L-aș ucide, pentru aripile lui.
Fata l-a privit, încercând să îndulcească adevărul sumbru al vorbelor ei. Și eșuând.
S-au îmbrățișat, într-un echilibru precar, chiar în momentul plecării, încercând să-și spună acum, prin apăsarea trupurilor, tot ce ar fi vrut să-și spună vreodată. Apoi s-au retras și s-au privit, cu ochii plini de lacrimi.
Maris a dibuit aripile, tremurând, brusc înfrigurată din nou. Dorrel a vrut să o ajute, dar degetele i s-au încurcat în ale ei și au început să râdă șovăielnic de neîndemânarea lor. L-a lăsat să desfacă aripile. Când una dintre ele era întinsă complet, iar cealaltă doar pe jumătate, ea și-a adus dintr-odată aminte de Corb și l-a împins deoparte pe Dorrel. Băiatul a privit-o zăpăcit. Maris a ridicat aripa, ca un veteran istovit al aerului și a prins ultima spiță, scuturând-o scurt și cu forță. Apoi a fost gata de plecare.
— Mergi cu bine, i-a urat el în cele din urmă.
Ea a dat să spună ceva, apoi a renunțat, dând din cap prostește.
— Și tu, a îngăimat ea în cele din urmă. Ai grijă, până ce…
Dar nu a mai putut rosti ultima minciună, cum nu putea să-și ia la revedere. S-a întors cu spatele, a alergat, îndepărtându-se de el și a plonjat de pe pisc, prinsă de vânturile nopții, pe un cer întunecat și rece.
A fost un zbor lung și singuratic pe deasupra mării înstelate, neclintite. Vânturile băteau neoprite dinspre est, forțând-o să cârmească mereu, să piardă timp și viteză. Până când a zărit farul din Mica Amberly, insula ei natală, a trecut și miezul nopții.
Sub el se mai zărea o lumină, întorcându-se spre plaja lor de aterizare. A văzut-o în timp ce glisa încetișor și lin și s-a gândit că e cabanierul. Dar ar fi trebuit să iasă din serviciu acum mult timp; puțini zburători se mai aflau sus la o oră așa târzie. Fata s-a încruntat, nedumerită, chiar în timp ce se zgâlțâia din toate încheieturile, de la impactul cu solul.
Maris a mormăit ceva, s-a grăbit să se ridice și a început să desfacă hamurile. S-ar fi cuvenit să știe destul de bine că nu trebuie să se lase distrasă în momentul aterizării. Lumina înainta în fața ei.
— Deci ai hotărât să te întorci, a rostit vocea, aspră și furioasă.
Era Russ, tatăl ei – de fapt, tatăl vitreg –, omul care venea spre ea, cu o lampă în mâna sănătoasă, în vreme ce dreapta îi atârna inertă și inutilă de-o parte a corpului.
— M-am oprit mai întâi la Cuib, a zis ea apărându-se. Nu te-ai îngrijorat?
— Coll trebuia să plece, nu tu.
Chipul îi era împietrit.
— El era în pat, a replicat Maris. S-a mișcat prea lent – știam că va pierde cel mai bun moment al furtunii. N-ar fi prins nimic, în afară de ploaie și ar fi durat o veșnicie să ajungă acolo. Asta, dacă ajungea vreodată. Încă nu e bun pe vreme ploioasă.
— Atunci, trebuie să învețe să devină mai bun. Trebuie să facă propriile lui greșeli acum. Tu i-ai fost profesor, dar în curând aripile vor fi ale lui. El e zburătorul, nu tu.
Maris a tresărit ca trăsnită. Acela era omul care o învățase să zboare, care fusese atât de mândru de ea și de felul în care intuia ce să facă. Îi repetase de multe ori că aripile urmau să fie ale ei, chiar dacă nu era sânge din sângele lui. El și soția lui o adoptaseră atunci când le fusese limpede că n-o să aibă un copil al lor care să le moștenească. El avusese accidentul și nu mai avea acces la cer și era important să găsească un înlocuitor – dacă nu putea fi un membru al familiei, atunci cineva la care ținea. Soția lui refuzase să învețe; trăise treizeci și cinci de ani ca înrădăcinat și nu intenționa să se arunce de pe nicio stâncă, cu sau fără aripi. În plus, era prea târziu; zburătorii trebuiau antrenați de mici. Așa că Maris a fost cea pregătită, adoptată și îndrăgită – Maris, fiica pescarului, fata ce mai degrabă privea stânca zburătorilor decât să se joace cu ceilalți copii.
Și apoi, în ciuda tuturor probabilităților, se născuse Coll. Mama lui a murit după nașterea îndelungată și istovitoare – Maris, încă o fetiță, își amintea o noapte sumbră, mulți oameni alergând dintr-o parte într-alta și, mai târziu, pe tatăl ei vitreg plângând într-un colț – dar Coll supraviețuise. Maris, devenită dintr-odată mamă-copil, ajunsese să țină la el, să-l iubească. La început, nu se așteptaseră să trăiască. Ea a fost fericită când previziunile lor au fost dezmințite; iar trei ani îl iubise ca pe un frate și ca pe un fiu totodată; în timp ce se antrena cu aripile sub privirea vigilentă a tatălui lor.
Și așa a fost, până în noaptea în care același părinte i-a spus că fiul său, bebelușul Coll, trebuia să primească aripile ei.
— Sunt un zburător mult mai bun decât va reuși el vreodată să fie, a replicat acum Maris, pe plajă, cu vocea tremurândă.
— Nu contest. N-are niciun sens. El e sânge din sângele meu.
— Nu e drept! a țipat ea, eliberându-se de revolta pe care o înăbușise înăuntrul ei, încă din ziua în care împlinise anii.
Coll fusese puternic, sănătos, dar prea mic pentru a purta aripile, însă aveau să fie ale lui în ziua majoratului. Maris nu putea ridica pretenții, n-avea niciun drept. Asta era legea zburătorilor de generații întregi, din vremea corăbierilor stelari, legendarii făuritori de aripi. Primul născut al fiecărei familii de zburători urma să moștenească aripile de la părintele lui. Îndemânarea nu conta deloc; așa era legea moștenirii, iar Maris venea dintr-o familie de pescari ce nu avea nimic să-i ofere, în afară de rămășițele împrăștiate ale unei bărci.
— Drept sau nedrept, așa-i legea, Maris. Știi de mult, chiar dacă ai ales să nu ții seama de ea. Ani în șir te-ai jucat de-a zburătorul, iar eu te-am lăsat, căci Coll avea nevoie de un dascăl priceput și insula este prea mare pentru a se baza doar pe doi zburători. Dar ai știut tot timpul că va veni și ziua asta.
Ar fi putut să-i vorbească mai blând, s-a gândit ea furioasă. Sigur știe ce înseamnă să renunți la legătura cu cerul.
— Acum, vino cu mine, a zis el. Nu vei mai zbura niciodată.
Aripile ei erau încă întinse; doar o legătură era desprinsă.
— O să fug, a replicat ea înnebunită. Nu o să mă mai vezi niciodată. O să mă duc pe o insulă, unde nu au zburător. O să fie bucuroși să mă primească, indiferent de cum am căpătat aripile.
— Niciodată, a rostit tatăl ei cu tristețe. Ceilalți zburători ar evita locul acela, așa cum s-a întâmplat după ce Insularul Smintit de pe Kennehut l-a executat pe Purtătorul-Veștilor-Rele. Ți-ar lua aripile furate, oriunde te-ai duce. Niciun Insular nu și-ar asuma un asemenea risc.
— Atunci, am să le distrug! a amenințat Maris, în pragul isteriei. Atunci, nici el nu o să zboare, la fel ca… la fel ca…
Sticla s-a spart de pietre și lumina s-a stins când tatăl ei a scăpat lampionul. Ea a simțit cum o strânge de mâini.
— N-ai putea, nici să vrei. Și n-ai fi în stare să-i faci așa ceva lui Coll. Dă-mi aripile.
— N-aș…
— Nu știu ce n-ai face. De dimineață am crezut că ai plecat să te sinucizi, zburând prin furtună. Știu ce simți, Maris. De asta m-am speriat și m-am înfuriat atât de tare. Nu trebuie să-l învinuiești pe Coll.
— Nu-l învinuiesc. Și nu l-aș împiedica să zboare – dar și eu îmi doresc atât – Tată… te rog!
Lacrimile îi curgeau pe obraji, ascunse de bezna din jur, și s-a apropiat de bărbat, căutându-i mângâierea.
— Da, Maris, a spus el.
Nu o putea îmbrățișa; aripile îl împiedicau.
— Nu pot face nimic. E în firea lucrurilor. Va trebui să înveți să trăiești fără aripi, cum am învățat și eu. Cel puțin tu le-ai avut un timp – știi cum e să zbori.
— Nu mi-e de-ajuns! a replicat plângând, cu încăpățânare. Când eram mică credeam că va fi de ajuns. Nici nu eram a ta, ci doar o străină, și tu erai cel mai mare zburător al insulei Amberly. Vă priveam pe tine și pe ceilalți de pe stâncă și obișnuiam să-mi spun – dacă aș avea aripi, chiar și o clipă, mi-ar ajunge o viață întreagă. Dar nu e așa, nu e. Nu pot renunța la ele.
Furia a dispărut de pe chipul tatălui ei. I-a atins obrajii blând, ștergându-i lacrimile.
— Poate că ai dreptate, a încuviințat el, pe un ton grav, tărăgănat. Poate că nu a fost un lucru bun. Am crezut că dacă te las să zbori un timp, doar puțin – tot ar fi mai bine decât deloc, un dar minunat. Dar nu am avut dreptate, nu? Acum nu vei mai fi fericită niciodată. Nu vei putea fi un înrădăcinat, căci ai zburat și vei ști întotdeauna de ce ai fost privată.
Vorbele i s-au curmat brusc și Maris și-a dat seama că se referea atât la el însuși, cât și la ea.
A ajutat-o să-și desprindă aripile și să le strângă și au mers împreună spre casă.
Locuința lor era o construcție simplă din lemn, înconjurată de copaci și pământ. În spatele ei curgea un izvor. Russ i-a spus noapte bună din pragul ușii și a luat aripile cu el, la etaj. Chiar și-a pierdut toată încrederea!? s-a întrebat Maris. Ce am făcut? Și a simțit cum plânsul o îneacă din nou.
În schimb, a mers în bucătărie, a găsit niște brânză, carne rece și ceai și s-a întors cu ele în sufragerie. În mijlocul mesei se afla o lumânare ovală, îngropată în nisip. A aprins-o, a mâncat și a urmărit jocul flăcării.
Coll a intrat chiar când terminase și a rămas pironit în prag, cu o expresie ciudată pe chip.
— Salutare, Maris, a zis nesigur. Mă bucur că te-ai întors. Te așteptam.
Era înalt pentru un puști de treisprezece ani, cu un trup fragil, mlădios, cu părul blond-roșcat și tuleiele abia mijite în mustață.
— Salutare, Coll, a răspuns fata. Nu sta acolo. Îmi pare rău că am luat aripile.
Băiatul s-a așezat.
— Știi că nu mă deranjează. Zbori mult mai bine ca mine și… știi tu. S-a înfuriat Tata?
Ea a dat din cap în semn că da.
El arăta amărât și speriat.
— A mai rămas doar o săptămână, Maris. Ce o să ne facem?
Privea drept în jos, la lumânare, nu la ea.
Maris a oftat și și-a pus încet mâna pe brațul lui.
— Vom face ce trebuie, Coll. N-avem de ales.
Vorbiseră și înainte și îi știa chinul, așa cum și el îl știa pe al ei. Era sora lui, aproape mama lui, împărțise cu Maris rușinea și secretul. O ultimă ironie a sorții.
S-a uitat la ea, privind-o cum își privește un copil mama; deși știa acum că e la fel de neajutorată ca el, tot spera.
— De ce nu avem de ales? Nu înțeleg.
Maris a oftat.
— Așa e legea, Coll. Aici nu încălcăm tradiția, știi doar. Cu toții avem o datorie. Dacă ar exista o alternativă, aș păstra aripile, aș fi zburător. Iar tu ai deveni povestitor. Amândoi ne-am simți mândri, știind că suntem buni la ce facem. Viața de înrădăcinat va fi grea. Îmi doresc atât de mult aripile! Le-am avut și nu mi se pare drept să mi se ia – poate că dreptatea constă în ceva ce nu înțeleg. Oameni mai înțelepți ca noi au hotărât să fie așa și poate, poate că mă comport copilărește, vrând ca totul să fie ca mine.
Coll și-a umezit, încordat, buzele.
— Nu.
Maris s-a uitat întrebătoare la fratele ei.
Băiatul a scuturat din cap, cu încăpățânare.
— Nu e drept, Maris. Pur și simplu nu e. Eu nu vreau să zbor, nu vreau să-ți iau aripile. E o prostie. Te rănesc și nu îmi doresc asta, dar nu vreau să-l rănesc nici pe Tata. Cum să-i spun? Sunt moștenitorul lui și toate celelalte – se presupune că aripile vor fi ale mele. M-ar urî. Cântecele nu povestesc despre zburători cărora le-a fost frică de cer, așa cum îmi este mie. Zburătorii nu se tem – eu nu sunt făcut pentru așa ceva.
Mâinile îi tremurau vizibil.
— Coll, nu-ți face griji. O să fie bine, chiar o să fie. Toată lumea e speriată la început. Chiar și eu am fost.
Nu se gândea că zisese o minciună, ci își dorea doar să-l îmbărbăteze.
— Dar nu e drept, a strigat el. Nu vreau să renunț la cântecul meu, iar, dacă zbor, nu voi putea cânta, nu ca Barrion, nu așa cum îmi doresc. De ce să mă oblige? Maris, de ce nu poți fi tu zburătorul, așa cum visezi? De ce?
Ea l-a privit cum sta pe punctul de a izbucni în plâns și a simțit nevoia de a vărsa lacrimi alături de el. Nu avea un răspuns pentru el și nici pentru ea.
— Nu știu, a zis cu voce stinsă. Nu știu, micuțule. Cu toate astea, așa a fost dintotdeauna și așa trebuie să fie.
S-au privit, amândoi captivi, prizonieri ai unei legi mai vechi decât oricare dintre ei și ai unei tradiții pe care nu o înțelegeau. Neajutorați și răniți, și-au repetat aceleași lucruri de nenumărate ori, până când, într-un târziu, au mers la culcare, fără a găsi vreo soluție.
Dar singură, în patul ei, Maris a fost din nou cuprinsă de resentimente, de gândul pierderii pe care o suferea și totodată de rușine. A plâns până a adormit, iar în noaptea aceea a visat cerul învinețit de furtună, pe care nu avea să mai zboare niciodată.
***
Săptămâna a părut o veșnicie.
În zilele acelea nesfârșite, Maris a urcat de zeci de ori pe stânca zburătorilor, stând neajutorată, cu mâinile în buzunare, privind în largul mării. Vedea bărci de pescuit, pescăruși și o dată, foarte departe, un banc de pisici-de-mare, lucioase și cenușii. O durea și mai tare că lumea pe care o cunoștea era dintr-odată ferecată, felul în care orizontul părea să se micșoreze deasupra ei, dar nu se putea abține să nu vină. Așa că rămânea acolo, tânjind după vânt, însă singurul lucru ce mai zbura pe coama curenților era părul ei.
O dată l-a surprins pe Coll uitându-se la ea de departe. După aceea, niciunul dintre ei n-a adus vorba despre asta.
Russ avea aripile acum, aripile lui, așa cum fuseseră mereu, până ce Coll urma să le ia. Când Mica Amberly avea nevoie de un zburător, Corm răspundea chemării din colțul cel mai îndepărtat al insulei sau vesela Shalli, care îi fusese însoțitoare lui Maris în copilărie, învățând-o noțiunile simple despre cer. În ceea ce-l privește pe tatăl ei, insula nu avea un al treilea zburător, până când Coll nu-și reclama dreptul prin naștere.
Și atitudinea lui față de Maris se schimbase. Uneori se enerva când o vedea îngândurată, alteori o îmbrățișa și puțin mai lipsea să nu plângă. Nu găsea o cale de mijloc între furie și milă, așa că, neajutorat, încerca să o evite. În schimb, își petrecea timpul cu Coll, arătându-se entuziasmat și emoționat. Băiatul, fiu supus, se străduia să-i înțeleagă și să-i imite starea. Dar Maris știa că și el se plimba îndelung și petrecea mult timp singur, cu chitara lui.
În ziua de dinaintea majoratului, Maris a stat pe stânca zburătorilor, cu picioarele atârnându-i peste margine, urmărind-o pe Shalli cum formează arcuri argintii pe cerul amiezei. Urmărea pisicile-de-mare pentru pescari, așa-i spusese lui Maris, dar ea știa adevărul. Fusese zburător destul timp ca să recunoască o ieșire de plăcere. Chiar și acum, când ședea acolo, prinsă, simțea ecoul acelei bucurii; ceva se rupea în ea ori de câte ori Shalli se înclina și o rază de lumină argintie, ruptă din soare, se răsfrângea puțin în aripă.
Așa are să sfârșească totul? se întreba Maris. Nu se poate. Nu, așa a început. Îmi amintesc.
Și chiar își amintea. Uneori i se părea că-i urmărise pe zburători încă dinainte de a putea merge, deși mama ei, adevărata ei mamă, îi spusese că nu-i așa. Totuși, Maris avea amintiri clare despre stâncă; fugea de acasă și venea aici în fiecare săptămână, când avea patru sau cinci ani. Acolo – aici – stătuse privind zburătorii ce veneau și plecau. Maică-sa o găsea mereu acolo și întotdeauna se înfuria.
— Ești o înrădăcinată, Maris, îi spunea după ce-i dădea o bătaie. Nu-ți irosi timpul cu gânduri neghioabe. N-o să îngădui ca fiica mea să ajungă o Aripiașchie.
Era o poveste veche; mama i-o spunea mereu când o prindea cocoțată pe stâncă. Aripiașchie fusese fiul unui tâmplar, care dorise să devină zburător. Dar, bineînțeles, nu făcea parte dintr-o astfel de familie. Lui nu îi păsa, zice povestea; nu își asculta părinții sau prietenii, nu voia decât să se înalțe pe cer. În final, în atelierul tatălui său, și-a construit o pereche de aripi frumoase: mari, ca de fluture, din lemn sculptat și lăcuit. Și toată lumea a fost de părere că sunt minunate, cu excepția zburătorilor; ei doar au clătinat din cap, fără să scoată o vorbă. În cele din urmă, Aripiașchie s-a suit pe stâncă. Ei îl așteptau acolo, muți, dând roată și unduindu-se ușor, în liniște, în lumina dimineții. Aripiașchie a alergat să-i ajungă și s-a prăbușit, întâlnindu-și moartea.
— Iar morala, îi spunea întotdeauna maică-sa, e că nu trebuie să încerci să fii ce nu ești.
Dar oare despre asta era vorba? Copila Maris nu își pusese această întrebare; ea doar îl considerase pe Aripiașchie un nerod. Dar, după ce a crescut, povestea îi revenea adesea în minte. Uneori se întreba dacă nu cumva maică-sa o interpretase greșit. Aripiașchie câștigase, se gândea ea. El zburase, chiar dacă doar o clipă, însă momentul meritase chiar și prețul vieții. Era moartea unui zburător. Iar ceilalți nu veniseră să-l batjocorească sau să-l îndepărteze – nu, ei zburaseră ca însoțitori ai lui, pentru că era doar un începător și pentru că-l înțelegeau. Înrădăcinații râdeau deseori de Aripiașchie; numele devenise sinonim cu prostănac. Dar cum putea un zburător să audă povestea și să nu plângă?
Maris s-a gândit la Aripiașchie atunci, în timp ce o urmărea pe Shalli zburând, iar vechile întrebări îi răsăreau din nou în minte. A meritat, Aripiașchie? s-a întrebat ea. O clipă de zbor, și apoi moartea veșnică? Dar pentru mine a meritat? Doisprezece ani de vânturi furtunoase, și acum o viață întreagă fără de ele?
Când Russ a observat-o prima oară pe stâncă se simțise cel mai fericit copil din lume. Când a adoptat-o și a îndemnat-o mândru spre cer, a crezut că moare de bucurie. Tatăl ei adevărat era mort, se rătăcise cu barca, fusese ucis de o scila, după ce o furtună îl abătuse mult din drum; mama fusese fericită să scape de ea. S-a năpustit asupra unei noi vieți, asupra cerului; părea că toate visele ei devin realitate. Aripiașchie avusese o idee bună, își zicea pe atunci. Dorește-ți ceva din toată inima, și se va împlini.
Credința a părăsit-o după nașterea lui Coll, când i se spusese.
Coll. Totul se învârtea în jurul lui Coll.
Așa că, pierdută, Maris a alungat orice gând și a privit liniștită și melancolică.
A sosit și ziua, așa cum știuse că se va întâmpla.
S-a dat o petrecere, deși Insularul însuși a fost gazda. Era un bărbat corpolent, amabil, cu un chip blând, ascuns sub o barbă deasă, sperând că asta îl face să pară de temut. Când i-a întâmpinat la ușă, hainele îi străluceau a bogăție: materiale scumpe, brodate, inele de cupru și alamă și un colier greoi, din oțel adevărat, fasonat. Dar primirea a fost călduroasă.
Înăuntrul cabanei se afla o încăpere mare, pentru petreceri. Sus erau grinzi de lemn, la vedere, torțe luminau puternic de-a lungul pereților, iar pe jos se întindea un covor stacojiu. Și o masă, gemând sub greutate – kivas din Insulele Shotan și vinurile făcute în Amberly, brânză adusă din Culhall, fructe din Insulele Mărginașe, boluri mari cu salată verde. În vatră, o pisică-de-mare se perpelea în frigare, iar un bucătar o dregea cu iarbă-amară și suc propriu. Era un animal mare, cât o jumătate de om, jupuit de blana gri-albăstruie și lăsând la vedere un trup rotund ca un butoi, ce se îngusta spre perechea de înotătoare puternice. Stratul zdravăn de grăsime ce proteja pisicile-de-mare de frig începuse să pocnească și să sfârâie în flăcări și chipul ciudat de felină fusese umplut până la refuz cu nuci și ierburi. Mirosea delicios.
La petrecere se aflau toți prietenii lor înrădăcinați, care s-au adunat în jurul lui Coll, felicitându-l. Unii s-au simțit chiar obligați să vorbească și cu Maris, să-i spună cât de norocoasă e să aibă un frate zburător și că a fost ea însăși unul. A fost, a fost, a fost. Îi venea să urle.
Dar zburătorii erau cei mai răi. Veniseră acolo în număr mare, bineînțeles. Chipeș ca întotdeauna, risipindu-și farmecul, Corm perora într-un colț, spunând povești despre locuri îndepărtate ochilor visători ai înrădăcinatelor. Shalli dansa; înainte ca seara să se termine, avea să istovească zeci de bărbați cu explozia ei de energie. Alți zburători sosiseră din insule străine. Anni din Culhall, băiatul Jamis cel Tânăr, Helmer din Marea Amberly, a cărui fiică avea să-și dobândească aripile în mai puțin de un an, alți câțiva din Vest, trei amici din Est. Prietenii ei, frații ei, camarazii ei din Cuib.
Dar acum ei o ocoleau. Anni i-a zâmbit politicos și a întors privirea. Jamis i-a transmis salutul tatălui său, apoi s-a lăsat o tăcere stânjenitoare, balansându-se de pe un picior pe altul, până ce Maris s-a despărțit de el. Oftatul lui de ușurare a fost aproape audibil. Chiar și Corm, care se lăuda că nu era niciodată emoționat, parcă nu se simțea în largul lui lângă ea. I-a adus o cană de kivas fierbinte, apoi a zărit un prieten în cealaltă parte a camerei, la care trebuia pur și simplu să meargă.
Simțindu-se dată la o parte și izolată, Maris a găsit un scaun din piele, lângă geam. A șezut acolo, sorbind din kivas și ascultând cum vântul întețit mișca obloanele. Fata nu-i învinuia. Cum poți vorbi cu un zburător fără aripi?
Era mulțumită că Garth și Dorrel nu veniseră și nici o altă persoană dintre cele la care ajunsese să țină în mod deosebit. Și era rușinată de gândul acesta.
Apoi s-a auzit zarvă la ușă, iar starea i s-a schimbat ușor. Sosise Barrion cu chitara în mână.
Maris i-a zâmbit. Deși Russ considera că are o influență negativă asupra lui Coll, fata îl plăcea. Cântărețul era un om înalt, ce trecuse prin multe, cu o coamă de păr rebel, grizonant, care îl făcea să pară mai bătrân decât era. Fața lui prelungă purta urmele vântului și ale soarelui, dar în jurul gurii i se vedeau și riduri de râs și în ochi îi sclipea o poftă nepotolită de poante. Barrion avea o voce gravă, profundă, era obraznic și avea o înclinație spre poveștile fantastice. Se spunea că e cel mai iscusit cântăreț din Vest. Dar tot Barrion mai zisese că vizitase sute de insule, treabă de neînchipuit pentru un om fără aripi. Și mai pretindea că chitara lui sosise acum șapte veacuri de pe Pământ, cu corăbierii stelari. Familia lui o moștenise, povestea el serios, ca și cum s-ar fi așteptat ca Maris și Coll să-l creadă. Dar ideea în sine era nebunească – să îi acorzi unei chitare importanța unei perechi de aripi!
Cu toate astea, mincinos sau nu, înaltul Barrion era destul de amuzant și de romantic și cânta precum vântul însuși. Coll studiase sub îndrumarea lui, iar acum erau prieteni buni.
Insularul l-a bătut pe umăr, Barrion a râs, s-a așezat și s-a pregătit să cânte. În cameră s-a făcut liniște; chiar și Corm s-a oprit în mijlocul poveștii pe care o spunea.
A început cu Cântecul Corăbierilor Stelari.
Era cea mai veche baladă, prima dintre cele pe care le considerau de drept ale lor. Barrion a cântat-o simplu, cu ușurința cu care faci ceva familiar și îndrăgit, iar inima lui Maris s-a înmuiat ascultând vocea lui profundă. De câte ori nu-l auzise pe Coll ciupind coardele propriului său instrument și cântând aceeași piesă! Pe atunci glasul îi era în schimbare; asta îl înfuria. Fiecare a treia strofă era întreruptă de o notă falsă și un minut de sudalme. Maris stătea în pat și chicotea la zgomotele ce veneau dinspre hol.
Acum asculta cuvintele, în timp ce Barrion cânta dulce despre corăbierii stelari și nava lor minunată, cu pânze de argint, întinse pe sute de metri, pentru a prinde vânturile cosmice. Toată povestea era acolo. Furtuna misterioasă, nava afectată, sicriele în care au adormit pentru scurt timp; apoi, purtați departe de drumul lor, ei au ajuns aici, într-o lume formată dintr-un ocean infinit, cu furtuni devastatoare, o lume în care singurele bucățele de uscat erau cele o mie de insule stâncoase, împrăștiate, iar vânturile suflau necontenit. Cântecul istorisea aterizarea lor într-o navetă ce nu era menită să facă așa ceva, despre moartea a mii de suflete în coșciugele lor și felul în care au navigat – abia puțin mai grei decât aerul –, plutind pe deasupra mării, preschimbând apele în argint, împrejurul Insulelor Shotan. Barrion a cântat magia corăbierilor stelari și visul de a-și repara nava și moartea lentă și grea a acelui vis. A continuat să cânte melancolic despre puterile din ce în ce mai slăbite ale mașinăriilor vrăjite, puteri ce s-au stins în cele din urmă pentru totdeauna. În final, a urmat scena bătăliei, pe țărmul Marii Insule Shotan, când Bătrânul Căpitan și acoliții lui au coborât să apere pânzele prețioase din metal, de copiii lor. Apoi, cu ultima scânteie de magie, fiii și fiicele corăbierilor stelari, primii copii de pe Windhaven, au tăiat pânzele în fâșii ușoare și incredibil de rezistente. Și, cu ajutorul bucățelelor de metal pe care le-au mai găsit pe navă, au făcut aripile.
Căci populația împrăștiată de pe Windhaven avea nevoie să comunice. Fără combustibil, fără metal, înfruntând oceane zbuciumate și pline de prădători, fără nicio altă resursă în afară de vânturile puternice: alegerea a fost simplă.
Ultimele acorduri s-au stins în aer. Sărmanii corăbieri, și-a zis Maris, ca de fiecare dată. Bătrânul Căpitan și echipajul lui erau de asemenea zburători, deși aripile lor erau cosmice. Dar felul lor de a zbura a trebuit să dispară pentru ca un altul să-i ia locul.
Barrion a rânjit auzind părerea cuiva și a început un nou cântec. A interpretat șase piese de pe vechiul Pământ, apoi a privit alene în jur și le-a oferit o compoziție proprie, un cântec deocheat, de beție, despre o scila în călduri, care a confundat o barcă de pescuit cu perechea ei. Maris de-abia a ascultat. Gândul îi era tot la corăbierii stelari. Într-un fel, și ei erau ca Aripiașchie, s-a gândit; nu au putut renunța la visul lor. Ceea ce a însemnat că au trebuit să moară. Mă întreb dacă li s-a părut că a meritat.
— Barrion, l-a strigat Russ, așezat pe podea, ăsta e un majorat de zburător. Zi-ne niște cântece de zbor.
Artistul a rânjit și a încuviințat. Maris s-a uitat la Russ. Bărbatul stătea lângă masă, cu un pahar de vin în mâna bună și zâmbetul pe buze. E mândru, și-a zis fata. Fiul lui devine în scurt timp zburător, iar pe mine m-a uitat. S-a simțit rănită și abătută.
Barrion a cântat despre zbor; balade din Insulele Mărginașe, din Insulele Shotan, din Culhall și din insulele Amberly și Poweet. A cântat despre zburătorii-strigoi, pierduți de-a pururi pe mare, când l-au ascultat pe Căpitanul-Insular și au luat săbiile cu ei, pe cer. Încă se vedeau în zona curenților statici, umblând neajutorați prin furtuni, purtați de aripi fantomatice. Sau cel puțin așa spunea legenda. Dar zburătorii care se lovesc de curenții statici arareori se mai întorc să povestească, așa că nimeni nu poate să bage mâna-n foc pentru nimic.
A cântat cântecul lui Royn cel Sur, care trecuse de optzeci de ani când și-a găsit nepotul mort în urma unei dispute pentru o iubită și și-a luat aripile ca să prindă vinovatul și să-i facă de petrecanie.
A mai cântat balada lui Aron și a lui Jeni, cea mai tristă dintre toate. Jeni se născuse înrădăcinată și, chiar mai rău, oloagă; fata locuia cu mama ei, o spălătoreasă, și zi de zi ședea la fereastră, privind stânca zburătorilor de pe Mica Shotan. Așa s-a îndrăgostit de Aron, un zburător delicat și zglobiu, iar în visele ei băiatul îi împărtășea iubirea. Dar într-o zi, când era singură în casă, l-a văzut hârjonindu-se pe cer cu un camarad, o femeie cu părul ca de foc, iar când au aterizat s-au sărutat. Când maică-sa a ajuns acasă, Jeni era moartă. Când a aflat, Aron nu a lăsat ca femeia pe care nu o cunoscuse niciodată să fie îngropată. A purtat-o pe brațe până pe stâncă; apoi, legănând-o pe trupul lui, a înaintat cu vânturile în largul mării și i-a oferit o înmormântare demnă de un zburător.
Barrion i-a închinat un cântec și lui Aripiașchie, deși nu unul foarte reușit; l-a portretizat ca pe un nerod amuzant. Totuși, Barrion l-a cântat alături de cel despre Purtătorul-Veștilor-Rele și Dansul-Vântului, cântecul de nuntă al zburătorilor și alte câteva. Maris de-abia se putea mișca, atât era de fascinată. Kivasul i se răcise în mână, uitat în fața cuvintelor. Era un sentiment plăcut, o tristețe neîmblânzită, și îi aducea în suflet amintirea vântului.
— Fratele tău e născut zburător, a șoptit o voce blândă lângă ea și fata l-a văzut pe Corm așezându-i-se pe mânerul fotoliului.
A arătat delicat, cu paharul de vin, spre locul în care stătea Coll, la picioarele lui Barrion. Tânărul avea mâinile împreunate strâns în jurul genunchilor, iar privirea îi era vrăjită.
— Vezi cum îl emoționează cântecul, a zis Corm ușor. Pentru înrădăcinați, sunt doar melodii, dar, pentru zburători, înseamnă mult mai mult. Noi doi știm asta, Maris, și fratele tău la fel. Îmi dau seama uitându-mă la el. Îmi imaginez cum trebuie să te simți, dar gândește-te la el, fetițo. Iubește zborul la fel ca tine.
Maris s-a uitat în sus, către Corm și abia s-a abținut să nu râdă de dovada lui de înțelepciune. Da, Coll părea fascinat, însă numai ea știa de ce. El de cântat era îndrăgostit, nu de zbor; cântecele îl interesau, nu tema lor. Dar cum ar fi putut să știe Corm, zâmbărețul și chipeșul Corm, care era atât de sigur de sine, dar cunoștea atât de puține.
— Crezi că doar zburătorii au vise, Corm? l-a întrebat ea în șoaptă, apoi și-a întors repede privirea spre locul în care Barrion tocmai termina un cântec.
— Mai sunt o grămadă de cântece de zbor, a zis acesta, și dacă le interpretez pe toate, o să stăm aici până în zori și nu aș mai apuca să mănânc nimic.
Bărbatul s-a uitat la Coll.
— Ai răbdare. O să înveți mai multe decât știu eu, de îndată ce vei ajunge în Cuib.
Lângă Maris, Corm a înălțat paharul, în semn de salut.
Coll s-a ridicat.
— Vreau să cânt unul.
Barrion a zâmbit.
— Cred că îți pot încredința chitara mea. Altcuiva n-aș îndrăzni s-o dau, dar ție da.
Bărbatul s-a ridicat, cedând scaunul tânărului tăcut și palid.
Coll s-a așezat, a ciupit corzile emoționat, mușcându-și buzele. Clipea des din cauza luminii torțelor, s-a uitat către Maris și a clipit din nou.
— Vreau să interpretez un cântec nou, despre un zburător. Eu – ei bine, eu l-am inventat. N-am fost de față, înțelegeți, dar am auzit povestea și, ei bine, e adevărată. Trebuia să fi fost un cântec și nu a fost, până acum.
— Atunci, cântă-l, băiete! a izbucnit Insularul.
Coll a zâmbit și s-a uitat iar la Maris.
— Se numește Prăbușirea Corbului.
Și l-a cântat limpede, cu o voce frumoasă, chiar așa cum se întâmplase. Maris l-a urmărit cu ochii larg deschiși, ascultând plină de amărăciune. Înțelesese totul perfect. Surprinsese chiar și sentimentul, greutatea ce s-a răsucit în ea când aripile strânse ale Corbului au înflorit, luminate ca niște oglinzi, în soare, și și-a croit drum înapoi, din calea morții. Toată dragostea de copil pe care o simțise pentru el era acum pusă în cântecul lui Coll; Corbul despre care povestea el era un prinț înaripat, victorios, întunecat și curajos și îndrăzneț. Așa cum Maris și-l imaginase odată.
Are un dar, și-a spus ea. Corm a privit-o și a întrebat:
— Ce?
Și dintr-odată și-a dat seama că își șoptise gândul.
— Coll, a răspuns ea, în șoaptă.
Ultimele note ale cântecului îi răsunau în ureche.
— Ar putea fi mai bun ca Barrion, dacă ar avea ocazia. Eu i-am spus povestea, Corm. Am fost acolo alături de alți câțiva zeci, când Corbul și-a făcut trucul. Dar niciunul nu ar fi putut să povestească mai frumos decât Coll. Are un dar special.
Corm i-a zâmbit complice.
— Adevărat. Anul viitor îi desființăm pe Estici în competiția de cântece.
Iar Maris l-a privit, dintr-odată furioasă. Totul era pe dos, s-a gândit ea. Din celălalt colț al camerei, Coll o privea întrebător. Ea i-a făcut un semn cu capul, iar el a zâmbit mândru.
Iar ea luase o hotărâre.
Dar chiar atunci, înainte ca băiatul să înceapă o nouă melodie, Russ a venit în față.
— Acum, a rostit el, trebuie să devenim serioși. Am cântat și am vorbit, am mâncat și am băut bine, aici la căldură. Dar afară bat vânturile.
Cu toții au început să asculte cu gravitate și, așa cum era de așteptat, sunetul vijeliilor, uitat ca un zgomot de fundal, pentru atâta timp, părea acum să umple camera. Maris l-a auzit și s-a cutremurat.
— Aripile, a zis tatăl ei.
Insularul a înaintat, ținându-le în mâinile sale cu sfințenie. Și-a rostit discursul ritualic:
— Îndelungă vreme au servit aceste aripi Insula Amberly, legându-ne de popoarele de pe Windhaven generații întregi, încă de pe vremea corăbierilor stelari. Cu ele au zburat Marion, fiica unui corăbier, și apoi fata ei, Jeri și fiul ei Jon și Anni și Flan și Denis…
… înșiruirea de nume a ținut mult timp…
— … și în cele din urmă Russ și fiica lui, Maris.
La pomenirea neașteptată a numelui ei în mulțime s-a iscat rumoare. Nu fusese un zburător adevărat și n-ar fi trebuit inclusă. Îi dădeau titlul de zburător, chiar dacă îi luau aripile, s-a gândit ea.
— Iar acum tânărul Coll le va moșteni și, așa cum au făcut Insularii de generații întregi, eu le țin doar pentru un scurt răstimp, ca să le aduc noroc cu atingerea mea. Iar prin mine, întregul popor de pe Mica Amberly le atinge, iar prin vocea mea urează Zbor înalt, Coll! Insularul a înmânat aripile strânse lui Russ, care le-a luat și s-a întors spre Coll. Băiatul stătea acolo, cu chitara la picioare, părând pipernicit și foarte palid.