PDF Lumina ce se stinge de George R.R. Martin carte de citit

Lumina ce se stinge de George R.R. Martin

 

Prolog

O stea solitară, rătăcind fără ţintă, o paria a creaţiei; asta era planeta.

De secole fără număr tot căzuse, şi căzuse, stingheră, fără vreo destinaţie anume, şi căzuse, şi iar căzuse printre spaţiile reci şi pustii dintre sori. Generaţii de stele se succedaseră pe cerurile ei neroditoare. Nu aparţinea niciuneia. Era o lume în sine şi de sine stătătoare, unică. Într-un anumit sens, nici măcar nu făcea parte din galaxie; traiectoria ei descendentă străpungea câmpia galactică aidoma unui cui bătut prin tăblia din lemn a unei mese rotunde. Aparţinea nefiinţei.

Iar nefiinţa avea să devină realitate cât de curând.

În zorii istoriei omeneşti, planeta aceasta solitară a trecut printr-o perdea de pulbere interstelară care acoperea o zonă extrem de mică de lângă hotarul uriaşelor lentile gravitaţionale ale galaxiei. Dincolo nu erau decât câteva stele – cam vreo treizeci, foarte puţine. Şi dincolo de ele nu mai era nimic decât vidul, o noapte mai adâncă şi mai lungă decât oricare dintre cele cunoscute vreodată de planeta aceasta pribeagă.

După ce s-a rostogolit prin acea regiune umbrită a hotarelor, a întâlnit poporul cel smintit.

Cei care au descoperit-o primii au fost Imperialii Pământului, exact la apogeul expansiunii lor demente şi fără noimă, atunci când Imperiul Federal al Bătrânului Pământ încă mai încerca să cârmuiască toate enclavele de omenire de peste abisuri colosale, imposibil de trecut. O navă de război, pe nume Mao Tze Dong, ce fusese mutilată în timpul unei incursiuni împotriva Hranganienilor, iar întregul echipaj murise la posturi, a devenit primul vehicul de pe tărâmul oamenilor care a trecut dincolo de Vălul Diavolului. Mao era doar o epavă care plutea în derivă, complet lipsită de oxigen şi pe ale cărei coridoare cadavrele se legănau într-un dans grotesc, lovindu-se de tavane cam o dată la un secol. Însă computerele navei fantomă încă mai funcţionau, repetându-şi cu încăpăţânare ritualurile, suficient cât să observe solitara planetă fără nume şi să îi noteze poziţia pe hărţi chiar înainte de a se opri definitiv, la doar câteva minute-lumină depărtare de ea. La vreo şapte secole după această întâmplare, o navă comercială din Tober a dat peste Mao Tze Dong şi peste însemnarea de pe hartă.

Dar pe atunci ştirea aceasta era deja veche; planeta mai fusese descoperită o dată.

Celia Marcyan a fost cea care a descoperit-o a doua oară. Nava acesteia, Vânătorul de Fantasme, a înconjurat planeta cea întunecată pe tot parcursul unei zile standard, în perioada generaţiei de interimat ce a urmat Colapsului. Doar că solitara planetă nu a interesat-o pe Celia, căci nu-i putea oferi decât pietre şi gheţuri şi noapte fără sfârşit, astfel încât, nu după multă vreme, şi-a văzut mai departe de drum. Însă menirea ei era să dea nume planetelor şi, astfel, înainte de a pleca de acolo, a botezat-o. A numit-o Worlorn, dar nu a explicat niciodată nici de ce a ales acest nume, nici ce înseamnă el. Şi Worlorn a rămas. Iar Celia şi-a văzut de drum, pornind spre alte lumi şi alte istorii.

Următorul vizitator a fost Kleronomas, în anul 46-ai. Nava lui de prospecţiuni a survolat-o în trecere şi a însemnat pe hărţi regiunea pustie. Planeta şi-a dezvăluit tainele în faţa senzorilor; şi astfel Kleronomas a constatat că era mai mare şi mai bogată decât majoritatea celorlalte, cu atmosferă şi oceane îngheţate, aşteptând eliberarea.

Există voci care spun că Tomo şi Walberg au fost primii care au aterizat pe Worlorn, în anul 97-ai, în timpul expediţiei lor nebune de traversare a galaxiei. Să fie adevărat? Probabil că nu. Fiecare planetă aparţinând tărâmului oamenilor deţine câte o legendă despre Tomo şi Walberg. Însă nava lor, Curva Visătoare, nu s-a mai întors niciodată, aşa că cine poate şti unde anume a aterizat?

Următoarele observaţii s-au rezumat mai mult la fapte şi mai puţin la legende. Fără stele, fără valoare şi doar marginal interesantă, Worlorn a ajuns o însemnare obişnuită pe hărţile stelare ale Lizierei, acea dispersie de lumi risipite între fumul întunecat al gazelor din Vălul Diavolului şi Imensa Mare Neagră.

Apoi, în anul 446-ai, un astronom de pe Wolfheim şi-a dedicat viaţa studierii planetei Worlorn şi a adunat toate coordonatele referitoare la ea. Atunci s-au schimbat lucrurile. Astronomul wolfmanian se numea Ingo Haapala şi, într-o bună zi, a ieşit din camera lui de lucru teribil de surescitat, aşa cum este caracteristic wolfmanienilor. Căci pe Worlorn urma să vină ziua – o zi lungă şi strălucitoare.

Constelaţia numită Roata de Foc strălucea pe toate cerurile din Exterior; miracolul ei era cunoscut până la mari depărtări, chiar şi pe Bătrânul Pământ. Centrul formaţiunii îl constituia o stea imensă, Axul, Ochiul Iadului, Satan cel Gras – avea zeci de nume. La distanţă egală pe orbita ei, aranjate ordonat, precum şase bile de foc galben ce se rotesc în jurul unui unic jgheab, erau celelalte: Sorii Troieni, Copiii Satanei, Coroana Iadului. Numele nu contau. Ceea ce conta era Roata însăşi, cele şase stele galbene de dimensiuni medii care-şi omagiau stăpânul roşu, colosal de mare, devenind brusc cel mai neverosimil şi stabil sistem pluristelar descoperit până în acel moment. Roata a fost o minune care a durat doar şapte zile, un alt mister pentru o umanitate istovită deja de mult prea multe mistere străvechi. În lumile mai civilizate, oamenii de ştiinţă au emis teorii încercând să-i explice apariţia; dincolo de Vălul Diavolului s-a format un cult în jurul ei, iar bărbaţii şi femeile vorbeau despre o rasă dispărută de ingineri stelari care mutaseră sorii din loc pentru a-şi ridica un monument. Atât speculaţiile de natură ştiinţifică, cât şi superstiţiile s-au dezvoltat cu intensitate timp de câteva decenii, iar apoi au intrat în declin; foarte curând după aceea întreaga chestiune a fost dată uitării.

Wolfmanianul Haapala a prezis că Worlorn va înconjura Roata de Foc o singură dată, pe o hiperbolă largă şi lentă, însă fără să intre în sistem, dar apropiindu-se foarte mult de acesta. Cincizeci de ani standard de lumină a soarelui; apoi din nou în bezna din Lizieră, dincolo de Ultimele Stele, în Imensa Mare Neagră de vid intergalactic.

Acestea au fost secole pline de nelinişti, când Înaltul Kavalaan şi alte lumi din Exterior se obişnuiau cu gustul primului lor sentiment de mândrie, tot mai nerăbdătoare să-şi găsească locul în istoriile spulberate ale umanităţii. Şi toată lumea ştie ce a urmat. Roata de Foc fusese mereu fala lumilor din Exterior, dar până acum, fusese o fală lipsită de planete.

Pe când planeta Worlorn se apropia de lumină, a fost sfâşiată de un secol de furtuni: ani lungi de gheţuri care se topeau şi de activitate vulcanică şi de cutremure. Puţin câte puţin, atmosfera ei îngheţată a căpătat viaţă, iar vânturi hidoase au urlat ca nişte sugari monstruoşi. Iată cu ce s-au confruntat şi s-au luptat lumile din Exterior.

Terra-modelatorii au sosit de pe Tober-din-Văl, gardienii vremii din Zorii-Întunecaţi, dar au mai venit şi alte echipe din Wolfheim şi din Kimdiss şi din ai-Emerel şi din Lumea Oceanului de Vin Negru. Cei din Înaltul Kavalaan au dirijat lucrările, căci ei revendicaseră planeta solitară. Strădaniile tuturor au durat mai mult de un secol, iar cei ce şi-au pierdut viaţa au intrat în legendele învăţate de copiii din Lizieră. Dar, în cele din urmă, Worlorn a fost îmblânzită. Apoi s-au ridicat oraşele, şi păduri stranii s-au dezvoltat sub lumina Roţii, şi animalele au fost lăsate libere pentru a da viaţă planetei.

În anul 589-ai s-a înfiinţat Festivalul Lizierei, chiar în perioada când Satana cel Gras ocupa un sfert din cer, înconjurat de copiii lui strălucitori. În prima zi, toberienii şi-au scos scuturile stratosferice, iar lumina soarelui a căzut şi s-a învolburat pe ele în imagini caleidoscopice. Au urmat alte zile, apoi au sosit navele. Din toate lumile din Exterior, şi din lumile de dincolo, din Tara şi din Daronne, de pe cealaltă parte a Vălului, din Avalon şi din Lumea lui Jamison, de la distanţe uriaşe, din Newholme şi Bătrânul Poseidon, şi chiar de pe Bătrânul Pământ.

Vreme de cinci ani standard, Worlon s-a deplasat spre periheliu, apropiindu-se de sursa de lumină; alţi cinci, s-a îndepărtat de ea. În anul 599-ai Festivalul a luat sfârşit.

Worlorn a intrat în zona crepusculară şi a început să se prăvălească spre noapte.

Capitolul 1

Dincolo de fereastră, apa se lovea de stâlpii aleii pavate cu lemn din lungul canalului. Dirk t’Larien îşi ridică privirea şi văzu un şlep scund şi negru plutind în lumina lunii. Doar un singur om stătea la pupa, sprijinindu-se de un stâlp subţirel. Toate acestea erau conturate extrem de clar, căci luna planetei Braque se afla în mijlocul cerului, mare cât un pumn, şi extrem de strălucitoare.

În spatele ei nu se afla nimic altceva decât tăcerea şi un întuneric fumegând, o cortină nemişcată ce ascundea stelele mai îndepărtate. Nimic altceva decât un nor de pulbere şi gaz, îşi spuse. Vălul Diavolului.

Începutul veni la multă vreme după final: o bijuterie-şoptitoare.

Împachetată în foiţă din argint şi catifea neagră, exact la fel cum i-o dăruise cu mulţi ani în urmă. Şi în acea noapte o despachetă, aşa cum stătea, pe scaun, lângă fereastra dormitorului său ce dădea spre canalul larg şi înspumat, unde negustorii îşi împingeau la nesfârşit în sus şi în jos şlepurile încărcate cu fructe. Nestemata era aşa cum şi-o amintea Dirk: în formă de lacrimă, roşu aprins cu nervuri negre, subţiri. Îşi aduse aminte de ziua în care giuvaiergiul cu puteri telepatice le-o tăiase pe planeta Avalon.

Trecu vreme îndelungată până o atinse.

Netedă şi extrem de rece sub vârful degetului său, îi şoptea adânc în suflet aduceri aminte şi făgăduinţe pe care încă nu le dăduse uitării.

Venise pe planeta Braque fără vreun motiv anume şi nu-şi putea imagina cum de îl găsiseră. Dar l-au găsit, asta era sigur, şi Dirk t’Larien şi-a recăpătat giuvaierul.

– Gwen, şopti el, doar ca să rostească din nou numele acesta şi să-i simtă mult familiara-i căldură pe limbă.

Jenny a lui, Guinevere a lui, stăpână a viselor abandonate.

Îşi spuse că trecuseră deja şapte ani standard, iar degetul lui mângâie mai departe piatra rece, mult prea rece. Dar parcă fuseseră şapte vieţi. Şi totul se terminase. Ce ar mai putea ea să dorească de la el acum? Bărbatul care o iubise, celălalt Dirk t’Larien, cel care făcea promisiuni, cel care dăruia giuvaiere, murise de mult timp.

Dirk ridică mâna ca să-şi dea la o parte din ochi o şuviţă de păr şaten brăzdată cu fire cărunte. Şi, fără veste, fără să-şi dorească una ca asta, îşi aminti cum Gwen obişnuia să-i dea părul la o parte atunci când voia să-l sărute.

Şi atunci se simţi foarte ostenit şi foarte derutat. Cinismul lui cultivat cu atât de multă migală începuse să dea semne de slăbiciune, şi parcă o greutate i se lăsă pe umeri, greutatea persoanei care fusese odinioară, dar care dispăruse acum. Şi chiar că se schimbase extrem de mult în toţi aceşti ani. Lui îi plăcea să spună că devenise mai înţelept. Însă acum toată această înţelepciune se acrise pe nesimţite. Gândurile îi rătăciră prin trecut, zăbovind asupra tuturor promisiunilor încălcate, asupra visurilor amânate şi pierdute apoi, asupra idealurilor la care renunţase, asupra viitorului lui strălucit pe care îl cedase în schimbul plictisului şi zădărniciei.

De ce l-a obligat să-şi aducă aminte? Trecuse mult prea mult timp, prea multe i se întâmplaseră – probabil prea multe se întâmplaseră amândurora. În plus, niciodată nu se gândise că ea avea să folosească în vreun fel bijuteria. Nu fusese decât un gest stupid, un gest de adolescent care pozează în tânăr romantic incurabil. Niciun adult cu judecată nu l-ar obliga să respecte un asemenea angajament absurd. Bineînţeles că nu se putea duce. Încă nu vizitase planeta Braque, avea propria-i viaţă de care să se ocupe, avea lucruri importante de făcut. După tot acest timp, sigur că Gwen nu se putea aştepta că o să sară într-o navă şi că va porni spre lumile din Exterior.

Iritat, luă piatra preţioasă în mână şi închise pumnul peste ea. Se hotărî să o arunce pe fereastră în apele întunecate ale canalului şi, astfel, să scape de toate semnificaţiile ei. Dar piatra din pumnul lui se transformă într-un infern de gheaţă, iar amintirile, în pumnale ascuţite.

… pentru că ea are nevoie de tine, îi şopti giuvaierul. Pentru că ai promis.

Pumnul îi rămase încleştat. Îi amorţise.

Celălalt Dirk, cel tânăr, acel Dirk care-i aparţinuse lui Gwen, acela promisese. Dar şi ea a promis, îşi aminti el. Cu multă vreme în urmă, pe planeta Avalon. Giuvaiergiul cel bătrân, un emereli scofâlcit înzestrat cu un Har minuscul şi păr auriu, făurise două bijuterii. Îl descifrase pe Dirk t’Larien, simţise toată dragostea pe care Dirk o avea pentru Jenny a lui şi încercase să o transpună în bijuterie cât de mult îi îngăduiseră bietele sale puteri paranormale. După aceea, executase acelaşi ritual şi pentru Gwen. Apoi făcuseră schimb de giuvaiere.

Fusese ideea lui. Poate nu va fi mereu la fel^[1], îi spusese, citând un poem din vechime. Aşa că şi-au făgăduit, amândoi şi-au făgăduit unul celuilalt: „Trimite-mi suvenirul acesta şi voi veni. Indiferent unde mă aflu, indiferent cât de mult timp a trecut, indiferent ce s-a petrecut între noi. Voi veni şi nu voi pune nicio întrebare.”

Însă promisiunea a fost încălcată. La şase luni după ce îl părăsise, Dirk i-a trimis giuvaierul. Şi ea nu a venit. Aşa că nici vorbă să se fi aşteptat acum ca ea să-i pretindă lui să se ţină de cuvânt. Dar iată că o făcuse.

Şi chiar se aştepta să-i răspundă la chemare?

Cu amar în suflet recunoscu că bărbatul de atunci, bărbatul acela s-ar fi dus la ea, indiferent ce s-ar fi petrecut între ei, indiferent cât de mult ar urî-o – sau ar iubi-o. Însă nătărăul acela era mort şi îngropat de mult. Timpul şi Gwen îl uciseseră.

Dar tot ascultă la şoaptele giuvaierului şi vechile sentimente reveniră la viaţă, alături de dezgustul cel nou. Când îşi ridică, în cele din urmă, privirea, îşi spuse: Poate că totuşi nu este prea târziu.

Există mai multe mijloace de deplasare de la o stea la alta, unele mai rapide decât viteza luminii, altele nu, dar toate sunt prea lente. Durează mai mult de o viaţă ca să ajungi de la un capăt al tărâmului oamenilor la celălalt, iar acest tărâm – enclavele de omenire risipite ici şi colo dimpreună cu spaţiul imens dintre ele – reprezintă cea mai mică parte din galaxie. Dar planeta Braque era aproape de Văl şi de lumile din Exterior de dincolo de el şi încă se mai făcea ceva comerţ între acestea, astfel că Dirk reuşi să găsească o navă.

Se numea Fiorul Duşmanilor Uitaţi şi făcea cursa de la Braque la Tara şi apoi prin Văl la Wolfheim, la Kimdiss şi apoi la Worlorn. Călătoria aceasta, chiar la viteză mai mare decât viteza luminii dura mai mult de trei luni standard. Dirk ştia că, după escala pe Worlorn, Fiorul va merge mai departe, la Înaltul Kavalaan, şi la ai-Emerel, şi la Ultimele Stele, de unde va face cale întoarsă pe aceeaşi rută extrem de lungă şi plictisitoare.

Aerodromul spaţial fusese construit pentru un trafic de douăzeci de nave pe zi; acum era chiar bine dacă mai găzduia fie şi una pe lună. Cea mai mare parte a lui era închisă, învăluită în întuneric, abandonată. Fiorul ateriză în mijlocul unei zone încă funcţionale, uriaşă printre cele câteva navete particulare din apropiere şi cargoul toberian parţial demontat.

O zonă a uriaşului terminal, automatizată, însă neînsufleţită, era încă intens luminată, dar Dirk o traversă iute şi ieşi în noaptea de afară, în pustia noapte extraterestră care plângea de dorul stelelor. Şi acolo îl aşteptau ei, chiar lângă poarta principală, mai mult sau mai puţin cum îşi imaginase că va fi. Căpitanul navei cu care sosise acţionase laserele de îndată ce intraseră în spaţiul normal.

Gwen Delvano venise să-l întâmpine, aşa cum îi ceruse. Însă nu venise singură. Iar când el ieşi din terminal, Gwen era cufundată într-o discuţie şoptită, prudentă, cu bărbatul pe care îl adusese cu ea.

Dirk se opri chiar lângă poartă, se forţă să schiţeze un surâs şi puse jos sacul lejer de voiaj.

– Hei, şopti el, am auzit că aici are loc un Festival.

Ea s-a întors la auzul glasului lui şi acum râdea, cu râsul acela pe care el şi-l amintea atât de bine.

– Nu, îi răspunse. Ai întârziat zece ani.

Dirk se încruntă şi clătină din cap.

– La naiba, exclamă el.

Apoi surâse din nou, iar ea se apropie şi se strânseră în braţe. Celălalt bărbat, străinul, îi urmărea fără pic de jenă.

Îmbrăţişarea a fost foarte scurtă. Nici nu apucase bine Dirk să o ia în braţe, că Gwen se şi desprinse şi se retrase câţiva paşi. Dar nu s-a îndepărtat prea mult şi amândoi începură să caute trecerea anilor pe chipul celuilalt.

Îmbătrânise un pic, dar era aproape neschimbată. Şi îşi spuse că transformările pe care le observa acum nu erau decât erori ale amintirilor lui. Ochii ei mari şi verzi nu mai erau chiar atât de mari şi chiar atât de verzi cum şi-i amintea, şi parcă era şi mai înaltă şi poate puţin mai împlinită. Dar se afla chiar în faţa lui şi surâsul ei era acelaşi, şi părul ei era acelaşi; frumos şi negru, bogat, trecându-i de umeri, scânteietor, mai negru decât oricare dintre nopţile extraterestre. Purta o helancă albă şi o pereche de pantaloni din stofă groasă, cameleonică, acum de culoarea miezului de noapte, strânşi cu o curea, iar pe cap avea o bentiţă groasă. Exact la fel cum obişnuia să se îmbrace pe Avalon. Dar acum avea şi o brăţară, iar acesta era un lucru nou. Sau, mai degrabă, antebraţieră, nu o simplă brăţară. Masivă, din argint şi jad, îi acoperea jumătate din antebraţul stâng. Îşi suflecase mâneca puloverului pentru a o putea purta.

– Ai slăbit, Dirk, îi spuse.

Ridică din umeri şi îşi îndesă mâinile în buzunarele hainei.

– Da, răspunse.

În realitate, era aproape numai piele şi os, şi un pic gârbovit. Anii îşi lăsaseră amprenta asupra lui şi în alte privinţe; acum, avea mai multe fire albe decât şatene, pe când, odinioară, fusese invers; şi îşi purta părul lung, aproape tot atât de lung ca al lui Gwen, deşi al lui era încâlcit şi buclat.

– A trecut mult timp, spuse Gwen.

– Şapte ani standard, încuviinţă el. Nu mi-am închipuit că…

Atunci celălalt bărbat, străinul care păstrase o atitudine de expectativă, tuşi uşor, ca şi cum ar fi vrut să le atragă atenţia că nu erau singuri. Dirk îşi ridică privirea, iar Gwen se întoarse. Bărbatul înaintă spre ei şi se înclină politicos. Scund şi dolofan şi foarte blond – atât de blond, încât părul lui părea aproape alb – era îmbrăcat într-un costum mătăsos, viu colorat, în tonuri de galben şi verde, iar pe cap avea o căciulă neagră, tricotată, care rămăsese la locul ei în ciuda plecăciunii.

– Arkin Ruark, i se prezentă el lui Dirk.

– Dirk t’Larien.

– Arkin lucrează cu mine la proiect, interveni Gwen.

– La proiect?

Femeia clipi nedumerită.

– Adică nu ştii de ce sunt aici?

Nu ştia. Bijuteria-şoptitoare îi fusese expediată de pe Worlorn, aşa că nu ştiuse decât unde să o găsească.

– Eşti ecologistă, spuse el. Pe Avalon…

– Da. Am lucrat la Institut. Acum mulţi ani. Mi-am terminat treaba acolo, mi-am luat scrisorile de recomandare şi de atunci am lucrat pe Înaltul Kavalaan. Până când am fost trimisă aici.

– Gwen lucrează pentru Casta Ironjade, explică Ruark, cu un zâmbet forţat. Iar eu reprezint Academia din oraşul Impril. De pe Kimdiss. Înţelegi?

Dirk dădu din cap. Deci Ruark era un locuitor al lumilor din Exterior, angajat la una din universităţile lor.

– Iar Impril şi Ironjade se ocupă de acelaşi lucru, înţelegi? Cercetează interacţiunile de natură ecologică de pe Worlorn. Asta nu s-a putut face în timpul Festivalului, pentru că lumile din Exterior nu se prea pricep la ecologie. Niciuna dintre ele. Ecologia este o ştiinţă de mult ai-uitată, cum ar spune emerelii. Dar acesta este proiectul nostru. Gwen şi cu mine ne cunoaştem de ceva timp, aşa că este perfect normal să lucrăm împreună şi să aflăm tot ce se poate afla.

– Corect, zise Dirk.

Nu era prea curios să afle detalii despre proiect chiar în momentul acela. Nu voia decât să stea de vorbă cu Gwen. Se întoarse spre ea.

– Va trebui să-mi povesteşti mai târziu. Atunci când vom sta de vorbă pe îndelete. Bănuiesc că vrei să stăm de vorbă.

Îl privi ciudat.

– Da, sigur că da. Avem o mulţime de lucruri despre care trebuie să discutăm.

El îşi ridică bagajul.

– Încotro? întrebă. Mi-ar prinde bine o baie şi ceva de mâncare.

Gwen schimbă o privire cu Ruark.

– Exact despre asta vorbeam cu Arkin. Te poate găzdui el. Locuim în aceeaşi clădire. La câteva etaje distanţă.

Ruark o aprobă însufleţit.

– Cu plăcere, cu plăcere. Mă bucur să fac servicii prietenilor, şi amândoi suntem prieteni cu Gwen, nu-i aşa?

– Îhî, mârâi Dirk. Nu ştiu de ce mi-am imaginat că voi sta la tine, Gwen.

Dar ea îi ocoli privirea. Se uită la Ruark, se uită în jos, se uită la cerul negru al nopţii, şi abia apoi la el.

– Poate vei sta, spuse fără să mai zâmbească şi pe un ton prudent. Însă nu chiar de astăzi. Nu cred că ar fi bine. Nu acum. Dar sigur că mergem acasă. Suntem cu maşina.

– Pe aici, interveni Ruark, înainte ca Dirk să dea replica.

Ceva nu era deloc în regulă. Repetase în gând de sute de ori scena întâlnirii, în timpul lunilor lungi de călătorie la bordul Fiorului. Uneori şi-o închipuise duioasă şi tandră, alteori avusese în faţa ochilor o confruntare mânioasă, cel mai adesea fusese scăldată în lacrimi – dar niciodată nu fusese aşa, stângace şi apăsătoare şi rece şi de faţă cu un străin. Începu să se întrebe cine anume era acest Arkin Ruark şi, mai ales, dacă relaţia lui cu Gwen era ceea ce pretindeau ei că este. Dar nu era mai puţin adevărat că nici nu-i împărtăşiseră mare lucru. Fără să ştie ce să spună sau ce să creadă, ridică resemnat din umeri şi îi urmă spre locul unde îşi parcaseră aerovehiculul.

Au ajuns repede. Iar maşina îl luă pe Dirk prin surprindere. Prin peregrinările sale văzuse o mulţime de aerovehicule, dar niciunul nu semăna cu acesta; mare, de un gri ca oţelul, cu aripi curbate şi proeminente, părea viu. Părea o pisică de mare uriaşă croită din metal. Între aripi era o cabină micuţă cu patru locuri, iar sub ele se zăreau nişte arme ameninţătoare.

O privi pe Gwen şi i le arătă:

– Lasere?

Ea dădu din cap cu un zâmbet stingherit.

– Ce naiba conduci? explodă Dirk. Seamănă cu o maşinărie de război. O să ne atace harangienii? N-am mai văzut aşa ceva de pe Avalon, de când am făcut împreună turul muzeelor Institutului.

Gwen izbucni în râs, îi luă geanta de voiaj şi o aruncă pe scaunele din spate.

– Urcă, îi spuse. Este un aerovehicul foarte bun, de fabricaţie kavalară. De curând au început să facă mărcile proprii. Ideea este că trebuie să semene cu un animal, cu o banshee^[2]. Cu un prădător înaripat. Este fiara simbol a Adunării Ironjade. Extrem de importantă în folclorul lor, un soi de totem.

Se urcă în cabină şi se aşeză la manşă, iar Ruark o urmă executând un salt cam neîndemânatic peste aripa blindată şi se aşeză în spate. Dirk rămase pe loc.

– Dar are lasere! insistă el.

Gwen oftă.

– Nu sunt încărcate. Nu s-a tras niciodată cu ele. Toate maşinile construite pe Înaltul Kavalaan au arme de vreun fel sau altul. Şi nu mă refer doar la casta Ironjade. Toate castele au maşinile dotate cu arme: şi Redsteel, şi Braith, şi Shanagate Holding.

Dirk ocoli vehiculul şi se urcă lângă Gwen, însă pe chip i se citea nedumerirea.

– Cine?

– Sunt cele patru caste din coaliţia kavalară. Gândeşte-te la ele ca la nişte naţiuni mai mici sau familii mai mari. Sunt câte puţin din amândouă.

– Dar laserele?

– Înaltul Kavalaan este o planetă violentă, îi răspunse Gwen.

Ruark scoase un hohot de râs ca un fornăit.

– Ah, Gwen, zise el. Nu ai deloc dreptate, deloc!

– Nu am dreptate? se răsti ea.

– Deloc, da, absolut deloc, tocmai pentru că eşti atât de aproape de adevăr şi îl rosteşti doar pe jumătate. Asta e cea mai rea minciună dintre toate.

Dirk se întoarse să-l privească pe kimdissianul dolofan şi blond aşezat în spate.

– Ce vrei să spui?

– Înaltul Kavalaan a fost o planetă violentă, aşa este. Însă acum adevărul este că violenţa zace în oamenii ei, în kavalari. Sunt nişte oameni neprietenoşi, adesea cu atitudine xenofobă, mai tot timpul rasişti. Cu toate războaiele lor, cu code duello al lor, da, din acest motiv maşinile kavalare au arme. Ca să se lupte cu ele şi în aer. Te avertizez, t’Larien…

– Arkin! şuieră Gwen printre dinţi, iar Dirk tresări auzindu-i răutatea tăioasă din ton.

Femeia acţionă cu mişcări repezite reţeaua gravitaţională, împinse manşa, iar nava se zgâlţâi şi se ridică iute de pe sol cu un scheunat de protest. Portul stelar rămase jos, în urma lor, strălucind de lumini acolo unde aterizase Fiorul Duşmanilor Uitaţi, învăluit în umbre în rest. De jur împrejurul lui bezna se întindea până la orizontul invizibil unde solul negru se îngemăna cu cerul încă şi mai negru. Doar un praf subţire de stele lumina noaptea. Acolo era Liziera, cu spaţiul intergalactic de deasupra şi cortina întunecată care era Vălul Diavolului dedesubt. Iar lumea i se păru lui Dirk mai pustie şi mai stingheră decât şi-ar fi închipuit vreodată.

Ruark se potolise; acum doar bombănea ca pentru sine şi, preţ de o clipă nesfârşit de lungă, o tăcere încordată inundă maşina.

– Arkin e de pe planeta Kimdiss, spuse Gwen în cele din urmă şi scoase un hohot prefăcut de râs.

Însă Dirk şi-o amintea mult prea bine ca să se lase păcălit. Fosta lui iubită nu se calmase câtuşi de puţin de adineauri, de când îl repezise pe Ruark.

– Nu pricep, spuse Dirk, simţindu-se jenat, căci ceilalţi doi îi dădeau senzaţia că ar trebui să înţeleagă.

– Nu vii din lumile din Exterior, îi explică Ruark. Nu contează de pe ce planetă eşti, că-i Avalon, că-i Baldur, nu contează. Voi, cei dinlăuntrul Vălului, nu-i cunoaşteţi pe kavalari.

– Sau pe kimdissieni, zise Gwen ceva mai potolită.

Ruark gemu.

– Asta a fost o remarcă sarcastică, îi mărturisi el lui Dirk. Kimdissieni şi kavalari, aşa este, nu ne putem suferi, pricepi? Iar Gwen îţi zice despre mine că aş avea idei preconcepute şi nu trebuie să pui bază pe ce spun.

– Aşa este, Arkin, spuse ea. Dirk, el nu ştie nimic despre Înaltul Kavalaan, nu-i înţelege nici cultura, nici oamenii. Ca toţi kimdissienii, nu-ţi va spune decât lucrurile cele mai rele, dar totul este mult mai complicat decât lasă el să se vadă. Să ţii minte asta când ticălosul ăsta volubil va începe să te bată la cap. Şi nici n-ar trebui să-ţi fie prea greu să faci asta. Pe vremuri îmi spuneai mereu că orice problemă are treizeci de faţete.

Dirk izbucni în râs.

– Perfect adevărat, spuse. Cu toate că, în anii din urmă, am început să cred că treizeci sunt cam puţine. Însă tot nu înţeleg despre ce anume este vorba. Maşina asta, de exemplu – e o maşină de serviciu? De acolo o ai? Sau trebuie să conduci aşa ceva prin spaţiu doar pentru că lucrezi pentru Casta Ironjade?

– Ha! exclamă Ruark. Nu poţi lucra pentru Casta Ironjade, Dirk. Nu, nici vorbă, ori faci parte dintre ei, ori ba. Nu există nicio altă variantă. Nu faci parte din Ironjade, atunci nici nu lucrezi pentru Ironjade!

– Cam aşa ceva, rosti Gwen pe un ton tăios. Iar eu fac parte din Ironjade. Mi-aş dori să ţii minte măcar atâta lucru, Arkin. Mă enervezi teribil câteodată.

– Gwen, Gwen, repetă Ruark vizibil tulburat. Eşti prietena mea, eşti sufletul meu pereche, chiar aşa. Ne-am certat din multe motive, însă niciodată nu te-aş jigni, departe de mine gândul acesta. Totuşi nu eşti kavalară, şi nu vei fi niciodată. În primul rând, eşti femeie, femeie adevărată. Nu eşti o simplă eyn-kethi şi nici doar betheyna cuiva.

– Nu? Nu sunt? Aşa spui? Cu toate astea, port legătura de jad şi argint.

Îi aruncă o privire lui Dirk şi îşi coborî vocea.

– Pentru Jaan, şopti. Şi, ca să-ţi răspund la întrebare, aceasta este maşina lui, de aceea o folosesc. Pentru Jaan.

Tăcere. Se auzea doar vântul şuierând în jurul lor când decolară cufundându-se în întuneric, vântul care învolbura părul lung şi drept al lui Gwen şi pletele lungi şi ondulate ale lui Dirk. Vântul, care îi pătrundea până la piele prin hainele lui subţiri de pe Braque. Se întrebă în treacăt oare de ce cabina aerovehiculului nu avea cupolă, ci doar un parbriz fragil, aproape inutil. Apoi îşi încrucişă braţele pe piept şi se afundă în scaun.

– Jaan? şopti el.

O întrebare la care ştia că va afla răspunsul şi îi era groază de acest răspuns, doar pentru că Gwen rostise numele acela cu un soi de sfidare stranie.

– Nu ştie, constată Ruark.

Gwen oftă, iar Dirk îşi dădu seama că devenise încă şi mai încordată.

– Îmi pare rău, Dirk. Mi-am închipuit că ai aflat. A trecut multă vreme de când noi doi am fost împreună. Mi-am închipuit că ţi-a spus vreo cunoştinţă de-a noastră comună de pe Avalon. Am fost sigură că ştii.

– Nu m-am mai întâlnit cu nimeni, spuse Dirk prudent. Cu nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut amândoi. Călătoresc foarte mult. Braque, Prometeu, Lumea lui Jamison.

Până şi în urechile lui vocea-i suna dogită şi aiurea. Tăcu o clipă, încercând să-şi înghită nodul din gât.

– Cine este Jaan?

– Jaantony Riv Wolf, înalt patrician Ironjade Vikary, îi răspunse Ruark.

– Jaan este…, ezită ea. Nu-i uşor de explicat. Sunt betheyna lui Jaan, cro-betheyna lui Garse, teynul lui.

Îşi ridică o clipă privirea de pe aparatele de bord. Pe chipul lui Dirk nu se citea nici urmă de dorinţă de a înţelege.

– Soţul meu, spuse atunci, ridicând din umeri. Îmi pare rău, Dirk. Nu este traducerea perfectă, dar doar aşa se poate spune folosind un singur cuvânt. Jaan este soţul meu.

Ghemuit şi mai mult în scaun, cu braţele încrucişate pe piept, Dirk nu mai spuse nimic. Îi era frig şi se simţea rănit şi se tot întreba ce caută acolo. Desigur că avusese motive întemeiate să trimită după el şi îi va explica la un moment dat. Şi chiar aşa, cum să-şi fi închipuit că va fi singură? La portul stelar chiar se gândise în treacăt că poate Ruark… şi nu se simţise lezat.

Neliniştită de tăcerea lui mult prea lungă, Gwen se uită din nou la el.

– Îmi pare rău, Dirk, repetă ea. Sincer. N-ar fi trebuit să vii.

Iar el îşi zise că are dreptate.

Îşi continuară zborul fără să mai schimbe o vorbă. Se spusese tot ce fusese de spus, dar nu fuseseră rostite acele cuvinte pe care Dirk îşi dorise să le audă, ci cuvinte care n-au schimbat cu nimic situaţia. Se afla aici, pe Worlorn, cu Gwen alături, şi niciodată nu o simţise mai străină decât în clipa aceea. Amândoi erau nişte străini. Rămase gârbovit în scaun, singur cu gândurile lui şi cu vântul rece care-i mângâia obrajii.

Pe Braque îşi închipuise cumva că bijuteria-şoptitoare însemna că îl cheamă la ea, că îl vrea din nou alături. Singura întrebare care îl frământase atunci era dacă să răspundă chemării, dacă se putea întoarce la ea, dacă Dirk t’Larien încă mai putea să iubească şi să fie iubit. Acum ştia că nu aceasta fusese problema.

Trimite-mi suvenirul acesta şi voi veni şi nu voi pune nicio întrebare. Aceasta era promisiunea, singura promisiune. Nimic altceva.

Se înfurie. De ce îi făcea asta? Ţinuse bijuteria în mână şi aflase ce simte. Îi putuse intui sentimentele. Nicio criză de-a ei nu ar fi putut valora cât preţul plătit pentru retrăirea trecutului.

Într-un final, calmul se pogorî asupra lui Dirk t’Larien. Pe ecranul minţii din spatele pleoapelor închise vedea iarăşi canalul de pe Braque şi şlepul singuratic care i se păruse pentru o fracţiune de secundă atât de încărcat de semnificaţii. Şi îşi aduse aminte de hotărârea pe care o luase atunci. Să încerce din nou, să încerce să redevină cel de odinioară, să se ducă la ea şi să-i ofere tot ce era în stare să ofere, tot ce avea ea nevoie – atât pentru binele lui, cât şi pentru al ei.

Se îndreptă în scaun cu ceva efort, îşi desfăcu braţele, deschise ochii şi întoarse faţa spre vântul muşcător. Apoi, în mod deliberat, se uită la Gwen şi-i adresă vechiul lui surâs sfios.

– Ah, Jenny, spuse. Şi mie îmi pare rău. Dar nu contează. N-am ştiut, dar nu contează. Mă bucur că am venit, şi ar trebui să te bucuri şi tu. Şapte ani înseamnă mult prea mult, nu crezi?

Ea îi aruncă o privire fugară, apoi se uită iarăşi la instrumentele de bord şi îşi umezi tulburată buzele.

– Da. Şapte ani înseamnă foarte mult, Dirk.

– Voi face cunoştinţă cu Jaan?

Dădu din cap.

– Şi cu Garse, teynul lui.

De undeva, de sub ei, se auzi zgomot de ape, un râu rătăcit prin beznă. Dispăru iute. Se deplasau cu viteză destul de mare. Dirk se uită pe lângă aripa aerovehiculului în întunericul ce alerga împreună cu ei.

– Aveţi nevoie de stele, spuse el dus pe gânduri. Am senzaţia că încep să orbesc.

– Înţeleg ce vrei să spui, zise Gwen zâmbind şi, deodată, Dirk se simţi mult mai bine decât se simţise în anii din urmă.

– Îţi aminteşti cerul de pe Avalon? o întrebă.

– Da. Fireşte.

– Acolo sunt mulţimi de stele. Era o lume minunată.

– Şi Worlorn are frumuseţea ei, spuse ea. Ce ştii despre planeta asta?

– Nu prea multe, răspunse Dirk fără să-şi ia ochii de la ea. Ştiu despre Festival şi ştiu că planeta este una solitară, dar nimic altceva. O femeie de pe nava cu care am venit mi-a povestit că a fost descoperită de Tomo şi Walberg în timpul călătoriei lor spre capătul galaxiei.

– Nu chiar aşa au stat lucrurile, spuse Gwen. Dar şi istorioara asta are farmecul ei. În orice caz, să ştii că tot ce vei vedea face parte din Festival. Întreaga planetă e parte din Festival. Au participat toate planetele din Lizieră şi toate culturile lor se reflectă în câte un oraş de aici. Sunt paisprezece oraşe, câte unul pentru cele paisprezece planete ale Lizierei. Între ele se află portul stelar şi Pajiştea, care-i un soi de parc. Zburăm chiar deasupra ei acum. Să ştii că nu e prea interesantă nici la lumina zilei. În timpul Festivalului aici s-au organizat târguri şi bâlciuri.

– Unde se află proiectul vostru?

– În regiunea sălbatică, răspunse Ruark. Dincolo de oraşe, dincolo de lanţul muntos.

Iar Gwen spuse:

– Priveşte.

Dirk privi. Distingea vag în zare un şir muntos, ca un baraj negru în zig-zag, ce se ridica din Pajişte şi eclipsa stelele de mai jos. O scânteie de lumină sângerie de pe unul din piscuri se tot mărea pe măsură ce se apropiau. Tot mai mare şi tot mai înaltă, dar nu şi mai strălucitoare, de un roşu întunecat şi ameninţător, amintindu-i lui Dirk de bijuteria-şoptitoare.

– Acolo este acasă, spuse Gwen. Oraşul Larteyn. În limba kavalară veche, lar înseamnă cer. Iar acesta este oraşul care corespunde planetei Înaltul Kavalaan. Unii îl mai numesc şi Fortul-de-Foc.

Îşi dădu imediat seama de ce anume. Construit în coasta muntelui, cu rocă dedesubt şi rocă în spate, oraşul kavalar era o fortăreaţă cubică şi compactă, împrejmuită cu ziduri solide în care fuseseră tăiate ferestruici înguste. Chiar şi turnurile de dincolo de ziduri erau robuste şi greoaie. Şi deloc înalte. Muntele se înălţa ameninţător deasupra lor, colorat cu sânge de lumina reflectată. Doar luminile oraşului nu se reflectau nicăieri; zidurile şi străzile din Larteyn luminau ele însele cu o văpaie mohorâtă, venită din interior.

– Piatră-incandescentă, răspunse Gwen întrebării lui nerostite. Absoarbe lumina în timpul zilei şi o răsfrânge noaptea. Pe Înaltul Kavalaan se folosea mai ales la fabricarea bijuteriilor, dar au scos din mine cantităţi imense pe care le-au expediat pe Worlorn pentru Festival.

– Impresionism baroc, comentă Ruark. Impresionism kavalar.

Dirk se mulţumi să-l aprobe dând din cap.

– Ar fi trebuit să-l vezi pe vremuri, îi spuse Gwen. Ziua, Larteyn sorbea lumina celor şapte sori şi o răspândea la rândul lui pe timpul nopţii. Ca un pumnal de foc. Acum pietrele au început să se stingă – Roata se depărtează tot mai mult cu fiecare oră care trece. În zece ani, oraşul va fi la fel de negru ca tăciunii arşi.

– Nu pare foarte mare, observă Dirk. Ce populaţie are?

– Un milion, pe vremuri. Iar tu nu vezi decât vârful aisbergului. Oraşul este construit în inima muntelui.

– Tipic pentru kavalari, spuse Ruark. O construcţie în adâncuri, o citadelă săpată în piatră. Dar aproape pustie acum. Douăzeci de oameni, după ultima numărătoare, cu noi cu tot.

Aerovehiculul trecu peste zidul exterior, se repezi la stânca de pe terasa muntelui şi coborî în picaj lung şi hotărât pe lângă roci şi pietre-incandescente. Dirk văzu dedesubt pasarele late şi şiruri de flamuri care fluturau uşor, şi gargui[3] uriaşi, ciopliţi din rocă, cu ochi arzători din piatră-incandescentă. Clădirile erau construite din piatră albă şi abanos, iar pe laturile lor, focurile pietrelor se reflectau în dâre lungi sângerii, aidoma unor răni deschise din burta vreunei fiare uriaşe şi întunecate. Zburară peste turnuri şi peste domuri, peste străzi şi alei întortocheate şi bulevarde largi, peste curţi deschise şi peste un teatru uriaş în aer liber cu o mulţime de rânduri de loji.

Pustii, toate erau pustii. Nimeni nu se mişca pe străzile scăldate în lumină roşie din Lartyen.

Gwen coborî aparatul în spirală pe acoperişul rectangular al unui turn negru. Când reduse treptat reţeaua gravitaţională pentru a putea ateriza, Dirk mai avu vreme să observe alte două maşini spaţiale în parcarea spre care se îndreptau şi ei: una superbă, galbenă, în formă aerodinamică de lacrimă, şi un aparat de zbor probabil militar, cu un aspect teribil şi mult îmbătrânit de lungi secole de războaie. Verde-măsliniu, pătrăţos şi blindat, cu tunuri laser pe capota din faţă, şi tuburi de impuls pe cea din spate.

Gwen parcă pisica de mare între cele două şi toţi trei coborâră pe acoperiş. Când ajunseră la zona ascensoarelor, Gwen se întoarse către el, îmbujorată şi cu o expresie stranie pe chip, în lumina roşiatică.

– E târziu, îi spuse. Ar fi bine să ne ducem cu toţii la culcare.

Dirk nu se îndoia de motivele acestei concedieri.

– Jaan?

– Îl vei cunoaşte mâine, îi răspunse. Trebuie mai întâi să vorbesc eu cu el.

– De ce? o întrebă, dar Gwen se răsucise deja pe călcâie şi pornise spre scări.

Apoi sosi ascensorul, iar Ruark îl trase înăuntru. Şi coborâră spre somn şi spre vise.