Razboinicii George R.R. Martin vol.1
REGELE NORVEGIEI
Cecelia Holland
Traducere din limba engleză:
Marian Trută
Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate şi respectate autoare de romane istorice, comparată de mulţi cu titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris aproape treizeci de romane istorice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris şi binecunoscutul roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la premiul Locus în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer şi Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acţiune se petrece în Imperiul Bizantin.
În povestea violentă şi sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că ştiţi să vâsliţi), a cărei miză este mult peste aşteptările celor care iau parte la ea...
I
Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împotriva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prinţul îi promisese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-şi cumpere pacea cu o corabie plină cu argint. Conn primise foarte prost acest lucru.
— Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat.
Sweyn se trase furios de mustaţa lui cea lungă. Ochii îi scăpărau.
— N-am uitat. Va veni vremea şi pentru asta. Deocamdată îl avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor.
— Aşa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunţi tu, spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie şi în iubitor de pungă.
Se răsuci pe călcâie şi, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoţea pretutindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă.
— Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn.
— Şi pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef.
— Nu ştiu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.
În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o petrecere la care au venit mulţi dintre războinicii care îi formau Curtea, inclusiv Conn şi Raef, dar şi două căpetenii ale Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson şi Bui Malacul. Raef se aşeză la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea regelui.
Conn îi era alături. Părul său negru şi cârlionţat, împreună cu barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Jomsvikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi ştia curiozitatea. Auziseră multe despre tovărăşia Jomsvikingilor, despre cetăţile lor din est, despre priceperea lor la război, pe care erau dispuşi s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători şi că toate lucrurile le ţineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi şi burduhănosul Bui nu erau mai degrabă nişte soli decât căpetenii. Nu purtau veşminte scumpe, precum mătăsurile şi blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit şi lung.
— Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri şi mândri.
Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De partea cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn şi ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare, groasă ca pişatul de urs, iar sclavi cu urcioare umblau pe la mese şi umpleau pocalele, chiar şi pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse şi îşi întoarse cupa goală cu gura în jos.
După ce terminară de mâncat şi se puseră temeinic pe băut, Sweyn se ridică în picioare şi înălţă pocalul, invocându-i şi onorându-i pe Thor şi pe Odin. Bărbaţii de la masă îi ţinură isonul şi băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis.
— Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jurăminte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre.
Ţinu cupa ridicată să-i fie umplută.
— Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să mă proclam regele Angliei!
Bărbaţii din sală urlară aţâţaţi. Printre armele care se agitau în aer şi mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn.
— Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală se potoli pentru câteva clipe şi Sigvaldi se ridică în picioare, clătinându-se.
— Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sperjur şi un trădător.
Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui Hakon: trădător, hoţ şi mincinos. În acest timp, sclavii alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură şi roşu la faţă, Sigvaldi îşi ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră:
— De aceea, jur în faţa zeilor să conduc Jomsvikingii împotriva lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Şi nu voi renunţa până nu am să-l văd înfrânt.
Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbaţi, de cei care şedeau la mese, mulţi dintre ei Jomsvikingi, dar şi de mulţi alţii care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn.
— Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalţi... o să vă urmaţi căpetenia?
Aruncă o căutătură piezişă la Conn, la masa de jos.
— Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta, danezi şi Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte şi făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pridideau cu ulcioarele. Apoi, Conn se ridică.
Raef îşi ţinu, îngrijorat, respiraţia. În sală se auzeau doar şoapte. Conn îşi ridică pocalul.
— Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon faţă în faţă şi să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei.
Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură.
Urmă o clipă de tăcere, pentru că toţi văzuseră în jurământul lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăşi într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau şi-l fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui Conn obţinuseră mai mult decât şi-ar fi dorit în acea seară la Helsingor.
În dimineaţa următoare Conn se trezi, se întinse pe laviţa pe care dormise în sala cea mare şi ieşi în curte să se uşureze. Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-şi aducea amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o faţă radioasă.
— Ei bine, tună el, parcă am promis nişte lucruri grozave, noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bucuros că eşti cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Jomsviking adevărat.
Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sigvaldi se urni din loc.
— Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, şi pornim spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de bine te lupţi.
Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieşiseră la soare. Raef stătea în pragul uşii de la sală.
Conn se apropie de el.
— Ce am jurat aseară?
Chipul prelung şi familiar al vărului său era lipsit de expresie.
— Ai spus că vei merge cu ei şi ai să-l provoci pe Ducele Hakon faţă în faţă şi n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge regele Norvegiei.
Uluit, Conn scoase un scâncet.
— Ce prostii spun la băutură! Dar e un ţel pe cinste, nu-i aşa?
— Aşa aş zice şi eu, răspunse Raef.
— Dacă-i pe-aşa, atunci, să mergem.
II
Şi astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Norvegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogăţiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspândeau în lungul vreunui fiord, lăsându-şi oamenii să atace şi să jefuiască fermele din ţinut. Orice lucru capturat şi care era din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie trimiteau către Jomsberg. Câteva corăbii burduşite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri.
Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule şi coastă, jefuind ţărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nopţile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oamenilor. În jurul lor, dincolo de pajiştile de pe ţărmuri, ţinutul se ridica în şiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au ieşit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori şi bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcţia spre nord-est, atacând tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.
III
Pe Conn îl dureau muşchii. Vâslise toată ziua împotriva puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-şi membrele dureroase. Soarele arăta ca o băşică mare şi portocalie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui şi abia dacă era tivit cu câteva zdrenţe de nori. Marea întunecată se vălurea pe ţărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monştri care se odihneau, zări preţ de o clipă un rechin.
În lumina arămie a asfinţitului leneş, focurile de tabără care acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori peşti la proţap sau în frigări îşi lăsau grăsimea să picure şi să explodeze pe cărbunii încinşi şi câte un om şedea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind prăjeala cu un şuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în susul plajei şi se îndreptă spre el.
Căpetenia Jomsvikingilor şedea pe o buturugă mare, cu picioarele întinse în faţă, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ţinând la picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a apropiat, şi-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi şi lui Conn.
Acesta o luă şi bău. Berea avea un gust noroios.
— Hakon trebuie să apară curând.
Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-şi palmele de genunchi.
— Ţi-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag şi să-l scoatem din gaura în care se ascunde.
Bui râse.
— Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în cufărul de lângă el.
— Aşa-i, răspunse Sigvaldi şi întinse mâna bătându-l pe Conn camaradereşte peste braţ. Ne-am luat o pradă babană şi o să tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viaţă al Jomsvikingilor, băiete.
— Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să înjunghii câţiva târgoveţi pentru lanţurile lor de aur.
Auzind asta, Bui îşi lăsă capul pe spate.
— E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse.
Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs.
— Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveţi să amesteci sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea.
Bui încă îl privea pe Conn rece.
— Ştii... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împingând cufărul. Poate că ar trebui să cumpăneşti ceva mai mult la asta.
— Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse şi plecă.
Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas.
Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valurile să se spargă în linii luminoase şi întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca şi cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe cerul roşiatic purpuriu, munţii costelivi care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, acoperite cu strălucirea trandafirie a gheţarilor.
Se vârî printre oamenii săi, adunaţi în jurul focului deasupra căruia frigeau ciosvârte de vită şi beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul unei pante nisipoase şi şedea alături de un om rănit, întins pe pământ.
Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era şi cel mai tânăr dintre ei.
— Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine.
Finn se ridică şi se îndepărtă la trap... un băiat subţirel, care în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu de duşcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul şi aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai bun de haleală şi de băut.
Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucaţi, peste o bucată de carne pe jumătate arsă.
— Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn.
— Nimic, răspunse Conn.
Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi Aslak.
Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie şi, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înţelegeau foarte bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Îşi strânseră mâinile şi se aşezară, iar Conn aşteptă până ce Aslak luă câteva înghiţituri lungi dintr-un corn cu bere.
— Asta-i cea mai bună împărtăşanie pe care am gustat-o de când am făcut jurămintele la Helsingor.
Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-şi aducă aminte de noaptea aceea.
— Eşti de pe aici, nu-i aşa? întrebă el. Cum sunt ţărmurile mai departe?
— Cum au fost şi până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu insule şi golfuri. Vânt din belşug. Piatră din belşug. Şi oameni sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea fericit pe-aici.
— Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn.
Aslak îl salută cu cornul plin de bere:
— Jefuieşti un aur nepotrivit.
Conn ridică şi el cornul în semn de salut şi bău.
— Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne aţină calea, oricât i-am jefui poporul.
Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi şi urechi.
— Asta nu e bine. Sigvaldi face o greşeală dacă îşi închipuie una ca asta. Hakon e un diavol de luptător.
Aslak îşi şterse cu o mână spuma de bere din barbă.
— Hakon se trage din Uriaşii de Gheaţă, care-s nişte zei mai vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am prădat Tonsbergul şi nici când am trecut de Stad. Puterea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de aşteptat.
— Aşa să fie, spuse Conn şi scuipă printre degete. Mai bea un corn, Aslak. Gorm, să-mi laşi şi mie o bucată de carne.
Se ridică şi se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era unul dintre vâslaşi, cam de aceeaşi vârstă cu Conn. Întreg echipajul fusese format din băieţi plecaţi de la ferme, atunci când şi-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sigvaldi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn şi de Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput.
În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viaţă la sfârşitul atacului, aşa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în linişte şi în siguranţă. Raef şedea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip şi cu picioarele-i lungi strânse la piept. Conn se ghemui şi el pe vine.
— Este...?
Raef dădu din cap. Părul lins şi spălăcit i se revărsă pe umeri.
— Nu mai are mult.
Conn se gândi la lupta din sat şi spuse:
— Oamenii ăştia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Ducele de noi?
Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse.
— Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri.
— Şi ce va face până la urmă?
— Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui!
Jomsvikingul, rotund ca un butoiaş de heringi, se apropiase agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat spre ei.
— Traiască regele Norvegiei, necheză el.
— Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce aici?
— Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat.
Conn aruncă o privire spre Raef.
— Vii cu mine?
— Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui.
— Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.
IV
Prima dată când a navigat cu Jomsvikingii, Conn se aşteptase ca adunările lor de sfat să fie pline de zarvă şi dispute din partea tuturor, dar acum ştia cum merg lucrurile. Erau destulă mâncare şi băutură din care să se ospăteze. În cele din urmă, Sigvaldi se aşeză în faţa lor şi le spuse cum vor decurge evenimentele. Ceilalţi dădeau din cap afirmativ. Se presupunea că sunt cu toţii oameni liberi, dar făceau ceea ce li se cerea. Conn îi plăcea pe Jomsvikingi mai mult ca idee decât în realitate.
— Avem ştirea că Hakon se află undeva în golf, pe unde e insula aia mare.
Un murmur se ridică printre celelalte căpetenii.
— Câte corăbii? întrebă Bui.
— Puţine. Şase sau opt. E limpede că aşteaptă să i se adune flota. Dar noi o să-l prindem înainte să apară restul corăbiilor. Vom porni până să se crape de ziuă. Eu iau partea stângă, împreună cu Bui. Alsak, tu, împreună cu Sigurd Cape şi Havard o să ţineţi partea dreaptă.
Dinţii îi sticleau. Conn simţi deodată un fior. Sigvaldi se întoarse spre el şi-l fixă cu privirea:
— Şi, de vreme ce arzi de nerăbdare să pui mâna pe el, tu, Conn Corbansson, vei merge primul, pe mijloc.
L-au îngropat pe Ketil la lumina vagă a nopţii scurte, nordice. Oamenii de pe Seabird l-au aşezat cu faţa în sus, la piciorul dunei de nisip, i-au pus sabia alături şi i-au lăsat un pic de carne şi de bere, să aibă pentru ultima călătorie. Apoi, fiecare a adus câte o piatră de pe ţărm.
— Mai bine să mori astfel, decât înjugat la plug ca un bou, spuse Finn, după care aşeză piatra la picioarele lui Ketil.
— Dar şi mai bine, mâine în bătălie, spuse Gorm aşezând piatra la căpătâiul mortului, apoi se răsuci spre Conn cu ochii lui bulbucaţi. Câte corăbii are Hakon?
— Sigvaldi zice că doar câteva. Dar nu mai am încredere în el, răspunse Conn.
— O să vedem mâine, când o să-l prindem pe Hakon, spuse Grom.
Cineva râse, iar Rugr adăugă:
— Dacă o să-l prindem...
— O să fie o ispravă care va face înconjurul întregii lumi.
Conn se aplecă şi aşeză piatra la umărul lui Ketil.
— Orice s-ar întâmpla, vom fi împreună.
— Îl luăm pe Ketil cu noi, spuse Raef aşezând piatra sa la şoldul mortului.
— Dacă-l batem pe Hakon, pietrele vor spune povestea până la sfârşitul lumii, adăugă Odd, aşezându-şi piatra la unul dintre genunchii lui Ketil.
— Până la sfârşitul lumii!
Acum pietrele alcătuiau un contur în jurul celui mort, ca o corabie menită să-l ducă departe.
Rămaseră tăcuţi câteva clipe, cu privirile îndreptate spre Ketil, după care îl acoperiră cu nisip. Apoi se uitară unii la alţii cu ochii sticlind şi, strângându-şi mâinile unii altora, izbunciră într-un râs chinuit şi ascuţit.
— Împreună! Cu toţii, împreună, spuseră ei.
S-au dus apoi să se pregătească, să-şi vadă de arme şi să doarmă, dacă ar fi putut, astfel încât să fie gata înainte de venirea zorilor. Conn şi Raef încărcară provizii suplimentare de apă şi hrană pe corabia care se odihnea pe plajă.
Ceilalţi se întinseseră pe lângă foc. Conn se lungi pe nisip, lângă vărul său, chiar sub coca navei. Nu credea că avea să doarmă. Se gândea la toate luptele şi bătăliile la care participase până atunci, dar, dintr-odată, toate aceste amintiri i se părură înceţoşate.
Oricum, mâine va fi altfel. Mereu este altfel.
— Eşti pregătit? îl întrebă pe Raef.
— Cred că da, răspunse acesta.
Glasul îi sună încordat ca o strună întinsă.
— Nu, adăugă el, asta nu-mi place deloc. Ne-a pus primii, înaintea tuturor?
— Da. Avem şansa să-l capturăm pe Hakon. Noi singuri.
— Sau să fim noi prinşi. Sigvaldi încearcă să ne piardă, comentă Raef.
Conn îi dădu un ghiont cu cotul.
— Te gândeşti prea mult. Când va începe, n-o să mai ai vreme să-ţi macini gândurile.
Căscă, rezemându-se mai bine de scândurile corăbiei, simţindu-se dintr-odată ostenit.
— Doar să te ţii după mine... mai spuse, închizând ochii şi alunecând în somn.
Conn visă.
Era prins într-o mare bătălie, într-un vârtej de securi care se loveau de scuturi şi de sunete de corn. Corabia se clătina sub tălpile lui, iar în jur vedea numai braţe, plete şi mutre schimonosite. Nu putea deosebi duşmanii de prieteni. Iureşul care îl înconjura, urletele şi luptele păreau că vor să-l devoreze. Cuprins de frenezie, izbi cu sabia în stânga şi-n dreapta, să-şi facă loc. Sângele îl împroşcă peste tot, îl simţi şi pe buze.
Apoi, sunetul topoarelor lovindu-se de scuturi se preschimbă într-un tunet care se rostogolea, iar un fulger aproape că-l orbi. După ce-şi recapătă vederea, se trezi singur, luptând de unul singur, un omuleţ înfruntând o cumplită furtună şi nici măcar pe corabie nu se mai afla. Norii cenuşii, întunecaţi, clocoteau la sute de metri deasupra sa, iar fulgerele veneau în săgeţi spre el. Ploaia o simţea ca pe un şuvoi de pietre, iar trăsnete şi tunete îl loveau cu pumnii, strivindu-l neîncetat.
Vântul răvăşea fuioarele de nori şi în volbura lor văzu o pereche de ochi, o gură cu dinţii ca nişte bolovani, o formă monstruoasă de femeie, alcătuită din ceaţă şi negură. Sus, deasupra lui, ea întinsese un braţ spre el şi fulgere se vânzoleau în vârful fiecărui deget. Era legat şi nu se putea mişca, iar fulgerele îl loviră şi-l risipiră în bucăţi. Unde fusese el, nu mai era nimic.
Se trezi pe nisip, lângă corabie. Visul îl înfiorase. Descoperi cu surprindere că era întreg. Se ridică şi făcu câţiva paşi pe plajă, spre răsărit.
La marginea cerului purpuriu se răspândea o văpaie roşie şi aerul pâlpâia. Stătea pe pietrele de pe plajă, iar visul îi continua în minte, mai puternic decât ziua care creştea lângă el.
O clipă mai târziu, Raef se apropie. Conn îi povesti visul şi, în ciuda luminii slabe a zorilor, îl văzu că păleşte.
— Crezi că este adevărat? îl întrebă Conn.
— Toate visele sunt oarecum adevărate.