Razboinicii George R.R. Martin vol.2 

VULTURUL ŞI IEPURELE

 

Steven Saylor

 

Traducere din limba engleză:

 Mihai-Dan Pavelescu

 

Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Ste­ven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subge­nului „poliţist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts şi răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, de­tectiv într-o Romă Antică adusă la viaţă cu iscusinţă, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies şi The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aven­turile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder şi A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Prin­tre alte cărţi de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? şi un uriaş roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăieşte în Berkeley, statul California.

În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecinţele unei victorii devastatoare şi ale unei cuce­riri încă şi mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... şi de inteligent.

 

 

 

 

 

 

I

Romanii ne-au silit să stăm în şir, cu încheieturile braţelor legate la spate. Am fost prinşi laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanţuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor.

Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalţi îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apro­piere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit faţa, am ştiut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roşie şi neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul şi gura şi sfârşea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privi­rea din ochii lui mi-a îngheţat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohoteşte de propria-i durere şi se bucură de suferinţa altora, care nu ştie ce înseamnă mila sau remuşcarea. Faţa rece şi împie­trită a unui roman vânător de sclavi.

Poate că vă întrebaţi de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, şi nu cu sabia? Lovitura fusese menită să ameţească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puţinii supravieţuitori, grupuri de fugari, bărbaţi, femei şi copii, eram prost hrăniţi şi prost înarmaţi. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântaţi în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaţilor romani căliţi în bătălii. Ţinta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăţi anihilate şi urma să fim adunaţi şi vânduţi ca sclavi.

Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latineşti, graiul aspru şi urât al cuceritorilor noştri; cuvintele unuia dintre con­ducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Car­tagina şi Roma începuseră cu generaţii în urmă, cu bătălii măreţe purtate pe mare şi cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania,

Italia şi Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistiţiu, Cato îşi făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ţinute înaintea Senatului roman şi toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost su­biectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina tre­buie distrusă!”

Cato murise fără să-şi vadă visul împlinit, un bătrân cu su­flet câinos. Când vestea morţii sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coşmarurile, nu mai exista.

Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat ţărmurile. Au asediat Car­tagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat şi pe mare. Au ocu­pat portul măreţ. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a conte­nit vreme de şase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supravieţuitori au fost adunaţi ca să fie vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în cele patru colţuri ale pământului. Câştigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroşite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei.

Locuinţele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre pre­ţioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldaţii romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani şi încărcate pe corăbii de negoţ. Cele lipsite de valoare comer­cială – fusurile şi furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoşilor noştri – au fost azvârlite pe ruguri.

Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noştri dramaturgi, poeţi şi filozofi, discursurile şi memoriile lui Hannibal şi ale tatălui său, Hamilcar, ca şi ale tuturor conducătorilor noştri, istoriile despre regina Dido şi corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenuşă.

Zeii şi zeiţele Cartaginei au fost smulşi de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Sta­tuile din piatră au fost sparte; ochii incrustaţi, din ivoriu, onix şi lapislazuli, au fost culeşi de pe cioburi. Statuile din aur şi din argint au fost topite şi turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduieşte pe bol­navi – toţi au dispărut de pe pământ într-o singură zi.

Zidurile au fost dărâmate şi cetatea a fost rasă de pe faţa pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetăţii au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generaţie.

Unii dintre noi eram în afara cetăţii când începuse asediul, şi în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case şi din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Roma­nii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi şi prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obişnuiţi, ci soldaţi lăsaţi la vatră, care fuseseră spe­cial antrenaţi pentru a-i urmări şi captura pe sclavii evadaţi. De aceea, Fabius şi ceilalţi purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.

 

Stăteam goi puşcă, în lanţuri, cu spinările lipite de stânca unui ţanc din gresie.

De pe vârful ţancului acela zărisem de dimineaţă apropierea romanilor şi dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tine­rilor, a celor cu ochi ageri şi cu puterea şi agilitatea de a se căţăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate şi singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă.

— Vor veni! şuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruţători. Ei ştiu că nomazii deşertului refuză să ne ajute. Şi ştiu cât de slabi am devenit, cât de puţină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiţi fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeţi niciodată că suntem în siguranţă. Să nu speraţi nicio­dată că ne-au dat uitării. Ei vor veni.

Şi aşa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dor­misem. Nu fusesem neglijent. Îmi aţintisem ochii spre miază­noapte şi căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un şir de torţe mişcându-se prin vale ca un şarpe de foc ori scân­teierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fu­sese fără lună şi romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă.

Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopţile de vară. Ar fi tre­buit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, aşa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluşi nimic. Tăceam şi mă uitam.

Zorile sosiseră iute. Un colţ de soare scânteiase peste pis­curile zdrenţuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbaţi înarmaţi la poalele stâncii.

Am dat pe dată ţipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho şi ceilalţi se repeziseră afară din crăpăturile puţin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceştia aveau s-o treacă şi să ajungă la ei. Matho şi ceilalţi şi-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut şi călăreţul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură uşoară şi nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea şi în nesiguranţa luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe faţă.

Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca nişte furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăştiindu-se şi le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă.

Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele şi genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vâ­râse ceva în mâna dreaptă – un pumnal preţios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puţinele arme din metal pe care le aveam.

— Fugi, Hanso! Scapă, dacă poţi! şuierase el.

Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice şi strigătele de răz­boi ale romanilor.

— Dar femeile, copiii..., îngăimasem.

— S-a terminat, spusese Matho.

Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de ţancul din gresie. Crăpătura aceea era imposi­bil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peş­teră măricică, în care dormeau bătrânii şi femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele şi copiii fuseseră trimişi să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toţi, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalţi se ascundeau în grotă.

Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleşit în câteva mi­nute. Au luptat reţinut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinşi de disperare. Chiar şi aşa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie şi teroare. Unii dintre noi fuseseră loviţi de măciuci şi doborâţi la pământ. Alţii fuseseră prinşi ca ani­malele, în plase. L-am văzut pe călăreţul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalţi şi m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul şi am sărit, iar pentru o clipă am simţit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite şi, în locul lui, am înjunghiat anima­lul în gât. Calul nechezase şi se cabrase, iar mâna mi se acope­rise de sânge roşu şi fierbinte. Călăreţul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe faţă părul blond şi nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători.

A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.

 

Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliţi să ne sculăm şi am fost înlănţuiţi laolaltă, lângă stânca din gresie. Simţeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf şi de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca şi micile noastre provizii de alimente şi haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului.

Romanii erau călări pe caii lor, destinşi acum, râzând şi făcând glume între ei, totuşi, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau suliţe lungi, pe care le ţineau sprijinite în îndoitura co­tului şi ale căror vârfuri erau aţintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliţei pe omul pe care-l păzea, înţepându-i pieptul sau beregata, şi rânjea la fio­rul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleşitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulţi, poate că am fi avut şanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistenţa. Dar şi dacă toţi cartaginezii fugari şi risipiţi prin deşert s-ar fi adu­nat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinşi.

Apoi romanii s-au retras şi, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toţi, Matho era gol şi cu mâinile legate. Văzându-l aşa, mi-am plecat ochii de ruşine. În felul acela am evitat să revăd şi chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele ca­lului său răsunând pe pietre.

A ajuns la capătul şirului şi s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător şi aspru. Vorbea bine punica, însă cu ac­cent latin urât.

— Douăzeci şi cinci! a anunţat el. Douăzeci şi cinci de bărbaţi cartaginezi prinşi astăzi pentru gloria Romei!

Romanii au răspuns, lovindu-şi suliţele de solul pietros şi răcnindu-i numele:

— Fabius! Fabius! Fabius!

Am înălţat ochii şi am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute faţa.

— Tu! a strigat el.

Am tresărit şi a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însă cu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho.

— Tu pari să fii şeful, moşule.

Fabius şi-a rotit lent încheietura mâinii, înfăşurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor.

— Douăzeci şi cinci de bărbaţi, a spus el, nici-o femeie şi ni­ciun copil printre voi, iar tu eşti singurul cu barba sură. Unde sunt ceilalţi?

Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă şi mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălţat din şirul de captivi. Fabius a rânjit, şi-a şters scuipatul de pe obraz şi l-a azvârlit în faţa lui Matho, făcându-l să tresară.

— Bine, moşule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un şef, iar noi n-avem ce face cu un moşneag bicisnic.

S-a auzit un şuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârşâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ.

În mijlocul ţipetelor şi gemetelor captivilor, am auzit o şoaptă în dreapta mea:

— Acum începe.

Vorbise Lino, cel care ştia rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată şi evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănţuit i se gârbovise. Chipul îi era supt şi palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care şi-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei.

Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab şi murdar, gol ca şi acum, cu pielea băşicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locui­tori ai cetăţii. Cei din familia sa fuseseră ciobani şi îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în sigu­ranţă când romanii începuseră asediul cetăţii, închipuindu-şi că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii şi-au abătut mânia chiar şi asupra păstorilor şi fermierilor din îndepărtatele ţinuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deşert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulţi au fost ucişi. Restul, printre care şi Lino, au fost capturaţi. Dar în călătoria spre coastă el reuşise cumva să fugă şi ajunsese la noi.

Unii susţinuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi.

— Nu-i unul dintre ai noştri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva.

Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva preţios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe ro­mani la noi, l-au acceptat până şi cei care susţinuseră să fie alun­gat. Nu răspundea, totuşi, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat şi tăcut.

Am simţit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou:

— La fel ca data trecută. Acelaşi şef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea...

Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul şirului de prizonieri. Ajuns în ca­păt, s-a întors şi a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenţie pe captivi.

— Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supravieţui drumului.

Doi romani au descălecat, l-au descătuşat pe rănit şi l-au îndepărtat.

— Păcat, a comentat Fabius continuându-şi mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun.

S-a oprit iarăşi.

— Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru aşa ceva, nu merită îngrijirea şi hrana. Şi ăsta – îl vedeţi cum priveşte în gol şi-i curge saliva prin colţul buzelor? Un idiot, ceva obişnuit prin­tre cartaginezii ăştia care se împerechează între fraţi. Un parazit!

Romanii i-au scos pe bărbaţi din şir, apoi au strâns lanţurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine.

Cei scoşi din şir au fost duşi îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit.

Fabius a mers mai departe în lungul şirului, până când umbra lui şi a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am muşcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălţat ochii.

Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond neţesălat.

— Iar ăsta, a rostit el şi în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, laşilor, chiar dacă nu-i decât un băiat.

A ridicat suliţa şi m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze şi să-mi dea sângele.

— Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poţi nici măcar să scuipi, ca moşul?

M-am uitat la el şi nu m-am clintit. Nu era bravură, deşi poate că aşa părea. Eram încremenit de frică.

A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâ­ner în grumazul calului său. Sângele fusese şters. Lama a scli­pit în razele soarelui.

— Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule.

— Nu este Hercule, am izbutit să şoptesc, ci Melkart!

El a hohotit.

— Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înţe­legi? Toţi zeii tăi au plecat şi nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule şi acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaşte de acum şi până la sfârşitul sfârşitului. Zeii noştri au fost mai puternici decât ai voştri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu eşti în pielea goală şi-n lanţuri.

Trupul îmi tremura şi m-am învăpăiat la faţă. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a tre­cut mai departe, oprindu-şi brusc calul după numai câţiva paşi. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt.

— M-a ţinut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine.

A început să tremure, cu atâta violenţă, încât am simţit vi­braţiile prin lanţul greu care ne lega grumajii.

— M-a ţinut minte! Se va întâmpla din nou, la fel...

Fabius a mai scos doi captivi din şir, apoi şi-a terminat in­specţia şi a revenit spre centru.

— Şi acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut.

Nu i-a răspuns nimeni. Şi-a ridicat suliţa şi a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut ţăndări cu un bubuit asur­zitor. Capetele tuturor din şir au tresărit, ridicându-se.

— Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preţi­oasă decât voi toţi, laşi bicisnici! Unde le-aţi ascuns?

Nimeni n-a vorbit.

M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschi­dea în peştera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temân­du-mă că mă va zări şi-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în faţă peste spinarea calului şi şi-a încrucişat braţele.

— Înainte de a porni mâine-dimineaţă, unul dintre voi îmi va spune.

 

II

 

În noaptea aceea am dormit, tot înlănţuiţi laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături şi au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alţii ne străjuiau.

În timpul nopţii, pe rând, toţi am fost scoşi din cerc, duşi undeva, apoi readuşi. Când primul bărbat s-a întors, şi a fost luat al doilea, cineva a şoptit:

— Ce ţi-au făcut? Le-ai spus?

Apoi, un străjer l-a lovit cu suliţa pe cel care întrebase şi toţi am amuţit.

Mai târziu, în cursul nopţii, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta or­dalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ţinut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur şi simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi.

M-au dus peste coamă şi apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius îşi instalase cortul. O lu­mină slabă străbătea prin pânza sa verde.

Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe tre­piede elegant meşteşugite. Fabius însuşi era întins pe un culcuş şi nu mai purta arme şi echipament de luptă, ci o tunică fru­mos brodată. Ţinea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit.

— Aha, sfidătorul!

A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silin­du-mă să îngenunchez, şi mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcuşului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul.

— Bănuiesc că vei spune la fel ca toţi ceilalţi: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbaţii! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător şi i-ai lichidat pe bicisnici, aşa că... ce mai vrei?”.

Şi-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte şi m-a scui­pat în faţă. Vinul mi-a ars ochii.

Glasul îi era dur şi rece, uşor împleticit de la vin.

— Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine ştie ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta.

— Eu nu sunt un sclav, am şoptit.

El a râs.

— Aşa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez şi eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbaţii voştri sunt slabi. Nu puteţi rezista fără femeile şi copiii voştri. Cei care vă refugiaţi aici, în pustiu, călătoriţi întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne şi pruncii. Ce fel de viaţă fără noimă duceţi aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiţi recu­noscători că venim în cele din urmă după voi. Până şi viaţa ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existenţa asta jal­nică. Cum te numeşti, băiete?

Am înghiţit un nod. Nu era uşor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej.

— Hanso. Şi nu sunt un băiat.

— Hanso, a repetat el şi a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineaţă în luptă şi mă-ntreb dacă prin vene nu-ţi curge şi sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniştii voştri din Spania. A fost mândru să împroaşte din sămânţa Fabius pentru a vă întări stirpea de laşi!

Aş fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare.

— Zici că nu eşti un băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile?

Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un şuier, apoi am simţit o explo­zie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lune­cat peste umeri ca un şarpe greu.

Până atunci nu mai simţisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, aşa cum se spune des­pre romani că-şi bat copiii. Durerea m-a paralizat.

Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetişor şi re­petând aceeaşi întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, şi din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinşi mi-ar fi fost turnaţi pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge şi nu voi ţipa, dar în scurtă vreme gura mea şi-a pierdut forma şi am început să icnesc.

Fabius s-a aplecat înainte şi m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări.

— Cu adevărat eşti puternic, a încuviinţat el. Aşa cum cre­deam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile?

M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspi­rat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, şi am izbutit un singur cuvânt:

— Niciodată.

Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colţul gurii.

— Cum doreşti. Oricum nu contează. Ştim deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă şi le scot chiar acum din as­cunzătoare.

Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu minţea. Am vorbit printre dinţii încleştaţi:

— Cum? Cine ţi-a spus?

Fabius a bătut din palme.

— Apropie-te, vulturaşul meu.

Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca şi Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare şi tremura. S-a ferit să mă privească în ochi.

Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât şi m-a ri­dicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aş fi sugrumat pe Lino atunci şi acolo. Aşa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-şi ridice mâna, să se şteargă, apoi a coborât braţul şi mi-am spus: ştie c-o merită.

— Stăpâneşte-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veţi sta toată noaptea aproape unul de celălalt şi vă veţi putea rezolva neînţelegerile.

Lino a ridicat privirea şi în ochi i-a apărut panica.

— Nu! Mi-ai făgăduit!

A ţipat şi s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romani­lor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit braţele la spate şi i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanţ şi ne-au îmbrâncit afară din cort.

În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând.

— Somn uşor, a strigat el. Mâine începe temptatio!

Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torţelor şi umbrele proiectate de ele, ţipe­tele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile suliţelor şi răc­netele poruncilor lătrate de romani, când erau luaţi în captivitate ultimii din poporul meu.

 

Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocu­paţi cu scoaterea noilor captivi din ascunziş. Puţinii care ne păzeau au devenit neatenţi şi au început să moţăie, încrezân­du-se în tăria lanţurilor noastre.

Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări şi mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciui­rii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino şoptind:

— Tu nu-nţelegi, Hanso... Tu nu-nţelegi...

L-am fulgerat cu privirea peste umăr.

— Înţeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu sun­tem tribul tău. Tu eşti un străin. Aşa ai fost dintotdeauna. Însă noi te-am primit când ai venit flămând şi gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreo­dată, te voi ucide! Pentru Matho.

Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin.

După o vreme, Lino a vorbit din nou:

— Îţi sângerează spatele.

M-am întors către el şi m-am strâmbat de durere.

— Şi al tău? am şuierat. Arată-mi rănile tale, Lino!

A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însân­gerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu faţa la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt şi de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho şi la femei.

— Şi ce dacă? Monstrul te-a biciuit şi pe tine. Ne-a biciuit pe toţi. Toţi cei de aici îşi pot arăta rănile.

— Şi crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea?

Glasul i s-a înălţat, ascuţit. Un străjer a mormăit în somn.

— Ce vrei să spui? am şoptit.

— Ştiu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fie­care dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simţit... m-am simţit aproape viu, din nou. Dar ceilalţi? De ce crezi că sunt aşa tăcuţi? Poate că unii dorm, dar cei mai mulţi sunt treji şi tac, temându-se să vor­bească. Pentru că le este ruşine. Este posibil ca tu să fii singu­rul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho.

Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăşi, am vrut să-mi pot astupa urechile.

— Aşa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferinţă, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă şi el trebuie să ne controleze în fiecare mo­ment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în aşa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiţi pentru vânzarea la licitaţie.

M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Din­tre noi toţi, numai Lino cunoştea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supravieţuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aş fi reuşit să învăţ de la el... şi, în acelaşi timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse.

— Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat.

Lino a suspinat.

— Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem aşa, goi şi în lanţuri. Vor lega pur şi simplu mâinile femeilor şi ale copiilor şi ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopţii, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărţi de femei şi de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinaţie, pe un drum mai scurt şi mai uşor, către mare. Bărbaţii, însă, vor fi mânaţi prin valea lungă, până vom ajunge la coastă şi la galerele de sclavi care aşteaptă acolo.

— De ce-i desparte pe bărbaţi de femei?

— Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate şi de aceea vor merge pe o cale mai uşoară. Pe de altă parte, doreşte ca bărbaţii să fie testaţi şi căliţi. De aceea, ne va purta pe jos prin deşert. Cei care se vor prăbuşi vor fi lăsaţi să moară. Cei care vor avea puterea să supravieţuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenţi care vor preţui o avere pentru Fabius şi oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Aşa lucrează temptatio.

A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcţionarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a scli­pit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a-mi stăvili ura pentru el şi pentru a-mi păstra glasul la fel de rece şi sec ca al lui.

— Fabius ţi-a spus „vulturaşul lui”. Ce-nsemna asta?

Lino a inspirat cu un şuierat ascuţit şi şi-a ascuns chipul în umbre.

— A minţit când mi-a spus aşa. A spus-o doar din cruzime.

Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul.

— Bine, îţi spun... o să-ţi spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului şi că nu va trebui să-l mai înfrunt nici­odată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele şi vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalţi prizo­nieri, ca să le întunece minţile şi cu teamă, şi cu speranţă. Pe vul­tur îl va ridica deasupra celorlalţi captivi, asigurându-se că-i bine hrănit şi îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celor­lalţi, seducându-l cu făgăduieli de libertate.

A rămas tăcut.

— Şi iepurele?

Lino tăcea.

— Iepurele, Lino? Spune-mi!

— Soarta iepurelui va fi foarte diferită.

Glasul i-a devenit surd şi fără viaţă. Un fior rece mi-a stră­bătut corpul, când am înţeles.

— Şi ultima dată, am şoptit, când Fabius ţi-a capturat tri­bul... tu ai fost iepurele lui.

Nu mi-a răspuns.

Am oftat.

— Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile.

Lino a încuviinţat din cap. A început să plângă cu sughiţuri.

— Totuşi, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada.

A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abia îl puteam înţelege.

— Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nţelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă şirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt şi m-a re­cunoscut, atunci şi-a ales iepurele.

— Am înţeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul?

Lino şi-a ridicat faţa în lumina focului. Lacrimi îi şiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înţelesesem.

 

III

 

Dimineaţa, romanii ne-au dat fiecăruia câte un linguroi de terci, după care ne-au dus la locul unde adunaseră femeile şi copiii. Bătrânii lipseau. Fabius n-a explicat ce făcuse cu ei, însă vulturii se roteau deja peste prăpastia dindărătul coamei.

Am mers prin poalele dealurilor presărate de bolovani, pe poteci şerpuite şi neregulate. Ritmul era lent, pentru a le îngă­dui copiilor să ţină pasul, dar romanii călări îşi foloseau frec­vent bicele, urlând la noi să menţinem formaţia, pedepsindu-i pe cei care se poticneau şi răcnind la copii când plângeau.

La apusul soarelui, pe când ne aflam tot între dealuri, am ajuns într-un loc unde poteca se bifurca. Femeile şi copiii au fost duşi în altă direcţie. Nu ni s-a îngăduit să schimbăm niciun cuvânt de rămas-bun. Până şi privirile furişe au fost pedepsite cu bice. În noaptea aceea am dormit sub cerul liber, întinşi în linie dreaptă, cu lanţurile prinse de ţăruşi din fier bătuţi în sol. Romanii şi-au ridicat corturi pentru ei. La un moment dat, au venit şi l-au luat pe Lino. Toată noaptea i-am auzit cântând şi râzând. Fabius hohotea mai puternic decât toţi.

Lino a fost adus înapoi cu puţin înainte de crăpatul zori­lor. Zornăitul lanţurilor lui m-a trezit. Îi era cu neputinţă să se oprească din tremurat. L-am întrebat ce se întâmplase. Şi-a ascuns faţa şi n-a vrut să răspundă.

A doua zi am coborât din dealuri în valea lungă. Munţii s-au îndepărtat treptat, până când, de la un orizont la celălalt, nu se mai zărea decât cerul orbitor de albastru. Vegetaţia s-a împu­ţinat pe măsură ce pământul pârjolit de sub tălpile noastre s-a transformat într-o întindere vastă de piatră albă, prăfuită de nisip şi netedă, de parcă ar fi fost ciocănită de un baros uriaş.

În mod uimitor, în mijlocul întinderii aceleia am dat peste un râuleţ prea lat pentru a putea sări peste el şi destul de adânc.

Şerpuia spre miazănoapte prin mijlocul văii, mărginit de pereţi abrupţi din piatră.

Soarele mă lovea fără milă pe umerii goi. Deşi râuleţul se găsea la numai câţiva paşi depărtare – îl puteam auzi clipocind de maluri –, romanii ne dădeau apă doar în zori şi la apus. Eram întruna însetaţi, iar imaginea şi sunetul apei aflate atât de aproape erau îndeajuns pentru a scoate din minţi pe oricine.

În după-amiaza aceea, Fabius a apărut călare în dreptul meu şi mi-a oferit apă de băut, aplecându-se de pe cal şi ţinându-mi la buze burduful său. Am ridicat privirea şi l-am văzut zâm­bind. Am simţit ochii lui Lino pe spatele meu. Însă, când muş­tiucul mi-a trecut printre buze, nu l-am refuzat. Am lăsat apa rece să-mi umple gura. N-am putut înghiţi îndeajuns de iute şi mi-a curs pe bărbie.

În seara aceea am căpătat o porţie suplimentară de terci. Ceilalţi au observat, dar când au început să şuşotească între ei, romanii i-au redus la tăcere din câteva pocnituri de bice.

După ce au adormit toţi, Lino a fost dus din nou în cor­tul lui Fabius. N-a revenit ceasuri bune.

În ziua a treia, temptatio şi-a revendicat prima victimă: Gebal, fratele mamei mele. Unchiul Gebal îmi dăduse primul arc cu săgeţi, pe când nu eram mai înalt decât genunchiul unui bărbat, şi mă învăţase să vânez căprioare în dealurile de lângă Carta­gina; Gebal îmi povestise istorii cu regina Dido şi fratele ei, Pygmalion regele Tirului; Gebal mă învăţase să-l cinstesc pe măreţul Hannibal în rugăciunile noastre, deşi Hannibal nu iz­butise să cucerească Roma şi murise cu sufletul zdrobit în exil. La amiază, Gebal a început să răcnească, apoi s-a năpustit în fugă spre râu, târându-i după el pe cei de care era înlănţuit. Romanii l-au ajuns imediat şi l-au împins îndărăt cu suliţele, dar s-a zbătut şi a urlat, tăindu-se în vârfurile ascuţite.

Fabius însuşi a descălecat, i-a desfăcut legăturile lui Gebal, l-a ridicat în picioare şi l-a aruncat în apă de pe malul abrupt, îngreunat de zgarda groasă din fier, trebuie să se fi scufundat ca un bolovan. S-a auzit un plescăit, după care o tăcere atât de adâncă, încât puteam distinge geamătul stins al vântului arid de miazănoapte peste nisip. Captivii n-au scos un sunet. Eram prea buimăciţi ca să vorbim. Ochii ne erau prea uscaţi pen­tru lacrimi.

— Asta-i soarta însetaţilor, a spus Fabius.

În aceeaşi zi, Fabius m-a ridicat cu adevărat deasupra ce­lorlalţi. Până atunci favorurile lui se extinseseră doar la porţiile suplimentare de apă şi terci. Dar, când soarele a ajuns la zenit şi până şi cei mai puternici dintre noi au început să se clatine din cauza arşiţei nemiloase, Fabius m-a scos din şir.

— Ai călărit vreodată? m-a întrebat.

— Nu, am răspuns.

— Atunci te voi învăţa.

Lanţurile mi-au fost desfăcute de la zgardă. Mâinile mi-au fost eliberate şi legate în faţă, iar peste umeri mi-a fost arun­cată o mantie uşoară. Romanii m-au ridicat pe spinarea unui armăsar negru. Două rânduri de hăţuri erau fixate de căpăs­trul lui: unul a fost prins de şaua lui Fabius, iar celălalt mi-a fost pus în mâini. În jurul gâtului mi-a fost atârnat un burduf de apă, astfel încât să pot bea după pofta inimii. Ştiam că cei­lalţi priveau invidioşi şi neînţelegători, dar picioarele îmi erau slăbite, gâtlejul uscat, iar umerii băşicaţi de soare. Nu i-am refu­zat favorurile.

Pe când călăream unul lângă celălalt, Fabius mi-a arătat păr­ţile harnaşamentului şi mi-a explicat arta călăritului. La început, când mă aşezaseră pe animal, m-am temut, crezând că o să mă arunce la pământ. Dar înaintam încet, şi în scurt timp m-am simţit în largul meu în şa. Am simţit, de asemenea, un soi ciudat de mândrie – să fiu ridicat atât de sus deasupra pămân­tului şi să înaintez cu atât de puţin efort, stăpân pe puterea aceea îmblânzită între coapsele mele.

Seara am fost înlănţuit separat de ceilalţi, am căpătat o sal­tea pe care să dorm şi mâncare şi băutură pe săturate. Pe când lunecam în somn, i-am auzit pe captivi murmurând. Oare cre­deau că eu le trădasem pe femei şi că asta îmi era răsplata? Do­goarea de peste zi şi mâncarea care-mi umplea stomacul mă făcuseră prea somnoros ca să-mi mai pese. Am dormit atât de adânc, încât nici măcar n-am observat când Lino a fost luat peste noapte.

Zilele s-au contopit unele în altele. Pentru mine erau lungi şi istovitoare, dar nu insuportabile. Principalele neplăceri erau rosăturile de pe coapsele şi fesele neobişnuite cu frecarea şeii.

Pentru ceilalţi era cu totul altfel. Îi vedeam devenind tot mai deznădăjduiţi, zi după zi. Chinurile cele mai mari erau pentru Lino, care fusese mutat în fruntea şirului, unde trebuia să im­pună pasul. Romanii roiau în jurul lui ca viespile, şfichiuindu-l cu bicele şi mânându-l întruna. Ori de câte ori cineva se împle­ticea îndărătul lui, lanţul îi smucea zgarda din fier, astfel încât gâtul îi era plin de băşici şi vânătăi. Mă străduiam din răsputeri să nu-i văd suferinţele.

— Tu nu eşti precum ceilalţi, Hanso, a spus Fabius într-o zi, călărind alături de mine. Uită-te la ei! Temptatio nu schimbă un om, ci doar îi dezvăluie adevărata natură. Vezi cât de bicis­nici sunt, cum se poticnesc şi merg orbeşte mai departe, cu minţile la fel de goale ca deşertul? Cât despre juruinţele lor lacrimogene de loialitate făcute unul celuilalt – între ei nu există nici frăţie adevărată, nici onoare. Nu vezi cum se-mbrâncesc şi mârâie, cum se-nvinuiesc reciproc pentru fiecare pas greşit?

Era adevărat. Captivii înlănţuiţi laolaltă se îmbrânceau întruna, căzând şi smucindu-se de grumaji. Orice întrerupere a marşului abătea bicele asupra umerilor lor. Erau într-o stare permanentă de furie, frică şi disperare; neputând să-i lovească pe romani, se atacau între ei. Romanii petreceau acum tot atât timp pentru a opri bătăile între captivi, pe cât petreceau pen­tru a-i mâna mai departe. Îi priveam pe prizonieri de la înăl­ţimea armăsarului meu şi nu-i mai puteam vedea ca pe nişte oameni. Semănau cu sălbăticiunile, cu părul neţesălat şi încâl­cit, cu pielea înnegrită de soare, cu chipuri animalice, mârâind, pentru ca în clipa imediat următoare să fie slugarnice şi temătoare.

— Tu nu eşti ca ei, Hanso, a murmurat Fabius aplecându-se mult spre mine. Ei sunt iepuri care tremură în vizuinile din pă­mânt, care adulmecă speriaţi văzduhul în căutarea primejdiei, trăind doar pentru a se înmulţi şi a fi vânaţi. Tu însă, Hanso, tu eşti un vultur, puternic şi mândru şi născut pentru a zbura peste ceilalţi. Am ştiut-o din prima clipă în care te-am văzut, re­pezindu-te la mine cu pumnalul acela. Tu eşti unicul bărbat cu­rajos dintre ei. Tu n-ai nimic în comun cu şleahta asta, nu-i aşa?

Am privit din înălţime la şirul de captivi cu ochii afundaţi în cap şi n-am răspuns.

Pe măsură ce temptatio continua, mă simţeam tot mai înde­părtat de suferinţele celorlalţi. Continuam să dorm înlănţuit noaptea, dar începusem să cinez în cortul lui Fabius, împre­ună cu romanii. Le beam vinul şi le ascultam istoriile despre bătălii purtate în locuri îndepărtate. Vărsaseră mult sânge şi se mândreau cu asta, se mândreau fiindcă cetatea pentru care luptau era cea mai de seamă de pe faţa pământului.

Roma! Cum li se mai aprindeau ochii când vorbeau despre cetate... În templele lor măreţe, ei adulau zeităţi cu nume bi­zare – Jupiter, Minerva, Venus şi mai cu seamă Marte, zeul războiului, care-i iubea pe romani şi-i conducea întotdeauna spre victorie. În pieţele uriaşe, îşi cheltuiau câştigurile pe obi­ecte de lux provenite din toate colţurile lumii. În Circus Maximus, se adunau cu zecile de mii pentru a-i ovaţiona pe cei mai iuţi conducători de care de luptă din lume. În arenă, priveau sclavi şi prizonieri din toată lumea, luptându-se pe viaţă şi pe moarte. În somptuoasele băi publice, se destindeau, îşi linişteau muşchii obosiţi de lupte şi-i priveau pe atleţii dezbră­caţi, concurând. În tavernele gâlcevitoare şi bordelurile din Su­bura (un cartier atât de faimos, încât până şi eu auzisem de el), îşi satisfăceau plăcerile cu sclave instruite să mulţumească toate patimile.

Am început să văd cât de mărginite şi jalnice ne fuseseră vieţile de fugari în pustiu, pline de temeri şi disperare, şi bân­tuite de amintirile unei cetăţi care dispăruse pe vecie. Carta­gina era de acum doar o amintire. Roma era cea mai măreaţă dintre toate cetăţile lumii şi măreţia avea să-i sporească întruna, fiindcă legiunile priveau spre Răsărit, spre noi cuceriri. Roma era un loc aspru pentru sclavi, dar oferea cetăţenilor ei liberi nenumărate ocazii pentru bogăţii şi plăceri.

În fiecare seară, când eram scos din cort, regretându-i con­fortul răcoros şi pernele moi, romanii îl aduceau înăuntru pe Lino. Îi vedeam doar trecător teroarea din ochi, fiindcă îmi feream întotdeauna faţa. Nu voiam să ştiu ce-i făceau după ple­carea mea.

 

IV

 

În a paisprezecea zi de temptatio, Lino a evadat.

Deşertul lipsit de forme de relief lăsase loc treptat unor dea­luri scunde cu iarbă scurtă şi presărată cu arbuşti. Munţii se apropiaseră din ambele părţi. Hăt spre miazănoapte, aproape că se uneau la o trecătoare îngustă care ducea la coastă. Râule­ţul curgea pe acolo, într-o depărtare verde şi pâcloasă, unde, încadrat de pereţii verticali ai defileului, abia puteam întrezări un crâmpei din mare, o scânteiere micuţă, argintie, sub soa­rele dimineţii.

Am aflat despre evadarea lui Lino din şoaptele captivilor. Când au sosit zorile şi el tot nu fusese readus din cort, murmure agitate au circulat înainte şi înapoi prin şirul prizonierilor. Gla­surile lor răguşite au devenit mai animate decât fuseseră de la începerea lui temptatio, înăbuşite şi pline de speranţe, ca şi cum posibilitatea fugii lui Lino le readusese o parte din omenia pe care începuseră s-o piardă.

— A zis el că va fugi, a şoptit cineva. A făcut-o!

— Dar cum?

— A mai făcut-o o dată înainte...

— Dacă nu cumva este tot în cort. Dacă nu cumva l-au ucis până la urmă cu jocurile lor crude...

Romanii au venit după mine. Pe când eram dus pe lângă şirul de captivi, i-am auzit murmurând cuvântul „trădător” şi scuipând în iarbă.

În cort, am privit în jur şi am văzut doar chipurile famili­are ale romanilor, preocupaţi de pregătirile matinale. Spusele captivilor erau, aşadar, adevărate. În cursul nopţii lungi de vin şi râsete, Lino evadase cumva.

Un roman mi-a luat mantia subţire de pe umeri şi mi-a dez­legat mâinile. Brusc am avut o premoniţie teribilă că urma să-i iau locul lui Lino.

Nu s-a întâmplat însă aşa, ci mi-au aşezat în faţă o pereche de cizme de călărie, o tunică de soldat şi cuirasă din bronz – aceeaşi uniformă pe care o purtau chiar ei. Mi-au dat coburi de şa şi mi-au arătat ce conţineau: un colac de frânghie, un bici, un burduf cu apă, merinde şi un pumnal de argint – chiar cel pe care mi-l dăduse Matho, cu Melkart gravat pe mâner. Peste toate astea au aşezat o suliţă.

M-am întors către Fabius, care era întins pe patul său şi-şi mânca micul dejun. M-a privit şi a surâs, amuzat de buimăci­rea mea. A arătat cu mâna spre obiecte.

— E echipamentul pentru misiunea ta.

L-am privit năuc.

— Iepurele a scăpat, băiete. N-ai auzit? Acum a sosit momen­tul să-mi răsplăteşti generozitatea pe care ţi-am arătat-o.

— Nu-nţeleg.

Fabius a mormăit.

— Temptatio se apropie de sfârşit. Marea se află la numai o zi de marş. O corabie aşteaptă deja acolo, pentru a-i încărca pe prizonieri şi a-i duce spre piaţa care oferă preţul cel mai bun. Antiohia, Alexandria, Massilia – cine ştie? Dar unul dintre cap­tivii mei a evadat. Nu poate s-ajungă departe, fiindcă-i împo­vărat de greutatea lanţurilor. Spre răsărit este râul, iar spre miazăzi este pustiul, aşa că bănuiesc c-a pornit spre apus, unde crede că se poate ascunde pe dealuri. Probabil că oamenii mei l-ar putea descoperi în câteva ceasuri, dar m-am gândit la alt­ceva. Tu îl vei găsi pentru mine.

— Eu?

— Ştii să călăreşti destul de bine şi el ar trebui să fie lesne de capturat, fiindcă are braţele legate la spate. Dacă-ţi face prea multe necazuri, ucide-l – ştiu c-o poţi face, te-am văzut în luptă –, dar adu-i capul înapoi, ca dovadă.

M-am gândit la suferinţele lui Lino, la ceilalţi care-mi spu­neau „trădător”. După aceea am înţeles că aş fi putut să evadez eu însumi, dar Fabius, zărind speranţa care-mi luminase chi­pul, a clătinat din cap.

— Nici măcar nu te gândi la aşa ceva, băiete. Da, ai putea să iei calul şi merindele şi să te-ndrepţi spre miazăzi. Dacă poţi supravieţui în pustiu... Dacă nu te-ntâlneşti cu alţi romani pe drum... Să nu crezi că straiele te vor deghiza; latina pe care o vorbeşti e jalnică. Şi chiar dac-ai izbuti să-mi scapi de data asta, te voi găsi în cele din urmă. S-ar putea să am nevoie de un an, poate de doi; dar te voi găsi din nou. Încă mai sunt cartagi­nezi fugari care trebuie capturaţi. Oamenii mei şi cu mine nu ne vom odihni până nu vom scotoci sub toate pietrele şi-n toate crăpăturile. De-acum ei sunt tot mai uşor de prins – sunt mai slabi, mai înfometaţi, mai demoralizaţi. Sunt tot mai puţin nişte bărbaţi gata să lupte şi tot mai mult nişte sclavi dispuşi să-şi accepte soarta. Braţul Romei este lung, Hanso, iar pofta ei de răzbunare este nesfârşită. Nu-i vei scăpa niciodată. Nu-mi vei scăpa niciodată. Şi-n plus, încă nu mi-ai auzit oferta. Întoar­ce-te aici în mai puţin de trei zile, cu iepurele în urma calului tău – ori cu căpăţâna lui în suliţă, nu-mi pasă care dintre ele –, şi când vom ajunge la coastă te voi face om liber, cetăţean al Romei. Eşti tânăr, Hanso. Fii curajos! Accentul îţi va fi po­trivnic, dar libertatea şi corpul tânăr şi puternic, alături de ceva cruzime, te vor purta departe în Roma. Gândeşte-te la alter­nativă şi alege.

Am privit cizmele strălucitoare de la picioarele mele, suliţa, biciul, colacul de frânghie, cuţitul cu Melkart... sau Hercules, cum dorea Fabius să-i spună. M-am gândit la Lino – care ve­nise la noi ca un străin, un necunoscut, care le trădase pe femei, care avea să fie prins din nou şi silit să îndure temptatio pen­tru a treia oară, dacă nu-l aduceam eu însumi înapoi. La urma urmelor, ce-i datoram?

— Şi dacă minţi? am spus. De ce-ar trebui să am încredere în tine? Pe Lino l-ai minţit – i-ai spus că va fi vulturul tău, nu? În loc de asta, l-ai făcut iepurele tău.

Fabius şi-a scos sabia din teacă, aceeaşi cu care-l decapitase pe Matho. I-a apăsat vârful pe antebraţ şi a tras o linie roşie peste piele. A întins braţul.

— Când un roman îşi arată sângele, el nu minte. Jur pe pă­rintele Jupiter şi pe măreţul Marte că făgăduiala pe care ţi-am făcut-o este adevărată!

Am privit rana superficială şi sângele care înflorea de sub piele. M-am privit în ochii lui Fabius. În ei nu exista nici veselie, nici minciună, ci doar un simţ deformat al onoarei şi am ştiut că spunea adevărul.

 

V

 

Îmi amintesc feţele captivilor când am părăsit cortul, ui­mirea lor când au văzut echipamentul pe care-l purtam. Îmi amintesc batjocurile lor când am ieşit călare din tabără, urmate de pocniturile bicelor cu care romanii i-au readus la tăcere. Îmi amintesc că le-am întors spatele şi am privit spre miazănoapte, prin trecătoarea din munţi, unde marea îndepărtată scânteia ca un ciob de lapislazuli sub soare.

N-am avut nevoie de trei zile pentru a-l găsi pe Lino; n-am avut nevoie nici măcar de două zile. Urmele pe care le lăsase erau lesne de zărit. După distanţa dintre paşi şi felul în care fusese strivită iarba, mi-am putut da seama că alergase foarte repede la început, oprindu-se doar din când în când să se odih­nească. După aceea pasul i se scurtase şi călcătura devenise mai apăsată. Mi-am dat seama cât de repede obosise.

Am mers fără grabă pe urmele lui, nesigur pe mine când era vorba să conduc calul la galop. Soarele a început să coboare îndărătul lanţului de munţi din apus. În amurg, urmele au de­venit mai greu de desluşit. Am continuat, totuşi, simţind că eram aproape.

Am trecut coama unui deal micuţ şi am privit în valea adumbrită de dedesubt. Probabil că el mă văzuse deja; cu coada ochiului, i-am întrezărit mersul şchiopătat şi am auzit zornăi­tul lanţurilor, când a încercat să se pitească îndărătul unui copăcel.

M-am apropiat precaut, gândindu-mă că era posibil ca, în vreun fel, să-şi fi eliberat mâinile, că ar mai fi putut avea pu­terea de a lupta. Dar când l-am văzut dârdâind lipit de copac, în pielea goală, cu mâinile tot legate la spate, cu obrazul apăsat de scoarţă, ca şi cum ar fi putut, cumva, să se facă nevăzut, am ştiut că nu va exista nici-o înfruntare.

Nu se auzea decât foşnetul uscat al ierbii sub copitele calu­lui meu. Pe măsură ce m-am apropiat, tremurul lui Lino a cres­cut, şi în clipa aceea mi s-a părut că era exact aşa cum îl numise Fabius – un iepuraş, zvâcnind din urechi, dar paralizat de spaimă.

El nu este ca mine, am gândit. Nu-i datorez nimic. Mânat de un impuls neaşteptat, am ridicat suliţa, sprijinind-o în îndoi­tura cotului, aşa cum îi văzusem pe romani că fac. I-am împuns umărul cu vârful ei ascuţit. Când s-a cutremurat drept răs­puns, m-a străbătut o incitare stranie, un sentiment de putere ce m-a înfiorat.

— Uită-te la mine, am rostit.

Sunetul propriului meu glas, atât de aspru şi autoritar, m-a surprins. Era un ton pe care-l învăţasem de la Fabius. Vocea aceea exercita propria-i putere, iar reacţia lui Lino – felul în care s-a ghemuit – dovedea că o stăpânisem de la prima încercare. M-am gândit că Fabius văzuse probabil dintru început seminţele puterii din mine. Nu greşise când mă numise vulturul său, nu greşise când mă separase de ceilalţi, tot aşa cum un băieş separă aurul de nisip.

În orice altă vânătoare, acesta era momentul când aş fi ucis prada. Un torent de amintiri mi s-a revărsat prin minte. Prima mea vânătoare, când omorâsem o căprioară. Unchiul Gebal mă învăţase secretele urmăririi... şi mi-am adus aminte cum mu­rise Gebal, afundându-se ca un pietroi în râu. M-am gândit la Matho, la capul lui cel plin de înţelepciune şi care-i fusese re­tezat de pe umeri, pentru a se rostogoli ca o căpăţână de varză pe solul pietros. Am încleştat fălcile şi am strivit gândurile ace­lea înlăuntrul meu. L-am împuns din nou pe Lino cu suliţa.

El s-a oprit din tremurat. S-a desprins de copac şi a rămas cu capul plecat.

— Fă-o atunci, a şoptit. (Glasul îi era uscat şi răguşit.) Lasă-l pe Fabius să câştige jocul de data asta.

Am vârât mâna în cobur şi am început să scot frânghia.

— Nu! a strigat Lino şi s-a tras îndărăt. Să nu mă duci la el viu! Trebuie să mă omori, Hanso. Asta doreai oricum, nu-i aşa? În noaptea când le-am trădat pe femei, ai zis că m-ai ucide, dacă ţi s-ar ivi ocazia. Fă-o acum! Fabius nu ţi-a spus că poţi să te-ntorci doar cu capul meu?

Ochii i-au lucit în umbrele ce începeau să se îndesească. Nu erau ochii unui animal hăituit, ci ai unui om. Sentimentul de putere dinlăuntrul meu s-a subţiat brusc şi am ştiut că nu-l pu­team omorî. Am început să înnod frânghia, făcând un laţ. Apoi m-am oprit.

— De unde ştii ce mi-a spus Fabius – că-ţi pot aduce capul înapoi, ca dovadă?

Umerii brăzdaţi de cicatrice ai lui Lino, drepţi şi sfidători până atunci, s-au gârbovit, iar el s-a rezemat de copac.

— Pentru că astea sunt regulile jocului său.

— Cum puteai, totuşi, să cunoşti instrucţiunile pe care mi le-a dat? Ai fost iepurele lui ultima dată...

— Nu.

— Mi-ai spus-o chiar tu, în noaptea aceea când mi-ai expli­cat temptatio...

— Tu ai presupus că fusesem iepurele. Tu ai rostit cuvintele acelea, Hanso, nu eu. Lino a scuturat din cap şi a oftat: Când Fabius m-a capturat acum un an, am fost vulturul lui. Înţelegi acum? Mie mi s-au acordat toate privilegiile; eu am fost suit pe cal; eu am mâncat în cortul lui şi mie mi s-au spus istorii din glorioasa Romă. Iar când a sosit ceasul, Fabius mi-a promis libertatea şi m-a trimit să vânez iepurele – la fel cum te-a tri­mis acum pe tine.

Glasul i-a coborât până când s-a transformat într-o şoaptă:

— Am avut nevoie de multe zile s-ajung la oamenii tăi, furi­şându-mă spre miazăzi prin râpele munţilor, ascunzându-mă de romani, hrănindu-mă cu rădăcini şi buruieni. Calul a murit şi, pentru o vreme, Carabal şi cu mine am trăit cu carnea lui – Carabal, iepurele, cel pe care fusesem trimis să-l capturez. Apoi Carabal a murit – era prea slăbit şi sleit ca să trăiască – şi ce rost ar mai fi avut? Ar fi trebuit să fac ceea ce dorea Fabius. Ar fi trebuit să fac ceea ce eşti tu pe punctul de a face. În cele din urmă la asta se rezumă totul.

Simţeam cum capul îmi ardea. Nu puteam gândi.

— Totuşi, de data asta ai evadat cu adevărat...

Lino a râs, apoi s-a înecat şi a tuşit, fiindcă gâtlejul îi era prea uscat ca să poată râde.

— Hanso, n-am mai întâlnit niciodată pân-acum un om la fel de prost ca tine. Crezi c-am evadat prin propriile-mi puteri, cu braţele legate la spate şi înconjurat de romani? La miezul nopţii, Fabius m-a scos din cortul lui, împungându-mă cu suliţa. Iepurele nu evadează; iepurele este silit să fugă pentru a-şi salva viaţa! De ce? Pentru ca tu să mă poţi vâna. Iepurele fuge şi vul­turul este trimis după el. Iar când te vei întoarce în tabără cu capul meu înfipt în suliţa lui, te va răsplăti cu libertatea. Sau cel puţin aşa spune Fabius. Şi de ce nu? Ai făcut aşa cum a dorit. Iar el a făcut din tine unul de-ai lui. Tu ai dovedit că tot ce crede Fabius este adevărat.

Sentimentul ameţitor de putere pe care-l simţisem cu numai câteva clipe mai devreme părea acum foarte îndepărtat.

— Nu te pot omorî, Lino...

El a izbit cu piciorul în pământ şi şi-a întors braţele într-o parte, ca să pot vedea frânghiile ce-i legau încheieturile.

— Atunci taie-le şi eliberează-mă şi-o voi face singur. O să-mi retez venele cu cuţitul tău, iar după ce voi muri mă poţi deca­pita. El nu va şti niciodată adevărul.

Am clătinat din cap.

— Nu. Te-aş putea lăsa să scapi. Îi voi spune că nu te-am putut găsi...

— Atunci vei sfârşi sclav ca toţi ceilalţi, dacă nu va născoci o pedeapsă încă şi mai teribilă pentru tine. Fabius are o ima­ginaţie nesfârşită pentru cruzime. Crede-mă, ştiu bine.

Am răsucit frânghia în mâini, privind laţul pe care-l făcusem, privind golul pe care-l închidea.

— Am putea fugi împreună...

— Nu fi prost, Hanso. El te va găsi din nou, la fel cum m-a găsit pe mine. Vrei să-i fii iepure la următoarea ta temptatio? Ia gândeşte-te! Nu, mai bine ia ce ţi-a oferit. Ucide-mă acum! Sau lasă-mă s-o fac singur, dacă n-ai puterea asta... dacă ghea­rele vulturului preţios sunt prea gingaşe ca să facă treaba mur­dară pentru Fabius.

Amurgul lăsase loc beznei. O jumătate de lună ilumina valea micuţă cu o lucire argintie, blândă. Strălucirea roşiatică a fo­curilor din tabăra romanilor se ridica îndărătul crestelor. Am privit lumina aceea roşie, pâcloasă de fum, şi pentru o clipă mi s-a părut că timpul se oprise şi că lumea din jur se retrăsese, lăsându-mă complet singur în valea întunecoasă. Până şi Lino părea foarte îndepărtat, iar calul de sub mine parcă era din ceţuri, nu din carne şi oase.

Am văzut viitorul sub forma unui cristal, cu fiecare faţetă reflectând o alegere. Să-l omor pe Lino; să-i retez legăturile şi să-l privesc cum se sinucide; să-i întorc spatele şi să-i îngădui să fugă, iar apoi să-i aduc lui Fabius vestea eşecului meu; să fug eu însumi. Însă cristalul era înceţoşat şi nu oferea imagini despre locurile spre care aveau să ducă alegerile acelea.

Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi: aşa îmi spusese Lino în prima noastră noapte de captivitate. Ce îmi fă­cuse mie temptatio? M-am gândit la dispreţul pe care-l simţisem faţă de ceilalţi captivi, călărind sus, deasupra lor, mândru şi găunos pe armăsarul meu, şi chipul mi s-a învăpăiat. M-am gân­dit la sentimentul de putere care năvălise prin mine când dădusem peste Lino tremurând gol puşcă în vale şi am înţeles ce-mi făcuse Fabius. Nu eram un om mai liber decât era Lino. Mă aflam pe punctul de a deveni un sclav ca toţi ceilalţi, sedus de făgăduielile lui, deformat după voinţa lui, alăturându-mă jocului crud pe care ne silea să-l jucăm pentru propria distracţie.

Cândva Lino jucase acelaşi joc. Lino sfidase cruzimea lui Fabius şi fugise, ca un vultur adevărat, nu ca hoitarul din coli­vie în care l-ar fi preschimbat Fabius şi în care dorea acum să mă preschimbe pe mine. Însă Lino pierduse până la urmă, mi-am spus... şi imediat am văzut minciuna, fiindcă acesta nu era sfâr­şitul lui Lino decât dacă eu o doream. Lino se confruntase el însuşi cu aceeaşi alegere, când Fabius îl pregătise ca vultur şi-l trimisese după iepurele Carabal. Lino alesese libertatea, indi­ferent care i-ar fi fost preţul. Am înţeles că aveam numai două alegeri: să fac aşa cum făcuse el ori să-i cedez lui Fabius şi să mă las remodelat în imaginea sa.

Mi-am întors ochii de la strălucirea roşie şi mată a focuri­lor de tabără şi i-am coborât spre chipul lui Lino în lumina lunii, îndeajuns de aproape cât să-l pot atinge şi totuşi foarte îndepărtat, încadrat de gândurile mele înnorate ca o faţă dintr-o pictură. Mi-am amintit lacrimile pe care le vărsase în noaptea în care fuseserăm capturaţi şi ridurile de suferinţă care-i cutaseră fruntea în toate nopţile scurse de atunci. Acum însă obrajii şi fruntea îi străluceau netede şi argintii sub lumina lunii. Ochii îi erau lucitori şi uscaţi. Nu zăream în ei nici mânie, nici durere sau vinovăţie. Vedeam faţa unui om liber, necucerit şi sfidător, calm şi pregătit pentru moarte.

Cristalul s-a rotit în mintea mea şi m-am străduit să văd vreo scânteie de speranţă; scânteia aceea era sclipirea din ochii lui Lino. Fabius îmi spusese că evadarea era imposibilă, că liber­tatea era doar visul unui fugar, că nu exista niciun alt joc, decât doar temptatio, care îi transforma pe oameni în aceeaşi mate­rie impură şi murdară din care era alcătuit el însuşi, iar dacă nu, îi strivea cu totul. Dar cum ar fi putut Fabius să cunoască viitorul mai bine decât mine... mai cu seamă dacă existau oa­meni, ca Lino, care încă îşi puteau aduna voinţa de a-l sfida?

Puterea Romei nu va dăinui pe vecie. Cartagina fusese cândva de neînvins şi oamenii crezuseră că domnia ei nu se va sfârşi niciodată – iar acum Cartagina nu mai era decât tăciuni şi o amintire care se destrăma. La fel avea să se întâmple într-o bună zi cu Roma. Cine putea spune ce alte popoare s-ar fi putut ridica în locul ei?

Am închis ochii. Era o speranţă atât de fragilă! Nu aveam să amăgesc singur. Nu aveam să îngădui visurilor deşarte să ostoiască asprimea alegerii pe care o făceam. Mă puteţi numi prost. Mă puteţi numi iepure sau vultur, până la urmă nu există nici-o diferenţă. Însă nimeni nu va putea spune că eu am deve­nit creatura lui Fabius.

M-am lăsat să lunec din şa şi am scos pumnalul din teacă. Lino s-a întors şi mi-a oferit încheieturile. Am retezat prin legă­turile groase. El s-a întors din nou şi s-a întins spre cuţit.

Pentru o clipă am ţinut mânerul amândoi; degetele lui şi ale mele peste imaginea lui Melkart. L-am privit în ochi şi am văzut că era în continuare pregătit să moară, că nu ştia alegerea pe care o făcusem. Am tras mânerul din strânsoarea lui, am vârât pumnalul în teacă şi am încălecat.

Un fior neaşteptat de îndoială m-a străbătut; hăţurile mi-au lunecat dintre degete. Pentru a-mi reveni, am cercetat echipa­mentul primit de la Fabius. Cât puteau dura raţiile pentru trei zile, dacă le împărţeam între noi? M-am uitat la veşmintele pe care le purtam, uniforma de soldat roman, şi am dorit să mi-o smulg de pe trup, dezgustat; dar urma să am nevoie de protec­ţia ei în călătorie.

Lino nu se clintise. Câţiva nori acopereau luna, proiectân­du-i o umbră peste chip. Stătea atât de nemişcat, încât arăta de parcă ar fi fost dăltuit în piatră.

— Ce-aştepţi? am întrebat. M-am tras mai în faţă în şa şi i-am arătat: este loc suficient pentru doi. Ne vom încetini mersul, dacă unul va călări şi celălalt va merge pe jos.

Lino a clătinat din cap.

— Eşti un prost încă şi mai mare decât crezusem, Hanso.

Însă şoapta lui nu era răutăcioasă şi şi-a întors faţa când a vorbit. N-a putut rezista unei împunsături finale... sau îmi ofe­rea o ultimă şansă de a-l trăda?

— Şi poate că sunt un om mai bun decât crezusem, am replicat.

Lino a rămas nemişcat mult timp, apoi umerii au început să i se scuture şi a inspirat adânc, tremurător. Mi-am ferit ochii, ca să nu-l văd plângând.

— Grăbeşte-te, am spus. Ne-aşteaptă un drum lung şi greu.

L-am simţit suindu-se în şa înapoia mea şi aşezându-se, i-am simţit cutremurările trupului, apoi am dat pinteni calului, peste vale şi în sus către creasta dealului. Acolo m-am oprit pentru o clipă şi m-am uitat spre răsărit. Focurile din tabăra romani­lor pâlpâiau micuţe, dar distincte în beznă. Râul sclipea mai departe, ca o panglică îngustă de cărbune sub lună. Hăt spre miazănoapte, prin trecătoarea din munţi, puteam întrezări marea din marmură neagră.

Am rămas mult timp privind aşchia aceea lucitoare de mare. Pe urmă am smucit de hăţuri şi am lovit cu călcâiele în flancu­rile calului, întorcându-l către miazăzi, şi am început nesigura noastră călătorie.