PDF Logofatul de taina de Rodica Ojog-Brasoveanu

Logofatul de taina de Rodica Ojog-Brasoveanu

 

 

 

 

 

Capitolul I

 

 

NOAPTEA ISCOADELOR

 

 

Întunericul vâslea mahmur, umplea sihla de umbre. Luna răstignită între nori cernea lumină văduvă lipsită de credinţă. Drumul se strecura sfoară subţiratică pe sub pântecele muntelui, ocolea cu mlădieri de viperă grohotişurile năpăstuite de ceaţă. Sus pe creastă, două perechi de ochi îi cercetau umbletul până departe, spre porţile Braşovului.

Miclăuş cel tânăr, scutier la Curtea nobilului transilvănean Gavril de Noţig, aştepta înfrigurat cu unghiile înfipte în căuşul palmei. Sângele fierbinte al boierilor Miclăuşeni, dar mai cu seamă numărul sărac de ani dobândiţi până în acea noapte de Florar îi struneau anevoie nerăbdarea.

— N-o să treacă, Drăgane! Pui prinsoare?

Nu primi răspuns şi se răsuci spre bărbatul lungit alături. Moţul, o namilă de om croit parcă din inimă de codru, citea întunecat drumeagul. Chibzui îndelung şi numai după aceea mişcă buzele:

— Trece!

Şoapta scăpată din curmătura gâtlejului tună. Scutierul îşi simţi bătaia inimii.

— Mai încet, omule! Măsură înspăimântat liniştea. Curgea domoală, tulburată arar de zgomotele nopţii. Nu vine, urmă, şi chiar dacă vine, scapă iar!

Ochii aprinşi cerşetoreau tăgadă, dar moţul, credincios vorbei cumpănite cu săptămânile, rămase mut.

— Misionarul se află sub ocrotinţa lui Belzebut!

— O fi.

— Lui şi-a vândut sufletul! A făcut legământ pecetluit cu sânge, după pilda corăbierului rătăcitor, altă socoată nu mai încape.

Vorbea cu glas scăzut şi degetele încârligate, aşa cum povăţuiesc moşnegii că se cere atunci când pomeneşti asemenea isprăvi în puterea nopţii. Povestea drumeţului stăpânit de dorul umbletului pe cărările mării fusese adusă la castelul nobilului Noţig, strâmbată binişor de către doi veneţieni cititori în stele, în trecere spre Curtea lui Leopold.

Moţul ar fi poftit să cunoască legământul, căci astfel de istorie satanicească nu mai pomenise printre lotrii pământului^[1] din Zarand, dar Miclăuş cel tânăr începuse să-i înşire neizbânzile transilvănenilor ori de câte ori şi-au îndreptat flinta, săgeata sau jungherul spre inima misionarului Carol Neurautter. Încheie oftând:

— O să scape iar!

Drăgan cântări stânca rânduită anume la baza prăpastiei, spre a o rostogoli asupra misionarului, şi se scărpină la ceafă.

— De…

Zorile săltară o geană deasupra Postăvarului. Lumina firatică trudea vârtos să alunge negura. Vânticelul iscat de răsuflarea muntelui aduse un zvon îndepărtat de copite. Moţul, deprins cu zgomotele iscate în faşă, rămase stană. Miclăuş cel tânăr îi cetlui braţul.

— Vine!

Îi răspunseră huruitul roţilor rostogolite pe piatra drumului şi îndemnurile surugiului. Doisprezece călăreţi turnaţi în fier sporiră umbrele ude, azvârlite în apa râului, apoi se ivi caleaşca generalului Rabutin de Bussy, guvernatorul Transilvaniei.

Scutierul şopti gâtuit:

— Acum!

Moţul aşteptă să treacă oştenii şi se opinti asupra parului vârât pârghie sub coastele stâncii.

Misionarul îşi simţi degetele. Îl slujeau cu credinţă fremătând la ceas de primejdie. Scoase capul pe ferestruică şi porunci scurt:

— Galop!

Stânca porni, zimbru întunecat. Miclăuş cel tânăr îi urmă zborul cu inima pe buze. Văzu surugiii biciuind caii şi caleaşca pierind cu huiet. Piatra urnită de moţ tulbură colbul stârnit de caii oştenilor apoi se cuminţi.

Scutierul şi Drăgan rămaseră în genunchi, fără răsuflare. Sudoarea le îngheţase pe frunte. În ochii lui Miclăuş cel tânăr apăruseră lacrimile. Rosti încet, cu ură:

— Satana!

 

 

* * *

 

— Oftezi, conte?

Generalul Rabutin de Bussy fulgeră cu privirea mogâldeaţa ascunsă în sutană. Suspinase, era adevărat, dar putea jura la douăsprezece icoane că răsuflarea zăticnită în poalele pieptului nu adiase în caleaşca. Încercă să desluşească obrazul misionarului. Ferit de gluga veşmântului şi a nopţii, chipul popii nu se lăsa citit. I se vedeau doar mâinile albe, pline de vlagă.

„Mâini deprinse mai degrabă să sugrume decât să binecuvânteze“, chibzui guvernatorul. Îşi mărturisi grija:

— Mă mustră cugetul, Neurautter.

— Pentru care ticăloşie?

— Ţi-am îngăduit să mă întovărăşeşti şi nu trebuia, spuse strunindu-şi greu paraponul stârnit de cutezanţa neamţului. Cărările de noapte nasc primejdii. Nu sunt hărăzite slujitorilor lui Dumnezeu.

— Eu îl slujesc pe Satana!

Glasul misionarului Carol Neurautter, omul Vianei, hârşit în dedesubturi politiceşti, părea sâsâit de şarpe. Adăugă mieros:

— Parcă aşa le-ai spus prietenilor dumitale în ziua când ţi‑am adus porunca imperială.

— Vorbe de şagă…

— Întocmai. Astfel socotea şi Leopold.

Rabutin râse încetişor:

— E adevărat ce se şopteşte? Căpitanii mei jură că poţi auzi şi gândul nerostit. Au început să-ţi ferească drumurile.

— Urmează pilda generalului lor.

— Greşeşti, Neurautter. Trudind să mă răpună, mişeii îţi pot aduce pagube. Asta-i pricina pentru care nu vreau să mă însoţeşti.

Misionarul îşi dosi zâmbetul.

„Înfumurarea stă stâlp de nădejde familiei de Bussy. Hm, franţujii… Bunicu-său a rămas încredinţat până la moarte că-şi va găsi sfârşitul într-o cupă cu otravă. A murit de prea mare belşug de sânge…“

Răsuci gândul după obişnuinţa iezuitului Loyola, a cărui cărticică de cugetări, înveşmântată în scoarţe moi din piele, o purta la piept în locul Bibliei poruncite de părintele creştinătăţii.

— Alungă-ţi temerile, conte. Împărţim primejdiile deopotrivă. Surâse liniştit. Românii transilvăneni au încercat astăzi pentru a cincea oară să-mi grăbească sfârşitul. Dintâi mi-a căutat spinarea un jungher zvârlit prin fereastra deschisă, apoi două pistoale descărcate fără răbdare de un băietan cu sticle la ochi mi-au aţintit pieptul. Podul aşezat peste Mureş s-a prăbuşit în urma caleştii mele, după care o săgeată, slobozită cu îndemânare de o făptură ciudată, mi-a străpuns umărul. Râse încetişor pipăind rana oblojită în scutece: Iar în acea făptură ciudată am desluşit-o pe jupâniţa Tofana.

— Nu e cu putinţă! Fata a deprins creştere aleasă, o ştiu din leagăn.

— Şi pe Gavril de Noţig îl cunoşti, şi el s-a bucurat de bună creştere… Acum îndeamnă românii să-mi pândească drumurile.

— Mă înspăimânţi, Carol! Asemenea nelegiuiri se cereau aduse la lumină, or, eu abia azi le aflu. Îngrijorarea săpa urme adânci pe chipul guvernatorului. Scrisorile lui Leopold, urmă, îmi amintesc necontenit că răspund cu capul de viaţa sfinţiei tale.

Sutana nu se clinti. Glasul misionarului se prelinse din glugă, firicel subţiratic:

— Treburi destule îţi apasă umerii, conte, pentru a te mai pricopsi şi cu necazurile mele. Muierile ungurilor dovedesc nesaţ la aşternut, vinul românilor se cere deşertat pe îndelete, ca să nu mai pomenesc jocurile de noroc… Şi apoi, am deprins să mă păzesc singur. Gândul care nu-mi dă pace e altul…

Tăcu o vreme, sporind diavolii din cugetul generalului. Negura începuse să se destrame. Zorile prinseseră cheag, desluşind copacii şi ghimirliile mărunte. Din coşuri, ici-colo, se desprindea câte o aţă de fum.

Boarea de lumină prinse să zugrăvească în culori pământii chipul generalului: nasul încovoiat după pilda ciocului de vultur şi bărbia săpată în cremene aminteau înfăţişarea trufaşă a străbunilor. Purta strai ostăşesc cu belşug de aur şi stele bătute în piatră scumpă. Aşezat în dreptul geamlâcului, chipul trufaş al lui Rabutin se zugrăvea limpede. Neurautter ţinea mai departe ungherul, vorbind cu măsură. Cuvintele se înşirau mătănii, ca într-o rugăciune.

— …Oamenii aceştia ştiu să urască, Rabutin, şi e bine să n-o uităm! Aleasă plămadă e aceea care în ceasuri de restrişte pune buzdugan şi jungher în mâna bărbaţilor, pistoale în palma băietanilor, iar la îndemâna fecioarelor arc şi tolbă de săgeţi.

— Buzdugane, săgeţi, furci şi topoare! Cu asemenea năzbâtii vor să-mi ţină piept?

— Teme-te de cei care nu mai au nimic de pierdut! povăţuia înţeleptul Loyola.

Şoapta misionarului răsunase plină de tâlc. Rabutin socoti că a zăbovit îndeajuns asupra unei neghiobii. Până la urmă Neurautter tot popă rămânea şi nu-i puteai cere pricepere de oştean. Dădu să se ridice în picioare, căci obişnuia să se preumble prin odaie când îşi împărţea poruncile ori lăsa vad slobod gândurilor. Îşi aminti că nu se află în cancelaria domniei sale, numai după ce se izbi în creştet de lemnul caleştii.

Se aşeză suduind soldăţeşte ziua când hotărâse să intre în slujba nemţilor. Misionarul îi picura venin în suflet. Se lipise de el precum cămaşa cea udă şi nu-l slăbea cu pildele iezuiţilor, necuviinţa şi pârele către Leopold.

— Spune-mi, rogu-te, Rabutin, ai chibzuit de ce mă hăituiesc românii?

— Mă tem că au priceput gândul Vianei.

— L-au priceput, l-au dibuit ori l-au simţit, zâmbi Carol Neurautter, căci iată, de unde la început se înghesuiau să ne aducă hrisoave, peceţi şi semne săpate în aur, pentru a ne dovedi drepturile de obârşie, acum le ascund cu aceeaşi râvnă.

— Dacă cineva le-a deschis ochii, apoi acela e principele Brancovan. Nu osteneşte niciodată să se amestece în treburile noastre.

— Vulpea Balcanilor, şopti misionarul… Poate… De vreme ce necazul a făcut pui, se cere să batem alte cărări.

— Vom smulge acele dovezi cu sila. Orice taină îşi are leacul în odaia de cazne.

— Crezi, generale, că-i vor îndoi ţeapa, cuiele înroşite în foc ori roata, acum când a încolţit neîncrederea în dreapta judecată a împăratului Leopold? După socotinţele mele, deocamdată prepuiesc primejdia, odaia de cazne o va adeveri. Ştiam de la început că vorbele trecute prin zahăr n-or să-i amăgească multă vreme. Am trimis dară un om iscusit care să deprindă graiul acelor hrisoave, înainte de a-ţi bucura inima aciuindu-mă pe lângă domnia ta. De trei ani omul meu bate Transilvania, Valahia şi Moldova pentru a-şi însemna în pergamente urmele aşezărilor vechi, de aceeaşi obârşie.

Ochii contelui încercară zadarnic să străpungă gluga de tafta. Chipul misionarului rămânea ascuns.

— Îl cunosc?

— L-ai cunoscut… Neurautter scăzu glasul de parcă s-ar fi temut că zorile, prăvălite dintr-o dată între pereţii de catifea, i-ar putea prinde şoapta: e contele de Saint-Lô.

— Filip D’Antin?! Vocea generalului, îndeobşte aşezată şi aspră, îşi pierduse bărbăţia spre deplina mulţumire a misionarului. Ai ales bine, Carol! N-au valahii făptură pe măsura lui, de-ar fi să-şi treacă tot meleagul prin sită. Singur diavolul i s-ar putea împotrivi.

— Voi griji să n-o facă, surâse misionarul. În noaptea asta, Saint-Lô îl întâmpină pe von Blaremberg la Bucureşti. Vom primi curând veşti de soi.

Se făcu ghem în ungherul caleştii şi închise ochii.

 

 

* * *

 

„Franţuzul umblă cu două proţapuri la car“, chibzui scundacul îngropându-şi umbra în zidul unei ghimirlii prăvălite într-un genunchi. Cântări călcătura străinului intrat în priveala lunii. Filip D’Antin, conte de Saint-Lô, era bărbat răsărit, cu trup suleag de muiere înveşmântat după gustul celor cu osânză la pungă din ţara Bourbonului. Ţinea aninate la pălărie pene pâclii şi dese de orătănii despre care cumetrele de pe malurile Bucureştioarei n-aveau ştiinţă. Ochiul drept, vătămat de fier, îl purta sub grimea întunecată. Peste cămaşa spumă de horbotă la gât şi mâneci înveşmântase pieptar din saftian moale, supus trupului, iar pe umeri mantie largă săbuită anume să ascundă obrazul stăpânului în ceasurile de taină. O căutătură nedeprinsă cu vicleşugurile ar fi căzut lesne în greşeală socotindu-l slăbiu şi neprihănit, dacă nu zărea răsărind din cingătoare capul jungherului spelb de multă folosinţă şi drumul spadei ghicit lesne sub poalele mantiei. Străinul îşi purta ciubotele răsfrânte deasupra genunchilor prin inima uliţei, călcând iute, cu deosebită luare-aminte.

Scundacul – iscoada lui Vodă Brâncoveanu – zâmbi. Hangerul vrăjmaş, nărăvit în mişelii, răsare din cotloane dosnice, la un singur întins de braţ. O ştiu şi pruncii… O aflase cam de multişor şi omul în mantie, după cum o dovedea umbletul.

Scundacul îşi încopcie giubeaua, străpuns de răsuflarea rece a nopţii. Luceafărul de seară zăbovise pentru a treia oară la răscrucile cerului de când călca cu fereală umbra contelui, din porunca Măriei Sale. Drumurile franţuzului pe uliţele Bucureştilor aveau cântecul lor şi Vodă, dar mai cu seamă stolnicul Constantin Cantacuzino, tartorul dedesubturilor politiceşti, poftea să le cunoască viersul.

Peste mahalaua Scorţarului^[2], întunericul ţesea pânză groasă. Lotrii cerului biruiseră luna. Un curmei de vânt, cât şfichiul de harapnic, fugări mânios norii şoricii, dezbrăcând talgerul astrului. Lumina săracă, sleită, desluşi pe malurile bâhloase ale Bucureştioarei coşmeliile prostimii. Sfoara subţiratică de apă izvora la acea vreme dintr-o bahnă putredă de la poalele târgului^[3]. Bălţile Broştenilor, cea din Postăvari şi cea din Scaune, a lui Şerban Vodă, ori a lui Dura neguţătorul, bogate în frumuseţe, sau dimpotrivă, cetluiau cetatea de scaun.

Franţuzul îşi înălţă ochiul norocos. Turlele Mitropoliei iţite pe gorganul din Târgul de Jos fulgerau aur. În mahalaua Broşteni^[4], focurile zlătarilor muşcau întunericul. Zvon harnic de copite şi clopoţei strică tihna calicilor. Rădvan boieresc gonea la ceas târziu de noapte. Patru masalagii buiaci, numai picioare, alergau dinaintea cailor descâlcind cărarea la lumina torţelor de răşină.

— Fereşte uliţa!

Filip D’Antin, conte de Saint-Lô, lipi gardul căutând scurt spre boierul prăvălit între pernele moi. Slugile aveau să-l ducă de subţiori în iatac, luându-i osteneala de a deschide ochii, aveau să asude zdravăn descotorosind făptura groasă de bodroanţe, ţiganca roabă, orânduită anume, avea să-i descânte degetele picioarelor cu gâdileli meşteşugite. La căpătâiul patului vor răsări talgerele cu dulceţuri pentru cea din urmă bucurie a pântecelui şi filigeanul de cafea în care sufragioaica şi-a pus întreaga ştiinţa pentru ca somnul stapânului să vină pisiceşte. În spatele uşii, un scripcar tuciuriu va izvodi sunete molatice, până ce boierul va binevoi să ducă porcii la jir.

Străinul îşi strivi dispreţul în colţul buzelor şi căută roată în jur. Se afla în uliţa Cavafilor. Izul de toval şi piele argăsită îi stăpânea nările. La o zvârlitură de secure, răsăreau ciuperci dughenele şelarilor, cu obrazul întors spre uliţă. Toate erau cetluite în cingători late din fier prost, dar trainic, pentru a alunga ispita cumaşilor. Dintre năravurile turceşti numai cel al cinstei nu făcuse pui printre blestemaţii de soartă.

Filip D’Antin ieşi din strânsoarea magherniţelor. La capătul lor, îşi croia matcă cea mai de seamă uliţă a cetăţii de scaun valahe, Uliţa Mare^[5]. Cunoştea locurile şi istoria scrisă de foc şi sabie cu mult înainte de-a păşi hotarul Ţării Româneşti. Bisericii de Jurământ, iscată în creştetul uliţei, unde târgoveţii ajunşi prin judecăţi făceau legământ adevărului bun ori născocit, bătrânii îi mai spuneau încă Biserica Bălăceanului. Căci Bălăcenii fuseseră stăpânii acestor locuri până în noaptea când boier Constantin Aga, cuprins de patima puterii, uneltise cu nemţii împotriva Măriei Sale, încercând să-l aducă în scaun pe Beizadea Iordache. Brâncoveanu, mânios, osândi neamul Bălăcenilor văduvindu-i prin hrisov domnesc de întreaga avuţie. Pe pământurile lor ridicase apoi hanul care-i cinstea numele^[6]. Trecuseră zece ani de-atunci, îşi urmă gândul contele de Saint-Lô socotind că acum se aflau în anume noapte a lui Florar, leat 1700.

Se încredinţă încă o dată că doar pisicile uliţarnice îl ţin în priviri, apoi scăpără amnarul, cu fereală pentru ca scânteia să fie zărită numai de la ferestrele hanului. Iscoada lui Vodă îşi simţi inima. Lumina bolnavă din odaia baronului Karl von Blaremberg, consilierul împăratului Leopold al Austriei, răspunse clipind cu înţeles.

Stolnicul Constantin Cantacuzino îşi dovedise încă o dată agerimea ochiului.

 

 

* * *

 

— A venit, excelenţă!

Secretarul baronului, o făptură subţiratică, stăpâni flacăra lămpii. Karl von Blaremberg se ridică anevoie din coasta crivatului. Era bărbat copt, însemnat de ani, purta veşminte de lotru păcurii şi două pistoale îndesate sub centură, la vintre, după năravul tâlharilor. În ochii sinilii, osteniţi de folosinţă prin cotloane tainice, lipsite de lumină, nu buchiseai nimic. Trecu poala mantiei pe umărul stâng, ascunzându-şi obrazul, după care puse mâna pe clanţă.

— Îngăduie, stăpâne! şopti stârpitura. Omul domniei tale dă semne de nelinişte.

 

 

* * *

 

Zâmbetul cel rău strâmba chipul lui Filip D’Antin. Preţ de câteva clipe rămase nemişcat. Când se răsuci şerpeşte, între degete îi sticlea jungherul. Luna îşi smulsese feregeaua întinzând în tina uliţei umbra iscoadei.

Scundacul înţelese că nu are scăpare. Rezemă zăplazul înalt al Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou scoţându-şi armele.

Contele de Saint-Lô frământa în palma mâinii drepte sabia lungă, cu două ascuţişuri, în cealaltă, mânerul jungherului. Ochiul teafăr împungea obrazul scundacului. Înaintă întrebând încet, cu acea blândeţe pe care ţi-o dă credinţa în biruinţă:

— Cu ce gând îmi ţii spinarea, omule? Oare nu ştii că la ceas de noapte asemenea faptă numai în tăişul hangerului îşi găseşte plata?

Iscoada încruntă sprâncenele. Străinul grăise în valaha limpede a moşnenilor, lipsită de adaosurile greceşti ori ale osmanlâilor, răspândite printre târgoveţi.

— Sclipuitor de aur din pungile întârziaţilor, sau în slujbă domnească?

— Domniei tale care din cei doi ţi-ar fi de trebuinţă?

— Nici unul. Cumaşilor le aduc stricăciune la braţul pofticios, iscoadelor le cercetez inima cu ascuţişul.

Repezi fulger vârful spadei ţintind gâtul scundacului. Valahul îndepărtă fierul ucigaş zvâcnind iataganul din încheietura mâinii. Contele de Saint-Lô făcu un pas înapoi. În ochiul teafăr ardeau lumini tulburi.

— Am priceput. Nu setea de aur cea fără măsură şi nici lipsa unui funducliu^[7] de trebuinţă pentru a păşi pragul crâşmăriţelor din Târgul de Jos te-au adus pe urmele mele. Eşti iscoadă! Cine şi cu ce gând te-a trimis?

— Întreabă-mi jungherul, străine! Bag de seamă că domnia ta ştii şi ce scurmă godacul în bătătura târgoveţilor valahi. Nu-i de mirare să cunoşti şi graiul armelor.

Zâmbetul cel rău puse din nou stăpânire pe chipul franţuzului, împunse fără credinţă noaptea în dreapta şi stânga iscoadei, apoi izbi vânteş, de sus în jos, ţintindu-i creştetul. Cei care n-au făcut bătături în palmă mânuind iataganul înlătură asemenea lovitură încrucişând amândouă armele deasupra capului. Rămaşi fără apărare, se pomenesc lesne cu hangerul între coaste.

Scundacul întâmpină tăişul numai cu sabia, păstrând jungherul pentru celălalt ascuţiş. Filip D’Antin rămase cât ai privi în cumpănă, apoi se răsuci morişcă pe călcâie. Mâna stângă ţinea capul pumnalului proptit în degetul gros. Braţul urmă roata trupului, prin spate, căutând loc fierului în vintre. Hangerul iscoadei îi tăie scurt drumul, spre marea mirare a străinului.

— Cunoşti vicleşugul?!

— Cu îngăduinţa domniei tale, răspunse scundacul sărind în vileagul uliţei.

— Unde-ai dobândit asemenea învăţătură, omule?! Pe drumurile împărăţiei, doar trei bărbaţi dau răspuns loviturii: Buscaglione veneţianul, Sabouleux din Saint Sauveur^[8] şi… îl măsură lung: Şi logofătul valah Radu Andronic. Pe cei dintâi îi ştiu, n-ar vinde taina nici pentru doi saci de taleri. Despre acel logofăt am auzit multe istorii, dar nici una nu dă semne că şi-ar fi prăpădit minţile. Căci numai oaspeţii Mănăstirii Sărindar, cu beteşug la cap, pot înstrăina asemenea comoară. Mi s-a spus de asemenea că Radu Andronic e trupeş şi bine legat, deci nu domnia ta eşti acela.

Iscoada asculta vorbele străinului socotind cum să sfârşească lucrarea. Avea poruncă să nu-i pricinuiască chiorului stricăciuni pe cărările sale de noapte. Filip D’Antin înainta cu gând spurcat.

— Diavolul meu cel credincios îmi şopteşte că nu vei apuca să-i aduci logofătului mulţumită pentru învăţătură. Primeşte, omule!

Roti sabia cu braţul întins amăgind privirea potrivnicului. În această vreme, prinse hangerul de vârf şi făcând braţul arc îl zvârli moarte în pieptul iscoadei. Ascuţişul cel mic înfipt până în plăsele smulse de pe buzele scundacului geamăt înfricoşător. Din întuneric ţâşniră glasurile străjilor.

— Stai! Cine-i?

Contele de Saint-Lô îşi desprinse scula cu mişcare dibace şi se topi nălucă dincolo de zidurile hanului. Iscoada răsufla greu în baltă de sânge.

Şase zdrahoni din straja statornicită de Măria Sa Vodă Brâncoveanu o dată cu căderea nopţii, pentru tihna târgoveţilor, se iviră alergând din spatele Mănăstirii Sfintului Ioan. Scundacul le arătă anume semn.

— Slujbă domnească! Duceţi-mă la Mesteceni, casele Andronic…

Capul îi alunecă moale pe umăr.

— Îi vătămat rău, fraţilor!

Umplură spărtura pricinuită de hangerul străinului cu năframe oprind şipotul sângelui, apoi îi întinseră trupul pe două suliţe. Trei străjeri deschideau drumul purtând făcliile deasupra capetelor.

Luna cu degete de ceară ridică zăbranic gros ascunzându‑şi chipul.

 

 

 

 

* * *

 

Pe celălalt mal al Dâmboviţei se afla cea mai de seamă casă a Bucureştilor acelor vremi, conacul înălţat pe la 1635 de către marele postelnic Constantin Cantacuzino^[9]. Între zidurile ridicate la şapte înălţimi de om, bolovănite din belşug şi rezemate în contraforturi, curţile puteau fi cuprinse de la un capăt la celălalt în o mie de paşi nemţeşti. Casele de piatră, cu odăi nenumărate, musteau de slujitorime. Bucureştenii zvoneau că în acele încăperi s-ar putea lesne aciua trei mahalale cu prunci, bătrâni uitaţi de moarte, orătănii şi acareturi, rămânând o palmă bunişoară de loc şi zlătarilor din mahalaua Scorţarului.

De la porţile cele mari ale Dudescului, întorcând spatele arnăuţilor de veghe zi şi noapte în foişorul înalt, pe mâna stângă, zăreai la căpătâiul unei poteci scurte şi şerpuitoare şase mesteceni, lumânări argintii, care vegheau din trei părţi casele boierului Costache Andronic, clădite în inima uliţei Sfinţilor Apostoli. Cărăruie prunduită ducea de la gardul întocmit din butuci pântecoşi de stejar de-a dreptul în casa stăpânilor. În spate se înghesuiau hambarele, cuhniile, grajdurile şi căscioarele slujitorimii cu ferestrele spre vie. În grădina cea mare, năpădită vara de floare şi poame, căscau ochii geamurile de la iatacul jupânesei Irina. Aici, privind cum zarzărul îşi ninge floarea, trăgând pe nări aroma dulce a bujorului pe care poposeau osteniţi fluturi zănatici, ori înfiorându-se sub caţaveica de vulpi de urgia lui Făurar, îşi căuta dumneaei odihna vorbelor în ceasurile de chindie.

Limba cea robace a jupânesei Irina era cunoscută departe, dincolo de hotarele târgului, şi nimeni din neamul Andronicilor nu s-a plâns vreodată de muţenia dumneaei. Moştenise trei moşii şi o sarsana ticsită cu pilde de la maică‑sa, postelniceasa Casandra Prisăceanu, femeie strângătoare de arginţi şi cheltuitoare de poveţe.

Noaptea se statornicea degrabă în casele Andronic. La cel dintâi cântat al cocoşilor, vară ori iarnă, stăpâni şi slujitorime se desfătau în braţele celui de al doilea somn. De la datină se rupea doar boierul cel tânăr, Radu, logofăt de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, pe care slujba îl mâna te miri unde, la vreme sucită – după cum socotea cucoana Irina – când creştinului îi e dat să înţepenescă între zidurile conacului şi nu să hălăduiască sub stele ca zdruncinaţii ori cei fără de căpătâi.

Până la capătul zilelor nu şi-ar fi biruit dumneaei buimăceala dacă i-ar fi fost dat să afle adevăratele drumuri ale boierului Costache Andronic, o fărâmă de om cu ochi buiaci în care clipocea veşnic râsul. Treizeci de ani slujise Valahia la vreme de cumpănă, purtând scrisori meşterite după anume izvod către Viana ori Stambul, ori îndepărtata Curte a Bourbonului, la porunca voievozilor munteni, şi nimeni nu-i oblicise rosturile. Trupul puţintel, vorba domoală şi căutătura blândă aveau darul să-i ascundă adevăratul chip.

Patru sfeşnice de argint, fiecare având câte trei braţe, luminau odaia cea mare a Andronicilor. Urmând obiceiul pământului, jupâneasa Irina înmănunchease cu dichis în unghere ierburi plăcut mirositoare; pe măsuţa arăbească, împodobită cu aramă, se afla o ulcică de Sibiu în care aceeaşi mână aşezase crengi de cireş în floare.

Flori mărunte muriseră de mult la poalele icoanelor. Vieţuiau încă lăcrămioarele răsărite în vinerea mare să plângă patimile Mântuitorului. Pe peretele dinspre asfinţit se afla o blană de urs, iar pe acea blană armele boierului Prisăceanu cel bătrân, străbunul cucoanei Irina. Iataganele încrucişate păstrau încă urmele multor bătălii purtate cu turcul. Sofaua, atât de dragă osmanlâilor, n-avea căutare în casele jupânesei, aşa că dedesubt aşezase laviţă cu spătar asupra căreia trudise cu dalta şi ciocanul meşterul Grigore Săgetatu, vestit la acea vreme pentru ştiinţa de a isca flori şi struguri în lemn prost. Iscusinţa cioplitorului valah o dovedeau şi sunducul şi scaunele cu braţe, şi poliţa icoanelor de pe peretele răsăritului.

Jupâneasa Irina croi o cruce cât ziua de post la picioarele Sfântului Nicolae, după care înnodă vorba despre odrasla domniei sale:

— Dacă ştiam că o să ajungă olăcarul Brâncoveanului nu mai prăpădeam amar de bănet cu învăţătura lui prin târguri papistaşe. Să răpună o herghelie de armăsari, gonind bezmetic de la un capăt la celălalt al pământului pentru răvăşelele lui Vodă, poate şi Florea, argatul, şi har Domnului, n-a deprins nici slovele az-bucoavnei.

Boier Costache pipăi sub caftan clondiraşul talienesc, îmbrăcat în hăinuţă de piele. În priviri îi sclipeau lumini vesele.

— Aşa-i jupâneasă, chibzuieşti adânc, după obiceiul celor din neamul domniei tale.

Cucoana Irina îşi potrivi rochia de canavăţ, cenuşie, şnuruită cu terţei, care cădea scândură pe trupul deşirat, şi pufni pe nări. La piept îi strălucea cruce grea de aur, cu lanţ petrecut de două ori în jurul grumajilor. Conciul sărac şi-l ascunsese sub tulpan şoriciu. Se uită pieziş spre Ilie Machidon, slujitorul lui boier Radu, alt zălud ce-şi lăsa de izbelişte gospodăria, muierea şi pruncii umblând alăturea de logofăt după coada prepeliţei, şi simţi cum îi sporeşte mânia.

— Socotesc dară că de aceea a născocit Dumnezeu un hotar, strunind pofta bicisnicilor de haimanalâc. Omului îi ajung stelele de deasupra capului, credinţa şi bătătura lui. Dacă era într-altfel, ne croia pe toţi deopotrivă, ne punea aceeaşi limbă în gură şi nu ne mai zicea valah, tătar ori muscal. Pofteşti să-mi spui mie, Machidoane, ce of te mână la împărăţia turcului?! Au n-ai auzit că bostangiii nu mai prididesc să descăpăţâneze creştinii veniţi cu gând de uneltire?

Un zâmbet cu tâlc lunecă pe sub mustaţa ţăranului.

— Cinstită jupâneasa, după mintea mea cea îngustă năravul turcului îmi poate aduce folosinţă la o adică. Trăia la noi în sat unul Săculeţe, certat cu cinstea, carele a săvârşit omor la drumul mare şi stăpânirea l-a spânzurat. Bun! La vreo lună, iacă se mânie apele Milcovului şi vin tătărăşte asupra aşezării. Casa lui Săculeţe era în bătaia puhoiului şi nimeni din neamul lui n-a scăpat cu zile. M-am scărpinat pe sub căciulă şi am luat învăţătură: cine moare spânzurat scapă de înec…

Zâmbetul nu-i ostenise o clipă. Dintâi îl veselea iscusinţa lui boier Costache care izbutea să ducă la gură, fără ştiinţa jupânesei, clondiraşul umplut cu mastică de la Pireu, apoi vorba neobosită a jupânesei Andronic. Socotea un ceas de când gura îi măcina fără istov.

— Bună învăţătură, Machidoane! Acum pricep pentru ce anume îţi caută logofătul tovărăşia. Şi să nu-mi râzi mie mânzeşte, pe sub mustaţă, că am ac şi de cojocul tău!

Ilie Machidon clătină din cap făcându-i deplină încredinţare. Era subţirel, iar în straiul leşesc, cu ceapchen scurt şi nădragi strâmţi, semăna a băietan. Purta cămaşă albă, din in, împunsă cu înflorituri în care citeai mâna muierii, Smărăndiţa, frumuseţe vestită în Ţara Vrancei la acea vreme. Mintea ascuţită a plugarului sclipea în ochii verzi, înfipţi la rădăcina nasului puţintel strâmb. Se mişca de pe un picior pe altul stăpânindu-şi greu nerăbdarea.

Boier Costache căută să abată vorbele jupânesei de la slujitor.

— După ochiul meu, socotesc că până o bate neaua oţi afla capătul calabalâcului.

— Apoi uşor e să slobozi porunci din vârful patului, se răsuci muşcată de şarpe jupâneasa. Mi-a trecut os prin os de azi-dimineaţă, căci feciorul domniei tale, după toate semnele, nu pleacă la Mogoşoaia.

— Chibzuiam că avem slugi destule.

— Tute toate! Când rachiul stă stâlp pe masa stăpânului de cum se hlizeşte soarele în fereşti, gospodăria vine de-a berbeleacul, Doamne apără-ne!

Se răsuci închinându-se spre icoana Sfântului Nicolae, mare cât peretele, ferecată în argint. În stânga şi dreapta, spânzurau pe covoare moi, chindisite în fir de mătase, narghilele şi pistoale, a căror istorie o cunoştea doar boier Costache. În mijlocul cămării, jupâneasa Irina rânduia într‑un sunduc bodroanţele de drum ale logofătului. Era un cufăraş înalt cât un prunc mai răsărit, născocirea dumneaei, cu despărţituri bine chibzuite pentru veşminte, bucate, leacuri, prescure şi apă sfinţită.

— Uleiul grecesc de pântece e sub icoana Sfântului Visarion, păzitorul drumeţilor, Machidoane! De-l păleşte guturaiul, să-l afumi cu flori de la Domnul Cristos. Se află în teşchereaua de pânză răsurie. Cată, rogu-te, să nu uiţi… Nu‑ş ce-o fi păzind cămărăşiţa! De azi-dimineaţă i-am poruncit zeama de descântec şi iacă, noaptea stă pe despicate şi încă nu s-a înfăţişat… Uită-te la mine, Machidoane, nu la stele! Dacă-l încearcă junghiul să-i citeşti moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi să-i dai lapte proaspăt, dres cu rozmarin…

— Eu i-aş anina o juncană la oblânc, spuse boier Costache, fără zâmbet. Umblă vorba că în turcime vacile nu-s botezate…

Cucoana Irina îl cercetă cu gura căscată, apoi pricepu şi întoarse spatele oţărâtă.

— Spune-mi, rogu-te, Machidoane, tu n-ai nici o învăţătură să-mi aduci?

Ţăranul îşi rândui mustaţa fără grabă.

— Jupâneasa Irină, cred că Dumnezeu a lăsat muierii gură ca să dea poveţe şi bărbatului urechi ca să le afle.

— Ia aminte, boier Costache! Şi cum ai ajuns la asemenea înţelepciune?

— E la noi în sat, urmă slujitorul, un fierar, unul Teacă. Şi-a dobândit numele după belşugul dovedit în goliciunea casei. Poţi să-i învârţi prin odăi o mâţă de coadă şi n-are de ce se anina. În schimb, i-a dăruit Dumnezeu o nevastă tare bogată la limbă, care-i stă ciocan pe cap cât îi ziua de lungă. Mult m-am minunat eu cum de se mai ţine bietul om cu dinţii de vatră. Într-o zi l-am întrebat…

Ilie Machidon cercetă îndelung fierul sunducului sporind nerăbdarea jupânesei. Cucoana Irina porunci scurt:

— Vreau să ştiu ce răspuns ţi-a dat acel fierar supus!

— Apoi, cinstită jupâneasa, după ştiinţa dobândită de dumnealui, cică pe lumea asta s-ar afla mai multe ciocane rupte decât nicovale sparte…

Boier Costache râse gospodăreşte. Jupâneasa îl împunse suliţă cu ochii şi adăugă câteva trenţe în cufăraşul plin ochi. Slujitorul îşi cuminţi zâmbetul. Bodroanţele aveau să-i însoţească doar până Ia Conacul Morii. Aici, la jumătatea drumului spre Dunăre, îşi lepăda logofătul calabalâcul fără ştiinţa mamă-sii, spre a nu-i stârni mânia.

Costache Andronic înghiţi o duşcă zdravănă de mastică pândind spinarea nevestei, apoi prinse a pufăi mulţumit din narghilea.

— De-acum gândesc că ajunge, jupâneasa. Oamenii ăştia au trebuinţă de un ceas-două de odihnă înainte de-a se urni.

Auzind de drum, cucoana Irina se închină. În colţul ochilor îi stăruia lacrima şi inima boierului se muie.

— În van îţi stârneşti griji, Irină. Radu îţi seamănă bucăţică tăiată. Isteţ şi chibzuit…

— Dacă nu ţi-o fi cu bănat, boier Costache, află că chibzuinţă de la domnia ta a moştenit-o. Bate pe muche douăzeci şi doi de ani şi prin tărtăcuţă îi zboară doar ciocârlii şi filomele. Batîr de-ar fi avut slujitor aşezat, dar simt că mă apucă tigoarea numai când caut spre Machidon. Mai multe nădejdi îmi fac într-un curmei de tei! Porunci răspicat: Pune mâna pe sfânta evanghelie şi jură că n-ai să-mi ieşi din cuvânt!

Ţăranul trase din sunducul logofătului Genoveva de Brabant, tipărită de franţuzi, socotind că jupâneasa Irina n-o să-i dibuie vicleşugul. O sărută plin de evlavie şi rosti:

— Jur.

— Înainte de toate, să-mi păzeşti feciorul de ispitele turcoaicelor. Harăpoaicele sunt muieri primejdioase, iar Radu trage la genunchi de teleleică.

— Cu cine s-o fi asemănând? se miră bătrânul.

— Nu trebuie cercetat prea departe. Ia aminte, Machidoane. Teme mai cu seamă privirea neguroasă. De ea să-ţi fereşti stăpânul ca de Neaga Rea! I-am înnodat eu cămaşa spre a-l slăbi din strânsoarea farmecelor muiereşti, dar slujitorul cu credinţă izbândeşte mai mult când nu-şi ţine ochii în palmă. Iar eu te povăţuiesc să-i caşti bine, căci nu pleci în păgânime ca să legi coada la câini! Poftoreşte porunca!

Pe buzele ţăranului răsări mierea şugubeaţă a moldovenilor.

— Îţi fac încredinţare, cinstită jupâneasa, că-l voi abate pe logofăt de la ispitele diavoleşti ale muierilor cu feregea.

— Aşa, Machidoane!

— Şi că numai spre crivatul grecoaicelor am să-i dau dezlegare, urmă slujitorul fără zâmbet.

Boier Costache Andronic râse mulţumit. Cucoana Irina ridică ochii în bagdadie.

— Bine, omul lui Dumnezeu, asta ai înţeles tu?

— De, cucoană, răspunse Ilie Machidon, atâta m-a ajutat capul. Eu îs ţăran prost.

— Nu prostia ai îndesat-o în traistă, ci pe cel cu corniţe. Doamne iartă-mă şi păzeşte!

Pe chipul lui boier Costache scapără lumină veselă. Îşi anină privirea de icoana grea, s-o care năduşind vârtos trei haidamaci, şi rosti:

— Chibzuiesc că Sfântul Nicolae l-ar ţine în fereală mai abitir ca o slugă. Cheamă argaţii de grădină, jupâneasa, să desprindă cuviosul din perete. Nu cunosc tovarăş mai de nădejde la drum pentru feciorul domniei tale.

— Apăi cere lână de la broască, suspină cucoana Irina şi smerenie de la mintea supusă rachiului! Aferim, boier Costache, că mult îmi îndulceşti cugetul la ceasuri de răspântie!

Jupâneasa îşi înghesui sub nas şi la ochi marama chindisită de uceniţele maicii Agaftoclia de la Mănăstirea Tămâioara.

— Să-mi slujeşti cu credinţă feciorul, Machidoane! De îndată ce face ochi, îndeamnă-l să se închine spre răsăritul soarelui şi să nu-şi spurce gura cu bucate lumeşti înainte de a pune pe limbă anafura şi agheasmă. Ai mare grijă să zică rar şi cu evlavie Ocinaşele. Ziua de vineri să ajunaţi amândoi, căci în împărăţia cerurilor nu-i loc pentru cei robiţi pântecelui. Dacă drumurile voastre vor mâna peste ape rugaţi-vă Sfântului Ierarh Nicolae şi numai după aceea purcedeţi. Pentru durerile de măsele are în sunduc zeamă de răşină, dar mai cu folos i-ar fi o rugăciune către Sfântul Elefterie, tămăduitorul de dinţi. Întoarceţi privirile dacă ispita femeiască vă iese în cale şi rugaţi-vă Maicii Domnului de la Olari să scoată dracii din trupurile voastre. Adu-i aminte feciorului meu destoinicia Sfinţilor Vitalie, Ilarion cel Mare şi a Cuviosului Andronic, care au stat alături de desfrânate fără să cadă în păcate.

— Oare? întrebă slujitorul din vârful buzelor pe boier Costache.

După toate semnele bătrânul nu se arăta încredinţat. Jupâneasa îşi urmă pomelnicul:

— I-am pus lângă leacuri Agatanghelul, Agheasmatarul, Liturghierul şi Cartea lui Efrem Şirul, să-şi îndestuleze cugetul în ceasurile de odihnă. Dacă veţi trece apa Milcovului, aduceţi rugăciuni Cuvioasei Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei. În păgânime, rugaţi-vă Sfântului Gheorghe, izbăvitorul de vrăjmaşi, iar la drum de seară trecând pe lângă sfântă mănăstire…

Ilie Machidon ridică amândouă mâinile. Diavolii cei şugubeţi îi jucau pe buze.

— Am priceput, jupâneasă, pofteşti să ne schimnicim.

— Ba poftesc să ieşi afară, neobrăzatule!

 

Masalele slujitorilor domneşti aprinseseră poalele nopţii. Zdrahonii coborâră suliţele depunând trupul scundacului la treptele casei. Iscoada abia mai răsufla, lucoarea dinaintea ultimului suspin îi sticlea în ochi.

Uşa de stejar se dădu în lături ţinându-l în prag pe Andronic cel tânăr, logofătul de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu. Umerii largi, înveşmântaţi în cămaşă albă de borangic, despicată până la brâu lăsând să se vadă urmă de rană veche, atingeau uşorii. Era bărbat înalt, cu chipul smead şi părul tuciuriu ce-i aluneca în lungul obrajilor. Atrăgeau mai cu seamă luarea-aminte ochii lungăreţi, cu căutătură catifelie, sclipind mereu a râs, şi semnul lăsat la tâmplă de o sabie tătărească. Sub mustăcioara subţire, sticleau dinţi albi, toţi deopotrivă, parcă mai mulţi decât între buzele altor făpturi. Nădragii leşeşti, sugrumaţi pe mijlocul subţirel şi pulpe, intrau în botforii scurţi şi moi din piele răsurie.

La vederea scundacului, faţa i se adumbri. Se lăsă într-un genunche săltându-i uşor capul.

— Cine l-a vătămat?

Străjile ridicară din umeri.

— Aşa l-am găsit lângă ulucile Mănăstirii Sfântului Ioan… Vrăjmaşul pierise. Ne-a poruncit să-l aducem la casele domniei tale.

Scundacul îşi crăpă anevoie pleoapele. Întâmpină privirea neagră a logofătului şi rosti stins:

— Chiorul şi neamţul sunt înţeleşi.

Istorisi în cuvinte puţine şi poticnite întâmplarea de sub fereastra baronului, apoi capul se lăsă greu între mâinile lui Radu Andronic.

Străjile îşi scoaseră cuşmele şi se închinară după obiceiul pământului.

 

Ţi s-a ridicat a mirare sprânceana gândului, frate cetitorule, şi pe sfântă dreptate te întrebi: pentru ce a alungat hodina slujitorilor Măriei Sale Vodă Brâncoveanu drumurile de taină ale franţuzului vătămat? Au nu din inima turcimii veneau stol primejdiile cele mari?

Îngăduie-mi dară-mie, nevrednicului Pahomie, să aduc desluşire zăbovind acolo unde peana părintelui Ilarion s-a dovedit zorită.

Anul Domnului 1700 îl găseşte pe turc ţinându-şi şalvarii cu amândouă mâinile de atâta slăbiciune, căci se hrănise cu papara leahului, iar de sub zidurile Vianei fugise cu o săgeată înfiptă în şezut. Ludovic al francezilor răsufla greu după bătăliile cu craii Evropei povăţuiţi la Augsburg să-i mai taie oleacă din nas. Osânza puterii se aşternuse pe oştile Habsburgului. Leopold smulsese o mână din penele de păun ale Rigăi Soare, punând în două rânduri stăpânire pe Alsacia, pocnise turcul în moalele capului, ţinea ţara ungurului sub călcâi, iar după împăciuirea cu şalvaragiii din 1699, a supus Transilvania slugă la dârloagă. Degetele de fier pofteau spre celelalte două surori, Moldova şi Ţara Românească.

Poate că domnia ta, frate cetitorule, vei zice: de-amu, ori cu turcu’ ori cu neamţu’ pe cap, tot un drac. Apoi eu te povăţuiesc să nu-ţi încarci cugetul cu asemenea gând nesăbuit. Socoteşte, rogu-te, că în atâta amar de vreme pe turc nu l-a ţinut cureaua să ne îmbrace în strai de paşalâc. Mai cu zăhărelul, mai cu aurul, mai cu ascuţişul spadei la o adică, atunci când ne-a venit apa la moară, am amăgit noi necredinciosul? L-am amăgit! Ei bine, află că neamţul e altă sămânţă de om, şi altă brânză purta dumnealui în traistă la vremea aceea după cum vei vedea.

Şi apoi, am să-ţi mai spun una. Când s-a arătat primul hultan lângă coteţe, mare spaimă a cuprins orătăniile. Dar iacă poposeşte şi al doilea. Şi unde au prins a se măsura între ei cu vrăjmăşie, pândindu-se îndelung. Cum da unul semne de slăbiciune, puicuţele îi aduceau degrabă hrană. Căci vezi dumneata, frate cetitorule, a ajuns şi la mintea găinii că mai primejdios rămâne un singur vrăjmaş carele nu se teme de nimeni şi nimic.

Cine să rateze poftele hultanului împărătesc de la Viana? Turcul făcea pe nisnaiu’, sugea iarba dracului din narghilea numărându-şi cucuiele. Leahul să ne sprijine? După ce bunul Dumnezeu l-a adunat de pe drumuri pe Sobiesky, şleahticii au început să-şi smulgă bărbile între dumnealor care să pună mâna pe hlamidă. Petru cel Mare era pândit de oştile suedezilor, iar craii din asfinţit se suduiau mai rău decât harabagiii cei spurcaţi la limbă din Podul Iloaiei pentru că ieşind la arat băgaseră plugul în haturi. Singura nădejde rămânea Francia. Nu pentru că ar fi apucat-o dragul de noi, Doamne fereşte, însă Ludovic jurase să-l facă chisăliţă pe Leopold. Amândoi avan chiteau cum să pună mâna pe asemenea scăunel. Iar asemenea scăunel avea sub stăpânire talpa şi carâmbii ciubotei italiene, Ţările de Jos şi ce mai dobândiseră corăbierii oşteni în America ori prin alte coclauri.

Şi iaca, taman atunci îl îndeamnă necuratul pe Filip D’Antin, carele cunoştea toate dedesubturile Franciei, să se dea vândut nemţilor. Şi-apoi nu era la primul drum prin principatele noastre, iar cercetarea amănunţită a graiului şi a obiceiurilor româneşti stârnise îngrijorarea domnilor din Moldova şi Muntenia.

Gândul satanicesc care încolţise în cancelaria Vianei ai să-l afli domnia ta, frate cetitorule, mergând pe urma lăsată de peana cuviosului Ilarie.

Dau ascultare mâncărimii de pe limbă şi-ţi mai spun una. Toate diavoliile franţuzului vătămat, prepuite de stolnicul Cantacuzino, se vor dovedi floare la ureche pe lângă mişelia pusă la cale de către acel misionar neamţ din Transilvania, Carol Neurautter. Din porunca lui trudea chiorul să deprindă graiul şi obiceiurile românilor fără să aibă ştiinţă încotro bate gândul iezuitului. Va căsca ceapă de mirare ochiul teafăr către asfinţitul acestei cărţi, după pilda ochilor domniei tale, frate cetitorule, dacă deprinzi oleacă de răbdare şi te ţii de pasul logofătului Radu Andronic.