Viewing Single Post
AnnaE
#0

 I

 

Se arăta a fi un om simpatic, volubil, puţin senti­mental. Ştia româneşte şi nu se sfia să intre în vorbă cu cei doi români din compartiment. Bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani, de statură potrivită, cu o faţă prelungă, brăzdată de două cute adânci în jurul unei guri cu buze subţiri, părea un mare admirator al peisajului.

— Frumuseţile României sunt de neasemuit, spuse el, nu fără un anume patetism în glas.

— Vorbiţi foarte bine româneşte, observă un călă­tor care mai toată vremea şezuse cufundat în lectura unei cărţi.

— Nu prea, răspunse străinul cu modestie... Deşi am trăit mulţi ani în ţara dumneavoastră... la Arad... pe când eram adolescent.

Lăsă, printre altele, să se înţeleagă că descindea dintr-o familie bogată şi că taică-său, pe timpuri re­prezentantul unei societăţi bancare din Occident, lo­cuise multă vreme la Arad, unde era cunoscut şi ca pasionat vânător.

— Vâna prin Munţii Semenicului... O, domnule, Banatul e un ţinut foarte pitoresc... Sunt nespus de fericit că o să-mi revăd oraşul adolescenţei... vreau să şi vânez.

Vorbea cuprins de o uşoară emoţie, ceea ce dădea accentului său străin un farmec aparte.

— Poate că o să urc în munţi, la o vânătoare de mistreţi, adăugă el. Fumaţi?

Nu aşteptă răspunsul celorlalţi. Scoase o tabacheră plată, de argint, pe care o deschise printr-o uşoară apăsare şi preciza: Chesterfield. Cei doi călători români nu-l refuzară, dar aproape în acelaşi timp în­tinseră şi ei pachetele.

Străinul exclamă:

— Ah, ospitaliera ţară românească! Luă din fiecare pachet câte o ţigară. Ospitalitatea dum­neavoastră e proverbială! Îşi aprinse o ţigară Favorit, trase câteva fumuri şi aprecie: Are o aromă plăcută.

După un timp, trenul atinse punctul de frontieră Curtici. Călătorii îşi completară declaraţiile de trecere pe teritoriul României. Vameşii îşi făcură şi ei apa­riţia. Treceau dintr-un compartiment în altul, sa­lutau respectuos călătorii şi tot respectuos îşi îndepli­neau obligaţiile statornicite prin lege. Străinul pre­zentă la control cele două valize. Le deschise, deşi nimeni nu-i ceruse acest lucru. Vameşii însă îl sa­lutară şi trecură în compartimentul următor.

— Ce control sumar, se miră străinul, punându-şi valizele la loc Nu mă aşteptam. Ieşi pe culoar, pri­vind curios după vameşi.

În sfârşit, controlul vamal se încheie. Trenului i se dădu plecarea. Străinul rămase la fereastră, ferme­cat de noutatea peisajului. Era o primăvară târzie, verdele crud al ierbii şi al frunzelor îi încânta privi­rea. Fuma mult, ofta şi, asemenea unui copilandru, se uita bucuros după fiecare amănunt zărit în plin câmp sau prin gări.

După o bucată de vreme, un tovarăş de comparti­ment îi atrase atenţia că ar trebui să se pregătească. Urmează Aradul! Străinul tresări, mulţumi şi începu să-şi adune bagajul. Curând, trenul îşi încetini viteza, apoi opri. Străinul îşi luă rămas bun de la cei cu care călătorise mai bine de douăsprezece ore îm­preună. I se ură vacanţă plăcută, succes deplin la vânătoarea de mistreţi. Cineva îl ajută la coborâre. De pe peron turistul mai aruncă o privire surâzătoare celor de la fereastră, după care se îndreptă spre ie­şire. Un hamal îşi oferi serviciile, el însă îl refuză politicos.

Se opri în fata gării, lăsă valizele din mână şi, tul­burat, încercă să cuprindă totul dintr-o căutătură cerul senin, turnurile vechilor clădiri, ţigla colorată a acoperişurilor, forfota călătorilor care soseau ori plecau. Broboane de sudoare îi năpădiră fruntea brăz­dată de cute energice. Apoi, vrând parcă să-şi curme propria-i nostalgie, apucă brusc valizele şi se îndreptă spre primul taxi ieşit în cale.

— La hotel „Continental”, te rog!

Şoferul făcu un semn din cap că a înţeles şi apăsă pe accelerator. Împins de o nestăpânită curiozitate, străinul privea înfrigurat când în stânga, când în dreapta drumului.

— N-aţi mai fost de mult pe la Arad? întrebă şo­ferul care observase prin oglinda retrovizoare neli­niştea atât de caracteristică unor vizitatori.

— Ce schimbat e oraşul! exclamă pasagerul. E foarte schimbat.

— Da, da, confirmă şoferul. Ar fi vrut să mai adauge ceva, însă în aceeaşi clipă maşina opri în faţa hotelului.

— O, am şi ajuns! constată străinul cu tristeţe şi oftă.

Şoferul îi deschise portiera, îl ajută să coboare, să-şi ducă valizele, primi un bacşiş gras, mulţumi şi plecă.

La intrare, fu întâmpinat de către directorul hote­lului, care îl întrebă în germană:

— Domnul Bartolomeu Grieg?

— Eu sunt, răspunse străinul în româneşte.

— Fiţi binevenit, îi ură hotelierul. Vă aşteptam. Ştiţi româneşte?

— Cum să nu, am locuit cândva în oraşul dumnea­voastră... Domnul Grieg îi întinse paşaportul.

— ...Am reţinut pentru dumneavoastră camera 15, la etajul întâi. Doriţi s-o vedeţi mai întâi?

Domnul Bartolomeu Grieg lăsă bucuros valizele la recepţie şi-şi urmă gazda un bărbat scund, roto­fei şi cu o chelie acoperită de câteva fire cărunte.

Politicos din cale-afară, hotelierul îi prezentă ca­mera rezervată:

— În hotelul nostru vă puteţi bucura de tot con­fortul... iată vestibulul... În dreapta aveţi baia... Fe­restrele camerei dau spre Mureş.

Străinul, cu aceeaşi privire pierdută parcă în adâncul amintirilor, cercetă încântat mobilierul, camera. Nu-şi ascunse mulţumirea:

— Îmi place! Rămân aici.

— Conducerea hotelului vă doreşte vacanţă plă­cută.

Rotofeiul îi aruncă străinului un surâs profesional şi, retrăgându-se, se înclină spunând:

— O să vă trimit imediat valizele!

După plecarea hotelierului, Bartolomeu deschise fereastra. O boare răcoroasă umfla perdeaua pu­foasă. Îşi scoase haina şi rămase în vestă. Simţi boa­rea înfiorându-i trupul înfierbmtat. Se întinse, oa­sele îi trosniră sec, căscă şi privi satisfăcut în juru-i.

Cineva bătu la uşă. Un băiat îi aduse bagajul.

Truda băiatului fu răsplătită cu o bancnotă de cinci lei. Apoi îşi desfăcu valizele; trecu în baie, îşi făcu un duş rece, reveni în cameră, lăsă storurile de lă fereastră şi plonja ştrengăreşte în patul moale şi odihnitor.

 

 

II

 

După-amiăză, în jurul orei 17, hotelierul îl văzu pe domnul Bartolomeu Grieg ieşind nemulţumit de la braseria hotelului. Se grăbi, deci, să-l întrebe:

— Domnule Grieg, vă văd indispus... V-au ne­mulţumit cumva serviciile noastre?

— O, nu! se grăbi Grieg să-l liniştească... Hotelul dumneavoastră este excelent... Surâse necăjit, iar cu­tele din jurul gurii i se adânciră puternic. Mi s-a întâmplat un accident A! Nu vă speriaţi! Nu-i prea grav. Domnul Grieg întinse mâna stângă şi-şi arată ceasul, un Atlantic de aur. L-am lovit, pesemne, şi l-am stricat. Mai mult din obişnuinţă duse ceasul la ureche, închipuindu-şi că, prin cine ştie ce mi­nune, şi-ar fi reluat tic-tac-ul. Nu mai merge. A stat.

— Da, păcat! îl compătimi rotofeiul. Dar nimic mai simplu, îl veţi da la reparat.

— Îmi puteţi recomanda un ceasornicar de încre­dere?

— Cum să nu, chiar pe strada noastră... strada Republicii, se găsesc două cooperative.

— Nu m-aţi înţeles, zise străinul, eu am întrebat de un ceasornicar.

— Am înţeles bine, zâmbi hotelierul condescen­dent. La noi, ceasornicarii sunt organizaţi în coope­rative.

— În cooperative?! murmură străinul cu un aer dezamăgit. Nu vă supăraţi... credeţi că pot să am... Ştiţi, e de aur... Grieg întinse din nou mâna stângă şi-şi arătă ceasul...

— O, puteţi să aveţi încredere! Dacă doriţi, avem şi un particular... unul Romoşan, pe strada T... nr. 51. Ştiţi unde vine... eu unul însă nu vi l-aş recomanda. Apelaţi la serviciile cooperativelor, insistă el cu o intonaţie care amintea de vocea crainicilor de la radio.

— Vă mulţumesc...

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule Grieg... Rotofeiul se înclină şi zâmbi serviabil.

Străinul îşi mai duse o dată ceasul la ureche şi părăsi hotelul vădit indispus.

În stradă, rămase o clipă locului, descumpănit. Apoi, ca şi când şi-ar fi amintit de un anume lucru, o porni mai departe, spre centrul oraşului. Soarele asfinţea; umbre uriaşe se întindeau peste oraş, învăluindu-l. Păşea fără grabă, prudent parcă; în răs­timpuri se oprea, se uita melancolic în juru-i, asaltat, fără îndoială, de aduceri aminte. Poate de aceea nu observă pe tânăra femeie în albastru care se luase după el, înregistrându-i fiece mişcare.

Clădirile din centrul oraşului i se păruseră dom­nului Bartolormeu Grieg neschimbate. Doar magazi­nele, firmele aveau altă înfăţişare, necunoscută de el până atunci. Îl uimeau animaţia străzii, buna dispozi­ţie a trecătorilor. După un timp, descoperi vitrina unui magazin de ceasuri şi se opri în dreptul ei. Cercetă curios şi cu luare-aminte mărcile, preţurile, apoi îşi duse propriul ceas la ureche: nu, tot nu funcţiona. Ceva mai târziu, femeia în albastru îl văzu dând târcoale unei cooperative de ceasornicari. Barto­lormeu Grieg intenţiona chiar să intre, dar se răzgândi. Urmăritoarea sa nu avea cum să bănuiască că el, în clipa aceea, îşi amintise adresa ceasornicarului parti­cular. Bartolomeu Grieg ştia unde se găseşte strada T. O porni într-acolo, cu acelaşi pas rar şi elastic. Descoperi curând firma atelierului — mică, cenuşie, pictata cu litere negre. Citi de departe: Ceasornicărie D. Romoşan. Trecu apoi nehotărât prin faţa atelierului, însă dupăţiva paşi făcu cale-ntoarsă, atras parcă de vitrina mizeră a dughenei. Cercetă cu un dispreţ justificat ceasurile vechi, demodate, care arătau ore deosebite. Prin geamul prăfuit al vitrinei îl zări şi pe stăpânul ceasornicăriei. Stătea la măsuţa sa de lucru şi, cu o lupă prinsă de ochiul drept, meşterea ceva la un cesuleţ. Era sin­gur în atelier. Domnul Bartolomeu se hotărî, în sfârşit, să intre. Numai atunci îşi dădu seama cât de în­tunecos şi de sărăcăcios era atelierul şi o inexplicabilă senzaţie de îngrijorare puse stăpânire pe el. Ceasor­nicarul îşi înălţă capul, lăsă să-i cadă lupa şi se ridică să-şi întâmpine clientul.

— Cu ce vă putem fi de folos?

Ceasornicarul părea să fie mult mai în vârstă decât acest turist străin, rătăcit în atelierul său; poate din pricina chipului său brăzdat de riduri sau, poate, din pricina părului cărunt şi rar. Avea însă o privire care-l întinerea, o privire puţin vicleană, puţin ştren­gărească. Şi, ciudat, întâlnindu-i ochii, Bartolomeu Grieg simţi cum unda aceea de îngrijorare i se ri­sipeşte.

Nu răspunse imediat la întrebarea meseriaşului. Cu mişcări calme, îşi scoase ceasul şi-l puse pe tej­ghea.

— Mi s-a stricat!

Nişte degete lungi, uscate şi febrile, apucară cea­sul de aur.

— Ehei! Ce piesă rară! Atlantic! De aur! Ul­timul tip, nu-i aşa? De mult n-am mai ţinut în mână o asemenea piesă! mărturisi sincer emoţionat.

— L-am stricat, nu-mi dau seama cum, îi explică domnul Bartolomeu.

Ochii mici şi curioşi ai ceasornicarului îl disecară cu un interes aparte. Pesemne se străduia să deter­mine acea legătură intimă între valoarea ceasului şi personalitatea neaşteptatului său client. Cum de-şi putea permite să strice un ceas atât de valoros? Şi dintr-o dată ţinuta şi distincţia vizitatorului îl im­presionară plăcut. Spuse:

— Aş fi nespus de măgulit să-l pot repara. Mâinile uscăţive şi foarte îndemânatice ale meşterului se apucară mecanic de lucru; după ce înlătură capacul, nu-şi putu stăpâni o exclamaţie de uluire:

— O, ce minune de mecanism! Câtă fineţe, dom­nule! O adevărata bijuterie.

Cercetă îndelung, cu ajutorul lupei, piesele fine ale ceasului de aur, pietrele sale minuscule. În cele din urmă, spuse cu o adâncă mâhnire:

— L-aţi forţat... Aţi forţat arcul, domnule... Lăsă să-i cadă lupa şi-şi privi clientul cu o vădită părere de rău. Nu pot să vă fiu de folos. N-am piese de schimb la valoarea ceasului.

— Păcat, oftă Bartolomeu după o scurtă tăcere. Îmi pare tare rău! Ştiţi, sunt în trecere prin ţara dumneavoastră, prin Arad, şi vă închipuiţi ce în­seamnă pentru mine să am un ceas.

Ceasornicarul mai admiră un timp mecanismul ceasului, apoi îl înapoie turistului.

— La noi nu se mai găsesc de mult ceasuri „Atlan­tic”... Dacă doriţi, vă pot pune, provizoriu, un arc, iar când o să ajungeţi acasă, o să-l înlocuiţi.

Domnul Grieg se posomorî de-a binelea. Capul îi căzu în piept, sprâncenele i se adunară la rădăcina nasului.

— Nu poţi procura piese de schimb?

— Regret, domnule, nu pot.

— Hm! mare ghinion, suspină el. Cât valorează în România ceasul ăsta?

— Nu cumva vreţi să-l vindeţi? se interesă Romoşan, tulburat. Bruse, licărul din adâncul ochilor săi mici începu să sclipească, de parcă ar fi izbutit să intercepteze nişte tainice semnale.

— Nu, domnule, cum o să-l vând?! Am întrebat doar aşa, cât valorează... După un timp de gândire, ceasornicarul răspunse:

— O mie opt sute de lei.

— Numai atât?! exclamă Bartolomeu Grieg, descreţindu-şi sprâncenele.

Romoşan păru puţin încurcat, înălţă din umeri ca şi când ar fi vrut să se scuze că valoarea obiectului în discuţie se ridica doar la 1800 de lei.

În timp ce-şi prindea la mână ceasul, străinul oftă iar şi dădu trist din cap; evident, ceva îl nemulţu­mea sau nu-i convenea. Se uită în stradă: femeia în albastru care se oprise pentru o clipă în faţa vitrinei izbutise la vreme să se facă nevăzută.

— Cât vă datorez? întrebă el, arătându-se gata să plătească oricât i s-ar cere.

— Nimic, domnule!

— Atunci... la revedere şi vă mulţumesc pentru amabilitate...

— La revedere, domnule!

În dreptul uşii, Bartolomeu Grieg se răzgândi şi nu mai apăsă clanţa.

— Să zicem că m-aş hotărî să-l vând... S-ar găsi oare cineva să mi-l cumpere?

— Cum să vă spun?! întrebarea îl luase prin sur­prindere. Vreţi chiar să-l vindeţi?

Bartolomeu reveni în dreptul ceasornicarului, la tejghea.

— S-ar găsi vreun client? stărui străinul. Romoşan, mai mult din obişnuinţă, se uită în di­recţia vitrinei. Văzu strada... trecătorii...

— La noi, cum să vă explic... Glasul meseriaşului i se păru străinului gâtuit de frică, de o nelinişte lăun­trică. Ştiţi, e cam primejdios... Ceasul e de aur... Tra­fic... Totuşi aş putea să caut... să încerc... Aţi obţine pe el...

— Cât? luă străinul înainte.

— Să-l mai văd o dată, propuse Romoşan cu ceva mai multă îndrăzneală, întinzând mâna după ceas.

Domnul Bartolomeu Grieg ezită să i-l dea. În cele din urmă, şi-l scoase de la mână. Ceasornicarul îl cercetă din nou, apoi zise:

— Aşa cum v-am mai spus: o mie opt sute de lei! Bartolomeu nu răspunse imediat. Deveni brusc prevăzător şi nu-şi mai lua ociiii de la uşă.

Şi dacă aţi pune un arc nou, cât m-ar costa?

— 80 de lei, răspunse ceasornicarul prompt, dar şi dezamăgit de terminarea discuţiei. Mâine după-masă, la orele cinci, îl puteţi ridica gata reparat.

— Îmi dau seama că e mai bine să-mi puneţi un arc, se hotărî străinul. Nu ştiu... o să mă mai gândesc. De lăsat însă îl las... Până mâine o să vă gândiţi şi dumneavoastră.

Un licăr de speranţă se aprinse în ochii ceasor­nicarului.

— Să ştiţi că risc...

— Ce vreţi să spuneţi? îşi arătă domnul Grieg ne­dumerirea.

Ştiţi... la noi... aşa cum am mai spus... ceasul e de aur, nu avem voie să vindem, iar eu nu sunt decât un biet ceasornicar particular.

— Aha, înţeleg, mărturisi Bartolomeu Grieg, atunci şi eu risc, nu-i aşa? De aceea poate e mai bine să ne mai gândim... Îl las. Îmi daţi vreun bon de primire?

— Desigur, se grăbi Romoşan să-l încredinţeze. Fără chitanţă nici eu nu l-aş primi în lucru. Scoase la iveală un chitanţier, se interesă de numele clientu­lui şi completă toate datele necesare

— Pe mâine, deci? mai întrebă o dată Grieg, după ce ascunse chitanţa în portofel.

— La ora cinci după-amiază.

— Mulţumesc.

— La revedere,

— La revedere, domnule Grieg.

Un amurg blând, îmbietor la plimbări solitare, la aduceri aminte. Mulţumit că-şi dădusa ceasul la re­parat, Bartolomeu Grieg o porni agale spre Mureş. O vreme urmări dus pe gânduri valurile tulburi ale râului. Ceva mai târziu îşi aminti că în Arad mai avea o cunoştinţă de demult. Se uită la ceas. Negăsindu-l la locul său, zâmbi. O porni iarăşi agale, lăsând în urmă Mureşul. Se întunecase de-a binelea, când nimeri pe nişte străzi lăturalnice. În jurul orei 21 se opri în dreptul unei curţi. Scrută atent strada pustie. Nu găsi nici un semn care ar fi putut să-l îngrijoreze. Până şi casa din fundul curţii părea pustie. Domnul Bartolomeu Grieg deschise poarta şi intră în curte. Cineva totuşi îl văzuse femeia în albastru.

 

 

III

 

A doua zi, la ora fixată de ceasornicar, domnul Bartolomeu Grieg se prezentă să-şi scoată ceasul de la reparat. Punctualitatea străinului îl uimi pe dom­nul Romoşan (o pendulă enormă şi demodată, aflată în fundul atelierului, ajunsese doar la a treia bătaie când uşa se deschise) şi, de aceea, îl întâmpină cu un deosebit respect.

— Bună ziua, domnule Grieg! E cinci fix. (în aceeaşi clipă, se auzi a cincea bătaie a pendulei.) Clienţii mei, de obicei, nu sunt atât de parolişti.

Grieg nu dădu nici o atenţie celor spuse de ceasor­nicar şi, fără să-şi ascundă neliniştea, se interesă.

— Ei, e gata?

— Vai de mine, se apără ceasornicarul, am fost şi suntem o firmă serioasă! Se aplecă şi scoase de sub tejghea o casetă de metal tip Ficher pe care seara, după lăsarea lucrului, nu o lăsa în atelier, ci o lua cu sine acasă. O deschise sub ochii străinului. În afara de ceasul de aur, caseta nu mai conţinea nici o altă valoare.

— I-am pus un arc extra! se lăudă ceasornicarul. Cel mai bun pe care-l mai aveam prin micile mele rezerve.

Domnul Bartolomeu Grieg luă ceasul şi-l duse la ureche. Închise ochii şi ascultă un timp tic-tac-ul mecanismului. Deschise ochii şi-l privi pe ceasornicar cu recunoştinţă.

— În privinţa calităţii, fiţi fără grijă, îl asigură domnul Romoşan, am făcut o treabă bună...

— O, nu mă îndoiesc, surâse străinul. De altfel, la un pahar de whisky mi-am amintit de dumneavoas­tră... Înainte de război aţi avut în centru o mare ceasornicărie, nu-i aşa? Dacă nu mă înşel şi tatăl dumneavoastră tot ceasornicar a fost...

— Exact... foarte exact, domnule Grieg. Firma noastră e foarte veche. Un străbunic de-al meu a fost furnizorul Curţii Imperiale din Viena. Firma şi arta meseriei s-au transmis din tată-n fiu, rosti ceasorni­carul cu un ton dramatic şi copleşit parcă de onoarea propriei familii. Îşi înălţă semeţ privirile şi, umflându-şi pieptul slab, continuă cu acelaşi ton grav: Am vrut să păstrez firma, onoarea ei, de aceea am refu­zat să intru în cooperativă... Slavă Domnului, o scot la capăt. Mai sunt clienţi care mă ştiu şi mă mai caută.

Pe chipul străinului se ivise o expresie de compă­timire, semn că mărturisirile ceasornicarului îl mişcaseră. Oftă şi, ca să risipească atmosfera apăsătoare care se lăsase, zise:

— Sunt convins că mi l-aţi reparat bine. Duse din nou ceasul la ureche, apoi, fără nici o legătură cu fraza anterioară, urmă: îmi daţi două mii de lei pe el?

Ceasornicarul surâse stingher; întrebarea directă a clientului îl intimidase, îl făcuse să roşească.

— Văd că vă pricepeţi la negustorie, îl măguli Romoşan.

— Puţin, acolo... răspunse domnul Grieg, cu o mo­destie care, de fapt, nu voia să infirme aprecierea ceasornicarului, ci dimpotrivă.

— Nu pot să vă dau mai mult de 1 800 lei... Nu-l iau pentru mine, ci ca să-l vând... Un ban mai trebuie săştig şi eu, nu-i aşa?

— Două mii! rosti străinul sentenţios.

— O mie opt sute, se încăpăţână domnul Romoşan.

Apoi, târguiala se transformă într-un joc plăcut, căci cei doi de fapt se învoiseră de mult asupra preţului.

— O fac pentru că am nevoie de bani, mărturisi domnul Grieg, în cele din urmă. Vreau să călătoresc prin ţară, mai am şi nişte rude sărace, n-aş vrea să stau pe capul lor...

În vremea asta, ceasornicarul se apucă să-i numere sutele. Străinul numără şi el în gând. Optsprezece bucăţi. Domnul Grieg întinse ceasul, luă bancnotele, le rândui frumos într-un portofel.

— La revedere, domnule Romoşan, zise întinzându-i mâna, fără însă a părăsi atelierul. Rămase lo­cului, privind fix în ochii bucuroşi ai ceasornicarului.

— V-aţi răzgândit cumva? întrebă Romoşan ne­liniştit. Dacă doriţi, vă înapoiez ceasul.

Domnul Grieg dădu din cap în semn că nu. După o scurtă gândire, îi răspunse:

— Abia acum, domnule Romoşan, îmi dau seama că pot să am încredere în dumneavoastră. De altfel, şi prietenii mei din oraş n-au avut pentru dumneata decât cuvinte de laudă.

Tăcu brusc, măsurându-l de astădată pe ceasorni­car cu nişte ochi mici şi severi, de parcă ar fi vrut dintr-o dată să constate efectul cuvintelor sale. Părea satisfăcut de ceea ce izbutise să constate în privirile interlocutorului. Se aplecă uşor peste tejghea şi-l în­trebă în şoaptă:

— V-ar interesa 50 de ceasuri „Omega”, ulti­mul tip?

Fără să mai aştepte vreun răspuns, Grieg scoase din buzunarul de la vestă o mostră.

— Cincizeci de ceasuri?! exclamă ceasornicarul, abia auzit. Brusc, păli. Clipi des din pleoape, ca şi când în felul acesta ar fi putut să-şi risipească teama ce pusese stăpânire pe întreaga sa fiinţă. Se uită în­grozit afară şi, zărind strada pustie, se mai linişti un pic. Totuşi, copleşit de cele auzite, exclamă din nou:

— Cincizeci de bucăţi!

— Exact!

— O avere, spuse ceasornicarul înghiţind un nod.

— Nu zic nu.

Domnul Grieg nu-l slăbea din ochi. Fără voia sa, în colţul gurii îi răsări un surâs ironic. Teama dom­nului Romoşan îl amuza.

— Am nevoie de bani... le dau ieftin, conchise el.

Înainte de a pune mâna pe mostră, ceasornicarul mai aruncă o privire în stradă. Văzu la vitrină o fe­meie blondă, într-o roche grena, dar care se înde­părtă imediat. Ceasul era nou, modern. Marca, nici vorbă, foarte cunoscută. Romoşan îl studie pe toate părţile cu o vădită plăcere profesională. Dădea din cap: Da, ăsta e ceas! Oftă: Ehei, dacă aş avea bani! Şi iarăşi zise, uluit:

— Cincizeci de bucăţi!...

— Să ştiţi că le dau pe un preţ convenabil.

— Nu, nu... Încercă Romoşan să reziste ispitei. Totuşi, când domnul Grieg vru sa ia mostra înapoi, ceasornicarul nu i-o dădu: voia s-o mai privească.

— Văd că vă este teama, constată domnul Grieg, cu un uşor dispreţ în vorbire. Îmi închipuiam că afacerea pe care v-o propun o să vă intereseze. Nu vreau să forţez lucrurile, să vă pricinuiesc necazuri... Îmi închipuiam că, în felul ăsta, vă ofer şi dumnea­voastră prilejul unui câştig frumos... Aha, da, cum de nu mi-am dat seama, poate vă închipuiţi că aveţi de a face cu altcineva şi nu cu un turist străin...

Şi fără ca ceasornicarul să-i fi cerut, domnul Bartolomeu, zâmbind înţelegător, îşi arătă paşaportul, frunzărindu-i paginile pe sub privirile perplexe ale lui Romoşan. După numărul ştampilelor se vedea că posesorul paşaportului străbătuse lumea în lung şi în lat.

— Cincizeci de bucăţi! oftă iarăşi Romoşan, O avere! Să vă spun drept, cu greu am reuşit să adun cei 1800 de lei, darmite... Nu, domnule, nu mai sunt Romoşan cel de altădată. Sunt sărac, domnule, recunoscu el cu o adâncă amărăciune.

Se lăsă o tăcere grea, cronometrată de bătăile surde ale ceasurilor din atelier. Domnul Grieg îl privea acum pe Romoşan cândva cel mai bogat ceasorni­car din Arad — cu o compătimire rece şi dojenitoare: N-ai ştiut să te zbaţi, şi uite, domnule, unde ai ajuns!. În cele din urmă, sparse tăcerea propunând:

— Atunci poate că mă puteţi ajuta să găsesc un amator. Pe cineva care are bani şi ar vrea să-i bage în marfă. Aţi putea şi dumneavoastrăştiga ceva la afacerea asta... Un comision, cum se obişnuieşte în­tre noi, oamenii de afaceri. Şi cum se obişnuia şi pe vremuri...

— Nu, nu cred că s-ar găsi cineva care să vrea să-şi bage banii în ceasuri. Totuşi, împins pesemne de o curiozitate profesională, Romoşan apucă auto­mat mostra, îi desfăcu capacul şi-l cercetă. Nu-şi putu stăpâni un nou oftat: „Ce marfă, domnule! Ce marfă!

Bartolomeu Grieg îl lăsă să studieze în voie meca­nismul: sesiza uşor frământările ceasornicarului; afacerea propusă îl speria, dar, în acelaşi timp, îl şi atrăgea.

— Domnule Romoşan, vorbi iar stăpânul celor cincizeci de ceasuri, nu vă cer acuma nici un răs­puns. N-ar fi serios din partea mea. Iată, vă las ceasul. Am o mare încredere în dumneavoastră. Poate că într-o zi, două, găsiţi pe cineva cu bani, care pre­feră în locul banilor să deţină ceasuri... Ce ziceţi?

— Nu, nu, e foarte dificil! se împotrivi Romoşan. Totuşi, nu era greu de ghicit că propunerea străinu­lui îl tenta.

— De ce să daţi cu piciorul unei posibilităţi reale de a câştiga un comision substanţial? În cazul de faţă, suntem doi negustori. De exemplu, ştiu că la ceasul meu veţi realiza un câştig net de cinci sute de lei (Romoşan tresări şi se uită pieziş la străin), dar nu-mi pare rău. Şi eu, vânzând ceasul, am reali­zat acelaşi câştig. Ce ziceţi, domnule Romoşan, ac­ceptaţi propunerea mea?

Ceasornicarul dădu din cap aprobator, întrebând:

— Preţul?!

Ştiam că o să vă învoiţi, mărturisi Grieg sa­tisfăcut.

— Preţul?...

Romoşan îşi recăpătase brusc calmul său fi­resc: senzaţia fricii i se risipi. I se propunea o afacere avantajoasă, nu mai vedea de ce ar respinge-o.

— Condiţiile sunt foarte avantajoase. Am mare ne­voie de bani...

Şi eu, recunoscu ceasornicarul. Preţul?

— Sunt cincizeci de ceasuri noi... Cer pentru ele 25 000 de lei... Nici mai mult, nici mai puţin...

Romoşan îşi stăpâni cu greu uluirea: de mult, de mult de tot nu mai auzise de un asemenea chilipir. Dacă ar fi avut banii, ar fi încheiat pe loc afa­cerea...

— Ce obţineţi peste, vă interesează, îl ademeni străinul în continuare. Când să trec pe la dumnea­voastră? Aş trece peste trei zile. Ce părere aveţi?

Ceasornicarul acceptă propunerea.

— Iar dacă aveţi nevoie de mine, mă găsiţi în fie­care zi, la orele 14, la Terasa Mureş. Iau masa acolo... La revedere, domnule Romoşan.

— La revedere, domnule Grieg...

Bartolomeu Grieg ieşi şi se pierdu printre trecă­tori. Nici de data asta nu descoperise că era urmărit îndeaproape de o femeie blondă, îmbrăcată în ziua aceea cu o rochie grena.